Referat istorie

Imperiul francez
Bătalia de la Trafalgar
Bătalia de la Austerlitz

Cosmin Pirjol
Clasa a X-a D
 Imperiul francez
Batalia de la Austerlitz
Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre
cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea
celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2
decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă
de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul
Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă
dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est
de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.
Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a
îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și
Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a
impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși.
Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a
permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de
state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În
1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman
Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său
titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent.
Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au
declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.
Napoleon dispunea de aproximativ 65.000 de oameni și 157 de tunuri pentru bătălia
iminentă, însă aproape 7.000 de trupe sub comanda lui  Davout  erau încă mult
spre sud, în direcția Vienei. Aliații aveau în jur de 73.000 de soldați, șaptezeci la sută
dintre ei fiind ruși, și 318 tunuri. Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de
dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), și de dealul Zuran, înalt de 260
de metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum  Olmutz -
Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est. La vest de aceste două dealuri se
afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se
uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz și Telnitz.
Piesa centrală a întregii zone erau înălțimile Pratzen, un deal ușor înclinat de
aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălțime. Un consilier a notat faptul că
Napoleon le-a spus în mod repetat mareșalilor săi, "Domnilor, examinați acest teren
cu atenție, va fi un câmp de luptă; veți avea rolul de a vă juca pe el".
Planurile și dispunerea aliaților

Un consiliu aliat s-a întrunit pe 1 decembrie pentru a discuta propunerile de

desfășurare a bătăliei. Strategii aliați aveau în minte două idei fundamentale:
stabilirea contactului cu inamicul și asigurarea flancului sudic care ducea spre Viena.
Deși țarul și anturajul său apropiat au insistat în declanșarea unei bătălii, împăratul
Francisc al Austriei era mult mai prudent și era sprijinit de Kutuzov, principalul
comandant rus.[21] Cu toate acestea, presiunea de a lupta exercitată de nobilii ruși și
de comandanții austrieci a fost prea puternică, iar aliații au adoptat planul Șefului de
Stat Major austriac Franz von Weyrother.[21] Acesta implica un atac principal
împotriva flancului drept al francezilor, pe care aliații l-au observat că era slab păzit,
și atacuri diversioniste împotriva flancului stâng francez. Aliații și-au dispus
majoritatea trupelor în patru coloane care vor ataca în dreapta francezilor. Garda
Imperială Rusă era ținută în rezervă, în timp ce trupele ruse sub comanda
lui Bagration păzeau dreapta aliaților.

Dispunerile aliaţilor (roşu) şi francezilor (albastru)

