Revolutia Franceza

Revoluia francez (n francez: Rvolution franaise) a fost o serie de revolte

sociale i politice radicale din Frana, n perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund

istoria modern a Franei, marcnd declinul puternic al monarhiei i bisericii i apariia

democraiei i naionalismului.
Resentimentul popular fa de privilegiile de care se bucurau clerul i aristocraia a
crescut n timpul unei crize financiare n urma a trei rzboaie anglo-franceze costisitoare
i a ctorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare i reforme au fost formulate
dup idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Statelor Generale n mai 1789.

Revolta din Paris

La sfritul lunii iunie, gazetarii i adepii ducelui d'Orleans i-au stabilit un cartier
general permanent la Palais Royal, adunndu-se n fiecare sear mii de oameni, pentru a-i
ascult pe oratorii revoluionari, locul de unde avea s fie dirijat micarea popular
parizian. La 11 iulie, Ludovic avea 30 000 de soldai n jurul Parisului i Versailles-ului. La demis pe Necker. Alarmai, deputaii au crezut c Ludovic avra s dizolve Adunarea i
i va aresta pe cei mai importani membri ai si. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la
Paris, iar parizienii s-au adunat la Palais Royal, unde oratorii i-au ndemnat s se
narmeze cu muschete i muniie. Parizienii sraci au atacat posutrile vamale, distrugnd
40 dintre acestea. Pentru a preveni distrugeri i o narmare fr discernmnt a
populaiei, electorii din Paris, reprezentanii a celor 60 de districte electorale care i-au
ales pe deputaii pentru Strile Generale, au format un comitet care s acioneze c un
guvern al oraului. Au constituit o Garda naional sau miliia ceteneasc, din care
muncitorii erau exclui, avnd scopul de a proteja proprietile de atacurile populaiei
srace i de a apar Parisul de trupele regale. Electorii i suporterii ducelui d' Orleans au
transformat revolt spontan ntr-o insurecie general.

Caderea Bastiliei

Parizienii s-au ndreptat ctre Hotel des Invalides, un vechi azil de soldai , pentru a
caut arme. Au gsit i au luat 28 000 de muschete i 20 de tunuri. Dar pentru c nu le
ajungea praful de puc i cartuele, s-au dus spre fortreaa Bastiliei. Guvernul a trimis
trupe pentru a reprima rscoala, dar s-au dovedit
nesigure. Ctre sfritul lunii iunie, soldaii din
Garda Francez, care i practicau diverse meserii n
timpul lor liber n Paris i se amestecau cu
populaia, au fost influenai de agitatorii de la
Palais Royal. Disciplin s-a deteriorat rapid . Din 24
iunie, dou companii au refuzat s plece n misiune.
La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale grzii au dezertat
i o parte s-a alturat parizienilor care asediau
Bastilia. Dei mai erau 5000 de soldai din alte
trupe n apropiere, ofierii i-au spus comandantului
c nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras
de pe strzile Parisului ctre Champ de Mar, n
suburbii, i nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fr intenia s o ia cu asalt, dar
cnd au reuit s ptrund n curtea interioar, guvernatorul de Launay, care a refuzat
s le ofere praful de puc, a ordonat trupelor s trag. 98 dintre asediatori au fost ucii,
pn cnd soldaii din Garda Francez au intervenit, cu tunurile luate de diminea de la
Hotel des Invalides. De Launay a fost forat s se predea, fiind ucis i decapitat. Cei care
au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparineau clasei mijlocii bogate, ci erau
sanculoi-meteugari, muncitori i salahori din cartierele muncitoreti. n momentul
culminnat al rebeliunii, un sfert de milion de parizieni erau narmai.
Regele a pierdut controlul asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comun care s
conduc oraul i l-au numit pe La Fayette comandantul Grzii Naionale. Adunarea ce
i-a luat denumirea de Adunarea Naional Constituant a elaborat o constituie, fr a
mai fi ameninat cu dizolvarea de ctre rege. Puterea efectiv trecuse din minile regelui
n cele ale reprezentanilor alei ai poporului. Ludovic nu-i mai permitea s dicteze
Adunrii, pentru c nu mai putea conta pe armata. Cnd vestea cderii Bastiliei s-a
rspndit n ar, revolt ranilor a nceput, s-a extins i s-a intensificat. Revolt din
Paris i-a determinat pe muli nobili s emigreze, n frunte cu fratele regelui, contele
d'Artois: 20 000 au fugit n afar Franei n decurs de dou luni.

La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de ctre mulime,
Ludovic a recunoscut noul consiliu revoluionar-Comun i Garda Naional i a purtat
la plrie cocard rou-alb-albastru a revoluiei. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset
i Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau c revoluia a luat sfrit i
c autoritatea regelui francez i a nobililor a fost neutralizat, Frana fiind o ar liberal.

