Filosofie modernă și contemporană – semestrul 2:

Curs 1.

Unde am rămas, scurtă recapitulare: de la Hobbes, Locke și filosofia moral-politică engleză (liberală –
individualism metodologic, materialism științific modern, centrat pe dreptul și instituția proprietății
private –, cu deschideri de economie politică, cu întemeiere în dreptul natural), la Rousseau și
momentul iluminismului francez. De-aici înainte, trecere la spațiul german.

Cele trei figuri/manifestări ale modernității (filosofice) occidentale: economia politică și capitalismul
clasic în Anglia – acea filosofie pe care Hobbes & co. vor să o reformeze după modelul științelor
empirice moderne este de fapt economia politică – o investigație a societății după legile ei „naturale”
de reproducere; politica revoluționară în Franța și filosofia idealismului german. Cele trei forme de
manifestare nu sunt întâmplătoare.

La mijlocul lor, dar și în nodul întregii acestei desfășurări (de la economia politică și filosofia morală
engleză, la iluminismul și politica revoluționară franceză, și de-aici la idealismul german) stă Revoluția
Franceză.

În dublu raport de continuitate și diferențiere față de celelalte două momente:

a) Față de economia politică engleză și compromisul liberal/capitalist adus de Revoluția

engleză, Revoluția Franceză este semnul unei întârzieri, datorate blocajului politic în calea
acestei afirmări „naturale” a burgheziei și instalării capitalismului (regimul absolutist și
privilegiile nobiliare); tocmai întârzierea și blocajul politic al unei evoluții pretins naturale,
după modelul englez, explică violența revoluției franceze și expresia ei preponderent politică
– nu economică sau socială.
b) Totodată, filosofia germană continuă cumva sublimând revoluția Franceză: declarându-se
continuatoare a idealurilor franceze, ba chiar adevărata lor reprezentantă, deoarece le
salvează de violența și excesele cu care le-a întinat Revoluția franceză. Condiția istorică care-i
permite Germaniei să-și mascheze întârzierea istorică (față de Franța și Anglia) ca avans este
reforma Protestantă – forma în care, chipurile, Germania a realizat deja, și în mod non-
violent, căci spiritual, idealurile Revoluției Franceze. (cf. Rebecca Comay, Mourning Sickness.
Hegel and the French Revolution). Practic, toată filosofia germană ulterioară e o continuă
reluare a Revoluției Franceze: în formă sublimată, interiorizată la Kant; ca dinamică deja
 încheiată și motor al istoriei – la Hegel; ca emancipare politică și libertate formală, care
trebuie continuate prin revoluția socială și libertatea materială – la Marx.

În acest context și din această perspectivă trebuie citit Ce este iluminarea al lui Kant (cursul următor):
iluminarea ca „ieșire din minoratul auto-impus”; și mai ales, răsturnarea distincției dintre public și
privat: uzul autonom, privat, al rațiunii e „public”; uzul instituțional, sub influența intereselor
particulare, chiar dacă e în instituțiile publice, e doar unul privat. Ideea „entuziasmului”: progresul
reprezentat de revoluția franceză trebuie căutat nu atât în realizările ei efective, și care au putut
degenera în violență, ci în entuziasmul general pe care l-a trezit printre oameni. Tocmai acest
entuziasm confirmă și salvează universalismul principiilor revoluției franceze, pe care revoluția le
poate trăda în excesele ei violente.

Revoluția franceză și semnificația ei istorică și filosofică

Scurtă cronologie:

- Cauze imediate: înfrângerea în Războiul de șapte ani, implicarea costisitoare în Războiul