la ora 18:00 pe 1 decembrie 1805

Planurile și dispunerea francezilor

Cu câteva zile înainte de bătălia propriu-zisă, Napoleon le dăduse impresia aliaților
că armata sa era într-o stare slabă și că dorea o pace negociată. În realitate, el spera
că ei vor ataca, și pentru a-i încuraja să facă acest lucru și-a slăbit în mod intenționat
flancul drept. Pe 28 noiembrie, Napoleon s-a întâlnit cu mareșalii săi la
Comandamentul Imperial iar aceștia l-au informat despre neliniștile și temerile lor în
legătură cu iminenta bătălie, chiar sugerând o retragere, însă lui nu i-a păsat de
plângerile lor și a plecat la lucru. Planul lui Napoleon prevedea faptul că aliații vor
arunca atât de multe trupe pentru a-i învălui flancul drept încât centrul lor va fi slăbit
foarte mult. Conta apoi pe un atac masiv francez, condus de către 16.000 de trupe
din Corpul al IV-lea al lui Soult, prin centru pentru a paraliza armata aliată. Între timp,
pentru a-și sprijini slabul flanc drept, Napoleon i-a ordonat Corpului al III-lea a lui
Davout să întreprindă un marș forțat tocmai de la Viena și să se unească cu oamenii
generalului Legrand, care păzeau flancul extrem sudic ce va suporta cea mai mare
parte a atacului aliaților. Soldații lui Davout aveau 48 de ore pentru a mărșălui
110 km (70 de mile). Sosirea lor va fi crucială în determinarea succesului sau
eșecului planului francezilor. Garda Imperială și Corpul I al lui Bernadotte au fost
ținute în rezervă în timp ce Corpul al V-lea sub comanda lui Lannes păzea sectorul
nordic al bătăliei.
Bătălia a început în jurul orei 8 dimineața, cu prima coloană aliată atacând satul
Telnitz, care era apărat de Regimentul al 3-lea de Linie. Acest sector al câmpului de
luptă a fost martor a numeroase acțiuni în momentele următoare, atunci când mai
multe atacuri feroce ale aliaților i-au evacuat pe francezi din oraș și i-au forțat pe
cealaltă parte a pârâului Goldbach. Primii oameni ai corpului lui Davout au sosit în
acest moment și i-au alungat pe aliați din Telnitz înainte ca și ei să fie atacați
de husari și să reabandoneze orașul. Atacurile adiționale din partea aliaților au fost
contracarate de artileria franceză.
Coloanele aliaților au început să se reverse înspre dreapta francezilor, însă nu la
viteza dorită, astfel încât mare parte din francezi au reușit să reziste. De fapt,
dispunerile aliaților erau cronometrate greșit și fără atenție: detașamente de cavalerie
conduse de Liechtenstein de pe flancul stâng al aliaților au trebuit să fie plasate în
flancul drept și, în timpul procesului, au intrat în și încetinit o parte din a doua coloană
de infanterie care avansa înspre dreapta francezilor. La acel timp, planificatorii l-au
considerat un dezastru, însă mai târziu i-a ajutat pe aliați. Între timp, elementele
avansate ale celei de-a doua coloane atacau satul Sokolnitz, care era apărat de
Regimentul al 26-lea Ușor și de Tirailleuri, trăgători francezi. Atacurile inițiale ale
aliaților s-au dovedit fără succes, iar generalul Langeron a ordonat bombardarea
satului. Acest baraj mortal i-a forțat pe francezi să se retragă, și, cam în același timp,
a treia coloană a atacat castelul Sokolnitz. Cu toate acestea, francezii au
contraatacat și au recâștigat satul, numai pentru a fi izgoniți din nou. Conflictul în
această zonă a încetat pentru un timp atunci când divizia lui Friant (parte a Corpului
al III-lea) a recucerit satul. Sokolnitz a fost probabil zona cea mai disputată a
câmpului de luptă, schimbându-și ocupatorii de mai multe ori în decursul zilei.
„O lovitură puternică și războiul este sfârșit”
În jurul orei 8:45, satisfăcut în final de slăbiciunea centrului inamic, Napoleon l-a
întrebat pe Soult cât timp va dura ca oamenii săi să ajungă la înălțimile Pratzen, la
care mareșalul a răspuns, "Mai puțin de douăzeci de minute, sire." Aproximativ 15
minute mai târziu, Napoleon a ordonat atacul, adăugând, „O lovitură puternică și
războiul este sfârșit”.
O ceață densă a ajutat la camuflarea înaintării diviziei lui St. Hilaire, însă în timp ce
urcau panta, legendarul 'Soare de la Austerlitz' a limpezit peisajul și i-a încurajat să
avanseze. Soldații și comandanții ruși din vârful înălțimilor au fost uimiți să vadă atât
de multe trupe franceze îndreptându-se spre ei. Comandanții aliați puteau
redirecționa acum câteva dintre detașamentele întârziate ale celei de-a patra coloane
către această luptă crâncenă. Peste o oră de lupte a decimat o mare parte din
această unitate. Ceilalți oameni din cea de-a doua coloană, majoritatea austrieci
neexperimentați, au participat de asemenea la bătălie și au întors raportul de forțe
împotriva uneia dintre cele mai bune unități de luptă din armata franceză, forțându-i
în final să se retragă în josul pantelor. Cu toate acestea, mânați de disperare,
oamenii lui St. Hilaire au lovit cu putere încă o dată și i-au atacat pe aliați la baionetă,
alungându-i de pe înălțimi. Înspre nord, divizia generalului Vandamme a atacat o
zonă numită Staré Vinohrady și prin executarea perfectă a hărțuirilor și voleelor
mortale a reușit să dezbine mai multe batalioane ale aliaților.
Bătălia se întorsese în mod ferm în favoarea francezilor, însă era departe de a se fi
terminat. Napoleon a ordonat Corpului I al lui Bernadotte să sprijine stânga lui
Vandamme și și-a mutat propriul centru de comandă de la dealul Zuran la capela Sf.
Antoniu de pe înălțimile Pratzen. Poziția dificilă a aliaților era confirmată de decizia
de a trimite în luptă Garda Imperială Rusă; Marele Duce Constantin, fratele țarului
Alexandru, a comandat Garda și a contraatacat în secțiunea câmpului de luptă a lui
Vandamme, forțând un efort sângeros și singura pierdere a vreunui stindard francez
în bătălie (nefericita victimă a fost un batalion al Regimentului al 4-lea de Linie).
Simțind gravitatea problemei, Napoleon a ordonat propriei sale cavalerii de Gardă să
înainteze. Acești oameni i-au pulverizat pe omologii lor ruși, însă cu ambele părți
trimițând mari mase de cavalerie nu era clar cine învinsese. Rușii aveau un avantaj
numeric la acest capitol, însă destul de curând avantajul a trecut de partea
francezilor atunci când divizia lui Drouet, a 2-a a Corpului I al lui Bernadotte, s-a
dispus pe flancul acțiunii și a permis cavaleriei franceze să se refugieze în spatele
liniilor lor. Artileria ecvestră a Gărzii franceze a avut de asemenea un efect mortal
asupra cavaleriei și pușcașilor ruși. Rușii au rupt rândurile și mulți au murit în timp ce
erau urmăriți pe o distanță de un sfert de milă de cavaleria franceză revigorată.

