Revoluția Franceză

158 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea
diacriticelor.

Această pagină conține ghilimele diferite de cele recomandate („ ”).

Sunteți invitat să faceți corecturile necesare, dacă doriți.

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Revoluția franceză
 Asaltul Bastiliei

Informații generale

Perioadă 5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799

Loc Franța
Rezultat * Abolirea monarhiei franceze

 Stabilirea republicii democratice și

seculare ce a devenit tot mai
autoritară și militaristă
 Schimbari sociale radicale ale
liberalismului și principiilor
iluministe
 Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte
 Războaie cu alte state europene
 Congresul de la Viena
Beligeranți

Monarhia francezǎ Revoluționarii

Conducători

* Ludovic al XVI-lea * Maximilien

Robespierre
 Marie Antoinette
 Lazare Carnot

 Jacques-Pierre Brissot

 Marchizul de La Fayette

 Napoleon Bonaparte

Modifică date / text

Revoluția franceză
Teroarea Iacobină • Proclamația de abolire a monarhiei(d)

Istoria Franței
Acest articol este parte a unei serii

Preistoria

Antichitatea

Galia

Evul Mediu Timpuriu

Francii

Evul Mediu

Merovingienii

Carolingienii

Capețienii

Renașterea

Dinastia Valois

Dinastia Burbon

Vechiul Regim

Epoca Modernă

Revoluția franceză

Primul Imperiu

Restaurația

A Doua Republică

Al doilea Imperiu
 A Treia Republică

Regimul de la Vichy

Epoca contemporană

A Patra Republică

A Cincea Republică

Portal Franța

v•d•m

Parte dintr-o serie despre

Revoluție

Tipuri[arată]

Metode[arată]

Cauze[arată]

Exemple[arată]

Portal Politică

 v
 d
 m
Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale
și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund
istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și
apariția democrației și naționalismului.
Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a
crescut în timpul unei crize financiare, survenite în urma a trei războaie anglo-franceze
costisitoare, și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost
formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în
mai 1789.
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul
asupra Bastiliei, în iulie, aprobarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, în
luna august, și un marș al femeilor către Versailles, care a forțat curtea regală să plece
la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost
desființarea feudalismului, a taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789.
Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între
diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august
1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21
septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21
ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând
din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea
peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern,
agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea
lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării
Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese
în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici.
Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la
conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul
asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită
acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă
de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit
apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de
conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale,
aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au
fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global,
revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea
liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor
moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar
fi „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, au lărgit sfera drepturilor omului,
incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul
universal în secolul următor.
Vechiul Regim[modificare | modificare sursă]


Harta Franței (1552-1798)

Diocezele (1789-1802)


Ludovic al XVI-lea Marie-Antoinette
Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau
limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața
divinității. Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată,
emițând scrisori sigilate -„lettre de cachet”. Monarhia franceză nu era însă despotică.
Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme
independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra cărora
regele nu putea interveni, fiind garantate de lege. Regele emitea legi după ce își
consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o
putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei pentru că se
ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească
pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un
rival pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de
poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le
acordă puteri considerabile în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care
era împărțită Franța. Aceștia supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului.
Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și
industrie.
Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a
cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și
nobililor, plus „la capitation” (impozit pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate
veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le
plătea deloc, iar nobilii nu plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate mai curând
bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută
decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la
gabelle” (taxa pe sare), care diferea de la o regiune la altă, „lex aides” (pe alimente și
băutură) și „l'octrois” (pe bunurile care intrau în orașe).
Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de
aceea, era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război.
Plata dobânzilor la datorii în secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din
cheltuielile statului. Modul haotic de colectare a impozitelor a făcut că administrația să
nu mai primească întreagă sumă obținută, astfel, fermierii generali ridicau impozitele
indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau
aduna peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de
multe ori, foloseau banii în scopuri personale, cumpărându-și locurile de muncă. Nu
puteau fi demiși, slujbele fiind considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea
o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu știa
niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.
Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările
provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele
teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și
dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata
unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal nobilimea și se cramponau cu
tenacitate de privilegiile lor. Parlamentele era organisme privilegiate care limitau
puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în
număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub
jurisdicția sa intră o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți
alcătuiau „noblesse de robe” (după roba pe care o purtau funcționarii de stat), căci
funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își cumpărau funcțiile, nu
puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba.
Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu
era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau
critică într-un „remontance” (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore
un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca parlamentul să înregistreze edictul său.
Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și
apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în
istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. [1]
Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în
Franța sub Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființau
pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi.
În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34
de généralités și 13 parlamente. Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în
sud, diversele legi locale în nord, Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se
plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de
măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care să cuprinde întreaga
țară.
 Rennes - Parlement de Bretagne
Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria,
crezând că face ceea ce era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și
energia. Doar de el depindea aplicarea reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe
Maurepas ca principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins pe Ludovic să se
debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții.
După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a
rămas indecis. Își cunoștea prea puțin țara și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o
singură dată înainte de revoluție pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci
și stânjenit în public, nu inspira respect, dar era privit cu afecțiune. Maria Antoaneta,
fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței nepopulare cu Austria,
care a adus înfrângerea Franței în Războiul de Șapte Ani. Deși era fermă, era
considerată frivolă și arogantă, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la
jocuri de noroc într-un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o
„Madame Deficit”, fiind detestată de toată lumea.
Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.
[2]

