A Șasea Coaliție 1812 - 1814

Articol principal: Războiul celei de-a Șasea Coaliții.

A Șasea Coaliție (1812 - 1814) a fost formată din:

Regatul Unit
Imperiul Rus
Prusia
Suedia
Imperiul Austriac
câteva state germane mici
Între timp, în războiul peninsular, supremația franceză în Spania a fost în cele
din urmă spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph
Bonaparte în Bătălia de la Vittoria (21 iunie 1813). Francezii au trebuit să se
retragă din Spania.

Văzând șansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a

declarat că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o
trimisese în Rusia și în scurtă vreme, forțele sale din est au crescut de la 30.000
la 130.000 și, în final, la 400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000
de morți și răniți aliaților în bătăliile de la Lützen (2 mai) și Bautzen (20 - 21
mai 1813). Ambele bătălii au implicat în luptă peste un sfert de milion de soldați.

Părțile beligerante au declarat un armistițiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe

13 august), în timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se
refacă după luptă. În timpul acesta, aliații au reușit să atragă Austria în mod
deschis împotriva Franței. Austriecii au trimis în sprijinul aliaților două armate
cu un efectiv de aproximativ 300.000 de soldați să se alăture trupelor care se
concentrau în Germania. Aliații adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de oameni
în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldați în spatele frontului.

Napoleon a reușit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000

de soldați, din care un sfert de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub
comanda lui Nicolas Charles Oudinot și 30.000 sub comanda lui Louis Nicolas Davout.
Confederația Rinului i-a furnizat lui Napoleon un ajutor format din resturile
armatelor lor, cu Saxonia și Bavaria ca principali contribuitori. În plus, în sud,
Regatul Neapolelui al lui Murat și cel al Italiei al lui Eugène de Beauharnais
aveau o forță combinată de cam 100.000 de soldați. Din Spania erau în retragere
între 150.000 – 200.000 de francezi din fața spaniolilor și britanicilor. Pe toate
fronturile, aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldați ai
aliaților plus rezervele strategice care se formau în Germania. Trebuie luat în
considerare faptul că pe trupele germane care erau de partea lui Napoleon nu se
putea pune multă bază, ele fiind dispuse să dezerteze și să se alăture aliaților.
Armatele napoleoniene erau depășite numeric cu o proporție de doi la unu în
Germania.

Armata rusă intră în Paris în 1814.

După încheierea armistițiului, Napoleon părea că a recâștigat inițiativa strategică
după bătălia de la Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată
superioară din punct de vedere numeric, producându-le aliaților pierderi foarte
mari, în timp ce francezii au avut pierderi moderate. Totuși, incapacitatea
mareșalilor francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat pe împărat să
fructifice victoria obținută la Dresda. La Leipzig în Saxonia (16 - 19 octombrie
1813), în timpul a ceea ce a fost numită "Bătălia națiunilor", cei 191.000 de
francezi au trebuit să facă față a 300.000 de aliați, Napoleon fiind înfrânt și
nevoit să se retragă în Franța. Au urmat o serie de lupte pe pământ francez
(bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu) în timpul cărora aliații foarte numeroși
i-au forțat pe francezi să se retragă neîncetat.
Napoleon a luptat în acest timp în Campania de șase zile, în timpul căreia a
câștigat mai multe victorii în fața aliaților care înaintau către Paris. De-a
lungul întregii campanii el nu a reușit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de
70.000 de luptători împotriva celor aproximativ o jumătate de milion de soldați ai
aliaților. Pe 9 martie 1814 a fost semnat Tratatul de la Chaumont, aliații căzând
de acord să păstreze coaliția până la înfrângerea definitivă a lui Napoleon.

Aceștia au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecțiunii lui Marmont,

care a încheiat un acord separat cu aliații și și-a predat trupele, pecetluind
soarta capitalei, deși mareșalii Mortier și Moncey (la Porte de Clichy) continuau
să lupte. Napoleon era hotărât să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un
decret pentru mobilizarea a 900.000 de soldați, din care numai o mică parte a ajuns
în rândurile armatei imperiale. Împăratul, dându-și în cele din urmă seama de
nerealismul schemelor sale, a realizat că situația este fără ieșire. Napoleon a
abdicat pe 6 aprilie. Acțiunile militare au mai continuat în Italia, Spania și
Olanda în timpul primăverii anului 1814.[18]

Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insula Elba și au restaurat domnia Casei de

Bourbon în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea tratatului de la
Paris (30 mai 1814) și deschiderea Congresului de la Viena care urma să redeseneze
harta Europei.[19]