Pe la ora 14:00, armata aliaţilor fusese periculos

separată. Napoleon avea acum opţiunea de a lovi una

dintre aripi, şi a ales stânga aliaţilor, deoarece alte

sectoare inamice fuseseră deja eliberate sau purtau lupte

de retragere.

Finalul
Între timp, partea cea mai nordică a câmpului de bătălie era de asemenea martora
unor lupte grele. Cavaleria grea a prințului de Liechtenstein a început să asalteze
forțele mai ușoare de cavalerie ale lui Kellerman după ce a sosit în final la poziția
corectă pe teren. Lupta a mers inițial bine pentru francezi, însă forțele lui Kellerman
s-au adăpostit în spatele diviziei de infanterie a lui Caffarelli odată ce a devenit clar
faptul că numărul rușilor era prea mare. Oamenii lui Caffarelli au oprit asalturile
rușilor și i-au permis lui Murat să trimită două divizii de cuirasieri (una comandată
de d'Hautpoul și cealaltă de Nansouty) în bătălie pentru a termina o dată pentru
totdeauna cu cavaleria rusă. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă și de
durată, însă în final francezii au fost cei care au triumfat. Lannes și-a condus apoi
Corpul al V-lea împotriva oamenilor lui Bagration și după lupte grele a reușit să îl
alunge pe iscusitul comandant rus din bătălie. A vrut să îl urmărească, însă Murat,
care era comandantul acestui sector al câmpului de luptă, nu a fost de acord cu
ideea.
Atenția lui Napoleon s-a îndreptat acum înspre capătul sudic al câmpului de luptă,
unde francezii și aliații încă se mai luptau pentru Sokolnitz și Telnitz. Printr-un eficient
atac în două puncte, divizia lui St. Hilaire și o parte din Corpul al III-lea al lui Davout
au reușit să zdrobească inamicul la Sokolnitz și i-au convins pe comandanții primelor
două coloane, generalii Kienmayer și Langeron, să se retragă cât mai repede
posibil. Buxhowden, comandatul stângii aliaților și omul responsabil cu conducerea
atacului, era complet beat și a fugit de asemenea. Kienmayer și-a acoperit retragerea
cu cavaleria ușoară a lui O'Reilly, care a învins vitejește cinci din șase regimente de
cavalerie franceze înainte ca și ei să trebuiască să se retragă.
Panica generală a pus stăpânire acum pe armata aliaților, aceasta abandonând
câmpul de luptă în toate direcțiile posibile. Un episod faimos însă sinistru a avut loc
în timpul acestei retrageri: forțele ruse care fuseseră învinse de dreapta francezilor
se retrăgeau spre sud înspre Viena pe heleșteele înghețate Satschan. Artileria
franceză trăgea înspre oameni, însă Napoleon și-a redirecționat tunarii pentru a trage
în gheață. Oamenii s-au înecat în heleșteele foarte reci, zeci de piese de artilerie
scufundându-se împreună cu ei. Estimările cu privire la numărul de tunuri capturate
diferă; opiniile variază de la 38 la 100. Sursele diferă de asemenea și în privința
victimelor, cu numere oscilând între 200 și 2.000 de morți. Deoarece Napoleon a
exagerat acest incident în relatarea bătăliei, valorile mai joase pot fi și cele mai
apropiate de adevăr, deși îndoiala încă rămâne dacă sunt sau nu corecte în
întregime. Mulți privesc acest incident drept unul dintre cele mai crude acte de război
ale lui Napoleon.
Rezultate politice și militare
În total, pierderile aliaților se ridicaseră la aproximativ 27.000 dintr-o armată de
73.000, adică 37% din efectivele lor. Francezii au pierdut în jur de 5.000 dintr-o forță
de 65.000, reprezentând aproape 8% din efectivele lor. Aliații au pierdut de
asemenea 180 de tunuri și 50 de stindarde. Victoria a fost întâmpinată cu uimire
totală și delir la Paris, unde numai cu câteva zile înainte națiunea se afla în pragul
colapsului financiar. Napoleon i-a scris Josephinei: „Am învins armata austro-rusă
comandată de doi împărați. Sunt puțin obosit... te îmbrățișez”. Țarul Alexandru a
rezumat poate cel mai bine timpurile grele pentru aliați menționând: „suntem copii în
mâinile unui gigant”.
Franța și Austria au semnat un armistițiu pe 4 decembrie iar Tratatul de la Pressburg,
22 de zile mai târziu, a îndepărtat-o pe ultima din război. Austria a acceptat să
