UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

REVOLUȚIA FRANCEZĂ

DICTATURA IACOBINĂ

Lucrare de seminar pentru Introducere în Istorie

Student: Paul Petrea, anul I

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Cosmin Mihuț

IAȘI, 2018
Cuprins

INTRODUCERE – PREMISELE REVOLUȚIEI FRANCEZE .............................................................................. 3

REVOLUȚIA MODERATĂ .......................................................................................................................... 4
CĂDEREA BASTILIEI .................................................................................................................................. 5
DICTATURĂ IACOBINĂ. TEROAREA .......................................................................................................... 6
CALENDARUL REPUBLICII FRANCEZE ....................................................................................................... 7
GENOCIDUL VANDEEAN (APRILIE 1793-IULIE 1794) ............................................................................... 8
EXTERMINAREA SISTEMATICĂ A VANDEENILOR ................................................................................... 10
CONCLUZIE ............................................................................................................................................ 14
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 15

2
INTRODUCERE – PREMISELE REVOLUȚIEI FRANCEZE

Înainte de 1789 există în Franța cadrul social, economic și politic care va fi cunoscut
sub denumirea de Vechiul Regim. Structura societăți era, în esență, feudală. Ea se întemeia pe
privilegiul nașterii și pe averea funciară. În secolul al XVIII-lea societatea franceză era împărțită
în ordine și stări. Originea celor trei ordine datează din Evul mediu, când s-a ivit deosebirea
între cei care se roagă (oratores) clerul , cei care se lupta (bellatores) și cei care muncesc pentru
a asigura traiul celorlalți (laboratores)1.

Dar această structura tradițională era subminată de evoluția economiei și a noului mod
de gândire. Populația Franței numără în preajma revoluției 25 milioane de locuitori, dintre care
350 000 erau nobili. Clerul, însemnănd circa 130 000 de persoane, se proclamă el însuși cea
mai înalta treaptă a Regatului. Se bucură de însemnate privilegii politice, fiscale și juridice.
Membrii clerului superior, episcopii și abațîi se recrutatu din rândurile nobililor2.
Starea a treia cuprindea burghezia alcătuită din 2 milioane de bancheri, industriași,
negustori și liberi-profesioniști (avocați, medici, notari). Țărănimea, care numără 20 de
milioane de agricultori, formă cea mai mare parte a stării a treia. Tot în această categorie socială
se mai găseau 2 milioane de muncitori, meșteșugari, mici comercianți, ucenici și calfe care
locuiau la orașe și alcătuiau o forță socială explozivă. Se poate afirmă că 4 % din populația
Franței, clerul și nobilimea, stările privilegiate, monopolizau accesul la funcțiile superioare și
beneficiau de scutirea totală sau parțială de la plata impozitelor.Vechiul Regim era o societate
a privilegiilor împotriva căreia s-a ridicat starea a treia3.
Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morți lui Ludovic al
XIV-lea. Finanțele erau secătuite de desele războaie, iar populația vlăguită și profund
nemulțumită. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat țară într-o serie de războaie inutile având că
rezultat scăderea prestigiului Franței și o criză financiară care va dăinui până la revoluție.
Politică falimentară a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci de la
Paris din 1763, când Franța pierdea în favoarea Angliei teritorii precum Canada, Lousiana și
India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din
America de Nord, dar cu prețul adâncirii crizei finanțelor publice4.
Regele Ludovic al XVI-lea a eșuat în toate încercările de a reforma finanțele țării. Rând
pe rând miniștrii care au încercat să legifereze impozitarea nobilimii au fost demiși la presiunile
privilegiatilor. Se produce așa-numită „revoltă a nobilimii”, prin care s-a respins orice
încercare de reformare a instituțiilor aristocratice. La fel că și în Anglia, cauza imediată a
declanșării revoluției a fost criză financiară și împotrivirea la reforme a categoriilor
privilegiate5.

1
Nicolae Liu, Revoluția franceză moment de răscruce în istoria umanității, Editura Academiei Române,
București, 1994, p. 21.
2
Ibidem, p. 30.
3
Ibidem, p. 33.
4
Ibidem, p. 55.
5
Ibidem, p. 83.

