Filosofie modernă și contemporană – curs 4

G.W.F. Hegel

- Repere biografice: de la tânărul „revoluționar” de la Tubingen, coleg cu Hölderlin și

Schelling, visând la revoluția franceză – la cel ce saluta în Napoleon, victorios în Jena
cucerită, „spiritul lumii călare” și sfârșitul istoriei – la filosoful oficial al statului prusac,
consacrat la Berlin, în același timp în care consacra statul prusac drept împlinire a
rațiunii istorice.
- Idealism speculativ/absolut – sinteză de idealism subiectiv (Fichte) și obiectiv
(Schelling). Există două mari tipuri de idealism: imaterialism – există doar ideile –
Berkeley, Jacobi; sau teza că există, pe lângă materie, idei. La Hegel, lumea
exterioară există, desigur, dar ea este – în ceea ce are relevant, „rațional” – spirit
obiectivat. „Ceea ce e real, e rațional; ceea ce e rațional, este real”. Sensurile acestei
formule.
- Filosofie sistem – totalizantă. Pe mai multe paliere: logică, filosofia naturii, filosofia
spiritului, filosofia istoriei, estetică, filosofia religiei și istoria filosofiei. Integrare a
întregii istorii (a filosofiei, dar și a lumii) într-o meta-narațiune despre Spirit:
identificarea istoriei lumii (a occidentului) cu istoria filosofiei – istoria ca mare
silogism: desfășurare a sensului în istorie, prin desfășurarea și depășirea
contradicțiilor.
- Dialectica: originile ei socratice; la Hegel, ea devine nu doar o metodă de expunere,
ci motorul însuși al lumii – atât al naturii, cât și al istoriei și al cunoașterii. Teză –
antiteză – sinteză: Aufhebung – suprimare și conservare. Sublimare, interiorizare a
negativului. „Negarea negării”. Teza: subiectul – antiteza: obiectul – sinteza: negarea
negării: recunoașterea subiectului în obiect. Punerea presupozițiilor: ceea ce a fost
imediat, în sine, trebuie să devină mediat, pentru sine. De la abstract/simplu/imediat,
prin negativ, spre concret/determinat/mediat. Marșul istoriei e chiar marșul
spiritului, care își tot exteriorizează și interiorizează/sublimează contradicțiile.
 „nu viața care se sfiește de moarte și care se prezervă pură față de
distrugere, ci aceea care suportă moartea și se păstrează în ea este
viața spiritului. Spiritul își câștigă adevărul său numai întrucât, în
ruptura absolută, se regăsește pe sine. El nu este această putere ca
fiind pozitivul care își întoarce privirea de la negativ… ci este această
putere numai întrucât privește negativul în față și zăbovește în el.
Această zăbovire în negativ este puterea magică care transformă
negativul în ființă” – puterea spiritului (Fenomenologia spiritului,
Prefața).
  „viclenia rațiunii”: spiritul care calcă peste cadavre în istorie, progresul
care se înfăptuiește prin zbuciumul contradicțiilor și peste capul
actorilor.

- Ambiguitatea constitutivă, dublul uz al filosofiei sale – progresist și conservator,