recunoască teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) și
Lunéville (1801), să acorde pământuri Bavariei, Württembergului și Badenului, care
erau aliații germani ai lui Napoleon, și să plătească 40 de milioane de franci
reprezentând indemnizații de război. Veneția a fost cedată de asemenea Regatului
Italiei. A fost un sfârșit aspru pentru Austria, însă cu siguranță nu o pace catastrofală.
Armatei ruse i s-a permis să se retragă în țara natală, iar francezii și-au ridicat tabăra
în sudul Germaniei. Sfântul Imperiu Roman a fost de asemenea desființat efectiv,
1806 fiind văzut drept ultimul său an. Napoleon a creat Confederația Rinului, un lanț
de state germane menite să servească drept un tampon între Franța și Prusia. Prusia
a considerat aceasta și celelalte mișcări un afront adus statutului său putere
dominantă a Europei Centrale și a declarat război Franței în 1806.
Recompense
Cuvintele lui Napoleon adresate trupelor sale după bătălie erau pline de
laudă: Soldats! Je suis content de vous (română: Soldați! Sunt mulțumit de
voi). Împăratul a dăruit două milioane de franci de aur ofițerilor majori, 200 de franci
fiecărui soldat, și a oferit pensii consistente văduvelor celor căzuți. Copiii rămași
orfani au fost adoptați de către Napoleon personal și li s-a permis să adauge
"Napoleon" la numele de botez și de familie. În mod interesant, Napoleon nu a
acordat niciodată vreun titlu nobiliar niciunui comandant, după cum se obișnuia în
urma unei mari victorii. Este probabil ca el să fi considerat Austerlitz un triumf prea
personal ca să mai decoreze pe altcineva. Până în zilele noastre, Austerlitz este
adeseori considerat drept cea mai mare victorie a lui Napoleon.
Iată mai jos proclamația în întregime:
Soldați, sunt mulțumit de voi.
În ziua bătăliei de la Austerlitz ați dovedit tot ce așteptam de la vitejia voastră;
v-ați împodobit vulturii cu o glorie nemuritoare. O armată de 100.000 de
oameni, comandată de împărații Rusiei și ai Austriei a fost tăiată sau
împrăștiată în mai puțin de patru ore. Cei ce au scăpat de fierul armelor
voastre, s-au înecat în lac. Patruzeci de drapele, stindardele gărzii imperiale a
Rusiei, 120 de tunuri, 20 de generali și mai mult de 30.000 de prizonieri sunt
rezultatul acestei zile, ce va rămâne celebră pe veci. Acea infanterie, atât de
lăudată, superioară numeric, nu a putut rezista la șocul vostru; de acum nu
mai aveți inamici de care să vă temeți. Astfel, în două luni, această a treia
coaliție a fost învinsă și dizolvată. Pacea nu poate fi departe; dar cum i-am
promis poporului meu, înainte de a trece Rinul, nu voi încheia decât o pace
care ne oferă garanții și care asigură despăgubiri aliaților noștri.
Soldați, atunci când poporul francez mi-a pus pe cap coroana imperială, m-am
bizuit pe voi pentru a-i păstra strălucirea glorioasă, singura care îi poate
conferi un preț în ochii mei. Dar, în aceeași clipă, dușmanii noștri se gândeau
să o distrugă și să o înjosească! Și această coroană de fier, cucerită cu
sângele atâtor francezi, au vrut să mă oblige să o pun pe capul dușmanilor
noștri celor mai cruzi! Proiecte temerare și nesăbuite pe care, în chiar ziua
aniversării încoronării Împăratului vostru, le-ați anihilat și redus la tăcere! I-ați
învățat că este mai ușor să ne înfrunte și să ne amenințe decât să ne învingă.
Soldați, atunci când vor fi înfăptuite toate cele necesare pentru fericirea și
prosperitatea patriei noastre, vă voi aduce înapoi în Franța; acolo veți fi
obiectul celor mai alese dovezi de bunăvoință din partea mea. Poporul meu vă
va revedea cu bucurie, și va fi suficient să spuneți Am luat parte la bătălia de
la Austerlitz pentru ca să vi se răspundă: iată un viteaz!
Batalia de la Trafalgar
Bătălia de la Trafalgar a avut loc la data de 21 octombrie 1805, în largul Capului
Trafalgar, Spania. Aceasta a avut loc între flota Regatului Unit și flota unită franco-
spaniolă, rezultatul bătăliei fiind înfrângerea aliaților franco-spanioli, dar și moartea