Influența iluminismului asupra revoluției[modificare | modificare

sursă]

 Voltaire

Montesquieu
 

Jean-Jacques Rousseau

Denis Diderot

Jean Le Rond d'Alembert

 Encyclopédie (editori principali: D'Alembert și Diderot)
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut că reformele să fie dezirabile și
necesare: Iluminismul. "Les philosophes", ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au
scris despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din mediul lor.
Au contribuit la cea mai mare opera iluministă: Encyclopédie, al cărui prim volum a
apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.
Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte
tradiția sau revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru
libertatea presei, a cuvântului, a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru
egalitate, deși doreau egalitatea în fața legii. Principalele ținte ale atacurilor lor erau
biserica și guvernarea despotică. Nu mai acceptau interpretarea literară a Bibliei și
respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca miracolele și superstițiile,
condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de care dădea
dovadă. Voltaire, care era deist, a exclamat: "Ecrasez l'infame!" [3]
Charles de Secondat, baron de Montesquieu a declanșat atacul împotriva
despotismului. În 1748, a apărut cartea sa, „Spiritul Legilor”. Susținea că monarhia
însemna guvernare de către un singur om conform legii, iar despotismul însemna
guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind arbitrar. Acesta a fost
președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca stările
provinciale, au un rol că intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe
rege să devină despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia
publică le acceptă că apărătoare ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului
ministerial. Filosofii criticau instituțiile vechiului regim, dar nu se opuneau regimului
pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre ei, ca Montesquieu, Voltaire și Jean-
Jacques Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta societate, dar doctrina
învățăturii lor a produs efectul așteptat. Ideile lui Montesquieu se reflectau în protestele
parlamentelor. Cahiers de doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate
de ideile iluminismului. Autorii lor erau profund ostili vechiului regim și dornici să creeze
un stat liberal și reprezentativ. Starea a Treia era în continuare conservatoare.
Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă.
Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței
religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a
gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Consideră că relele societății pot fi
îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului
luminat.
Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721
a publicat „Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și
care critică realitățile continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile
culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea „Spiritul legilor” teoretizează
principiul separării puterilor în stat. Consideră monarhia constituțională forma de
guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească
erau independente una față de cealaltă.
Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, „Discurs
asupra inegalității de avere” și „Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din
care făcea parte. Consideră sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind
proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru
participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat pentru a asigura
suveranitatea poporului.
Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat „Enciclopedia” în 35 de volume,
„Enciclopedia” conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres,
libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între popoare. Forma ideologică a
iluminismului, prin critica la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile
răsturnări cauzate de Revoluția franceză.
Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au
produs o ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.
Societatea franceză[modificare | modificare sursă]
 Cele trei stări Cele trei
stări
Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma
prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației,
alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani. [4]
Prima Stare[modificare | modificare sursă]
Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau
membri ai ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei
mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține
profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre
pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai
mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea
bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa
10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne
numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii
de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o
povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era
de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor,
dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în
rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În
locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele să
plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit), situându-se sub 5% din
venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei, preoții
având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul
oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile
și decesele, astfel, biserica acționa ca un minister al informației. [5]
Starea a doua[modificare | modificare sursă]
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor,
erau între 100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau
cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV,
permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă,
nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul
nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul cel
mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică,
armată sau administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca
să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți. [6]
Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din
pământul Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau
funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii
și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele Syeyes scria că această castă a
monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii se bucurau de numeroase
privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de „gabelle
et corvee” (muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor
datorate de țăranii seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul
de „banalites” (monopol) asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficiind de scutiri
de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia, fiind scutiți de plata la taille. Erau legați
de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând duce la scăderea veniturilor lor
cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi până la 10%. Cei
mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde privilegiile fiscale și ar renunța
la drepturile senioriale deveneau ruinați. Se opuneau schimbărilor și se cramponau de
privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a
