Cuprins

ascunde

Început


Contextul războaielor


Războiul primei coaliții
Toggle Războiul primei coaliții subsection
o
1791–1792

o
1793

o
1794

o
1795

o
1796

o
1797


1798


Războiul celei de-a doua coaliții
Toggle Războiul celei de-a doua coaliții subsection
o
1799

o
1800

o
1801

o
1802

Rezultate


Note


Bibliografie


Legături externe

Războaiele Revoluției Franceze

53 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Războaiele Revoluției Franceze
 Parte din Coalition Wars[*],Revoluția franceză

Informații generale

Perioadă 1792–1802
Loc Europa, Egipt, Orientul Mijlociu, Oceanul
Atlantic, Caraibe
Rezultat Victorie franceză; supraviețuirea Republicii
Franceze; stabilirea câtorva state clientelare
ale Franței
Tratatul de la Lunéville și Tratatul de la
Amiens
Începutul războaielor napoleoniene.
Beligeranți

Austria[a] Republica Franceză

Prusia[b]
Marea Britanie[c]  Statele clientelare
Rusia[d] franceze
Regalitatea franceză Societatea Irlandezilor
Spania[e] Uniți[h]
Portugalia
Sardinia Legiunile poloneze[i]
Neapole și Sicilia Danemarca-Norvegia[j]
Alte state italiene[f]
Imperiul Otoman
Provinciile Unite[g]

Conducători
Arhiducele Carol Napoleon Bonaparte

Michael von Melas Jean-Charles Pichegru

József Alvinczi Jean-Baptiste Jourdan
Dagobert Sigmund von Jean Victor Marie
 Wurmser Moreau
Peter Quasdanovich Charles François
Prințul Frederic, duce Dumouriez
de York și Albany François Christophe
Horatio Nelson Kellermann
Ralph Abercromby Lazare Hoche
William Sidney Smith Wolfe Tone
Ducele de Braunsweig
Jan Henryk Dąbrowski
Prințul de Hohenlohe
Alexandr Suvorov
Modifică date / text
Coalition Wars[*]
Războaiele Revoluției Franceze • Napoleon I
[ascunde]
Războaiele Revoluției Franceze
Prima Coaliție
Revolta din Vendée – Războiul din Pirinei – Războiul anglo-spaniol
Răscoala irlandeză din 1798
Invazia Egiptului
[ascunde]
Războiul celei de-a Doua Coaliții
Primul Stockach – Cassano – Trebbia – Mantova – Novi – Bergen – Ca
stricum – Genova – Al
doilea Stockach – Messkirch – Montebello – Marengo – Höchstädt – H
ohenlinden – Copenhaga – Algeciras