Revolta municipala
Autoritatea regelui s-a prbuit n majoritatea oraelor franceze. Ordinele sale urmau s
fie ascultate numai dac erau aprobate de Adunarea Constituant. n Marsilia i alte
orae, au fost formate miliii ceteneti, iar n alte orae, revoluionarii au preluat
puterea. Majoritatea oraelor provinciale au ateptat s afle ce s-a ntmplat la Paris,
nainte de a aciona, timp de dou sptmni. Revoluia municipal s-a extins, burghezia
jucnd un rol major n izbucnirea acesteia. n unele orae, vechiile consilii i-au lrgit
doar component i au continuat s funcioneze c nainte. La Bordeaux, electorii strii a
treia au preluat conducerea dup exemplul Parisului. n oraele Lille, Rouen i Lyon,
vechile corporaii municipale au fost nlturate cu for. n aproape fiecare ora a fost
format o garda naional c i la Paris, avnd menirea s menin sub control violen
populaiei i s mpiedice contrarevoluia. Toi intendenii i-au prsit posturile. Regele
a pierdut controlul asupra Parisului i oraelor provinciale, pierznd i controlul asupra
zonelor rurale.

Revolta taraneasca
Profund afectat de creterea preului pinii i suferind de pe urm omajului n industria
textil, n ianuarie 1789, ranii au nceput s atace convoaiele cu cereale i proprietile
celor suspectai c dein stocuri. Convocarea Strilor Generale a produs o agiatie
general printre rani, creznd c regele nu le-ar fi cerut s-i formuleze doleanele n
caiete, dac nu aveau intenia s fac ceva pentru rezolvarea lor. Dup cderea Bastiliei,
au izbucnit rscoale n Normandia i Franche Comte mpotriva mpotriva impozitelor,
dijmei i obligaiilor feudale. Legea i ordinea preau s se prbueasc oriunde. Pe
marile domenii ale bisericii i ale altor proprietari de pmnt se aflau depozite de cereale

ce au fost adunate c arenzi, drepturi feudale i dijme. n primvar i vara 1789, au fost
sigurele locuri n care grul a fost pstrat n cantitate mare. Moierii au fost considerai
deintori de stocuri i castelele lor au fost atacate, pentru c acolo ineau i les teriers.
Sute de castele au fost prdate i multe incendiate, iar moierii i oamenii lor care au
opus rezisten au fost ucii. Atacul asupra castelelor, inspirat de evenimentele de la
Paris, a fost inclus ntr-o serie de evenimente denumit Marea Spaima, care s-a meninut
de la 20 iulie pn la 6 august 1789, plecnd de la zvonul c bandele de tlhari n slujba
aristocraiei vor distruge recolta. ranii s-au narmat pentru a-i atepta pe bandii i
cnd acetia n-au aprut, i-au ntors furia asupra moierilor. Marea Spaima s-a extins n
toat Frana, exceptnd zonele periferice c Bretania, Alsacia i regiunea baca.
Adunarea Naional nu tia dac putea s cear trupelor regelui s reprime rscoala
taraeasca, pentru c s-ar putea ntoarce mpotriva ei. Dar nu puteau las s se menin
anarhia n zonele rurale. La 3 august, liderii gruprii patrioilor au cinceput un plan
cruia nobilii liberali s propun demolarea sistemului feudal. n noaptea de 4 august,
vicontele de Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogai proprietari
funciari din Frana, au propus c obligaiile legate de servituile personale s fie abolite
fr compensaie, inclusiv serbia i la corvee. Drepturile champart i lods et ventes,
forme de proprietate, trebuiau s fie rscumprate, iar ranii s plteasc pentru ele.
Dar obligaiile i-au afectat foarte tare pe rani, nct nu s-au bucurat de aceste reforme
limitate. S-au emis decrete pe 5-11 august, prin care Adunarea Naional desfiina sistemul
feudal pe deplin, drepturile feudale i obligaiile, precum i servitutiile personale, sunt
abolite fr despgubire, celelalte fiind declarate rscumprabile, al crui pre va fi
stabilit de aceast adunare. Toate tribunalele senioriale aveau s fie desfiinate fr nici o
despgubire. Toate formele de dijma au fost abolite condiionat pentru a se gsi
alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoesc. Venalitatea
funciilor juridice i municipale a fost abolit, justiia fiind administrat gratuit.
Privilegiile financiare n privina impozitrii au fost abolite. Privilegiile speciale ale
provinciilor, principatelor, pays, cantoanelor, oraelor i comunelor au fost abolite. Toi
cetenii erau eligibili n toate funciile, indiferent de origine. La terminarea edinei de la
ora 2 diminea n ziua de 5 august, deputaii au srbtorit victoria. Decretele din august
au marcat sfritul puterii nobilimii i al privilegiului nnscut, instaurnd o societate
bazat pe egalitatea civil, toi francezii avnd aceleai drepturi i ndatoriri, avnd acces
la orice profiesie (benefic mai ales pentru burghezia care era mult mai bine instruit), un

funcie de abilitile acestora, i plteau aceleai impozite. Instituiile c strile

provinciale au fost desfiinate, fiind instituit un sistem administrativ naional, unofirm, iar
pentru muli, revoluia a marcat sfritul sistemului feudal.

Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului

din august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim si a
exprimat consensul caietelor celor trei ordine.
oamenii se nasc liberi si egali in drepturi.
apararea drepturilor naturale si inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la
proprietate, siguranta si rezistenta la opresiune.
principiul suveranitatii.
libertatea consta in a putea face tot ce nu dauneaza altuia.
nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau retinut decat in cazuri determinate de
lege.
nimeni nu trebuie sanctionat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, daca
exprimarea lor nu tulbura ordinea publica in conformitate cu legea.
libera exprimare a ideilor si opiniilor.
impozitarea generala indispensabila pentru intretinerea armatei si cheltuielile
administrative trebuie suportata in mod egal de toti cetatenii, proportional cu
veniturile lor.
cetatenii au dreptul ca, personal sau prin reprezentantul sau, sa stabileasca
necesitatea unui impozit, sa consimta liber la aceasta.
dreptul la proprietate inviolabil si sacru.

Aceasta declaratie a devenit sursa de inspiratie pentru liberalii din intreaga Europa in
secolul XIX. Regele nu a impartasit entuziasmul general pentru schimbarile care se
desfasurau, si la 5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles ca nu va consimti niciodata
la spolierea clerului si nobilimii sale si ca nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite.
Nu putea utiliza forta impotriva Adunarii pentru ca nu mai putea conta pe armata, astfel
incat a adoptat o politica de necooperare si a refuzat sa promulge decretele din august si
Declaratia drepturilor. A obligat Adunarea sa discute problema drepturilor pe care
trebuia sa le aiba regele. Deputatii au decis ca regele putea sa aiba drept de vot suspensiv
si va putea intarzia cu pana la patru ani legile votate de Adunare.
S-a pus problema si organizarii Adunarii, fie unicamerala, fie bicamerala. Se considera ca
o a doua camera ar fi un mijloc prin care aristocratia si-ar putea recastiga o parte din
puterea pierduta, astfel, in septembrie, Adunarea a votat impotriva ei. S-a decis ca
puterea legislativa revine Adunarii Nationale si ca nici un impozit sau un imprumut nu
poate fi ridicat fara aprobarea sa, dar ca puterea executiva suprema se afla exclusiv in
mainile regelui, acesta fiind inviolabil si sacru. Regele a refuzat sa aprobe decretele
Adunarii, dar a fost fortat sa o faca de o noua manifestare revolutionara, provocata de un
banchet, prin care garda regala sarbatorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea
regimentului din Flandra si in timpul caruia s-au desfasurat demonstratii
antirevolutionare. Ofiterii au calcat cocarda tricolora si au inlocuit-o cu o cocarda alba a
Bourboinilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat si s-a cerut ca regele sa fie
adus inapoi la capitala. Cererea s-a coincis cu lipsa de alimente in Paris, iar la 5
octombrie, multimea de femei au navalit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerand paine.
Ele au fost convinse sa se duca la Versailles si sa se planga regelui si Adunarii. 6000-7000
dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20 000 de soldati din Garda Nationala,
condusi de La Fayette, le-au urmat. Cand femeile au ajuns la Versailles, au patruns in sala
in care se desfasura Adunarea si au trimis o delegatie la rege, care a consimtit sa
aprovizioneze capitala cu cereale si sa aprobe decretele din august si Declaratia
drepturilor. La 6 octombrie, la cererea multimii, regele si regina au aparut intr-un balcon
si au fost intampinati cu strigatul "La Paris". Familia regala a plecat de la Versailles spre
Tuileries. Un mit sustine ca Maria-Antoaneta, pe cnd aceasta privea, pe 5 octombrie
1789, mulimea de parizieni rsculai adunai sub ferestrele palatului de la Versailles, a
declarat Dac n-au pine, s mnnce cozonac! Singura referire existent se gsete n
Cartea a VI-a din Partea I din Visrile unui hoinar singuratic , opera autobiografic a lui
Rousseau, in care scrie : "mi adusei aminte de rspunsul unei prinese care, cnd i se
spusese c ranii nu au pine, a spus c pot s mnnce cozonac.".Nu exist nici o
raiune documentar s se considere c prinesa din textul rousseauist este MariaAntoaneta.

Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene si prin urmare dezlegat
de tot ce fusese silit sa accepte. Cand parizienii s-au rasculat in iulie, ei considerau
Adunarea ca pe un aliat. In octombrie, Adunarea a fost ignorata si umilita. Cand deputatii
l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simtit in acceasi masura prizonieri ca si
regele, cei mai multi dorind sa ajunga la un compromis cu regele, fiind insa dificil in
contextul in care erau inconjurat de o populatie care-si putea impune Adunarii vointa
proprie printr-o rascoala. Majoritatea moderata a deptutatilor nu mai avea incredere in
populatia Parisului si nici in rege.