3
REVOLUȚIA MODERATĂ

Statul fiind amenințat cu falimentul, regele Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea

Stărilor Generale pentru luna mai 1789. În perioada alegerilor de delegați pentru Adunarea
Stărilor Generale au fost redactate peste 40 000 de caiete de doleanțe, petiți în care se cerea
regelui să renunțe la absolutism, să accepte o constituție, deființarea privilegiilor, reforma
justiției și administrației. Împotriva regelui și a privilegiatilor, burghezia impune, în decembrie
1788, dublarea reprezentanților stării a treia, ceea ce îi permite să aibă tot atâtea delegați ca și
celelalte două stări la un loc6.

Regele a deschis Adunarea Stărilor Generale la 5 mai 1789 fără a pomeni nimic despre
reforme, cerând doar adoptarea de noi impozite. Delegați stării a treia, la propunerea abatelui
Sieyes, considerând că reprezintă 96% din națiune, s-au proclamat Adunare Națională, iar
membrii ei jură să rămână uniți până ce vor da Franței o constituție. Astfel, la 9 iulie, se declara
Adunare Națională Constituantă. În urmă acestor evenimente revoluția politică și juridică era
înfăptuită. Monarhia absolutistă a sucombat. Suveranitatea națională înlocuiește suveranul de
drept divin. Guvernarea Franței se va face în baza unui contract încheiat între suveran și națiune.
În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderată, după model englez. Regle, rău sfătuit,
concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt provoacă revoltă maselor populare. Parizienii
se înarmează și alcătuiesc Garda Națională7.

6
Albert Souboul, Revoluția franceză 1789-1799, traducere de C. Borâescu, Editura Stințifică, București, 1962
7
Ibidem, p. 101-116.

4
CĂDEREA BASTILIEI
La 14 iulie 1789 este atacată Bastilia, simbolul absolutismului monarhic. Aceste
evenimente declanșează revoltă țărănimii și a provinciilor. Franța este zguduită de Marea Frică,
sute de castele și reședințe nobiliare au fost atacate și distruse documentele care cuprindeau
obligațiile țăranilor. În noaptea de 4 – 5 august 1789 Adunarea Națională Constituantă a hotărât
abolirea privilegiilor feudale. Această revoluție socială a venit în continuarea firească a celei
politice8.

Principiile noii societăți au fost cuprinse în Declarația Drepturilor Omului și

Cetățeanului din 26 august 1789 care adoptă ideile filosofiei Luminilor. Ea enunță, în definiți
lapidare, drepturile naturale ale omului: libertatea, proprietatea, siguranță persoanei, rezistență
la opresiune. Statul se organiza pe principiul suveranitățîi poporului și al separării puterilor în
stat9.

Adâncirea crizei economice impune Constituantei să confiște averile bisericești, în

noiembrie 1789, și să le transforme în bunuri naționale. În 1790 a fost adoptată Constituția
civilă a clerului organizând Biserica că pe o instituție națională, independența de papa. Prin
Constituția din 1791, Franța devine o monarhie constitutionala10.

În cadrul Adunării Legislative (1 oct. 1791 – 20 sept. 1792) s-au conturat grupările
politice. Girondinii, străluciți oratori, reprezentau marea burghezie. Grupările radicale gravitau
în jurul iacobinilor și cordelierilor. Declanșarea războiului împotriva Austriei și Prusiei,
dezastrele suferite pe fronturi, au radicalizat națiunea. Insurecția parizienilor din 10 august 1792
a dus la arestarea regelui și la suprimarea monarhiei. S-a ales o nouă adunare, Convenția
Națională, care la 22 septembrie 1792 a proclamat Republica Franceză, una și indivizibilă11.

În istoria Convenției se disting trei etape: cea girondină, cea iacobină și perioada
thermidoriană. Procesul regelui și ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793) au
radicalizat revoluția. Împotriva Franței se formează prima coaliție în primăvară anului 1793. O
nouă ridicare a parizienilor (31 mai – 2 iunie 1793) se soldează cu excluderea girondinilor din
convenție și aducerea la putere a iacobinilor.

8
Ibidem, p. 118-120.
9
Ibidem, p. 126-129.
10
Ibidem, p. 163-167.
11
Ibidem, p. 214-219.

5
DICTATURĂ IACOBINĂ. TEROAREA
Ca să salveze revoluția, iacobinii au fost nevoiți să recurgă la măsuri excepționale. Au
folosit dictatură puterii executive și teroarea pentru combaterea contrarevoluționarilor.
Robespierre, Marat, Danton, Saint-Just au reușit o mobilizare totală a populației și a resurselor
economice. Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, acționa că putere executivă, iar
Comitetul Siguranței Generale alături de Tribunalul Revoluționar îi urmăreau pe dușmanii
revoluției. Puterea legislativă și autoritatea supremă aparținea Convenției Naționale dominată
de iacobini12.