amiralului englez Horatio Nelson.
Anul 1805 a adus un nou război între Regatul Unit și Franța - Războiul celei de-a
Treia Coaliții. Misiunea lui Nelson, aflat pe puntea vasului HMS Victory, era
supravegherea portului Toulon și blocarea flotelor spaniole și franceze. Intenția
lui Napoleon era invadarea Marii Britanii și pentru atingerea acestui obiectiv trebuia
ca flota sa să asigure supremația navală pe Canalul Mânecii, pentru o traversare
sigură a forțelor de invazie (La Grande Armée), cantonate în taberele de
la Boulogne.
Napoleon a ordonat vice-amiralului Pierre-Charles Villeneuve, aflat în portul Cadiz,
să atace flota britanică. Flotele s-au întâlnit la Trafalgar, pe 21 octombrie 1805: 27 de
nave britanice, aflate sub comanda amiralului Nelson, contra 33 de nave franceze și
spaniole.
Măiestria tacticii amiralului Nelson a atins apogeul în această confruntare, lupta de la
Trafalgar fiind considerată de specialiștii militari, cea mai mare victorie din istoria
Marinei Regale Britanice (Royal Navy).
Din păcate, Nelson nu a mai apucat să culeagă laurii victoriei - la ora 4:30 un trăgător
de elită francez l-a împușcat în coloana vertebrală. Amiralul Nelson nu a mai putut fi
salvat și după trei ore a murit, dar bătălia era deja câștigată de către flota sa.
După bătălie, corpul neînsuflețit al amiralului Nelson a fost transportat în Anglia. Ca
un omagiu, a fost înmormântat într-un sicriu făcut din catargul vasului
francez L'Orient (vasul-amiral al flotei aliate). Întreaga populație britanică a plâns
după eroul mărilor.
Amiralul spaniol Federico Gravina, ofițerul superior de pe nava pavilion spaniol, a
scăpat cu rămășița flotei spaniole. El a murit cinci luni mai târziu din cauza rănilor
suferite în timpul bătăliei.
Premisele bătăliei
În 1805, primul Imperiu francez, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte era puterea
militară dominantă pe continentul european, în timp ce Marina Regală Britanică
controla mările. În cursul războiului, britanicii au impus o blocadă navală asupra
Franței, care a afectat comerțul și i-a determinat pe francezi să-și mobilizeze pe
deplin resursele navale. În ciuda mai multor ocolirii cu succes a blocadei de către
Marina Franceză, ea nu a reușit să determine o înfrângere majoră a britanicilor, care
au reușit să atace interesele franceze acasă și în străinătate cu relativă ușurință .
Când cea de-a treia coaliție a declarat război Franței, după pacea scurtă de
la Amiens, Napoleon s-a hotărât să invadeze Marea Britanie. Pentru a face acest
lucru, trebuia să se asigure că Marina Regală Britanică nu va fi capabilă să
deranjeze flotele de invazie, fapt ce necesita controlul francez al Canalului Mânecii.
Principalele flote franceze au fost la Brest și la Toulon, pe coasta mediteraneană.
Alte porturi de pe coasta franceză a Atlanticului au adăpostit escadrile mai mici.
Franța și Spania erau aliate, astfel încât flota spaniolă ancorată în Cádiz și Ferrol era
de asemenea disponibilă.
Britanicii aveau ofițeri de marină cu experiență și
bine instruiți. În schimb, unii dintre cei mai buni ofițeri
din marina franceză fuseseră executați sau
părăsiseră serviciul în timpul primei perioade a
Revoluției Franceze.
Vice-amiralul Pierre-Charles Villeneuve a preluat
comanda flotei franceze mediteraneene după
moartea lui Latouche Treville. Au existat mai mulți ofițeri competenți, dar erau fie
angajați în altă parte, fie erau căzuți în dizgrația lui Napoleon ]. Villeneuve arătase
evidentă lipsă de entuziasm pentru confruntarea cu Nelson și cu Marina Regală după
înfrângerea franceză în Bătălia de pe Nil din anul 1798.
Planul naval al lui Napoleon în 1805 a fost întocmită pentru flotele franceze și
spaniole din Marea Mediterană și Cádiz, având ca scop spargerea blocadei engleze
și unirea forțelor sale în Caraibe. Urma ca ei să se întoarcă, să ajute flota din Brest
să iasă din blocadă și să curețe Canalul Mânecii de navele britanice, asigurând cale
liberă navelor de invazie franceze.