Reformele adunarii constituante

Dupa octombrie 1789, multi francezi credeau ca revolutia s-a terminat. In 1790, s-a
reorganizat administratia financiara, legile, finantele si economia prin aplicarea
principiilor Declaratiei drepturilor pentru a se oferi Frantei un sistem uniform,
descentralizat, reprezentativ si umanitar. Deputatii se considerau descendentii
iluminismului si intentionau sa incheie ostilitatile, cruzimea si sa puna capat superstitiei
si saraciei.Erau putini care regretau disparitia Vechiului Regim.

Administraia local
Prin restructurarea administratiei locale, deputatii puteau sa se asigure ca puterea va fi
descentralizata, trecand de la guvernul central de la Paris la autoritatile locale, ceea ce a
ingreunat regelui recastigarea puterii pe care o detinuse anterior. Voiau sa se asigure ca
toti functionarii publici vor fi alesi si vor raspunde in fata celor care i-au ales. Prin
decretele emise in decembrie 1789-ianuarie 1790, Franta a fost impartita in 83 de
departamente, subdivizate in 547 de districte si 43 360 de comune, grupate in cantoane,
care aveau ca scop sa functioneze ca zone in care se formau adunarile electorale primare
si in care isi aveau tribunalele judecatorii de pace. Toate subdiviziunile administrative,
exceptand cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot. Toti cetatenii activi, care
plateau impozite, echivaland cu trei zile de munca, ii votau pe functionarii municipali.
Cetatenii care nu plateau impozitele nu aveau drept de vot si erau numiti cetateni pasivi.
Cetatenii activi votau si in adunarile electorale primare cand se desfasurau alegerile
generale, dar nu puteau deveni functionari publici decat daca plateau impozite echivalent
cu 10 zile de munca. Al doilea strat de cetateni activi alegea membrii adunarilor
districtuale si departamentele si puteau capata functii la aceste niveluri. Alegeau si
deputatii in Adunarea Nationala. Al treilea strat de cetateni activi care plateau un impozit
direct de un marc d' argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat in
Adunarea Nationala. De aceea, sistemul electoral era in favoarea celor bogati. Dar 61% din
francezi aveau dreptul sa participe la o forma de alegeri. La nivel municipal, cei mai multi

tarani aveau dreptul sa voteze si indeplineau conditiile pentru a candida la functii,

echivaland cu o revolutie administrativa. Daca anterior, administratia provinciala era
asigurata de functionari guvernamentali, neexistand nici un consiliu ales, in 1790, nu mai
exista nici un functionar guvernamental la nivel local, consiliile alese inlocuindu-i pe toti.
Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de
burghezia urbana ce detinea functii in orase, lasand comunele rurale sub controlul
taranilor bogati, ale micilor negustori sau mestesugarilor. Multe grupuri sociale care nu
au detinut functii pana atunci puteau sa o faca, si s-a estimat ca in decursul unui
deceniu, un milion de oamnei au fost alesi in consilii si au castigat experienta
administrativa. A fost impus un volum urias de munca, mult mai mult decat cereau
caietele de doleante, stabilind si incasand impozitele directe, pastrand legalitatea si
ordinea, ocupandu-se de executarea lucrarilor publice si supravegheau intretinerea
bisericilor si verificau garda nationala. Trebuiau sa asigure depunerea juramantului de
loialitate pentru clerici, sa inregistreze nasterile, casatoriile si decesele, sa rechizitioneze
cereale si sa-i supravegheze pe cei suspectati ca oponenti ai revolutiei. In unele zone
catolice, autoritatile nu agreau persecutarea preotilor care refuzau sa depuna juramantul
de loialitate, iar comunele rurale nu-si indeplineau pe deplin datoria, iar in unele consilii,
multi mebri erau analfabeti.

Domeniul financiar
Au fost incasate putine impozite dupa colapsul administratiei regale in 1789. Adunarea
avea nevoie de bani, mai ales dupa ce a decis ca detinatorii de slujbe venale trebuiau sa
fie despagubiti pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost
stabilit imediat, si s-a decis ca sistemul existent de impozitare directa si indirecta sa
functioneze in continuare pana in 1791. Oamenii doreau ca cererile forumulate in caiete sa
fie aplicate, iar dupa izbucnirea unor violente in Picardia, guvernul a cedat. La gabelle a
fost abolita in martie 1790, fiind desfiintate toate impozitele indirecte nepopulare,
exceptand taxele vamale externe. Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia sa
opereze efectiv, iar Adunarea a votat, in noiembrie 1789, punerea proprietatilor bisericii la
dispozitia natiunii. Pamanturile bisericii au fost vandute in beneficiul statului, care isi
asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica isi pierdea majoritatea veniturilor sale,
pierzand si dijma. Cei care isi cumparau pamanturi bisericesti aveau un interes legitim sa
le apere. Guvernul a emis bonuri de tezaur-assignats-asignate, pe care publicul sa le

cumpere si sa le foloseasca pentru achizitionarea pamanturilor bisericesti. In aprilie 1790,

Adunarea a transformat aceste bunuri in bani de hartie, care puteau fi folositi in
tranzactii financiare.
Burghezia a beneficiat din plin, avand la dispozitie banii necesari, bunurile fiind vandute
in loturi mari si a cumparat cea mai mare parte a terenurilor din preajma oraselor .
Taranilor le-a mers mai bine departe de orase. 25% din pamantul existent a fost vandut
ca biens nationaux, din care taranii au cumparat 52%, burghezia-48%. O treime din
tarani posedau pentru prima oara pamant. Burghezia le-a revandut in loturi mici
taranilor. Numarul taranilor mici proprietari de pamant a crescut cu un milion pana in
1810.
Noul sistem financiar a intrat in vigoare in ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost
desfiintate, principalul impozit fiind asupra pamantului, inlocuind la taille si la vingtieme.
Urma sa acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau sa provina dintr-un impozit pe
avere, de care oamenii se plangeau ca ar fi fost vechea capitatie intr-o forma noua, iar
restul taxe vamale. Impozitele urmau sa fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar
fi putut functiona daca ar fi existat o evaluare sistematica a terenurilor, dar pentru asta
era nevoie de un numar mare de functionari publici.

Reformele economice
Comerul si industria trebuiau sa devina libere. In august 1789, s-a constituit comertul
liber cu cereale, iar controlul preturilor a fost suprimat. Masurile s-au extins si asupra
altor produse. Se dorea ca preturile si distribuirea tuturor alimentelor de baza sa fie
controlate, pentru a evita lipsa lor, preturile mari si foametea. In octombrie 1790, au fost
desfiintate tarifele interne si s-a creat o piata nationala, favorizata si de cresterea unui
sistem unic de masuri si greutati-sistemul zecimal, care a fost aplicat in intreaga Franta.
Deputatii s-au debarasat de orice corporatie cu privilegii speciale. In 1791, breslele au fost
desfiintate pentru ca limitau accesul la anumite meserii. In iunie 1791, o alianta de 80 000
de muncitori parizieni a amenintat cu greva generala pentru a obtine salarii mai mari,
astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, dupa numele deputatului care a produs-o,
fiind interzise sindicatele si organizatiile patronale.

Justitia
Adunarea Constituanta a aplicat sistemului juridic acelasi principiu de uniformitate pe
care l-a aplicat administratiei locale. Legislatiile distincte in nord si sud si tipurile de
tribunale au fost inlocuite de aceleasi legi si aceleasi tribunale in intreaga Franta. Les

lettes de cachet erau considerate ilegale prin Declaratia drepturilor. Toate vechile
tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale si ecleziastice au fost inlaturate si inlocuite
de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative si pe administratia locala
reorganizata. In fiecare canton era un judecator de pace, care se ocupa de cazuri ce
anterior le reveneau tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era sa convinga partile
sa ajunga la o intelegere, dar putea sa judece cauzele civile minore fara apel. Cauzele
civile mai importante le reveneau tribunalului districtual. Exista cate un tribunal penal in
fiecare departament, unde procesele se desfasurau in public, iar un juriu format din 12
cetateni, alesi prin tragere la sorti, decideau in materie de vinovatie sau nevinovatie. Ideea
unui juriu si a judecatorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic. In fruntea
sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai carei judecatori erau ales de adunarile
departamentale. Toti judecatorii erau alesi de cetateni activi, dar numai cei care erau
avocati de cinci ani erau eligibili. Era o garantie ca toti judecatorii erau calificati si
responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura si mutilarea au fost abolite, iar
cel arestat trebuia adus in fata unui tribunal in 24 de ore. Numarul crimelor pentru care
era prevazuta pedeapsa cu moartea a fost redus, si din martie 1792, era folosita cea mai
rapida metoda de executie pentru toti condamnatii la moarte-ghilotina. Noul sistem
judiciar a fost durabil, justitia devenind impartiala, accesibila, necostisitoare si populara.
Dupa ce anterior, justitia franceza era considerata a fi cea mai inapoiata,barbara si
corupta din Europa, in doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.

Religia
Adunarea Constituanta a dorit sa creeze o biserica in care sa nu mai existe abuzuri,
eliberata de sub controlul papal, o biserica democratica si legata de noul sistem de
administratie locala. Deputatii nu erau antireligiosi sau anticatolici, ci voiau sa extinda
asupra religiei principiile pe care le aplicau in celelalte domenii. Voiau sa lege biserica
catolica din Franta de stat, mai strans decat fusese in timpul vechiului regim. In august
1789, Adunarea a desfiintat dijma, les annates (sume platite de catolici papei) si
plurarismul (detinerea mai multor functii clericale in cazul episcopilor). Vechile privilegii
corporative ale bisericii au fost desfiintate, ca dreptul de a decide cat impozit sa
plateasca. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste masuri. Au acceptat punerea in vanzare
a pamanturilor bisericesti, pentru ca urmau sa fie platiti mai bine decat au fost platiti sub
vechiul regim. In februarie 1790, un decret facea distinctie dintre ordinele monastice care
nu activau in comunitatea din care faceau parte si cele care se ocupau de educatie si
caritate. Primele au fost suprimate, incat nu aveau o contributie directa la binele obstesc.
Celorlalte li s-au ingaduit sa existe in continuare, desi a fost interzisa calugarirea. In
decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestantilor si s-au extins
drepturi asupra evreilor in septembrie 1791.

Organizarea bisericii era adaptata in cadrul administrativ al conducerii politice locale.

DOicezele conincideau cu departamentele, numarul episcopiilor scazand de la 135 la 83.
Clericii urmau sa nu mai fie numiti, ci alesi, astfel, episcopii erau alesi de electorii
departamentali, preotii de catre cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi.
Toti clericii erau obligati sa locuiasca in dioceza sau parohia lor. Cei mai multi clerici s-au
opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost in favoarea gasirii unei cai de
acceptare a Constitutiei civile. Au cerut ca reformele sa fie supuse unui sinod national al
bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituanta nu l-a
acceptat, considerand ca el ar fi facut din nou din biserica o corporatie privilegiata in stat
si un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericeasca nu a fost
lasata sa dezbata situatia, clerul a asteptat verdictul papei. El a amanat sa ia o decizie,
fiind implicat in negocierile cu francezii, in privinta statului Avingnonului, teritoriu papal
din Franta. Adunarea nu a mai putut astepta, si in noiembrie 1790, a decretat ca clerul
trebuia sa depuna juramant pe constitutie. Aceasta a dezbinat clerul. In Adunare, numai
doi dintre cei 44 de episcopi si o treime din ceilalti clerici au depus juramantul. Sapte
episcopi si 55% din cler au depus juramantul. In martie-aprilie 1791, papa a condamnat
Constitutia civila, iar multi clerici care au depus juramantul au retractat.
Constitutia civila a clerului a avut efecte, iar deputatii din Adunare au fost socati cand a
fost respinsa de multi clerici si de papa. In Franta, in acel moment, functionau doua
biserici catolice. Una era biserica constitutionala, care accepta revolutia si era respinsa de
Roma. Cealalta, care refuzase sa depuna juramant, ai carei clerici erau denumiti "nejurati"
sau "refractari", era aprobata de papa, fiind impotriva revolutiei. Pentru prima data,
contrarevolutia, miscarea care urmarea sa rastoarne revolutia, a primit sprijin de masa,
fiind anterior sustinuta doar de regalisti si emigranti. In zonele fervent catolice, putini
clerici au depus juramantul. Multi sateni s-au plans ca Adunarea incerca sa schimbe
religia, mai ales cand preotii refractari au fost destituiti. Ostilitatea fata de revolutie se va
transforma ulterior intr-un razboi civil.

Cluburile revolutionare
Cluburile politice s-au format imediat dupa intrunirea Starilor Generale in mai 1789.
Clubul iacobinilor a luat nastere din contactele deputatilor radicali bretoni ci cei care
impartaseau perspective similare. Dupa evenimentele din octombrie, cand Adunarea s-a
mutat la Paris, clubul s-a intrunit intr-o cladire inchiriata de la dominicani, supranumiti
iacobini. Membrii sai dezbateau acolo masurile care urmau sa fie supuse Adunarii.
Intrucat taxa de inscriere era mare, membrii sai erau 1200 in iulie 1790 si proveneau din
straturile bogate. Pana in vara 1791, in Clubul iacobinilor au dominat reprezentantii
monarhismului liberal constitutional. Robespierre era liderul unui grup minoritar de