La 2 iunie 1793, Gărzile Naţionale au înconjurat Convenţia şi au arestat liderii girondini,

astfel la putere ajung iacobinii. Pe 26 iunie a fost închisă Bursa, o zi mai târziu a fost decretată
pedeapsa cu moartea. În septembrie au fost închise Băncile, după ce în prealabil fuseseră
desfiinţate Societăţile pe acţiuni. Tot acum au fost impuse preţurile maximale iar în noiembrie
a fost confiscat aurul plătit in asignate. In iunie 1793 a fost introdus un nou text constituţional,
Constituţia Anului I foarte egalitaristă, cu idei etatiste, totalitare, de uniformizare prin care
supravegherea cetăţenilor de către stat era totală ( constituția urma să fie pusă în practică imediat
ce războiul înceta). Organismul central al regimului, Comitetul Mântuirii Publice, impunea
teroarea la ordinea zilei, prin legea suspecţilor şi ghilotinarea. Dirijat de triumviratul
Maximilien Robespierre, Saint Just şi Georges Couthon, Comitetul a anihilat atât adversarii
girondini cât şi vechii aliaţi din Clubul cordelierilor. Rând pe rând, personalităţile marcante ale
revoluţiei au dispărut ghilotinaţi sau asasinaţi: Jacques Hebert, J.G. Danton, Camille
Desmoulins, Jean Paul Marat. Teroarea economică şi politică a atins cote nebănuite. După
introducerea calendarului revoluţionar conform căruia Noua eră revoluţionară începea cu 22
septembrie a anului I, s-a declanşat procesul decreştinării. In ura Comitetului pentru catolicism
au fost distruse sau închise bisericile. Catedrala Notre Dame a devenit Templul Raţiunii după
ce in mai 1794 a fost decretată existenţa lui Dumnezeu sub numele de Fiinţa supremă. Preoţii
au fost constrânşi să renunţe sau să se căsătorească. In mai 1794, Teroarea a atins apogeul. 38%
dintre nobilii şi 26% din clericii ucişi in timpul Terorii au fost ghilotinaţi in ultimele
săptămâni13.

In tot acest timp, Franţa a purtat un dur război cu coaliţia revoluţionară austro-prusacă
la care au aderat Anglia, Olanda, Spania, Sardinia. In august 1792 prusacii au invadat Franţa
dar au fost opriţi într-un entuziasm revoluţionar neegalat la Valmy (20 septembrie) şi înfrânţi
la Jemmapes (6 noiembrie). La începutul anului 1793 armata franceză a trecut Rinul în nord, şi
a invadat Savoia în sud, deţinând iniţiativa. In martie însă, armatele austriece au recucerit Belgia
iar Spania a invadat Roussillonul. Dacă in vara aceluiaşi an situaţia militară s-a stabilizat, iar in
1794 balanţa victoriei a înclinat din nou in favoarea armatelor franceze. La 26 iunie, francezii
au obţinut victoria de la Fleurus şi au reocupat Belgia. Însă conflictul a fost întrerupt de lovitura
din 9 thermidor (27 iulie ) 179414.

12
Nicolae Liu, op. cit. p. 143-144.
13
Ibidem, p. 154.
14
Ibidem, p. 170-173.

6
CALENDARUL REPUBLICII FRANCEZE
Când Convenția Națională a dorit să propună un nou sistem de cronologie, un
matematician pe nume Gilbert Romme și-a prezentat propunerea pentru un calendar în totalitate
nou. Biserica Catolică, care fusese o forță dominantă în Franța prerevoluționară, ajunsese să fie
considerată “anti-revoluționară”, iar calendarul gregorian, cu zilele sfinților și sărbătorile
religioase, era un simbol puternic al influenței bisericii. Romme fusese însărcinat cu furnizarea
unei diviziuni mai științifice a anului, mai în faza cu mișcările din ceruri, anotimpurile și
tradiția. Rezultatul a fost implementat timp de 13 ani, între 1792 și 1805 și este cunoscut în
istorie drept calendarul republican al Revoluției franceze.

