Strînbei Maria

Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” Galați

Anul 1848 în Europa

Anul 1848 a reprezentat pentru Europa un an revoluționar, a cărui previzibilitate este

anunțată timpuriu de către cauzele declanșatoare. Structura societății europene a suferit
transformări majore în cadrul celei de-a doua jumătăți ale secolului XIX. Revoluția a inaugurat o
etapă nouă în dezvoltarea multiplanară a lumii moderne, putând vorbi cu ușurință de economie,
industrie, politică, structura populației sau mentalitate socială. Într-un moment de acutizare a
crizelor interne, Contagiunea revoluționară s-a profilat drept unica rezolvare a tutor problemelor
ce se ridicau în fața popoarelor. Deși revoluția a avut la baza principii democratice și sociale,
aspectul național transpare din însăși esența revoluției.

Deși Europa schițată în anul 1815 de Congresul de la Viena deservea intereselor marilor
puteri aliate în anul precedent prin pactul de la Chaumont, cărora li se va adăuga Franța
Bourbonilor restaurați, grosul populațiilor ce alcătuiau imperiile europene era încă zguduit de
adânci nemulțumiri. Trebuie amintit că prinicipiul reorganizării teritoriale de atunci a avut la
bază principiul legitimității dinastice și s-a ținut cont de necesitatea echilibrului european și de
necesitatea de menținere a păcii, nicidecum de suflul naționalist care s-a răspândit in Europa
odată cu apariția iluminismului.

Astfel, absolutismul domnea și spre cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Anglia,
Belgia și Franța erau exemple solitare de liberalism. La celălalt capăt, Imperiul Rus și cel
Habsburgic întrețineau cumplita reputație de ”Închisori ale popoarelor”, întrucât înglobau un
mozaic etnic bogat. Marea criză economică dintre anii 1845-1848 nu a făcut decât să accentueze
nemulțumirea populației. Manifestată inițial în agricultură prin dublarea prețului grâului ca
rezultat al recoltelor slabe, alături de îmbolnăvirea cartofului, aliment de bază al țărănimii, în
special în Germania, criza s-a extins asupra activităților industriale, provocând puternice
felimente în serie, mari reduceri salariale și de personal, dar și o puternică scădere a puterii de
cumpărare concomitent la sat și la oraș. Larga răspândire a ideilor liberale și naționale se adaugă
acestei crize de proporții, creând contextul cazual ideal de declanșare a numeroaselor revolte de
ordin social și național.

Printre cele mai concludente exemple de revolte sociale se numără cele declanșate în
Franța, Imperiul Habsurgic, Germania sau Italia, fără a neglija evenimentele consemnate de anul
1848 pe plaiurile românești.

Deși afectați de același cauze de ordin multinațional, scopurile urmărite de revoluționarii

acestor țări diferă, în funcție de conjunctura dată de stăpânire. Contrastează, de exemplu, în cel
puțin două aspecte cererile capilor revoluției din Franța de cele ale revoluționarilor austrieci. Așa
cum am precizat, cele două mari puteri se află în antiteză din punct de vedere al gradului de
liberalism.

Spre deosebire de habsburgi, francezii făcuseră pași importanți în ceea ce privește

drepturile omului și a cetățeanului în timpul Primei republici, fără a adăuga că iluminismul s-a
născut în Franța, odată cu ideile lui Descartes. De aceea nemulțumirile francezilor au fost în
primul rând de ordin economic. Chiar dacă proclamarea monarhiei din Iulie(1830) s-a arătat
promițătoare francezilor, inabilitatea lui Ludovic-Filip de a adopta reforme mulțumitoare îi este
fatală regimului. Odată cu abdicarea silită a regelui, în februarie 1848, republicanii au constituit
un guvern provizoriu care a proclamat imediat dreptul la muncă, a înființat Atelierele naționale și
le-a oferit șomerilor drept soluție a problemei locurilor de muncă. De asemenea, a decretat
votul universal. Din păcate, alegerile din aprilie 1848 înclină balanța în favoarea moderaților( cu
o majoritate de 500 din 900 deputați). Aceștia au desființat Atelierele, dând o lovitură serioasă
singurului mijloc de existență a mii de oameni. Decizia a produs la Paris o agitație extraordinară.
Mulțimile au ieșit din nou în stradă, între 23 și 26 iunie, manifestațiile scondându-se cu numeroși
morți și răniți, întrucât generalul Cavaignac reinstaurează ordinea într-o Franță consacrată odată
cu alegrea lui Ludovic Napoleon Bonaparte ca președinte al Republicii. Susținătorii drepturilor
mulțimii sunt învinși de burghezia conservatoare.

Neprofitând de avantajul singularității etnice, Imperiul condus formal de Ferdinand I,

avandu-l de fapt în frunte pe generalul Metternich, în vârstă acum de 75 de ani, era un simbol al
absolutismului în care concepțiile naționale și liberale se infiltraseră recent. Incapacitatea
impunerii unui control absolut asupra unui stat format din germani, italieni( N Peninsulei),
cehi(Boemia), polonezi (Galiția), sârbi, croați, maghiari și români(Transilvania și Bucovina) s-a
manifestat aprig în anul 1848 când, la 13 martie, o revoltă antiabsolutistă îl alungă pe
atotputernicul Metternich. În lipsa sa, Ferdinand I, constrâns de valul de revolte naționale
dezlânțuite in Ungaria și Italia, oferă libertate presei și promite o Constituție, care se dovedește
dezamăgitoare pentru o națiune avidă după liberalism. Împăratul se refugiază în provincie după
ce acceptă o Adunare constituantă aleasă prin vot universal. Capii revoluției au fost ungurii,
întrucât consitutiau un bloc etnic compact, caruia i s-a permis să-și păstreze unele instituții
autonome, cum ar fi Dieta. Ungurii se declară independenți și decretă abolirea privilegiilor și
desființarea caracterului oficial al Bisericii, alături de multiple reforme, drepturi și libertăți
cetățenești. Putem astfel observa că prioritățile ungurilor sunt diferite de ale francezilor, într-o
oarecare lipsă de complexitate, dată de nivelul societății în cauză, unde lipsa unei Constituții
mulțumitoare a fost larg resimțită. Camuflat în bucuria ce a încununat succesele revoluționarilor
unguri se afla umbra ”Regatului Sfântului Ștefan”, sau Ungaria Mare, care-și dorea să includă,
împotriva voinței, pe românii din Transilvania, pe croați, slovaci și cehi.

Defocalizând discrepanțele, existența unor anumite similitudini în programele

revoluționare este un fapt ce se evidențiază cu ușurință în cazul Germaniei și a
Italiei. Ambele erau țări divizate ce își doreau unirea, străbătute de curente liberale și
naționaliste, care se mobilizează în direcția unor constituții pentru viitoarele state unificate.
 La Berlin, deși Frederic Wilhem promite o Constituție, dura ciocnire a forței armate cu
mulțimea este inevitabilă, ducând la moartea a aproximativ 200 de persoane. Amenințat de o
nouă luptă, regele prusac convoacă o adunare Constituantă aleasă prin vot universal. În același
timp, un grup de intelectuali liberi, stimulați de succes, lansează proiectul unui Parlament pentru
Noul Reich. Se reunesc la Frankfurt aproximativ 580 de deputați, intelectuali fără experiență
politică, aflați în fața a doua întrebări cruciale : Vai fi Reich-ul un stat unificat sau unul federal ?
Și cine va fi conducătorul acestuia, daca va fi unificat ?

Italia, locul declanșării revoluției europene de altfel, a fost divizată în urma Congresului
de la Viena în 7 entități distincte, conduse de regimuri absolutiste sprijinite de aristocrația
funciară. În contextul unui Imperiu habsburgic aproape destrămat și al unei Prusii pe calea
unificării a cărei exemplu îl urmează, revoluția, numita Risorgimento, se extinde pe plan
național. În nord, regatul Piemontului și al Sardiniei rezistă opresiunii austriece. Dar stindardul
revoluției a fost ridicat o dată cu alegerea noului suveran Pontif, Pius al IX-lea, un liberal
consacrat. Încep numeroase demonstrații antiabsolutiste și antihabsburgice. Se acordă Constituții.
Veneția si Milano se proclamă independente față de Imperiul habsburgic. În sfârșit, regele
piemontez Carol Albert atacă Lombardia, stapânire austriacă. Se remarcă puternica prezență
revoluționară a două personalități care, prin persoana lor, au reușit, într-un final, sa unifice Italia,
la 1861 : Contele de Cavour și Giuseppe Garibaldi.