deputati iacobini radicali. S-a format o retea nationala de cluburi iacobine. In primavara
1791, existau 900 de cluburi.
Clubul cordelierilor a fost fondat in 1790 si era mai radicat decat Clubul iacobinilor si
accesul era liber. Nu era de acord cu dinstinctia dintre cetateni activi si cei pasivi si
sprijinea masurile sustinute de sanculoti: democratia directa, rechemarea deputatilor
pentru a da socoteala de actiunile lor si dreptul la insurectie. Clubul avea aderenta in
randul clasei muncitoare, desi liderii erau burghezi. Danton si Desmoulins erau juristi.
Hebert era un scriitor fara succes devenit ziarist, dupa ce a fost acordata libertatea presei,
iar Brissot era si el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce ii ura pe
toti cei privilegiati sub Vechiul Regim si ii ataca violent in ziarul sau "L'Ami du Peuple",
devenind principalul purtator de cuvant al miscarii populare. In iarna 1790-1791, s-au
format societati populare sau fraterne care se gaseau in toate districtele Parisului si in
numeroase orase de provincie. In 1791, Clubul Cordelierilor si societatile populare au
alcatuit o federatie si au ales un comitet central. Membrii societatii populare proveneau
din profesiile liberale, dintre functionari, mestesugari si mici negustori. Muncitorii intrau
rareori pentru ca nu aveau timp sa faca politica. Cum nu existau partide politice,
cluburile au jucat un rol important in revolutie, ele informand publicul asupra
principalelor probleme la zi, sprijinind anumiti candidati in alegeri si actionand ca
grupuri de presiune pentru a influenta deputatii in Adunare si pentru a promova actiuni
pe care deputatii pareau ca exista sa le intreprinda.
Taranii si sanculotii n-au fost multumiti cu ce au obtinut de pe urma revolutiei. In
primavara 1790, cand taranii au sesizat ca darile nu au fost desfiintate cu totul, ci
trebuiau rascumparate, au fost deziluzionati. A izbucnit o revolta rurala in Bretania, in
centrul si sud-estul Frantei, care a durat doi ani. Taranii au fixat pretul cerealelor, cereau
vinderea proprietatilor, considerate bunuri nationale, in loturi mici si atacau castele.
Rascoala din Midi din 1792 a dus la amploarea si extinderea distrugerilor. Sanculotii, cei
care purtau pantaloni lungi si nu bufanti pana la genunchi, ca membrii claselor
superioare, fiind muncitori din orase, nu formau o clasa, printre ei fiind meseriasi si
mestesugari cu ateliere proprii, alaturi de muncitorii salariati, li se datora atacul asupra
Bastiliei si readucerea familiei regale la Paris in octombrie. Au fost putin rasplatiti si multi
dintre ei erau cetateni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflatiei,
iar pentru a-si acoperi cheltuielile, guvernul a tiparit mai multe asignate, a caror valoare a
scazut. La inceputul anului 1791, s-au desfasurat greve, in care muncitorii protestau
impotriva scaderii valorii salariilor. Pretul cerealelor a crescut cu 50% dupa recolta slaba
din 1791, provocand revolte, in care multimea obliga negustorii sa reduca preturile.
Nemultumirile muncitorilor au fost folosite de societatile populare, care legau protestele

economice de necesitatea politica a unei republici democratice, si de grupurile din

Adunare care doreau sa acceada la guvernare.

Fuga la Varenne
Mirabeau, orator si politician al Adunarii Constituante, membru al Comitetului celor
treizeci, nobil monarhist, a reprezentat starea a treia in Starile Generale. Dorea
schimbarea monarhiei pentru a suprevietui, o monarhie limitata, cu un guvern care sa
raspunda in fata Adunarii. Era singurul care putea asigura o conducere eficienta, dar nu i
s-a acordat incredere. Di nmai 1790, el a avut legaturi stranse cu cei de la curte, care i-au
achitat datoriile si i-au platit o pensie, iar el il sfatuia pe rege prin corespondenta si il
apara la Adunare. Mirabeau a murit in aprilie 1791, iar moderatii castigau influenta in
Adunare. Se temeau ca noile cluburi vor duce la aparitia unei miscari muncitoresti
organizate. Voiau sa puna capat revolutiei, fiind necesar un compromis cu regele, insa
erau acuzati de tradare. Ludovic al XVI-lea a fugit insa la Motmedy, in Lorena, la granita
cu Luxemburg, punandu-se sub protectia comandantului militar din regiune, unde putea
sa negocieze de pe pozitii de forta cu Adunarea Constituanta partile neagreate din
Constitutie. Se spera ca o actiune militara nu va fi necesara, insa regele era constient ca
fuga sa putea provoca un razboi civil. Ludovic a parasit cu familia sa Parisul, la 20 iunie
1791, iar cand a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus
inapoi la Paris, in timp ce fratele sau mai mic, contele de Provence, a fugit cu sotia lui la
20 iune, ajungand cu bine la Bruxelles.
Regele si-a pierdut popularitatea, iar numele de strazi si firme cu insemne regale au
disparut din tot orasul. Fuga sa i-a convins pe multi sustinatori ca nu mai pot sa-i acorde
incredere si deja se vorbea despre instaurarea unei republici, desi se temeau de
izbucnirea unui razboi civil in Franta si la razboaie cu alti regi europeni. La 16 iulie,
Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, pana cand Constitutia va fi finisata. Acesta
avea sa fie repus in drepturi numai daca va jura ca o va respecta.

Champ de Mars
Radicalii erau costernati ca regele nu a fost detronat sau trimis in judecata, iar furia
acestora s-a indreptat impotriva Adunarii, sustinand ca nu mai reprezeinta poporul .
Cordelierii i-au convins pe iacobini sa li se alature in sustinerea unei petitii pentru
detronarea regelui, scindand Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au
parasit clubul. Robespierre a ramas sa-i prezideze pe radicalii ramasi. 72 dintre cluburile
iacobinilor s-au dizolvat si cele mai multe s-au intrunit in lunile urmatoare. Disidentii
parizieni au format clubul feuillantii, care domina Adunarea. La 17 iulie 1791, 50 000 de
oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un camo urias, unde, cu trei zile in urma, s-a

celebrat Sarbatoarea Federatiei si caderea Bastiliei. Au semnat o petitie republicana pe

altarul patriei, fiind o demonstratie politica a celor mai sarace straturi ale populatiei
Parisului. Comuna, presata de Adunare, a declarat legea martiala si l-au trimis pe La
Fayette la Garda Nationala pe Champ de Mars, unde garda a tras in multimea
neinarmata, 50 de oameni fiind ucisi.
Legea martiala a ramas in vigoare timp de o luna, fiind arestat lideri populari, iar unii ca
Hebert, Marat si Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderatii au invins si au restabilit
miscarea populara, fiind gata sa negocieze cu regele. Feuillanti erau si ei implicati in
stabilirea unui acord cu regele, desi nu-i mai acordau incredere si si-au pierdut sprijinul
popular. Controlau in acel moment Parisul si Adunarea, dar vicotira lor pe termen lung
depindea de cooperarea cu Ludovic.