În acest calendar, anul nu mai începea pe 1 ianuarie, ci la echinocțiul de toamna și

aniversarea proclamării Republicii – 21 septembrie. Fiecare luna avea 30 de zile și era împărțită
în trei “decade” a câte zece zile fiecare. Fiecare zi “metrică” era împărțită în zece ore, fiecare
oră având o sută de minute și fiecare minut având o sută de secunde. Cele zece zile ale decadei
erau numite: primidi, duodi, tridi, quartidi, quintidi, sextidi, septidi, octidi, nonidi și decadi.
Fiecare decadi era o zi de odihnă pentru muncitori.

Fiecare dată individuală a primit un nume (înlocuind zielele sfinților catolici), quintidi
și decadi fiind numite după animale, respectiv unelte agricole, iar restul zilelor după arbori,
arbuști și plante. La sfârșitul anului, cele cinci zile rămase ale anului solar (16-22 septembrie)
erau proclamate sărbători: Sărbătoarea Virtuții, Sărbătoarea Talentului, Sărbătoarea Muncii,
Sărbătoarea Opiniei și Sărbătoarea Recompenselor. În anii bisecți, există o sărbătoare în plus,
Sărbătoarea Revoluției.

7
GENOCIDUL VANDEEAN (APRILIE 1793-IULIE 1794)
Este vorba de răspunsul guvernului iacobin la adresa unei rebeliuni generale pornite în
regiunea vestică Vandeea (fr. Vendée) în 1793. Cu un număr de victime nedeterminat, variind
în funcţie de surse între 118.000 şi 250.000, episodul este cunoscut pentru masacrarea
sistematică a civililor din regiune de către armata revoluţionară15.

Apogeul a fost atins în timpul regimului terorii, început în septembrie 1793; tânăra
republică franceză tocmai intrase în război cu aproape toate puterile Europei concomitent, iar
gruparea iacobinilor, proaspăt ajunsă la putere, a decis instaurarea unui regim autoritar pe
parcursul războiului. Acesta a fost caracterizat pe toată durata sa de suprimarea oricărei
ameninţări asupra revoluţiei şi de exercitarea unei puteri centralizate prin intermediul unor
instituţii speciale create în acest sens.

Revoluţia a avut de asemenea un vădit caracter laic; în 1789 terenurile aparţinând

bisericii au fost naţionalizate, iar în 1790 a fost adoptată Constituţia Civilă a Clerului, ce viza
desprinderea clerului francez de sub influenţa papală, autoritatea totală trecând sub egida
Adunării Constituante, preoţii fiind nevoiţi să ofere jurământ de credinţă Constituţiei Civile.
Sub regimul terorii acesta s-a transformat într-o represiune împotriva catolicilor; apogeul a fost
atins printr-o lege din octombrie 1793 ce făcea pasibili toţi membrii clerului ce nu depuseseră
jurământul de credinţă de execuţie pe loc. Aceşti factori nu a putut decât să antagonizeze
populaţia tradiţionalistă din Vandeea. Neavând un centru urban puternic în zonă pentru a
asigura o puternică răspândire a spiritului revoluţionar, şi fiind relativ departe de Paris – centrul
revoluţiei – zona rămăsese una tipică vechiului regim, având drept clasă conducătoare mica
nobilime. Începerea persecuţiilor religioase a creat nelinişte în zonă – populaţia refuza să se
prezinte la slujbele ţinute de preoţii constituţionali, iar o lege din martie 1793 ce a închis efectiv
bisericile catolice a lăsat locuitori fără opţiuni în ceea ce priveşte participarea la viaţa
religioasă16.

Picătura care a umplut paharul a fost însă legea conscripţiei naţionale adoptată în 1793
prin care Vandeea trebuia să contribuie cu 300.000 de oameni la armata revoluţionară. Ideea de
a lupta pentru un guvern ateu şi represiv pentru o cauză destul de străină şi îndepărtată de lumea
Vandeei – precum era răspândirea internaţională a revoluţiei – era de neacceptat pentru
locuitorii acesteia, ce au început o rebeliune deschisă împotriva guvernului revoluţionar17.

Armata vandeeană nu s-a dovedit a fi o ameninţare serioasă pentru cea franceză. După
ce a pierdut o bătălie la Cholet în octombrie 1793, armata vandeeană a fost nevoită să se retragă
împreună cu populaţia, traversând râul Loire înspre Nantes. Urmărirea efectuată de către armata
revoluţionară s-a soldat cu o serie de episoade tragice:după capturarea de către aceştia a unui
spital de campanie la Yzernay, peste 2.000 de vandeeni aflaţi în incinta acestuia au fost
executaţi. După o altă bătalie pierdută de rebeli la Savenay, peste 6.000 de prizonieri au fost

15
Reynald Secher, Vandeea, de la genocid la memoricid, traducere de Ana Ţuţuianu Ciucan, Editura Fundaţia
Academia Civilă, 2013, p. 26.
16
Ibidem, p. 32-35.
17
Nicolae Liu, op. cit. p. 167.