dat ordonanța Segur, menită să sprijine nobilimea săracă de provincie, pentru care
armata era singura slujbă, împotriva bogaților „anoblis” (recent înnobilați) care puteau
să-și cumpere grade militare. [7][8]
La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni
nobil printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau
în serviciul civil regal 50.000 de funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și
moștenite că orice altă proprietate, 12.000 dintre acestea conferind titlu nobiliar. 2.200
de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4.300 familii le-au fost
acordate favoarea regelui. Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați , de
financiari și cele de mari nobili, creând legături, copii acestora ridicându-se la înalte
demnități judecătorești, primind cele mai prestigioase funcții și ministere, averile
acestora devenind resurse pentru marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre
cele mai ilustre familii. Fii de nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să
sporească averea familiei. Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși discreditării,
ocupându-se de activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era comerțul
sau munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție.
Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în
companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de
pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de
livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât nobilimea
locală.
Starea a treia[modificare | modificare sursă]
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau
în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în
Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor
comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri
ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care mulți
dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de
slujbe venale. Până în 1789 existau 2,3 milioane de burghezi: 8% din totalul populației.
Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul
bancar asigurau 20% din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând
burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile
Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din
averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert
din pământ în Franța și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care
putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se
opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile
nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu
nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină.[9]
Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până
la dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte
bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și financiarii își puteau permite să plătească
prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui, care conferea direct noblețea
ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând
comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât
comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit
membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de
nobilime.
Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai numeroasă.
Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii.
Dețineau 25-45% din suprafețele de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri,
care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut.
Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care cultivau pentru subzistență, iar în
anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii
1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a
supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu
aveau capital și dădeau o jumătate din recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din
totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu dețineau decât casele și grădinile.
Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche-
Comté. Copii lor nu puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului
drepturi considerabile. Țăranul sărac nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare
de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul
vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să
plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii
de pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin
muncă, ca corvoada — „la corvee”, „la champart”— părți din recoltă, „lods et ventes” —
o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarului. Țăranul putea fi
judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea rolul judecătorului, cât și pe cel al
juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și Burgundia erau
foarte mari. Plăteau impozite ca „la taille”, „la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”,
toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în
care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor. [10] Cea
mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale,
dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790,
populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.
O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în
locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați
în bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime din populația
masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia
pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al
salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea, iar prețurile au crescut în medie cu 65%
între 1726-1789, iar salariile cu 22%.
Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în
1789 fiind de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de
creșterea prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din
hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile creșteau, ei încercau să obțină o
scădere a costului pâinii decât o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în
perioadele de lipsă și le vindeau la preț bun.[11]

Cocarda tricolora
Cauzele revoluției[modificare | modificare sursă]
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și
să li se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se
opuneau tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au
cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-
au sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în
septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale.
Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi decât
starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat
împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea privilegiilor nobilimii și
clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după merit
și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți
să fie egali în fața legii. În lupta împotriva regelui și a originilor privilegiate, pentru că
aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez, burghezii au avut
nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea
Națională cu forța, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace, meșteșugarii,
muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat
Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a
treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea prețului pâinii. O a patra
revoluție produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care
a început în primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a
corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.
Criza financiară[modificare | modificare sursă]