critic și apologetic, dinamic/fluid și totodată sistematizant/totalizant. Dubla valorizare
a dialecticii: pe de o parte, o recunoaștere binevenită a procesualității, travaliului, a
negativității, a contradicției; pe de altă parte, predeterminarea parcursului,
închiderea și neutralizarea negativului în sinteza superioară.
o Ca o consecință, spargerea moștenirii hegeliene în mai multe direcții:
hegelienii de stânga (tinerii hegelieni) și hegelienii de dreapta.
o Problema preluării marxiste a dialecticii hegeliene prin răsturnarea ei din
idealism în materialism: problema e că mecanismul/nucleul „materialist” pe
care marxismul îl identifică în Hegel și încearcă să-l preia corectându-l,
eliberându-l de învelișul idealist, este chiar mecanismul idealist prin definiție –
dialectica naturii, suprimarea/conservarea finitului în infinit.
- De la formalismul anistoric kantian, la istorism: istoria este povestea, spiritul e
subiectul ei, iar filosofia e cea care consemnează. A concepe absolutul „nu doar ca
substanță, ci ca subiect”. „Filosofia este propriul ei timp înțeles în gândire”.
„Bufnița Minervei își ia zborul doar la căderea serii”. În contra idealismului formal,
abstract, utopic, al kantismului, cu idealurile ca „idei regulative” de care ne apropiem
asimptotic, și cu universalismul formal, gol de conținut, al moralei și practicii sale; la
Hegel, o mișcare de contextualizare istorică – însă fără a abandona narațiunea
progresului umanității.
o Raportul cu Kant, care poate fi văzut în două feluri: fie cu Hegel
reprezentând tocmai acel tip de metafizică dogmatică, a lucrului în sine, care
trece dincolo de conceptele intelectului și de condițiile de manifestare a
fenomenelor, împotriva căreia ne prevenea Kant; fie cu Hegel continuând și
prelungind critica lui Kant și întorcând-o împotriva lui însuși, împotriva
reziduurilor dogmatice rămase la Kant: în special, distincția fenomen-lucru în
sine; obiecția lui Hegel: de îndată ce am trasat această limită a intelectului,
am trecut deja dincolo. Suprasensibilul (lucrul în sine) este aparența ca
aparență, fenomenul ca fenomen. De la conceptele intelectului ale lui Kant la
ideile rațiunii la Hegel. Mai mult, Hegel caută tocmai condițiile de posibilitate
ale rațiunii și libertății umane – adică un demers tipic kantian – dar lărgind
investigația și luând în calcul nu doar forma abstractă a raționalității
universale, ci condițiile ei istorice, materiale, de posibilitate: contextul social.
o Raportul de continuare și depășire prin
contextualizare/obiectivare/contextualizare al lui Hegel față de Kant, analog
celui dintre Aristotel și Platon.
Sistemul filosofic al lui Hegel:

- V. anexa 1 și 2

Fenomenologia spiritului:

- un Bildungsroman al spiritului, în desfășurarea manifestărilor sale logice și istorice

(sau istorice ca logice), de la certitudinea sensibilă (simpla opoziție a spiritului față
de natură: abstracția goală a conceptului de-o parte, „acesta”, vs. determinarea
bogată, dar opacă, a pozitivului, a materiei de cealaltă parte – acesta) la cunoașterea
absolută (deplina integrare a pozitivului, a materiei/naturii/exteriorității în
interioritatea spiritului).
o cine este subiectul acestei narațiuni totalizante? Două variante: lectură
idealistă – spiritul – ideea; lectură „sociologizantă” – ca o succesiune de forme
de existență socială care aproximează treptat tot mai mult condițiile de
posibilitate ale raționalității și libertății – depășind dogmatismul și abstracția
înspre reflecție și concretitudine.
o În același timp, acest întreg – spiritul care trece prin toate aceste momente și
devine conștient de ele ca propriile sale manifestări – nu este un lucru, sau
ceva ce există ca atare, separat de lumea și spiritele existente. Ca atare, el
ajunge la împlinire – și la conștiința de sine – doar în înțelegerea lui
filosofică: atât în diversele momente și figuri ale istoriei filosofiei, care
surprind în gândire propriul lor timp istoric și raționalitatea sa, cât și – ca
întreg, și ca conștiință a întregului, cu tot cu drumul parcurs – în filosofia lui
Hegel însuși.
o Parcurs:
 Conștiința: - certitudinea sensibilă – percepția – „forță și intelect”.
 Conștiința de sine: dialectica stăpân și sclav – libertatea conștiinței de
sine: stoicism, scepticism și conștiința nefericită
 Rațiune:
 rațiunea ca observator al naturii exterioare (natură mecanică,
natură organică) – rațiunea ca observator al rațiunii ca
exterioritate (fiziognomie și frenologie)
 realizarea conștiinței de sine raționale prin ea însăși: plăcere și
necesitate – legea inimii (sentimentalismul moral) – virtutea
 Individualitatea: rațiunea ca legislator și evaluator al legilor
 Spiritul: spiritul obiectiv – sfera etică: familie, națiune. Istoria lumii și
națiunilor ca istorie a spiritului obiectiv.
 Spiritul înstrăinat în el însuși: cultura – iluminismul – libertatea
absolută și teroarea
  Spiritul sigur pe sine însuși: moralitatea – viziunea morală
asupra lumii – „sufletul frumos”
 Religia: religia naturală – religia ca artă – religia revelată
 Cunoașterea absolută

o Dialectica stăpân-sclav, momentul cel mai celebru din Fen Sp: lupta pe viață și
pe moarte pentru recunoaștere. Eșecul stăpânului – regresul său în
animalitate, și victoria mediată a sclavului – care se salvează prin travaliul
negativului, muncind pt. stăpân.