8
masacraţi instant, iar alţi 5.000 au fost duşi la Nantes, dezbrăcaţi, încărcaţi în ambarcaţii
improvizate şi scufundaţi în Loire18.

„Vandeea nu mai există ... am îngropat-o în pădurile şi mlaştinile din Savenay... Conform
ordinelor voastre, le-am zdrobit copiii sub potcoavele cailor noştri;le-am masacrat femeile,
pentru a nu mai da naştere altor tâlhari. Nu mai există nici un prizonier care să poată reproşa
ceva. I-am exterminat pe toţi. Drumurile sunt pline de cadavre. La Savenay, tâlharii apar într-
una pentru a se preda, iar noi îi împuşcăm fără oprire... Mila nu este un sentiment
revoluţionar.19”

18
Reynald Secher, op. cit. p. 39-42.
19
Lucas Turreau, Memories de Turreau pour servir a l’histoire de la guerre de Vendee, p. 63-64, apud Reynald
Secher.

9
EXTERMINAREA SISTEMATICĂ A VANDEENILOR
Dacă în fazele incipiente ale războiului scopul a fost masacrarea vandeenilor în urma
confruntărilor militare, un plan devizat de generalul Louis Marie Turreau în ianuarie 1794 şi
ratificat de Comitetul Siguranţei Publice în februarie prevedea eliminarea sistematică a întregii
populaţii rămase în Vandeea. Asigurându-i-se o armată de 100.000 de soldaţi împreună cu
câteva divizii de artilerii, Turreau a împărţit armata în 12 coloane – denumite „colonnes
infernalles” – ce urmau să traverseze toate aşezămintele din regiune şi să execute toţi locuitorii
acestora, indiferent dacă aceştia participaseră sau nu la răzvrătire. Posturi militare de frontieră
au fost construite în jurul regiunii pentru a evita eventualele tentative de fugă a localnicilor.
Poate şi mai important de atât – ordinele trasate generalului nu specificau distincţii privind
vârsta, sexul sau starea de sănătate a celor ce urmau să fie executaţi, vizând omorârea în masă
a acestora20.

Acţiunea a avut şi scop de confiscare a bunurilor regiunii. Problema principală a fost

însă găsirea unei metode eficiente de efectuare a exterminări;deşi aceasta a fost planificată
pentru a dura şase zile, ea s-a extins până în luna mai a anului 1794. O cauză a fost reprezentată
de excesele realizate de armata franceză, ce s-a „distins” în moduri cât mai groteşti de a realiza
execuţiile: de la crucificări şi înjunghieri repetate cu baioneta la arderi ale populaţiei înghesuite
în hambare sau biserici21.
Ideea de a extermina populația din Vendeea este pentru prima dată enunțată la 4 aprilie
1793 de anumiți politicieni și ofițeri superiori. În iulie 1793, ministrul Barere propune
personal “un plan de distrugere totală” pentru motive militare cu ocazia unui discurs transmis
posteritățîi:
“Distrugeți Vandeea! Distrugeți Vandeea! Vandeea și iar Vandeea, iată cărbunele
politic ce devorează inima Republicii franceze; acolo trebuie lovit trebuie distrusă până
și răbdarea”.
“ exterminand restul și repopulandu-l cât mai curând posibil cu republicani care și-ar
apară căminele22”
La 1 august, Convenția votează distrugerea Vandeei: pădurile, dumbravile, codrii
trebuiau tăiați, animalele luate, sălașurile confiscate, recoltele tăiate. Urmează, la 1 octombrie
a aceluiași an, legea de exterminare:
“Soldați ai libertăți, trebuie că bandiții din Vandeea să fie exterminați înainte de
sfârșitul lunii octombrie; salvarea patriei o cere, nerăbdarea poporului francez o
ordona, curajul sau trebuie să o înfăptuiască. Recunoștință națională ii așteaptă în
aceste vremuri pe toți cei a căror valoare și patriotism vor fi întărit pentru totdeauna
libertatea și republica.23”