Necker, Jacques - Duplessis

La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că
guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476
milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre, reprezentând un deficit de 112
milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei
mari războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă,
apoi în Războiul de șapte ani, și războiul american de independență. Toate războaiele
au fost costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire
de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să
inspire încredere celor care acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți ca
impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o restabilire a controlului asupra finanțelor,
nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce
beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.
Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al
finanțelor, pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea sa de a
obține împrumuturi că să acopere costurile războiului american de independență. A
trebuit să plătească dobânzi mari pentru a-i convinge pe oficialii financiari să
împrumute. Datoriile coroanei au crescut, încât 50% din venituri erau utilizate pentru
plata dobânzilor. În 1781, a publicat „Compte rendu au roi” (Dare de seamă către
rege), ce indica un surplus, când în realitate exista un deficit. Controlorii generali nu au
mai putut crește impozitele în timp de pace, pentru că Necker a făcut față unui război
costisitor. A vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenți, cu funcții cumpărate, prin
funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i poată demite. A reușit
să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut demersuri pentru
constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele și care să
facă toate cheltuielile. A redactat „Darea de seamă” pentru a-i asigura pe creditori că
dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor
regale, producând senzație. Se făcea o diferență între cheltuielile obișnuite din timp de
pace și costurile de război. Când a preluat controlul asupra celor mai mari consumatori
de fonduri, miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul regal, ceilalți
miniștri amenințând să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul
reformator și Necker a fost demis.
Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucându-i pe
nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut
împrumuturi mai mari. Calonne a oferit 12-16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi.
În 1786, sursele de împrumuturi s-au epuizat. Calonne a trebuit să înceapă reforma
sistemului fiscal. Calonne a propus înlocuirea capitației și vingtieme cu un impozit
funciar unic, plătibil de toată lumea, chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea
că va aduce 80 milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786.
Știind că parlamentele se vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace
pentru aprobarea reformei o Adunare a notabililor în februarie 1787, dar cu membri
aleși de rege, iar Calonne nu a prevăzut o opoziție serioasă. Dar au fost aleși membri
de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia atacând propunerile lui
Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să plătească impozitele pe
baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor
coroanei, ca să poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când Calonne
le-a refuzat cererea. Nu agreau impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr
indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii
națiuni. Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a demis pe
Calonne datorită opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne,
arhiepiscop de Tolouse, iar Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit
ministrul justiției. Adunarea notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel,
sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a fost aspru criticat ca fiind slab, dar a menținut
impozitul funciar, începând un amplu program de reforme prin care aveau să dispară
funcțiile financiare cumpărabile, să se înființeze o nouă vistierie centrale, să se codifice
legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranța religioasă și armata
să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformelor sale
Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai
Stările Generale puteau aproba noile impozite. Popularitatea monarhiei a scăzut rapid.
Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția parlamentelor din Paris și
din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii necesari. Regele
a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de
impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.
Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat întreagă economie,
exceptând comerțul colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind
un dezastru pentru țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de
proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv, crescând prețul
alimentelor și determinând o scădere a cererii de produse manufacturiere. Industria
textilă a fost lovită de Tratatul de la Eden, pentru că se permitea importul de produse
britanice, textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în industria
textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788, prețul pâinii a crescut la Paris, și în
februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară 1789, un muncitor cheltuia până la 88%
din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui manufacturier de tapet, au
fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile. Răzmerița a fost un
protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, mai degrabă un protest legat de
salarii. 50 de persoane a fost ucise sau rănite de armată.
Revolta aristocrației[modificare | modificare sursă]
La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile
fundamentale ale regatului, susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot
asupra impozitelor, că francezii nu puteau fi trimiși la închisoare fără judecată și că
regele nu putea modifică privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a decis să
reducă drastic atribuțiile parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de
dreptul lor de a înregistra decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind
îndeplinit de o curte plenară, ai cărei membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale
parlamentului au fost reduse, mare parte dintre acestea fiind transferate altor tribunale.
A revenit despotismul ministerial.
Și astfel a izbucnit revolta aristocrației, cea mai violentă revoltă pe care a întâlnit-o
guvernul. S-au produs tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau
parlamentele, că Rennes în Bretania și Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în
zone neautorizate, pentru a stabili sprijinirea parlamentelor. S-a alăturat și o adunare a
clerului de partea parlamentelor, rupând îndelungată tradiție de loialitate față de
coroană, condamnând reformele. Au votat un „don gratuit” de mai puțin de un sfert din
cât ceruse coroana.
Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și
edictelor lui Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de
acord că Stările Generale să se întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din
vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și
apoi a demisionat. Necker a reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a
rechemat parlamentul. Regele a fost silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor
să abandoneze reformele miniștrilor săi și a acceptat convocarea Stărilor Generale,
fiind sigur că acest organism îi va diminua puterea.
Stările Generale[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Stările Generale.
 Convocarea Stărilor Generale