Urmărirea lui Villeneuve

La începutul anului 1805, viceamiralul Lord Nelson a ordonat flotei britanice să

blocheze portul Toulon. Spre deosebire de William Cornwallis, care menținea o
blocadă etanșă la Brest cu Flota Canalului, Nelson a adoptat o blocadă liberă în
speranța de a-i atrage pe francezi într-o o luptă majoră. Cu toate acestea, flota lui
Villeneuve l-a evitat cu succes pe Nelson, atunci când britanicii au fost răspândiți de
o furtună. Nelson a început căutare lui în Mediterană, presupunând în mod eronat, că
francezul intenționa să se îndrepte spre Egipt. Cu toate acestea, Villeneuve și-a
condus flota prin strâmtoarea Gibraltar, s-a întâlnit cu flota spaniolă și a navigat așa
cum era planificat, spre Caraibe. Odată ce Nelson și-a dat seama că francezii au
traversat Oceanul Atlantic, a pornit în căutarea lor.
Cadiz
Villeneuve s-a întors din Caraibe în Europa, intenționând să spargă blocada de la
Brest , dar după ce două dintre navele sale spaniole au fost capturate în
timpul Bătăliei de la Capul Finisterre de un escadron sub comanda vice-amiralului Sir
Robert Calder, Villeneuve a abandonat acest plan și sa întors înapoi în Ferrol, în
nordul Spaniei. Acolo a primit ordine de la Napoleon să se întoarcă la Brest în
conformitate cu planul principal.
Planurile de invazie ale lui Napoleon pentru Marea Britanie depindeau de prezența
unui număr suficient de mare de nave la Boulogne, în Franța. Acest lucru necesita ca
forța lui Villeneuve de 33 de nave să se alăture forței vice-amiralului Ganteaume de
21 de nave în Brest, împreună cu o escadrilă de cinci nave sub comanda căpitanului
Allemand, care i-ar fi dat o forță combinată de 59 de nave.
Când Villeneuve a ridicat ancora și a pornit de la Ferrol la 10 august, el a primit ordin
de la Napoleon să navigheze spre nord, spre Brest. În schimb, era îngrijorat că
britanicii îi observau manevrele, așa că, la 11 august, a navigat spre sud în direcția
Cádizului pe coasta de sud-vest a Spaniei. Neavând niciun semn din partea flotei lui
Villeneuve, pe 25 august, forța de invazie formată din trei corpuri de armată franceză
din apropiere de Boulogne a adunat tabăra și a mărșăluit în Germania, unde mai
târziu a intrat în luptă. Acest lucru a pus capăt amenințării imediate a invaziei.
În aceeași lună, Nelson s-a întors acasă în Marea Britanie după doi ani de serviciu
pe mare. A rămas pe uscat timp de 25 de zile și a fost primit cu căldură de către
concetățenii săi. Vestea privind flota combinată franceză și spaniolă din portul Cadiz
a ajuns în Marea Britanie pe 2 septembrie. Nelson a trebuit să aștepte până la 15
septembrie, înainte ca nava lui, HMS Victory, să fie gata să iasă în larg.
La 15 august, Cornwallis a decis să ia 20 de nave de la flota care păzea Canalul
Mânecii și să navigheze spre sud pentru a ataca forțele inamice din Spania. Acest
lucru a lăsat Canalul Mânecii în lipsă drastică de nave mari, cu doar 11 nave mari
fiind prezente. Această forță detașată a format nucleul flotei britanice care se va lupta
la Trafalgar. Această flotă, sub comanda viceamiralului Calder a ajuns la Cádiz pe 15
septembrie. Nelson s-a alăturat flotei la 28 septembrie pentru a prelua comanda.
Flota britanică a folosit fregate (mai rapidă, dar prea fragilă pentru luptă), pentru a
supraveghea constant portul, în timp ce forța principală a rămas neobservată, la
aproximativ 80 km vest de țărm. Speranța lui Nelson era să atragă forța combinată
franco-spaniolă și să o atragă într-o luptă decisivă. Forța care urmărea portul a fost
condusă de Căpitanul Blackwood, comandantul HMS Euryalus. Escadronul său de
șapte nave cuprindea cinci fregate, o goeletă și un bric.

Situația aprovizionării
În acest moment, flota lui Nelson avea nevoie mare de provizii. La data de 2
octombrie, cinci nave de linie, HMS Queen, HMS Canopus, HMS Spencer, HMS
Zealous, HMS Tigre și fregata HMS Endymion, au fost expediate la Gibraltar sub
comanda contraamiralului Sir Thomas Louis pentru provizii.
Aceste nave au fost ulterior deturnate pentru a forma convoi de protecție în Marea
Mediterană, deși Nelson se așteptase să se întoarcă. Alte nave britanice au
continuat să sosească și până la 15 octombrie, flota a fost reaprovizionată, gata de
luptă. Nelson a pierdut de asemenea nava principală a lui Calder, nava Prințul de
Wales, cu 98 de tunuri, trimisă acasă, deoarece Calder a fost rechemat de către
Amiralitate pentru a fi tras la răspundere în fața tribunalului marțial pentru aparenta
lipsă de agresiune în timpul Bătăliei de la capul Finisterre din 22 iulie.
Între timp, flota lui Villeneuve din Cádiz suferea de asemenea, de o lipsă serioasă de
provizii, care nu putea fi rezolvată cu ușurință de francezii fără bani suficienți.
Blocada menținută de flota britanică a îngreunat aliații franco-spanioli să obțină
stocuri de provizii, iar navele lor erau echipate necorespunzător. Navele lui
Villeneuve erau de asemenea fără două mii de bărbați, forța necesară navigării. Nu
au fost singurele probleme cu care se confrunta flota franco-spaniolă. Principalele
nave franceze fuseseră ținute în port timp de ani de blocada britanică, cu doar scurte
ieșiri. Echipajele franceze aveau doar câțiva marinari experimentați și majoritatea
membrilor echipajului trebuiau să învețe elementele de navigație în câteva ocazii
când au ajuns pe mare, pregătirea tunarilor fiind neglijată. Călătoria grăbită dincolo
de Atlantic și înapoi a consumat provizii vitale. Situația de aprovizionare a lui
Villeneuve a început să se îmbunătățească în octombrie, dar știrea privind sosirea lui
Nelson a făcut ca Villeneuve să fie reținut în privința părăsirii portului. Într-adevăr,
căpitanii lui au votat în această privință și au decis să rămână în port.
La 16 septembrie, Napoleon a dat ordine pentru navele franceze și spaniole de la
Cádiz să iasă în larg la prima ocazie favorabilă, să se alăture cu șapte nave spaniole,
apoi la Cartagena, să meargă la Napoli și să pună pe țărm soldații pe care îi duceau
pentru a reîntări trupele acolo, apoi lupte decisiv dacă întâlnesc flotă britanică
inferioară numeric.
Bătălia
Lupta a progresat în mare măsură în conformitate cu planul lui Nelson. La ora 11:45,
Nelson a trimis prin fanioane semnalul său celebru de la nava pavilion britanic:

“ Anglia se așteaptă, ca fiecare om să-și facă datoria ”

Pe măsură ce bătălia începea, francezii și spaniolii se aflau într-o linie curbă,

îndreptată spre nord. După cum era planificat, flota britanică se apropia de linia
franco-spaniolă în două coloane. Conducând coloana nordică, în vânt naviga HMS
Victory, cu Nelson la bord, în timp ce Collingwood se afla pe nava HMS Royal
Sovereign dotată cu 100 de tunuri, conducând coloana a doua, în umbra vântului.
Cele două coloane britanice s-au apropiat de vest, la un unghi drept față de linia

aliată franco-spaniolă. Nelson își îndreptă coloana spre un punct al flotei franco-
spaniole, apoi schimbând brusc direcția, se îndreptă brusc către punctul real de atac.
Collingwood a modificat ușor cursa coloanei sale, astfel încât cele două linii s-au
concentrat într-o linie de atac.

Situația la amiază. Royal Sovereign rupând linia aliată franco-spaniolă.

Chiar înainte ca navele din coloana lui Collingwood să atace forțele aliate,
Collingwood le-a spus ofițerilor săi: "Acum, domnilor, să facem astăzi ceva despre
care lumea să poată vorbi de aici încolo". Deoarece vântul era foarte slabe în timpul
bătăliei, toate navele se mișcau extrem de încet, iar cele mai importante nave
britanice se aflau sub foc greu de la mai multe nave aliate, cu aproape o oră înainte
ca tunurile lor să poată lovi inamicul.
La prânz Villeneuve a trimis semnalul "atacați inamicul", iar nava
franceză Fougueux a tras prima lovitură de tun în nava Royal Sovereign  Royal
Sovereign avea toate pânzele sus și având de curând curățată nava de depuneri, a
depășit restul flotei britanice. În timp ce se apropia de linia alianței franco-spaniole, a
ajuns sub focul tunurilor de pe navele Fougueux, Indomptable, San Justo și San
Leandro, înainte de a rupe linia chiar în spatele navei amiralului Alava, nava
amiral Santa Ana, în care a tras o serie devastatoare dublă de tun.
A doua navă din coloana britanică, Belleisle, a fost atacată
de L'Aigle, Achille, Neptune și Fougueux; ea a rămas în curând complet fără catarge,
în imposibilitatea de a manevra și în mare măsură în imposibilitatea de a lupta,
deoarece velele căzute i-au orbit bateriile de tunuri, dar nu a cedat timp de 45 de
minute, până când navele britanice următoare au venit s-o salveze.
Timp de 40 de minute, Victory era sub focul tunurilor de pe Héros, Santísima
Trinidad, Redoutable și Neptun; deși multe lovituri de tun și-au greșit ținta, altele au
ucis și rănit un număr marinari i-au nimerit și dezafectat timona, așa că a trebuit să
fie cârmită cu cârma de sub punte. Victory nu putea răspunde încă atacului.
La 12:45, Victory a tăiat linia inamicului între nava amiral al lui
Villeneuve, Bucentaure și nava Redoutable; se apropiase de Bucentaure, trăgând o
salvă de tun devastatoare în pupă, care a ucis și rănit mulți oameni de lângă tunuri.