Formularea este voit generală și cum nu se da nicio definiție calificativului de bandit,

responsabilii locali, însărcinați cu operațiunile, cer în scris precizări. Răspunsurile nu întârzie:

20
Reynald Secher, op. cit. p. 42-44.
21
Ibidem, p. 45.
22
Lucas Turreau, op. cit. p. 65.
23
Ibidem, p. 50.

10
se iau în vedere toți locuitorii. Avocatul Villeneuve va pune, de altfel, mai târziu, această
întrebare: “Ce se înțelegea, deci, prin acest cuvânt, bandiți? Era vorba doar de rebelii încă
înarmați? Era vorba și de rebelii încă înarmați reintorsi la ordine și de locuitorii din Vandeea24”.

Rapoartele politice și militare sunt de o precizie elocventă; trebuie eliminate în mod

prioritar femeile, “bazele reproducătoare”, și copiii, “căci sunt pe care să devină viitori bandiți”.
Dispare, de asemenea, riscul de represalii și de răzbunare. Se creează chiar lagăre de
exterminare care le sunt rezervate, că de exemplu la Noirmoutier. La Bourgneuf și Nantes se
organizează inecari speciale pentru copii. Vandeeni nu mai trebuie să se reproducă; de aici,
recurgerea la o simbolistica macabră ce constă în tăierea sexelor bărbaților pentru a-și face din
ele, printre altele, cercei, sau pentru a le arbora la centură că tot atâtea trofee, sau a face să
explodeze cartușe în aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apară “aceste lupoaice
și aceșți pui de lup. Problema vandeenilor albaștri (republicani) este abordată în mai multe
rânduri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt vandeeni, ceea ce constituie în sine
cea mai cumplită dintre crime. Se hotărăște deci să fie și ei eliminați: “Moartea unui patriot este
nimica toată când este vorba de salvarea publică”, explică generalul Grignon25.

Reprezentanți Hentz, Garreau și Francastel sunt la fel de categorici:

“Toți locuitorii care sunt în prezent în Vandeea sunt rebeli, sunt înverșunați. În această
privința, războiul nu va fi complet terminat decât atunci când nu va mai există niciun locuitor
în Vandeea26.”
Această voință declarată de exterminare totală îi consterneaza pe unii republicani care
nu sunt la curent cu ordinele date. Unii, își consemnează surpriză și indignarea în față acestei
violente:
“În ziua de 12 scenă sporește în oroare, generalul Amey pleacă cu coloana lui și da foc tuturor
fermelor de la La Rochelle până la Les Herbiers. Pe o distanță de trei leghe, nimic nu e cruțat.
Bărbațîi, femeile, chiar și sugarii, femeile însărcinate, totul a pierit de mâinile coloanei lui. În
zadar nefericiți patrioți, cu certificatele de civism în mâna, le-au cerut acestor turbați să le cruțe
viață; ei nu au fost ascultați, li s-a tăiat beregată27.”

La 7 noiembrie, Convenția merge mai departe și șterge de pe harta Franței regiunea

Vandee pentru a o renumi departamentul Venge (Răzbunare în lb. Franceză). Raționamentul
este logic: cum un om nu se poate să se revolte împotriva republicii, vandeeanul nu poate fi
deci considerat om, și cum niște neoameni nu pot avea bunuri, deci un teritoriu, acest
teritoriu nu mai poate avea nume; prin urmare Vandeea este rebotezată28.
Trebuie apoi trecut de la teorie la practică: problema nu e ușor de rezolvat, căci este
vorba de a elimina 815 000 locuitori – care, în plus, sunt atât de “răi republicani” încât refuză
să se lase uciși. Trebuie distinse trei mari etape29.

Prima corespunde fazei științifice. Ideea este simplă, deși greu de concretizat din motive
tehnice: e vorba, conform dorinței și legilor Convenției și a Comitetului Salvării Publice, de a
pune în aplicare mijloacele de exterminare la o scară mare dintre cele mai eficace. Aceste
proiecte au fost abandonate , din cauza nesiguranței lor, în favoarea unor măsuri empirice

24
Ibidem, p. 51.
25
Ibidem, p. 63.
26
Comte Fleury, Carrier a Nantes, Paris, Plon 1897, p. 200. Apud. Reynald Secher
27
Ibidem, p. 144.
28
Reynald Secher, op. cit, p. 55.
29
Ibidem, p.115.