Și în spațiul românesc șocul a fost resimțit aproape imediat, cu toate că Nicolae Bălcescu
afirmă că ”revoluția generală fost ocazia, și nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în
zilelele veacurilor.” Deși pentru fiecare dintre cele trei subdiviziuni au fost adoptate proclamații
individuale, toate trei invocau idei precum dreptul legitim la autodeterminare, cereri de
independență sau autonomie, desființarea protectoratului țarist, dar și restabilirea unor raporturi
echilibrate cu Poarta. În funcție de statutul social, cererile românilor difereau. Boierimea dorea
desființarea autoritarismului domnesc și reforme în agricultură și în administrație. Clasa mijlocie
dorea micșorarea taxelor, pe când țărănimea striga pentru desființarea clăcii și dreptul la glie.
Astfel, cu ajutorul unor renumiți intelectuali români, cum ar fi Vasile Alecsandri, Nicolae
Bălcescu și Eliade Rădulescu au fost elaborate la Iași (27 martie), Blaj (3/15 mai 1848) și Islaz
(9/21 iunie) cele 3 documente menite să îi elibereze pe români de sub dominație străină și să le
consolideze statutul autonom. În Moldova și Țara Românească, în urma frământărilor, puterile
protectoare și suzerană restabilesc regimul regulamentar prin convenția de la Balta-Liman din
aprilie 1849. Sfidând încercările de contopire ale Ungariei, Transilvania își păstrează, de
asemenea, autonomia, printr-o ordonanță a Curții de la Viena.

În Moldova, manifestarea revoluționară a avut caracter pașnic, petiționar. Adunarea de la

Iași critica în primul rând domnia despotica a lui Mihail Sturdza, iar mulțimea nu a avut curajul
de a cere în mod direct unire cu Țara. În schimb, se dorea un regim politic moderat, stimularea
dezvoltării economice și limitarea abuzurilor domnitorului. Toate acestea sunt însumate în
”Petiția Proclamație” pe care Vasile Alecandri o întocmește cu această ocazie. Cu toate că Mihail
Sturdza avea știre de cele întâmplate, amploarea evenimentului l-a speriat și hotărăște să trimită
capii Revoluției la Poartă, pentru judecată. Aceștia își cumpără libertatea cu multe pungi de aur
și pornesc spre Transilvania.

La Brașov, se semnează, neoficial, un document mult mai radical, în cadrul căruia dorința
de Unire e clar formulată :”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Tot în Transilvania, are
loc Marea Adunare Națională de la Blaj, în cadrul căreia românii se opun cu îndârjire anexării
Transilvaniei la Ungaria. Simion Bărnuțiu refuză votul universal și celelalte privilegii propuse,
afirmând că aceasta este singura cale de păstrare a autonomiei române.

Din Transilvania, revoluționarii moldoveni trec în Bucovina, unde, la Cernăuți, s-a

elaborat o altă declarație radicală, cum și planul unei Constituții. Mihail Kogălniceanu va afirma
că o constituție este ”cheia de boltă fără de care întreg edificiul național s-ar prăbuși.”

În Țara Românească, eforturile revoluționare sunt cumulate în Proclamația de la Islaz(21

iunie), întocmită de I. Heliade Rădulescu, după ce un comitet revoluționar organizează o revoltă
armată, alături de Nicolae Bălcescu, proaspăt întors de la Paris. Proclamația prevedea, pe de o
parte, că aparteneța la națiune depinde de etnie, nu de rangul social, iar pe de alta, că
suveranitatea Țării Românești trebuie recunoscută prin tratate, cu desființarea protectoratului
rusesc. Pe lângă acestea, se militează pentru libertăți individuale, instituții adecvate și creșterea
rolului cetățeanului în afacerile publice. Gheorghe Bibescu acceptă proclamația și fuge la
Brașov. Astfel, comitetul revoluționar instituie un guvern provizoriu. Primele sale decrete
privesc desființarea rangurilor civile, adoptarea tricolorului și desființarea pedepsei cu moartea,
alături de instituirea unei gărzi naționale( formate din panduri și dorobanți voluntari, sub
conducerea generalului Magheru).

Acesta fiind tabloul anului 1848 pe meleagurile românești, puterile străine au fost nevoie
să intervină. Fronturile se împart în felul următor : Imperiul Rus acționează în Moldova, iar cel
Otoman în Țara Românească.

Deși pompierii coordonați de Pavel Zăgănescu au opus o rezistență eroică pe Dealul

Spirii, aceștia sunt înfrânți de armatele lui Fuad-Pașa, care intră în București. Conducătorii
instituțiilor revoluționare sunt arestați și exilați. Sitația decurge asemănător în Molodova.

Punând la o parte reticențele, I. Otoman și cel Țarist se întâlnesc la Balta-Liman și

hotărăsc restabilirea regimului regulamentar în Principate.

Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor
naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform programului în 14 puncte al
lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.