Filosofia dreptului:

- (începutul, la Hegel, nu constituie presupoziția sau ipoteza de lucru a gândului: ci

începutul este momentul imediatului simplu și abstract, care este ulterior depășit,
prin medieri succesive – „negarea negației” – înspre bogăția de determinații ale
concretului.)
- Parcursul:
o Începutul: momentul dreptului abstract – trimitere la teoriile dreptului
natural; singurul său conținut imediat: voința liberă a individului.
 Prima concretizare a voinței libere: proprietatea.
 Proprietatea întâlnește intersubiectivitatea: contractul – și momentul
antitezei sale: încălcarea contractului (fraudă, nedreptate: voința nu
mai este liberă).
o De la dreptul abstract – la moralitate: „perspectiva voinței care e infinită nu
doar în sine, ci și pentru sine”, care a interiorizat așadar negativitatea primului
moment al dreptului abstract.
 Determinările voinței care a devenit „pentru sine”: scopul, intenția,
binele și conștiința.
 Antiteza: conștiința pentru sine a redus datoria la interioritatea voinței
(critică la Kant); în raport cu celelalte conștiințe, se manifestă ca non-
liberă – ipocrizia de a se impune altora.
o De la moralitate la sfera/lumea etică (Sittlichkeit)
 Voința morală își primește determinarea – și condițiile libertății ei –
abia în sfera etică.
 Cele trei manifestări ale sferei etice: familia (particular imediat);
societatea civilă (mediere de particularități – „sistemul nevoilor”,
economia; pauperizarea inevitabilă a unor categorii sociale, ecouri
proto-marxiste); statul (universal concret).
 Cele trei clase: clasa „substanțială sau imediată”: țăranii; clasa
„reflexivă sau formală”: burghezia; „clasa universală”: birocrația.
 Totodată, personalizarea obligatorie a statului, pe lângă structura lui
rațională: monarhul constituțional necesar, deși nu are altă funcție
decât de a „semna deciziile executivului”. Mistica statului modern.

Filosofia istoriei

- O succesiune de actualizări/forme diferite ale spiritului obiectiv văzută ca o apropiere

graduală sau aproximare tot mai corectă și dezvoltare a condițiilor de raționalitate și
libertate ale spiritului.
- Ca și în logică, în filosofia naturii sau în filosofia dreptului, și aici o trecere de la simplu
și imediat (comunitate substanțială), la mediere și comunitate de voințe libere
individuale.
- O dialectică ce înșiră pe parcursul ei câteva comunități/națiuni privilegiate în care
spiritul se manifestă pentru un moment, după care își mută sediul în altă parte. O
narațiune vădit eurocentrică: istoria lumii merge de la Orient înspre Occident.
- Teza sfârșitului istoriei. Istoriile ei: de la Fenomenologia spiritului și „spiritul lumii
călare”; la lectura lui Kojève și problema: cum supraviețuiește omul după sfârșitul
istoriei, fără a redeveni animal? Răspuns: prin snobism; la recuperarea ei liberal-
capitalistă la Fukuyama: odată cu prăbușirea blocului comunist, blocul occidental al
democrațiilor liberale reprezintă împlinirea istorică a utopiei, sau sfârșitul utopic al
istoriei.

Perspectiva asupra artei:

- Arta este abordată aici ca un medium de expresie specific, nu ca la Kant – în raport cu

experiența individuală a frumosului. La Hegel, arta este astfel istoricizată, devenind
succesiunea formelor de reprezentare ale spiritului, specifice momentelor istorice și
comunităților particulare.
- O primă conceptualizare a artei moderne în opoziție cu arta clasică: arta clasică, din
Grecia și Roma, exprima sentimentul colectiv de a fi acasă în lume; arta modernă
pornește tocmai de la abstracția și alienarea față de lume și față de sine – consecință
a sistemului sofisticat, adesea opac, de medieri al lumii moderne.
- Teza morții artei

Perspectiva asupra religiei

- Controversa între hegelienii de stânga și de dreapta apare chiar pe problema religiei

la Hegel: pt. hegelienii de dreapta, avem aici, în istoria lumii a lui Hegel, exact
narațiunea creștină, iar dialectica însăși – teza/antiteza/sinteza este schema trinității
creștine, moartea morții și sublimarea negativului; pt. hegelienii de stânga, avem aici
tocmai o narațiune a emancipării omului de religie și a reaproprierii a ceea ce a fost
alienat în reprezentarea religioasă.
- Filosofia și religia au același conținut – Dumnezeu sau spiritul; filosofia însă îl
abordează conceptual, religia – doar reprezentațional, exterior, și bazat pe revelație.
Ca atare, religia e depășită și conservată în cele din urmă, ca și arta.
Anexa 1:

Anexa 2: