Puține personalități ale istoriei au fost atât de controversate precum Napoleon Bonaparte.

Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora. Ceea ce
au recunoscut cu toții, indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de
muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat.
S-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio în Corsica și a urmat o școală de artilerie. Era pasionat
de matematică și istorie, dar în ciuda numeroaselor calități, nu ar fi putut avansa foarte mult în
Vechiul Regim. A venit însă Revoluția de la 1789. Tânărul locotenent de artilerie s-a remarcat la
asediul orașului Tulon și a ajuns căpitan la doar 24 de ani. Zdrobind o revoltă regalistă la
sfârșitul lui 1795, a primit din partea celui mai important membru al Directoratului, Barras,
comanda armatei din Italia. Acolo și-a dat măsura talentului său militar și în mintea sa au încolțit
primele ambiții politice. A câștigat o mare popularitate în rândul militarilor dar și din partea
poporului. Deoarece faima sa periclita autoritatea Directoratului, este trimis departe, în Egipt, de
unde se întoarce prin surprindere și dă lovitura de stat din Brumar 1799. Din acel moment a
preluat puterea absolută. A fost promulgată o Constituție prin care el a devenit Prim Consul(mai
erau încă doi însă fără putere reală) concentrând toate resorturile în mâinile sale. Putea numi și
destitui guverne, declara război și încheia pace, iniția proiecte de lege care erau apoi votate de un
parlament tri-cameral.
Napoleon Bonaparte a desfășurat o activitate fecundă mai ales prin realizarea unui monument al
dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleonian, un cod de legi în concordanță cu noile
realități impuse de victoria revoluției franceze. Codul Civil francez garanta propietatea,
respectarea contractelor liber consimțite între părți, ceea ce constituia expresia juridică a
intereselor clasei mijlocii cu activități economice în domeniul industriei și comerțului. Codul
Civil introdus în țările cucerite a constituit un model pentru posteritate, inclusiv pentru România
unde a fost adoptat cu unele modificări în 1864.
Administrația a devenit mai eficientă, s-a eliminat corupția în mare măsură. A fost reintrodusă
ordinea în finanțe și s-a pus capăt hoției din banii statului. Circulația mărfurilor și persoanelor a
fost pusă în siguranță prin eliminarea briganzilor ce bântuiau drumurile Franței. A fost lichidată
mișcarea contra-revoluționară din Vandeea. Șomajul a dispărut prin măsuri ce au dus la salvarea
de la faliment a numeroase fabrici. Au fost inițiate vaste programe de construcții publice:
drumuri, poduri, canale. Economia a beneficiat și de contribuțiile țărilor cucerite mai ales în
perioada imperiului (1804-1815). Învățământul s-a bucurat de atenție din partea statului deoarece
se dorea o generație de funcționari și militari bine pregătiți și disciplinați. A fost neglijat însă
învățământul pentru fete (”Nu cred că trebuie să ne batem capul cu educația fetelor. Căsătoria
este soarta lor”) iar tinerii provenind din clasele sociale defavorizate aveau mici șanse să urmeze
studii superioare.
Bonaparte a încercat să atragă de partea noului regim oamenii de seamă ai Franței, indiferent de
orientarea lor politică, reintroducând cultul religios catolic (suprimat de Revoluție) prin
încheierea unui Concordat cu papa în 1801. Biserica recunoștea guvernul francez, care îi numea
pe preoți fiind asimilați unor funcționari publici și plătiți de statul francez. Papalitata nu
revendica bunurile pierdute la 1789 iar Napoleon controla Biserica și își sporea influența asupra
unei largi categorii de francezi. Pentru ca puterea să nu-i fie pusă la îndoială, Bonaparte a
introdus cenzura asupra presei și a sporit atribuțiile poliției.
