Bătălia de la Waterloo[3] a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de

astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de

Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui
de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților
și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian.
După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție europeană a
masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul
la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au
loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile de la Ligny și Quatre
Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu
victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive,
astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente
semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a
Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a
împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a
fost reținută de un Corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.
Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia
râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând
ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care,
întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și,
ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor
Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez,
Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică
întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-
lea.

 Aripa stângă a armatei, aflată între intersecția dintre drumul Bruxelles-Charleroi și ferma
Papelotte, acoperea aproape 2 kilometri, era formată doar din două divizii, cea anglo-hanovriană
a lui Picton și cea belgiano-olandeză a lui Perponcher, care, în plus, fuseseră greu încercate
la Quatre Bras, cu două zile în urmă. Cele două divizii totalizau aproximativ 11 000 de baionete,
dar doar 7 500 dintre aceștia aparțineau armatei regulate, restul fiind miliții. Wellington realizase
că aceste trupe nu sunt suficiente pentru a ține 2 kilometri de front, de aceea adăugase ca
rezervă prima brigadă din divizia Sir Lowry Cole (miliții în număr de 2 500, sub comanda
colonelului Best) și urma să trimită în acel sector și cea de-a doua brigadă a diviziei, cei 2 000
de veterani englezi ai lui John Lambert, aflați încă în marș dinspre Bruxelles. În plus, prezența a
30 de tunuri, a trei brigăzi de cavalerie (ale lui Vivian, Vandeleur și Ponsonby,
comandând Union Brigade) ce totalizau 3 000 de săbii, cât mai ales faptul că prusacii ar fi trebuit
să sosească pe aici, dinspre Wavre, erau elemente de natură să îl liniștească pe Wellington cu
privire la flancul său stâng[18].
 Centrul armatei era m
 Armata prusacă[modificare | modificare sursă]
 Armata prusacă din 1815 nu mai era aceeași armată cu tactici învechite care fusese practic
anihilată de francezi în doar o zi, cu 9 ani în urmă. Construită pe modelul francez de serviciu
militar obligatariu, adoptând împărțirea pe corpuri de armată și o serie de concepte
strategice și tactice moderne, armata prusacă reprezenta totuși o armată aflată încă în plină
reconstrucție. Cu ofițeri și subofițeri de profesie, această armată cuprindea regimente ale
armatei regulate propriu-zise, dar și miliții Landwehr, voluntari din Freikorps și recruți fără
experiență. Ofițerii, deși aproape în totalitate exponenți ai nobilimii prusace, se bucurau
totuși de o bogată experiență: de la gradul de căpitan în sus, toți ofițerii prusaci prezenți la
Waterloo își începuseră cariera înainte de 1806. Dintre toate cele 31 de regimente câte
cuprindea armata prusacă din 1815, nu mai puțin de 25 se aflau sub comanda lui Blücher,
 însă doar 7 dintre acestea erau compuse din soldați care să aibă o experiență reală de luptă.
Calitatea elementului uman și a celui material reprezentau punctul slab al acestei armate.
După cum se demonstrase deja la Ligny, unde armata prusacă pierduse un sfert din
efective[12], aceasta era încă departe de a fi comparabilă cu armata lui Frederick cel Mare,
dar era numeroasă, putea conta pe un număr mare de veterani și era excelent condusă la
nivel central de binomul complementar format din strategul Gneisenau și bătrânul războinic
Blücher[13].
 Pe stânga, dincolo de șoseaua Bruxelles-Charleroi erau dispuse trupele Corpului I,
comandat de contele d'Erlon, adică diviziile de infanterie Quiot (care comanda în locul
generalului Allix), Donzelot, Marcognet și Durutte și, în fine, divizia de cavalerie ușoară a
aceluiaș corp (aflată în fața fermelor La Papelotte și La Haye), comandată de Jacquinot. În
total, acest corp cuprindea 16 000 de infanteriști, peste 1 500 de călăreți și 46 de tunuri. În
spatele său se aflau cuirasierii din Corpul IV de Cavalerie de Rezervă al lui Milhaud, adică
2 700 de călăreți împărțiți în două divizii comandate de Watier de Saint-Alphonse, respectiv
de Delort. În fine, tot aici se afla divizia de cavalerie ușoară a Gărzii (2 000 de călăreți),
comandată de generalul Lefebvre-Desnouettes[29][30].
Împăratul francez avea la dispoziție o forță ușor superioară numeric și calitativ, mai ales în ceea ce
privește artileria (268 de piese), dar acest avantaj era diminuat, din cauza faptului că trupele inamice
se aflau pe teren înalt și în spatele crestei. Ca atare, francezii nu puteau folosi cu eficiență decât
obuzierele, cu excepția anumitor secțiuni de pe câmpul de bătălie. La aceasta se adaugă condițiile
meteorologice defavorabile: deoarece plouase abundent, noroiul format era gros, ceea ce împiedica
folosirea la eficiență maximă a artileriei, mai ales la distanțe mari. Ghiulelele tunurilor, pentru a
produce pierderi semnificative inamicului, trebuiau să poată ricoșa din pământul înfundat, lovind mai
mulți oameni, pe măsură ce își urmau traiectoria. Acest lucru nu se putea întâmpla atunci când
pământul era desfundat, caz în care ghiulelele nu puteau ricoșa și se opreau în noroi. Cavaleria
franceză, deși superioară numeric (14 000 de oameni) și mult superioară ca experiență și disciplină,
avea totuși dezavantajul unor cai de calitate mai slabă, dezavantaj resimțit dealtfel de toate puterile
continentale după campania din Rusia, când nemiloasa iarnă rusească a răpus cea mai mare parte
a cailor cu care s-a început campania[31].