Campania egipteană – Campania elvețiană – Campania olandeză

Campania elvețiană
Războaiele navale – Campaniile italiene – Revoluția haitiană

Războaiele Revoluției Franceze au fost o serie de conflicte, din 1792 și până în 1802,
între Guvernul Revoluționar Francez și câteva state europene. Marcate de fervoarea
revoluționară franceză și de invențiile militare, campaniile au avut ca rezultat victoria
armatei revoluționare franceze în fața coalițiilor inamice și au adus sub controlul
francez Țările de Jos, Italia și Renania. Războaiele au implicat un număr enorm de
soldați, în principal din cauza aplicării noului serviciu militar al recrutării în masă.
Războaiele revoluționare franceze sunt de obicei împărțite între Prima Coaliție (1792–
1797) și A Doua Coaliție (1798–1801), deși Franța a fost în război continuu din 1793 și
până în 1802. Încetarea ostilităților s-a făcut pe baza Tratatului de la Amiens (1802).
Pentru evenimente militare ulterioare, vedeți și Războaiele napoleoniene. Împreună,
ambele conflicte au constituit ceea ce este uneori numit „Marele război francez”.
Contextul războaielor[modificare | modificare sursă]
„Revoluția franceză avea să schimbe politica statală a Europei, să stopeze cearta dintre
regi, și să o înceapă pe cea dintre regi și popor. Aceasta ar fi avut loc mult mai târziu
dacă nu ar fi fost provocată de către regii înșiși. Ei au căutat să oprească revoluția, însă
au extins-o; ca urmare a atacării ei, aceștia au oferit revoluționarilor victoria…”
„Austria, Anglia și Franța au fost, de la Pacea de la Westphalia și până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, cele mai mari trei puteri ale Europei. Interesele le-au condus pe
primele două împotriva celei de-a treia. Austria avea motive să se teamă de influența
Franței în Olanda; Anglia, la rândul său, se temea de influența navală a acesteia. Lupta
pentru putere și comerț deseori făcea diferența, iar statele căutau să se slăbească sau
să se jefuiască unul pe celălalt. Spania, până când un prinț al Casei de Bourbon a
primit tronul, a fost aliata Franței împotriva Angliei. Aceasta, în orice caz, a fost lipsită
de putere: limitată la un colț al continentului, asuprită de sistemul lui Filip al II-lea,
privată, prin pactul familial, de singurul rival care o putea menține în acțiune, își
păstrase o parte din vechea superioritate doar pe mare. Însă Franța a avut alți aliați în
jurul Austriei: Suedia la nord; Polonia și Imperiul Otoman la est; în sudul
Germaniei, Bavaria; Prusia la vest; și în Italia, Regatul Neapolelui. Aceste puteri, care
se temeau de invaziile austriece, erau firește aliate ale inamicilor Austriei. Piemont,
așezat între cei doi combatanți, era aliat, în funcție de circumstanțe și interesele sale,
fie cu Austria și Anglia, fie cu Franța. Olanda era de partea Angliei ori de partea Franței,
după voința partidului stadtholderilor sau cea a oamenilor importanți. Elveția a rămas
neutră. Războiul francez a fost foarte greu pentru majoritatea țăranilor, deoarece de
cele mai multe ori aceștia rămâneau fără mâncare. În a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, două puteri s-au extins în nord, Rusia și Prusia. Cea din urmă a fost
transformată dintr-un simplu electorat într-un important regat, de către Frederic Wilhelm
al II-lea al Prusiei, cel care i-a oferit un tezaur și o armată; și de către fiul său, Frederic
cel Mare, cel care s-a folosit de acestea pentru a-și extinde teritoriul. Rusia, care a fost
pentru o lungă perioadă fără legătură cu celelalte state, a fost introdusă mult mai
special în politicile Europei, de către Petru I și Ecaterina a II-a. Ascensiunea acestor
două puteri a modificat considerabil vechile alianțe. În acord cu cabinetul de la Viena,
Rusia și Prusia au efectuat prima împărțire a Poloniei în 1772.”

Vasul „L'Orient” distrus în timpul Bătăliei de

pe Nil, 1 august 1798
„În 1787, cele din urmă puteri au restabilit cu forța ereditara suveranitate a Provinciilor
Unite. Singurul act care a adus onoare politicii Franței a fost sprijinul acordat pentru
obținerea independenței Statelor Unite. Revoluția din 1789, în timpul expansiunii
influenței morale a Franței, a diminuat și mai mult influența diplomatică a acesteia.”
„Anglia, sub guvernul lui Pitt cel Tânăr, s-a alarmat în 1788 atunci când a aflat de
proiectele ambițioase ale Rusiei, și s-a unit cu Olanda și Prusia pentru a le pune capăt.
Îndemnată de Anglia și Prusia, Ecaterina a II-a a făcut de asemenea pace
cu Poarta la Iași, pe 29 decembrie 1791. Aceste negocieri și tratate au dus la oprirea
luptelor politice ale secolului al XVIII-lea și acordarea puterilor libertatea de a se
concentra asupra revoluției franceze.”
„Prinții europeni, care nu au avuseseră până acum decât dușmani din aceeași clasă
socială, au privit-o ca pe un inamic comun. Vechile relații ale războiului și alianței, deja
învechite încă din perioada Războiului de Șapte Ani, acum încetează complet: Suedia
unită cu Rusia și Prusia cu Austria…”
-François Mignet[1]

Războiul primei coaliții[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Războiul Primei Coaliții.
1791–1792[modificare | modificare sursă]

Maria Antoaneta (1783)

Încă din 1791, celelalte monarhii din Europa priveau cu îngrijorare evoluția
evenimentelor din Franța, și se întrebau dacă trebuie să intervină, fie în sprijinul
lui Ludovic al XVI-lea, fie să profite de haosul din Franța. Personalitatea cheie a fost
Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Leopold al II-lea, frate al Mariei Antoaneta, care
inițial a privit Revoluția cu sânge rece, dar a fost mai apoi din ce în ce mai deranjat de
faptul că situația devenea mult mai radicală. Totuși a sperat că poate evita războiul.
Pe 27 august, Leopold și Regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, în acord cu nobilii
emigranți francezi, au eliberat Declarația de la Pillnitz, care a declarat interesul
monarhilor din Europa în bunăstarea lui Ludovic și al familiei sale, și a amenințat vag că
vor fi consecințe grave dacă li se întâmplă ceva. Deși Leopold a considerat Declarația
de la Pillnitz o metodă de a lua măsuri care să-i permită să nu facă nimic în privința
Franței, cel puțin pentru moment, aceasta a fost văzută în Franța ca pe o amenințare
serioasă și a fost denunțată de liderii revoluționari.
În plus față de diferențele ideologice dintre Franța și puterile monarhice ale Europei, au
existat în continuare dispute între Statele Imperiale în Alsacia, iar Franța devenea
îngrijorată în legătură cu plecările nobililor emigranți în străinătate, în special în
sudul Țărilor de Jos și în provinciile mici ale Germaniei.
În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării
pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de
externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos,
unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate
acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate
erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat
în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon.