american de independență, criza fiscală a statului absolutist francez. [Logica politică –
suveranitatea, dreptul de a declara război - își pierde autonomia față de logica economică]
- Structură socială: spre deosebire de Anglia, unde fenomenul „enclosures”-urilor produsese
practic cele două clase și dinamica specifică modului de producție capitalist (o clasă de
arendași ai pământurilor, care, ca arendași, se supun imperativului inovației tehnologice,
exigențelor pieței și necesității acumulării de profit, o clasă de țărani evacuați de pe
pământurile lor și care devin astfel armata de rezervă a proletariatului), în Franța țăranii
rămân pe terenurile lor, cu anumite drepturi asupra acestora, ceea ce înseamnă că o
structură socială propriu-zis capitalistă nu poate să apară în agricultură; implicit, nobilimea își
obține surplusul nu prin mijloace economice, ci prin apropierea (privilegii, favoruri) de curtea
regală: puterea ei e, așadar, una politică; dar marchează și echilibrul fragil al absolutismului
francez – între centralismul monarhiei și privilegiile nobiliare; plus debușeul blocat pentru
burghezia urbană. Asta explică și expresia mai degrabă politică, nu social-economică, a
revoluției franceze, și revendicările ei „meritocratice” – de acces deschis, corect la funcțiile
publice, și nu neapărat de nouă structură a proprietății.
- Primul pas: convocarea Adunării generale a stărilor (un fel de proto-parlament) de către
Ludovic al XVI-lea în 1789, pentru prima dată din 1614. Trei „stări” reprezentate: clerul,
nobilimea și oamenii de rând („a treia stare”). În ciuda sistemului de reprezentare puternic în
favoarea primelor două stări, cea de-a treia stare (care reprezintă 95% din populație) deține
 o majoritate fragilă în adunare. Dispare cenzura, fază de intensă mobilizare prin pamflete și
discursuri. Sieyès – Ce este a treia stare (1789): „a treia stare este totul, dar până acum n-a
fost nimic”.
- În iunie 1789, cea de-a treia stare se separă de celelalte și se declară „Adunare națională”,
reprezentantă a poporului și începe să lucreze la o nouă constituție. În teritoriu, violențele
escaladează – căderea Bastiliei, atacuri asupra nobililor, asupra primarului Parisului etc. În
august, Adunarea națională constituantă abolește feudalismul – privilegiile nobililor și taxele
încasate de Biserică, plus alte noi măsuri: egalitatea în fața legii, acordarea funcțiilor publice
prin concurs deschis, pe bază de merit, nu prin cumpărarea locului de către nobili. Inițial,
țăranii trebuiau să plătească o răscumpărare nobilului pentru pământurile lor; cum țăranii
refuză, prevederea e anulată și pământurile sunt împărțite gratuit țăranilor.
o Cependant, tous les privilèges ne sont pas abusifs et le Peuple reste attaché à
certains, notamment le droit de corporation : des gens d'un même corps de métier
se rassemblaient au sein d'une même organisation (sorte de syndicat de
l'époque) pour peser sur la société et organiser des systèmes d'aides, ce que
nous appellerions aujourd'hui les retraites ou les salaires minimum. L'abolition et
l’indifférenciation de tous ces privilèges provoquera des frustrations paysannes à
l'encontre du pouvoir révolutionnaire, qui aboutira notamment aux guerres de
Vendée.
- În iunie 1791, temându-se pentru viața lui și confruntat cu radicalizarea revoluției, familia
regală fuge spre Austria (deghizați în servitori, cu servitorii familiei regale deghizați ca nobili).
Sunt prinși și arestați. Puterile străine (Prusia, Imperiul german) amenință cu invazia dacă
regele nu e eliberat, în condițiile în care armata franceză e complet dezorganizată și
destructurată. Amenințarea nu face însă decât să radicalizeze revoluția. Astfel, compromisul
monarhiei constituționale, limitate, durează doar un an, până în 1792. În ianuarie 1793,
regele e executat.
- 1793-4 e și perioada de maximă radicalizare a revoluției: momentul iacobin. Armata
revoluționară franceză câștigă bătăliile cu Austria, Prusia, Anglia. În interior, facțiunea
iacobină se sprijină pe păturile sărace („sans-culottes”) și adoptă măsuri sociale radicale,
menite să combată criza (controlul prețurilor alimentelor). Robespierre, Comitetul Salvării
Publice. Iacobinii neutralizează facțiunea moderată (girondinii) și instituie „dictatura
revoluționară”: „domnia terorii” (peste 15000 de ghilotinați). Suprimarea revoltei contra-
revoluționare și pro-clericale din Vendée lasă și ea peste 100.000 de victime. Constituția din
1793, cea mai radical progresistă: votul universal pt. bărbați; cetățenie franceză pt. oricine
 adoptă un orfan etc. Facțiunea iacobină intră în panica „contrarevoluției” și a
„comploturilor”, începe să își decapiteze liderii. Ultimul dintre ei e Robespierre însuși.
- 1794: reacția termidoriană – începe faza de reflux a revoluției. Puterea trece în mâinile
Directoratului (compus din cinci membri); votul universal e anulat. Se bazează tot mai mult
pe puterea armatei. În cele din urmă, în 1799, armata dizolvă Directoratul și ia puterea prin
Napoleon, care se proclamă împărat în 1804.
- Până în 1814, momentul de export al revoluției franceze: peste tot pe unde cucerește,
Napoleon instaurează republici și modernizează codurile de legi, sistemul de taxe și structura
statului.