Situația la ora 13ː00 în imaginația pictorului Nicholas Pocock

Villeneuve se gândea că nava sa va fi lovită cu tunurile de pe Victory și cu vulturul de
drapel al navei în mână, le-a spus oamenilor săi: "Îl voi arunca pe corabia inamicului
și îl vom lua de acolo". Cu toate că Victory a atacat Redoutable care avea 74
tunuri; Bucentaure a fost lăsată să lupte cu următoarele trei nave din coloana
britanică din vânt: Temeraire, Conqueror și HMS Neptun.
A urmat o încăierare generală. Echipajul de pe Redoutable, care includea un corp
puternic de infanterie (cu trei căpitani și patru locotenenți), s-au adunat pentru a
încerca să urce și să captureze Victory.
Nelson răpus de glonț, căzând pe puntea navei Victory - Pictură de Denis Dighton
Un glonț de muschetă tras de la vârful arborelui pupei de pe Redouble l-a lovit pe
Nelson în umărul stâng, trecu prin coloana vertebrală la vertebrele a șasea și a
șaptea toracice oprindu-se la doi țoli sub scapula dreaptă în mușchii spatelui său.
Nelson exclamă: "În cele din urmă au reușit, sunt mort". El a fost transportat sub
punte.
Tunarii de pe Victory au fost chemați să lupte pe punte și Victory a încetat să tragă.
Tunarii au fost forțați de grenade franceze să se retragă sub punte. În timp ce
francezii se pregăteau să se îmbarce pe Victory, Temeraire, a doua navă din coloana
britanică, s-a apropiat de tribordul lui Redoutable trăgând în echipajul francez expus,
provocând multe pierderi.
La ora 13:55, căpitanul Lucas, de pe Redoutable, cu 99 de bărbați rămași teferi din
643 oameni, restul răniți grav, s-a predat. Nava franceză Bucentaure a fost izolată
de Victory și Temeraire, apoi atacată de HMS Neptun, HMS Leviathan și Conqueror;
în mod similar, Santísima Trinidad a fost izolată și copleșită, predându-se după trei
ore.
Pe măsură ce tot mai multe nave britanice au intrat în luptă, navele din centrul
navelor aliate și din spate au fost treptat copleșite. Avangarda aliată, izolată și
inactivă multă vreme, după ce a făcut o demonstrație inutilă s-a retras. Britanicii au
capturat 22 de nave din flota franco-spaniolă, fără a pierde vreuna.
Printre navele franceze capturate au
fost L'Aigle, Algésiras, Berwick, Bucentaure, Fougueux, Intrépide, Redoutable și Swif
tsure. Vasele spaniole capturate au
fost Argonauta, Bahama, Monarca, Neptuno, San Agustin, San Ildefonso, San Juan
Nepomuceno, Santísima Trinidad și Santa Ana.

Situația bătăliei la ora 17ː00 după pictorul Nicholas Pocock

Dintre acestea, Redoutable s-a scufundat, iar Santísima Trinidad și Argonauta au
fost alungate de britanici. Achille a explodat, Intrépide și San Augustin au ars,
iar L'Aigle, Berwick, Fougueux și Monarca au fost avariate în furtuna care a urmat
bătăliei.
Muribundul Nelson a ordonat flotei să se ancoreze din cauza furtunii care se apropia.
Cu toate acestea, când furtuna a izbucnit multe dintre navele grav deteriorate s-au
scufundat sau s-au împotmolit pe bancuri.
Chirurgul William Beatty a auzit murmurul lui Nelson, "Mulțumesc lui Dumnezeu că
mi-am făcut datoria"; când s-a întors, vocea lui Nelson a dispărut, iar pulsul său era
foarte slab . Privi în sus când Beatty îi luă pulsul, apoi închise ochii. Capelanul lui
Nelson, Alexander Scott, care a rămas lângă Nelson până a murit, i-a înregistrat
ultimele cuvinte "Dumnezeu și țara mea". Nelson a murit la ora 16ː30, la trei ore după
ce a fost împușcat.

.
Spre sfârșitul bătăliei cu flota combinată copleșită, porțiunea încă relativ neangajată
în bătălie a avangardei de sub conducerea contraamiralului Dumanoir Le Pelley a
încercat să ajungă să ajute centrul care se prăbușea. După ce nu a reușit să ajungă,
el a decis să renunțe să intervină și a condus patru nave franceze, nava sa
amiral Formidable cu 80 de tunuri, navele Scipion, Duguay Trouin și Mont Blanc cu
74 de tunuri, departe de lupte.
El s-a îndreptat la început spre Strâmtoarea Gibraltar, intenționând să execute
ordinele inițiale ale lui Villeneuve și să ajungă la Toulon. La 22 octombrie, el și-a
schimbat intenția, amintindu-și că o escadră britanică puternică sub comanda
contraamiralului Thomas Louis patrula în strâmtoare, și s-a îndreptat spre nord,
sperând să ajungă la unul din porturile atlantice franceze.
Din cauza unei furtuni puternice care amenința să apară în largul coastei spaniole, el
a navigat prin Golful Biscaia și urmărind să ajungă la portul francez Rochefort.
Aceste patru nave au rămas în larg până când s-au întâlnit și au încercat să
urmărească o fregată britanică, care i-a adus în raza unei escadrila britanice sub
comanda lui Richard Strachan, care le-a capturat pe toate la 4 noiembrie 1805 în
Bătălia de la Capul Ortegal.