Carol Wilhelm Ferdinand, duce de Braunschweig

François Christophe Kellermann

În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a reorganizat armata
sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a
reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui Braunschweig
cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație
numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de
Bourbon, liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția
aliaților de a reda regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se
va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația,
cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și a
guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a
atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa.
Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de
Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși.
Deși lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai
mult, prusienii, văzând că încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au
prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă
era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța pentru a-și proteja armata. A
doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică.
În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în
Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul
Rinului, ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată,
câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la
începutul iernii.

Bătălia de la Valmy
1793[modificare | modificare sursă]
Pe 21 ianuarie, guvernul revoluționar l-a executat pe Ludovic al XVI-lea după un proces.
Aceasta a unit întreaga Europă, incluzând Spania, Neapole și Țările de Jos împotriva
revoluției. Chiar și Marea Britanie, la început solidară adunării, s-a alăturat Primei
Coaliții împotriva Franței, aceasta având acum dușmani la toate granițele sale.
Franța a răspuns printr-o nouă mobilizare a sute de mii de oameni, începând o politică
franceză de aplicare a serviciului militar obligatoriu de masă, de desfășurare a unei forțe
cu un personal mai numeros decât o puteau face statele aristocratice, și de menținere a
acestora în ofensivă, astfel ca aceste numeroase armate să-și însușească prin forță
materiale de război chiar din teritoriul inamicilor lor.
 Harta istorică centrată pe Rosellón
Franța a suferit înfrângeri severe la început, fiind dați afară din Belgia și fiind nevoiți să
oprească revolte în vest și sud. Una dintre acestea, în Toulon, a stabilit scena pentru
prima recunoaștere a unui căpitan de artilerie, necunoscut până acum, Napoleon
Bonaparte. Contribuția sa în planificarea asedierii cu succes a orașului și a portului său
prin buna amplasare a unor baterii de artilerie a constituit începutul unei cariere militare
și politice fulgerătoare.
Spre sfârșitul anului, alte armate și o politică aprigă de represiune internă ce includea
execuții în masă au oprit invaziile și revoltele. Anul s-a încheiat cu ascensiunea forțelor
franceze, dar încă aproape de frontierele de război ale Franței.
1794[modificare | modificare sursă]
Anul 1794 le-a adus mai mult succes armatelor revoluționare. Deși
invazia Piemontului a eșuat, o invazie a Spaniei prin Pirinei a cucerit San Sebastián, iar
Franța a câștigat Bătălia de la Fleurus și a ocupat toată Belgia și Renania.
1795[modificare | modificare sursă]
După cucerirea Țărilor de Jos printr-un atac neașteptat în timpul iernii, Franța a
stabilit Republica Batavă ca fiind un stat clientelar. Mai mult, Prusia și Spania au decis
să facă pace, conform Păcii de la Basel cedând malul stâng al Rinului Franței și
eliberând armatele franceze din Munții Pirinei. Aceasta a pus punct principalei crize a
Revoluției, iar Franța ar fi fost ferită de invazii pentru mulți ani.
Marea Britanie a încercat să întărească rebelii din Vendée, dar a eșuat, iar încercările
de a da jos guvernul de la Paris cu forța au fost date peste cap de către garnizoana
militară condusă de Napoleon Bonaparte. Toate acestea au dus la
stabilirea Directoratului.
La frontiera de pe Rin, generalul Pichegru, negociind cu regalitatea exilată, și-a trădat
propria armată, a forțat evacuarea Mannheimului și eșecul asediului Mainzului condusă
de Jourdan.
1796[modificare | modificare sursă]
 Generalul Hoche
Franța și-a pregătit un avans mare pe trei fronturi, cu Jourdan și Moreau pe Rin, și
Bonaparte în Italia. Cele trei armate erau folosite pentru a lega Tirolul și pentru a
mărșălui în Viena.
Jourdan și Moreau au avansat repede în Germania, iar Moreau a ajuns în Bavaria, și la
marginea Tirolului în septembrie, însă Jourdan a fost învins de Arhiducele Carol, și
ambele armate au fost nevoite să se întoarcă în țară.
Napoleon, pe de altă parte, a fost în totalitate victorios în a invada Italia. A separat
armatele Sardiniei de cele ale Austriei, învingându-le pe fiecare în parte, și forțând
pacea în Sardinia pe timpul capturării Milanoului și înconjurării Mantovei. El a respins
mai multe armate austriece trimise împotriva sa sub conducerea
lui Wurmser și Alvinczi în timpul asediilor.
Revolta din Vendée a fost de asemenea oprită în 1796 de către Hoche, însă încercarea
sa de invadare în forță a Irlandei nu a reușit. O expediție în Irlanda, condusă
de Generalul Hoche, a fost încercată în 1796. Ajutați de liderul Societății Irlandezilor
Uniți, Wolfe Tone, s-a încercat acostarea în Golful Bantry, Comitatul Cork, dar furtuni
puternice au împiedicat o acostare cu succes.
1797[modificare | modificare sursă]