Politica externă
Corsicanul a moștenit războaiele inițiate de Revoluție și Directorat. Cel mai mare adversar era
Austria. Prin victoria de Marengo din 1800 și pacea de la Luneville(1801) Austria ceda Franței
majoritatea posesiunilor italiene. Cu Anglia care era finanțatoarea adversarilor francezilor a
încheiat o pace de scurtă durată la Amiens în 1802. În mai 1804 a proclamat Imperiul Francez,
Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat. Cu un deosebit fast s-a încoronat pe 2 decembrie
1804 la Notre Dame, slujba fiind oficiată de papă. Această ambiție personală i-a dezamăgit pe
mulți contemporani, întrucât el nu mai putea fi văzut un exponent al revoluției cu idealurile ei de
egalitate între oameni, incompatibile în viziunea unora cu instituția monarhică. Napoleon dorea
însă să îl întreacă pe Carol cel Mare. Urmărea crearea unei unități europene sub egida Franței
prin împlinirea aspirațiilor Revoluției. Imperiul a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie
împotriva monarhiilor feudale și a Angliei. Ambiția și dorința nemăsurată de glorie a lui
Napoleon, voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției personificată de figura
împăratului francez care pune în primejdie puterea lor absolută. Se adaugă teama Angliei de
concurența comercială și colonială a Franței. Acești factori au aruncat Europa în 15 ani de
necontenite bătălii celebre.
Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns
până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, nemaivăzută până atunci.
Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile ”liberte egalite fraternite”.
Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, le făcea mobile, capabile să lupte pe cont
propiu dar se puteau uni și crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei
bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili precum: Lannes, Davout, Murat sau
Berthier. Manevrele ”Grande Armee” erau extrem de rapide, tăiau liniile de comunicații inamice
iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine. Nu ezita să
intre în bătălie în momentele de cumpănă pentru a-și însufleți soldații care-l numeau cu dragoste
”Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund raportat la epoca sa. Confuzia asupra
staturii provine de la faptul că el se înconjurase de comandanți foarte înalți. Un alt factor care a
determinat impresionanta serie de victorii napoleoniene este faptul că adversarii francezilor erau
dezbinați iar tacticile de luptă învechite, fapte de care Bonaparte a știut să profite.
În 1805 s-a reluat războiul cu Austria și Rusia sprijinite de Anglia care asigura suportul financiar
și maritim. Flota franco-spaniolă a fost înfântă la Trafalgar de amiralul Nelson. Această victorie
asigura englezilor stăpânirea pe mare pentru mai bine de un secol. Pe uscat Napoleon a obținut
totuși cea mai mare victorie a sa, la Austelitz pe 2 decembrie 1805, învingând trupele austro-
ruse. Prin pacea de la Pressburg (Bratislava) Austria ceda toate posesiunile de la Marea
Adriatică. Era desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană(al cărui lider era împăratul
Austriei) și înlocuit cu Confederația Rinului. În 1806, deși nepregătită militar și fără a aștepta
ajutorul Rusiei, Prusia a intrat în război împotriva Franței. În bătălia de la Jena, armata prusiană a
fost înfrântă categoric, iar Prusia a fost silită să cedeze jumătate din teritoriu, pierzându-și
temporar statutul de mare putere. Din teritoriile poloneze ale Prusiei, Napoleon a reconstituit
statul polonez sub numele de Marele Ducat al Varșoviei. Dorind să distrugă puterea economică a
Angliei, din Berlin a emis Decretul de Blocadă Continentală, interzicându-se comerțul și
corespondența cu insulele britanice. Această măsură a provocat falimentul unor fabrici englezești
ceea ce a dus la șomaj în insule însă și tări continentale care aveau legături tradiționale cu Anglia
au avut de suferit.
Urmărind armata rusă, Napoleon a înfrânt-o la Friedland, în Polonia și Imperiul Țarist a fost
nevoit să încheie pacea de la Tilsit în 1807. Dorind să atragă Rusia de partea sa, Napoleon le-a
oferit condiții avantajoase de pace în schimbul cărora Petersburgul a aderat la Blocadă. Acest
tratat a fost momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, nimeni nu-i contesta supremația.