Un moment important – paralel, exterior dar interior acestei evoluții: revoluția sclavilor din Haiti.
Îmbrățișată de iacobini, ulterior înăbușită în sânge de armatele franceze trimise de Napoleon.

Semnificație filosofică:

Model de revoluție, pentru că pare să treacă prin toate fazele unei veritabile piese de teatru:
radicalizare continuă – până la momentul iacobin – apoi regresul restaurației – termidor – apoi
sinteza și compromisul imperialist.

Model de revoluție și pentru că e conformă – de fapt, chiar ea întemeiază – schema clasică a

revoluției atât pentru liberalism cât și pt. marxism: ca o afirmare a clasei de mijloc și a burgheziei
împotriva privilegiilor aristocrației și absolutismului monarhiei, pt. instaurarea unui regim burghez de
egalitate formală, meritocrație și guvernare limitată (parlament). Marx reia și el această schemă
liberală clasică a Revoluției cu câteva adaosuri: sprijinirea burgheziei pe clasele populare, ulterioara
trădare a acestora de către prima, și – implicit – necesitatea continuării revoluției în contra
burgheziei prin radicalizarea ei – socialismul.

Revoluția nu doar că se oferă unei lecturi imediat filosofice – ca silogism istoric al Rațiunii – ci și
derivă și se hrănește în bună măsură din filosofie: este un efect al apariției „sferei publice” în sec.
XVIII-lea (ziare, cafenele, cluburi de dezbateri, loje masonice) – la rândul lor, efect și expresie a
iluminismului: critica puterii ca privilegiu particular, și implicita revendicare a unei legitimități a
puterii. Imperativul „raționalizării” societății: ca efect, printre altele, introducerea unităților de
măsură decimale, universale. Tocmai acest rol major al filosofiei sau ideologiei iluministe în Revoluție
va permite, ulterior, în lecturile revizioniste ale revoluției, condamnarea iluminismului radical ca
ideologie criminală și potențial totalitară, vinovată de teroarea revoluționară. (Ecouri în discursul
anti-totalitar din războiul rece și în discursul anticomunist de astăzi: în ambele, ideologia e văzută ca
ultim agent/subiect al istoriei și făcută responsabilă pentru ororile acesteia).

- August 1789: Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. Teoria dreptului natural,
„inalienabil” – care-și găsește expresia în Declarația drepturilor omului și cetățeanului.
(Ambiguitatea sau redundanța expresiei: plină de efecte ulterioare. Hannah Arendt:
drepturile inalienabile, naturale ale omului se vor aplica doar cetățeanului, în cadrul statului
națiune: astfel, pretinsul lor suport, omul în genere, non-cetățean, refugiatul, nu se va bucura
de ele.)

Principiile revoluției: liberté – égalité – fraternité: nod al celor trei ideologii politice moderne
principale: liberalism – socialism – naționalism. Dinamica și instabilitatea revoluției exprimă tocmai
compromisurile parțiale și relațiile tensionate dintre aceste trei principii politice și baza lor socială.

Anticlericalismul specific Revoluției Franceze – care degenerează, uneori, în fanatism al rațiunii:

biserica era cel mai mare proprietar, avea 10% din pământuri; era scutită de taxe și avea dreptul să
încaseze o taxă pe venit de 10%. Toate acestea sunt abolite de Adunarea națională; mai mult,
ordinele religioase sunt abolite de aceasta în 1790. Preoții rămași devin angajați ai statului,
funcționari publici. Astfel, în același timp, îndatoririle sociale ale Bisericii (față de orfani, săraci) intră
în grija statului. De aici, pe de o parte conflictul dintre rațiune publică și religie; pe de altă parte,
transferul unei mistici religioase asupra celei dintâi (Cultul Rațiunii, apoi Cultul Ființei supreme; plus
prestațiile sociale care acum se justifică nu prin filantropie religioasă, ci ca drepturi sociale). Ecoul
acestor fenomene în „republicanismul” actual în Franța cu tot cu mistica lui, „laicismul” ca valoare
națională și „datoria sfântă” de protejare a spațiului public de orice manifestări religioase.