Articolele fac parte din seria

 Revoluția franceză

Cauze
Tulburări
Adunarea Constituantă
și camerele sale (1789 - 1791)
Constituția din 1791
și monarhia
(1791 - 1792)
Insurecția de la 10 august 1792
Convenția Națională
Războiul din Vendée
Teroarea
Directoratul
Cronologie

Într-un final, Napoleon a capturat Mantova, unde au capitulat 18.000 de

oameni. Arhiducele Carol al Austriei nu a fost capabil să-l oprească pe Napoleon de la
invadarea Tirolului, iar guvernul austriac a făcut pace în luna aprilie 1797, simultan cu o
nouă invazie a Germaniei din partea Franței, sub conducerea lui Moreau și Hoche.
Austria a semnat Tratatul de la Campo Formio în octombrie același an, cedând Belgia
Franței și recunoscând controlul Franței asupra Renaniei și unei părți din Italia. Vechea
republică Venețiană a fost împărțită între Austria și Franța. Aceste evenimente au
încheiat Războiul Primei Coaliții, deși Marea Britanie era încă în război.
1798[modificare | modificare sursă]
Doar cu Marea Britanie rămasă în război și o marină insuficientă pentru un război direct,
Napoleon a plănuit o invazie a Egiptului în 1798, care a satisfăcut dorința sa de a fi
glorios și dorința Directoratului de a-l avea departe de Paris. Obiectivul militar al
expediției nu este foarte clar, dar ar putea fi amenințarea dominației britanice în India.
Napoleon a navigat de la Toulon la Alexandria, cucerind și Malta. A acostat în port în
iunie. În drum spre Cairo, el a avut o mare victorie în Bătălia de la Piramide; totuși, flota
sa a fost distrusă de Nelson în Bătălia de pe Nil, blocându-l în Egipt. Napoleon și-a
consolidat în următoarele luni poziția sa în Egipt.
Guvernul francez a profitat de conflictul intern din Elveția pentru a o invada,
stabilind Republica Elvețiană și anexând Geneva. De asemenea, trupele franceze l-au
detronat pe Papă, stabilind o republică în Roma.
Războiul celei de-a doua coaliții[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul celei de a Doua Coaliții.
Marea Britanie și Austria au organizat o nouă coaliție împotriva Franței în 1798, ce
includea pentru prima dată Rusia, deși nu s-a mai petrecut nimic până în 1799,
exceptând expediția din Neapole. Altă expediție a fost trimisă în Comitatul Mayo pentru
a ajuta revolta împotriva Britaniei din vara anului 1798. A avut succes împotriva forțelor
britanice, cel mai notabil fiind la Castlebar. Navele franceze trimise pentru a-i ajuta, au
fost capturate de Royal Navy în apropierea Comitatului Donegal.
1799[modificare | modificare sursă]

Bătălia de pe Nil, pe 1 și 2
august 1798
În Europa, aliații au avut organizat câteva invazii, incluzând și campanii în Italia și
Elveția și o invazie anglo-rusă a Țărilor de Jos. Generalul rus Alexandr Suvorov a impus
o serie de înfrângeri Franței în Italia, împingându-i înapoi în Alpi. Oricum, aliații au fost
mai puțin victorioși în Țările de Jos, de unde Marea Britanie s-a retras după un impas
(deși au reușit să captureze flota olandeză), și în Elveția, unde, după câteva victorii,
armata rusească a fost complet învinsă A doua bătălie de la Zürich.