11
punctuale ca ghilotină – poreclită “răzătoarea națională”, “moară de tăcere” sau “mama sfânta”-
glonțul, baionetă, sabia și patul pustii. Totuși, după mărturisirea republicanilor înșiși,
ansamblul acestor mijloace este prea lent, deci ineficace, și mai ales prea costisitor; (călăul
percepe 59 livre, 50 pentru el, 9 pentru cărător), pentru fiecare cap tăiat; gloanțele sunt rare și
mai cu seama destinate efortului de război extern; baionetele și săbiile se rup ușor sub loviturile
repetate și paturile pușților, de care revoluționarii se folosesc că de niște maciuci pentru a
sfărâmă capetele vandeenilor aliniați în formă de mătănii, nu sunt destul de solide30.

Pe deasupra, călăi-soldați, insuficient de căliți, devin repede ineficienți fiind “prea

sensibili”. În ceea ce privește problema financiară, se pleacă de la principiul că executatul
trebuie să-și plătească execuția, iar dacă nu, trebuie să o facă comunele răzvrătite și
departamentele, totul completat prin vinderea la mezat a hainelor, dinților și părului
condamnaților. Sistemul va fi raționalizat și globalizat de către Comisia de Subzistență, comisie
însărcinată cu jefuirea Vandeei. Orașele, mari și mijlocii, au devenit centre de exterminare,
între altele prin intermediul “anticamerelor morți” și al inecarilor. “Anticamerele morțîi” sunt
compuse din, din lagăre sub cerul liber, îndeosebi lagerele din insulele Loirei. Aceste locuri
prizonierii îngrămădiți unii peste alțîi vor muri în mod natural răpuși de boală sau, dacă nu, se
vor ucide între ei. În fapt, rezultatele dezamăgesc, căci “câinii ăștia nu crapă indejauns de
repede”: se dovedește, deci, necesar că procesul să fie accelerat, de unde recursul la mijloacele
obișnuite, adică ghilotină, impuscarile masive și inecarile, surse de mari festivități și banchete
chiar la față locului31.

După caz, înecarile sunt individuale, pe cupluri sau în număr mare. Inecurile pe cupluri,
poreclite “căsătorii republicane”, i-au amuzat în mod special pe organizatori și i-au marcat
profund pe martori din cauza caracterului lor – este vorba de a uni goi (hainele sunt confiscate
și vândute de către călăi) în pozițîi obscene un bărbat și o femeie, de preferință tată și mama,
fratele și sora, un preot și o călugăriță etc., înainte de a-i aruncă în apă. Pentru înecările în număr
mare, procedura este mai lungă: se îngrămădeste “încărcătură umană” într-o galiotă prevăzută
cu saborduri; odată ajunsă în larg, scândurile sunt făcute bucăți cu lovituri de topor; apă țănsește
din toate părțile și în câteva clipe vasul se scufundă și prizonierii mor înecați; dacă nu se
întâmplă acest lucru, supravieuițorii sunt trecuți imediat prin tăișul sabiei, de unde numele de
“însăbiere”32.

Numeroase sunt mărturiile de acest fel, al căror ecou devine avocatul Tronson-Ducoudray:

“ Copii de 10, 5, 2 ani, copii ce sug încă, sunt masacrați sau înecați. Îi văd pe aceșți nefericiți
intanzindu-și către călăîi lor brațele nevinovate, zambindu-le de la sânul ce îi poartă și de la
care un braț feroce îi smulge. Văd fluviul aducând la mal o femeie ce își strânge încă la piept
copilul mort, o fată încolăcită în jurul mamei ei. Trec prin piață unde se află instrumentul
supliciului. Văd un copil de 13 ani pe eșafod; el îi spune călăului aceste vorbe sfâșietoare: O
să mă doară tare?33”

30
Ibidem, p. 118.
31
Ibidem, p. 123.
32
Ibidem, p. 124.
33
Giullaume Alexandre Tronson-Ducouray, La Loire vengee, p. 146-147. apud Reynald Secher

12
 Convenționalii, dintr-o preocupare pentru economie (o nava scufundată costă 200 de
livre) au încercată asfixierea în vapoare închise ermetic. Totuși, acest mijloc nu este reținut din
cauza unei plângeri la municipalitate . “Horcăitul murbunzilor îi deranjează pe riverani”34.