Punctul final al revoluției: Napoleon – momentul în care revoluția este „exportată” și universalizată
de imperialismul modernizant al lui Napoleon. Adevărat moment dialectic, de sinteză, a revoluției: în
care universalismul idealurilor revoluției franceze e confirmat și, totodată, trădat prin manifestarea
sa ca imperialism și război de cucerire.

- Tocmai această manifestare a revoluției ca imperialism duce, la nivel politic, la

constituirea ulterioară a „Sfintei Alianțe” – gardienii Vechiului regim și ai ordinii
conservatoare în Europa (Rusia, Prusia, Austria), iar în plan filosofic-discursiv, la prima
articulare a unui discurs explicit conservator-reacționar. Până în acest punct, opoziția la
iluminismul radical rămânea pe terenul iluminismului, variind doar prin moderație. Odată
însă ce iluminismul radical învinge și „își manifestă” vocația violentă (în teroarea
Revoluției, în expansiunea napoleoniană), sau, altfel spus, odată ce burghezia victorioasă
 nu mai are nici un adversar la dreapta ei, ci doar o contestare din stânga ei, discursul
conservator poate apărea și el în mod explicit reacționar (de la Edmund Burke încolo; cel
mai pregnant din a doua jumătate a sec. XIX).
o „Burke constructed the model of the new conservative ideology in its purest
form: on the one hand, forms of mystified consciousness that the Enlightenment
had at least begun to undermine, such as belief in supernatural beings or
inherent national characteristics, were reasserted as the basis for the cohesion of
the state; on the other, the universalist claims of the Enlightenment were
reduced to a purely capitalist rationality, the calculation of profit and loss in the
context of the market” (Neal Davidson, How Revolutionary Were the Bourgeois
Revolutions?) + mutarea accentului explicației de pe perspectiva socială
(interpretarea de clasă, i.e. necesitatea și cauzele profunde ale revoluției) pe
lectura ideologică (revoluția e efectul non-necesar al unei ideologii nebune –
iluminismul).
- Altă formulă pentru cam același fenomen este explicația lui Hegel: iluminismul, tocmai
prin faptul că a triumfat și nu mai are un opozant, se scindează în interior: între
materialism și spiritualism. Și, într-adevăr, acesta este destinul filosofiei după Hegel, de
scindare între un spiritualism de obicei conservator, adesea explicit reacționar, și un
materialism progresist, adesea supralicitând în pozitivism sau teleologie a istoriei
(progresul tehnologic ca motor al istoriei).

- Istoria receptării revoluției:

o tocmai datorită importanței sale istorico-filosofice (cum am văzut, punct de

condensare a unor evoluții moderne ce traversează continentul european), dar și
prin simbolismul, emfaza și teatralitatea ei (căderea cea mai spectaculoasă a
celui mai infam regim absolutist, Bastilia, ghilotina etc.), Revoluția Franceză este
nu doar un moment istoric particular, ci un adevărat operator conceptual, sau
schemă conceptuală, atât în discursul liberal, cât și în cel marxist: modelul însuși
de narațiune a Progresului istoric.
o Pe de altă parte, această lectură dominantă a Revoluției Franceze va fi ulterior,
tocmai ca efect al noului discurs conservator, tot mai chestionată, mai ales din
două direcții:
 Prin teoria celor două revoluții: cea pașnică, liberală, care instaurează
capitalismul/individualismul – revoluția engleză și americană; vs. cea
violentă, radicală, care încearcă să impună colectivismul și dreptatea
 socială – cea franceză și rusă. (Hannah Arendt). Primele instituie
libertatea proprietății și sunt revoluții politice, a doua atacă proprietatea
privată și e o revoluție socială – de fapt, pt prima dată când socialul
(justiția socială) devine tema politicului. Aspect revoluționar ce nu-i va fi
iertat vreodată de conservatori.
 Ulterior, prin revizionismul discursului antitotalitar: cu teoria că
progresele înfăptuite de revoluție ar fi venit oricum, revoluția în schimb a
fost un simplu derapaj violent, de care se face vinovat discursul iluminist.
(François Furet).