Stările Generale
Jurământul din Sala de Tenis
Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau
să se întrunească. Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la
agitația politică condusă de nobili și cler și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor
ai stării a treia. Au început să bănuiască că ordinele privilegiate s-au opus
despotismului ministerial pentru că voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare pentru
starea a treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea,
întrucât mulți reprezentanți ai stării întâi, preoți săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația
a fost organizată de un club politic, Societatea celor treizeci, deși erau 60 de membri,
format din nobili liberali. Prin propagandă, au stârnit indignare față de privilegii. S-a
produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două stări, conflictul cu regele
trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat dublarea
numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual, creându-se
confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Toți membri adulți de sex masculin a primelor
două stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a
treia urmau să fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste
25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parohiei sau breslei lor dacă au plătit
impozitele. Alegeau reprezentanți care alegeau deputați la rândul lor. Electorii celor trei
stări au redactat caietele de doleanțe și sugestii de reforma. Starea Întâi cerea ca
episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceză și să poată deveni episcopi și cei
care nu aveau o origine nobilă, fiind gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau
dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii, catolicismul trebuia astfel să rămână
singura religie oficială pentru a se menține controlul asupra educației, protestantismul
nefiind tolerat. 89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale și 39%
erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că
erau gata să admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte.
Atacau guvernul pentru despotismul său, pentru ineficiență și injustiția sa. În caietele
parohiale ale stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau
egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor
feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe
care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale,
pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea
impozitelor fără consimțământ și pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și
promovarea după merit. Militau și pentru o economie de piață. Toate erau însă
împotriva unei puteri regale absolute și doreau un rege ale cărui atribuții să fie limitate
de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și legile. Există
un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu a încercat să influențeze
alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din 303 deputați fiind
episcopi iar majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii provinciale, mulți
fiind săraci și conservatori, 90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în număr de 610 de
Starea a Treia erau instruiți, capabili să se exprime și toți erau bogați, pentru că
deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost ales nici un țăran sau
un meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații, comercianți
și industriași.
Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a
pomenit de nicio constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se
declarau aleși să fie verificate într-o ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a
treia și s-au declarat un ordin distinct. După câteva săptămâni de impas, la 10 iunie,
starea a treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie începute. Pe 17 iunie,
după ce s-au alăturat preoții stării a treia, 491 la 90 au votat să se întituleze Adunarea
Națională. Starea a treia pretindea că întrucât reprezenta majoritar națiunea, avea
dreptul să-și rezolve propriile probleme și s-a decis în privința impozitării. La 19 iunie,
clerul a votat să se alăture stării a treia.
Pe 23 iunie, regele a convocat o ședință regală la care au participat toate cele trei stări
și la care el să propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații stării a treia au
constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă pentru pregătirea
ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au întrunit într-o sală de Tenis din
apropiere și au depus Jurământul din sala jocului cu mingea prin care se angajau să
nu se despartă până când nu vor crea o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra
moțiunii, numai un singur vot contra a mai rămas ulterior. Regele susținea că nici un
impozit nu va mai fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de
cachet vor fi abolite și va fi inițiată libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii
și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie desființate vămile interne, la gabelle
et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a ordonat deputaților
să se disperseze și să se întrunească separat. 151 de clerici s-au alăturat stării a treia.
După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d' Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-
au desfășurat demonstrații populare în favoarea Adunării. La 27 iunie, regele a cedat și
și-a revocat decizia din 23 iunie și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a
treia și să voteze individual. Parisul a exultat, și părea că toate cele trei stări sunt gata
să lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe la
Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care 2.800 erau
soldați străini, înconjurând Parisul. Capitala a fost alarmată, iar guve