BATALIA DE LA WATERLOO

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, în

apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18
kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă
de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții,
aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului
von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-
aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul
Imperiului napoleonian.
După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în
martie 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la
granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis
însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe
cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o
serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi
bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de
16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat
cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților
și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe
câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și
elemente semnificative din armata prusacă au putut face
joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În
timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză,
detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ
înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a
fost reținută de un Corp de armată prusac inferior numeric la
Wavre.
Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo,
rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre,
sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în
Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a
avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la
Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are
susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie.
Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva
trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la
inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată
ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”,
adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin
pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.
Câmpul de bătălie, situat în dreptul platoului Mont Saint-Jean
reprezintă o câmpie ușor ondulată, ce urcă în pante ușor
înclinate, dinspre hanul Gros-Caillou, sau Caillou spre platoul
Mont Saint-Jean. Câmpul de bătălie măsura în jur de 3 kilometri
pe axa nord-sud, iar pe axa est-vest măsura aproximativ 5,5
kilometri.
Bătălia de la Waterloo a început spre sfârșitul dimineții zilei
de 18 iunie.
Decide deci să înceapă un prim atac de infanterie, pe care îl va
conduce cea mai puternică dintre diviziile sale, cea a prințului
Jérôme Bonaparte. Cel mai mic dintre frații Împăratului, Jérôme
era un militar mediocru dar avea șansa de a fi secondat de un
excelent șef de stat major, generalul Guilleminot, căruia îi
revenea în mod concret responsabilitatea de a conduce
operațiunile diviziei formate din două puternice brigăzi de
veterani, cu efective complete ce totalizau 6 500 de oameni.
Atacul avea să fie deschis brigada generalului Bauduin, care
cuprindea o unitate excelentă, perfect adaptată pentru acest
gen de luptă, 1ul regiment de infanterie ușoară. Pe măsură ce
1ul regiment de infanterie ușoară înainta spre pădurea de la
Hougoumont, precedat de trăgătorii săi de elită, artileria
franceză deschise focul asupra trupelor britanice aflate pe
colina din spatele complexului de clădiri, moment ce
semnalează începutul bătăliei. De pe aceste poziții, artileria
anglo-aliată deschise la rândul său focul pentru a răspunde.
Oamenii lui Bauduin, bombardați de artileria inamică, trec
canalul și ajung în apropiere de lizieră, unde sunt primiți de un
baraj de gloanțe venind dinspre pădure, semn că aceasta este
apărată de inamic. Generalul Bauduin, este rănit mortal, dar
brigada continuă să avanseze.
Pretutindeni forțele franceze sunt în retragere, urmărite și
permanent hărțuite de cavaleria prusacă. În aceste momente,
unii soldați francezi în retragere ajung în dreptul lui Napoleon,
dar nici măcar acum nu se opresc și își continuă fuga, urmăriți în
continuare de călăreții inamici. Cele 2 regimente din "Vechea
Gardă", ultima unitate intactă, formează caree pentru a-l
proteja pe împărat. Napoleon este învins și se retrage protejat
de careele "Vechii Gărzi". Puțin după ora 21, Wellington și
Blücher se întâlnesc la ferma Belle Alliance, de unde Împăratul
tocmai plecase de nici o jumătate de oră.
"A fost o victorie la limită’’ ar fi exclamat Wellington, după
bătălia de la Waterloo. Victoria i-a costat pe anglo-aliați și pe
prusaci între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți iar pe
francezi între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de
prizonieri. Se adaugă de partea franceză un număr foarte mare
de „dispăruți”, cea mai mare parte soldați care au fugit de pe
câmpul de bătălie și despre care nu s-a mai știut nimic, deci nu
ar mai fi putut fi raliați pentru continuarea ostilităților. Armata
franceză, "l'Armée du Nord", înceta să mai reprezinte o forță de
luptă unitară sau viabilă. Cavaleria prusacă, încă destul de
proaspătă, și-a putut urmări inamicul până după Genappe,
trecând râul Dyle. Împăratul Napoleon avea deci în față o
decizie capitală și extrem de dificilă: să încerce să ralieze
trupele în jurul său și, cu armata pe care i-a pregătit-o Davout,
să continue lupta, sau să se întoarcă la Paris pentru a se asigura
că nu vor exista comploturi și trădări ca în 1814? Până la urmă,
îngrijorările sale privitoare la consecințele politice ale
înfrângerii vor avea ultimul cuvânt, astfel că Împăratul se
întoarce în capitală, pentru a convinge Camerele de necesitatea
continuării luptei. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea
Împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și
sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice.
Napoleon refuză să recurgă la dictatură și să dizolve Camerele și
nici nu se prezintă în fața acestora pentru a încerca să le atragă
de partea sa. La fel ca în urmă cu un an, el abdică în favoarea
fiului său, dar Camerele refuză să ratifice această succesiune.
Ele au optat pentru reprimirea lui Ludovic al XVIII-lea, iar
Împăratul, dorind inițial să emigreze în Americi, a fost nevoit să
se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său. După o
scurtă escală de aprovizionare în Anglia, este transportat de
vasul „Bellerophone” pe Insula Sfânta Elena din Atlanticul de
Sud, unde și-a trăit restul zilelor.