Urmează în mod logic a treia etapă. Eșecul este evident din lipsa unui plan de ansamblu.
Convenția îi cere lui Tourreau, general șef al armatei din vest, să-l conceapă, ceea ce și face în
termeni foarte preciși. Pentru a-și duce la sfârșit misiunea, el se sprijină pe trei structuri:
coloanele infernale, sau “cozi ale lui Robespierre”, care pornesc la drum la 21 ianuarie 1794,
flotila de la Loara și Comisia de Subzistență. Prudent, el solicită girul Comitetului Salvării
Publice, care îi este dat la 8 februarie: “extermina-i pe bandiți până la ultimul, această ți-e
datoria”35.
De partea vandeeana, descrierile făcute dezvăluie ferocitatea situației:

“Femei însărcinate erau întinse și zdrobite sub teascuri. O biata femeie, ce ce se află în această
situație, a fost spintecată de vie. Un altul a fost ars de viu în patul sau unde fusese reținut de
boală. Membre insangerate și sugari erau purtați în triumf în vârful baionetelor. O tânăra a
fost luată de călăi care, după ce au violat-o, au agăț-o de un stejar. Fiecare picior era legat de
o creangă a copacului și îndepărtat cât mai mult de celălalt. În această poziție au spintecat-o
cu sabia până la cap și au tăiat-o în două”36.

Cele mai cumplite atrocități, raportate chiar de revoluționari, sunt comise: ei tăbăcesc pieile
vandeenilor pentru a face din ele pantaloni de călărie destinați ofițerilor superiori; taie capetele
pentru a le diseca; aruncă femeile și copiii, de-a valma, în cuptoare; topesc cadavre pentru a
recupera grăsimea pentru spitale și căruțe, etc37.
Orice sentiment de milă este interzis, după cum proclamă Carrier:
“Să nu vină nimeni să ne vorbească de omenie față de aceșți vandeeni feroce; ei vor fi
exterminați cu toțîi; măsurile adoptate ne asigura o rapidă întoarcere la liniște în această
regiune; dar nu trebuie să lăsăm nici măcar un singur rebel, căci căînță lor nu va fi niciodată
sinceră.38”

Bilanțul se impune: Vandeea militară, dintr-o populație estimată la 815 000 persoane, a
pierdut cel puțin 117 000 de membri39.

34
Ibidem, p. 158.
35
Reynald Secher, op. cit , p. 131.
36
Giullaume Alexandre Tronson-Ducouray, op. cit. p 186.
37
Reynald
Secher, op. cit, p. 142.
38
Comte Fleury, op. cit. p 204.
39
Ibidem, p. 207.

13
CONCLUZIE
In concluzie, cu toate că revoluția a avut un scop bun, acela al libertății, cu timpul s-a
transformat intr-un sistem odios mai rău decât cel dinaintea lui. Modernizarea economica a atras
dupa sine cresterea bogatiilor si a ambitiei claselor mijlocii, fara un castig egal in plan politic
sau din punct de vedere social.Burghezia era din ce in ce mai ostila fata de Vechiul Regim ceea
ce a dus la tacul ei asupra monarhiei.
Revoluția franceză a pornit drept una pentru binele oameniilor și s-a sfărsit prin a le
face rău. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, curentele intelectuale apărute în secolului
anterior au contribuit și ele la crearea unei stări de spirit revoluționare.În cursul epocii iluministe
teoreticienii au formulat comentarii tot mai acide la adresa Vechiului Regim.în special
împotriva monarhiei și aristocrației.Problemele financiare ce a dus la perceperea impozitelor de
monarhie, războaiele regale și extinderea imperiului au făcut din Franța un stat important în
Europa ,reprezentând în același timp o cauza directă a crizei ce a dus la căderea sistemului
francez.

14
BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale:
1. LIU, Nicolae, Revoluția franceză moment de răscruce în istoria umanității, Editura Academiei
Române, București, 1994.

2. SOUBOUL, Albert, Revoluția franceză 1789-1799, traducere de C. Borâescu, Editura Stințifică,

București, 1962.
Lucrări speciale:

1. SECHER, Reynald, Vandeea, de la genocid la memoricid, traducere de Ana Ţuţuianu

Ciucan, Editura Fundaţia Academia Civilă, 2013.
2. FLEURY Comte , Carrier a Nantes, Paris, Plon, 1897.
3. TURREAU Lucas, Memories de Turreau pour servir a l’histoire de la guerre de Vendee

4. TRONSON-DUCOURAY Giullaume Alexandre, La Loire vengee.

15