Marele Imperiu Francez
Un rezultat al războaielor lui Napoleon a fost formarea Marelui Imperiu. Acesta era alcătuit din
Imperiul Francez propiu-zis (vezi imagine mai jos) și statele aflate sub dominația acestuia:
Confederația Rinului, regatul Italiei, Spania, Neapole, Elveția, Marele Ducat al Varșoviei, etc. În
aceste zone au fost introduse reformele Revoluției franceze, codul Civil, abolirea privilegiilor
nobilimii și obligațiilor feudale. Dominația franceză a pregătit unificarea Italiei și Germaniei prin
contopirea numeroaselor stătulețe în formațiuni politice mai mari. Războaiele napoleoniene au
deșteptat conștiința națională a popoarelor. Germanii își redescoperă tradițiile și cultura. Prusia
face reforme administrative, educaționale și militare în vederea contracarării puterii franceze.
Înfrângerea lui Bonaparte
Eșecul contrucției franceze nu s-a datorat monarhiilor feudale cât luptei pentru libertate a
popoarelor aflate sub ascultarea Parisului. În 1808, dorind să ocupe Penisnula Iberică, pe unde
pătrundeau mărfurile engleze de contrabandă, Napoleon s-a confruntat cu un război popular de
eliberare al națiunii spaniole. Acesta a provocat înfrângeri surprinzătoare armatei franceze, ceea
ce demonstra adversarilor că Napoleon nu era invincibil. Alte mișcări populare au izbucnit în
Germania și Austria. În 1809 Viena declanșează un nou război. Francezii îi înfrîng la Wagram
dar nu decisiv. Apoi împăratul francez comite o eroare căsătorindu-se cu o principesă habsburgă,
ceea ce însemna că nu mai era fiul revoluției, ci dorea să fie acceptat de Vechiul Regim. Ura
nobilimii ruse față de Napoleon ruse a împins imperiul Țarist la nerespectarea Blocadei și în
1812 în fruntea a 700.000 de oameni din care jumătate nu erau francezi, Napoleon a pornit spre
Moscova pe care a și ocupat-o. Iarna l-a silit să se retragă în permanenta hărțuire a cazacilor și
unităților rusești de partizani mobilizate la un război de apărare. Iarna rusească și spațiile vaste ce
trebuiau parcurse au făcut ca la întoarcere armata invadatoare să aibă doar 20-30.000 de oameni.
Imediat s-a format o nouă coaliție la care au aderat Prusia și Austria. Înfrânt în primul rând la
Leipzig (1813) și apoi pe teritoriul Franței în 1814, Napoleon este silit să abdice în favoarea
Burbonilor. Este exilat în insula italiană Elba de unde revine pentru 100 de zile în 1815 dar este
înfrânt decisiv în bătălia de la Waterloo în Belgia (1815). S-a predat englezilor și a fost dus în
exil în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821.
Napoleon și lumea în care trăim
Unele țări europene de la începutul veacului XIX se aflau într-un stadiu de dezvoltare ce
impunea cu prisosință schimbări politice care să încurajeze progresul economic și social. Pentru
aceste schimbări existau două modele. Primul era cel britanic având în prim plan monarhia
constituțională ca un rezultat al compromisului între aristocrație plus clasa mijlocie pe de o parte
și pe de alta monarhia. Al doilea model era cel francez, cel napoleonian. Acesta se născuse dintr-
un conflict pe viață și pe moarte între Vechiul Regim și cel nou reprezentat de burghezie și starea
a treia. Modelul napoleonian a permis răspândirea în Europa a ideii de egalitate în fața legii,
desființarea privilegiilor feudale, libertatea economică, dreptul la propietate, suveranitatea
poporului. El a oferit exemplul edificării statului național drept cadru de realizare a dorinței de
libertate a popoarelor. În același timp a constituit sursa de inspirație pentru activitatea
revoluționarilor gata să răstoarne prin forță regimurile depășite de istorie.
Un strigat nemaiauzit in ultimii 15 ani pe campurile de batalie ale Europei rasuna
peste platoul dealului Saint-Jean: "Garda se retrage!"
Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo, in
seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei. La nici
46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi
incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul
din Sfanta Elena si apoi legenda.
Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat
de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este
aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate
oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu
atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de
colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau
Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat
energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand
ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost
singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche,
Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la
segmentul militar al societatii franceze.
Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul
militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru
Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie
intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta
neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige
batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia
deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir
(1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809),
Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie,
stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum
si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte
cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana
si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor
ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas
neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut
constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate.
Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti
de experienta si vigoarea veteranilor.
Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus
temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care
aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de
munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii
Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de
Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802),
reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil
(1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.
La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei,
protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland
si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia.
Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie,
Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci
si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu
institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa
caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.
Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in
infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum
Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati
notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea
Rusiei (1812) i-a fost fatala.
Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei
(1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa
amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu
ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la
Leipzig si Dresda (1813).
Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia
din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie
1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.
Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o
pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul
la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus
aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor
sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o
noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.

FACTS
"Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon
Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care
Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in
luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea
femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica
aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul
doamnei de Stäel.
Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in
compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se
logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai
tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata
frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a
mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia
proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale
decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va
incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni
in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa
Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca
din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand
titlul de duce de Reichstadt.
Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in
despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de
Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea
urmasi.
Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska,
poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a
daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe
in timpul celui de-al Doilea Imperiu.
Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in
compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a
adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna
de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac
barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai
cand sunt politicosi.“
Ministrii micului caporal
Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni
capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care
lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare
dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa:
Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina,
Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a
Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri
ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile
ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei,
Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de
coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca
ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon.
Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al
crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi
survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu
salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar
ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18
Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.
Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea
rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de
Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de
acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.
Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta
a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al
XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“
Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei
Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe
alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt,
Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre
care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin
insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe
termen lung.
Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru
secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in
Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de
Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu
pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania
(1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In
timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea,
reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor
sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca
ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la
rezolvarea problemei belgiene (1831).
Camarazi de arme
Napoleon era cel mai stralucit, dar nu singurul om caruia Revolutia ii oferise sansa
afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie
cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva
decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut
intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii
obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel
incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la
Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori,
din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804,
Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa
mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala,
primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de
Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au
primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale
Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808,
Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de
Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa
incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si
palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba
pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult
nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat
in campaniile sale lungi si istovitoare.
Napoleon si Hipocrat
Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu
sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si
ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul.
Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab
si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa
precum cea a armelor.
Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul
insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras
si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare
crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de
care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i
provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi
imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al
stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria
otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este
posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un
puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate
declansa boala.
Maresalii Imparatului
» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in
bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce
de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si
primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului in iulie 1815,
Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de
Triumf.
» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea:
„Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a
ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din
1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din
1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca
un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate
cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un
maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase
luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces
intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa
fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“
» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de
la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813
impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui
Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile,
luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va
juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit
ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.
» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia
de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de
Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata
(600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de
la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de
Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de
batalie.
» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de
catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la
18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon
in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii
Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator
pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai
aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau
800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata
de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui
Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind
ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.
» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit
guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a
distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod
unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a
transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A
murit dispretuit de toti.
Napoleon Facts
Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de
entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare,
maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si
prestandu-le acestora juramantul de credinta.
Familia Bonaparte
Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei,
facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el.
» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a
fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de
sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care
imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“
Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca
mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre
austrieci in 1815.
» Louis (1778-1846)
Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de
Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a
dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani –
de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).
» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima
Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si
trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel.
Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si
Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul
imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino
si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla,
pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).
Rubedenii parvenite
Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre
membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur
Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar
1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a
salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta
si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana,
Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat
si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar
fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui
Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary,
sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de
Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al
carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844.
Va lupta impotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei,
la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ –
reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui
Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a
vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care
el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei
divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile
autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau
totul si nu i-au oferit nimic.