Constituia din 1791

Adunarea Constituanta a elaborat o Constitutie pentru a inlocui monarhia absoluta cu
una limitata, iar puterea reala urma sa fie transferata unei adunari alese prin vot. O parte
din Constitutie s-a stabilit in 1789 in privinta atributiilor limitare ale regelui, dreptul de
veto suspensiv nefiind votat definitiv in septembrie 1791. Regele putea sa vorbeasca cu
ministrii care nu erau membri ai Adunarii si cu comandantii militari. Dreptul sau de veto
suspensiv nu a putut fi aplicat chestiunilor financiare sau constitutionale, el depinzand de
Adunare pentru politica externa, avand nevoie de asentimentul ei pentru a declara razboi.
Regele, a carui functie era ereditara, era subordonat Adunarii, pentru a vota legi pe care
regele trebuia sa le respecte, iar in septembrie, a fost silit sa accepte Constitutia. aria
Antoaneta nu a acceptat-o.

Adunarea Legislativ
Dupa acceptarea constitutiei, Adunarea Constituanta a fost dizolvata. Pentru a-i impiedica
pe opozanti sa domine urmatoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanta de
autorecuzare, fiind votata, conform careia nici un membru al Adunarii Constituante nu va
mai putea face parte din viitoarea Adunare legislativa.

Au votat mai putin de un sfert din cetatenii activi, alegand o Adunare in intregime
burgheza, fiind cativa nobili, dintre care multi s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de
clerici au fost alesi si nu existau tarani sau mestesugari si erau putini oameni de afaceri.
La inceput, 264 de deputati erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau

revolutia ca fiind incheiata, si 136 de deputati erau membri ai Clublului Iacobinilor. 350
de deputati nu apartineau niciunei tabere.
Pe deputati ii ingrijorau clericii care au refuzat sa depuna juramantul civic si emigrantii,
ai caror numar a crescut. Toti episcopii Vechiului Regim si multe dintre familiile de la
curte si parlamentare au emigrat. Ofiterii au dezertat in masa
din armata. La inceputul anului 1791, 1200 de ofiteri nobili s-au
alaturat emigrantilor. In septembrie 1791, au emigrat 6000 de
ofiteri. Adunarea a votat in noiembrie doua legi, una declarandui suspecti pe toti preotii care nu au depus juramantul, iar
cealalta sustinea ca toti emigrantii care nu se intorc pana in
ianuarie 1792 isi vor pierde proprietatile si vor fi considerati
tradatori. Cand regele si-a folosit dreptul de veto impotriva
acestor legi, parea ca submineaza revolutia.
In aprilie 1792, a izbucnit razboiul cu Austria.

Rzboiul
Initial, marile puteri nu erau interesate sa intervina, mai ales
imparatul Leopold al II-lea de Habsburg care aproba reformele
liberale si nu dorea intoarcerea absolutismului in Franta, fiind
multumit de prabusirea si slabirea Frantei ca potential rival.
Rusia, Austria si Prusia erau preocupate, primele doua fiind in
razboi cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a
se concentra asupra posesiunilor austriece din Tarile de Jos unde
s-a desfasurat o revolta pe care a inabusit-o in iarna 1790 si si-a
indreptat atentia spre Polonia din care Rusia si Prusia voiau sa
obtina teritorii. Dupa fuga la Varenne, austriecii au inceput sa-l
sprijine pe Ludovic. In august 1791, au semnat impreuna cu
Prusia Declaratia de la Pillnitz, fiind gata sa-l readuca pe rege pe
pozitie. Parea ca o interventie austriaca era improbabila dupa ce Leopold a salutat
constitutia. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, in septembrie sa-l avertizeze ca
armata a distrus tot , cerand ca Franta sa fie invinsa intr-un razboi cu Austria. Regele a
fost de acord. Insa deputatii au auzit zvonurile cum ca un comitet austriac era prezidat
de regina si ca erau trimisi agenti secreti la Koblenz si Viena pentru a izbucni
contrarevolutia.
Comandantii militari, ca La Fayette[img. 1] si Dumouriez[img. 2], voiau razboiul. La
Fayette, primul comandant al Garzii Nationale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris.

Era dezamagit ca revolutia nu a adus stabilitate politica si dorea ca autoritatea regelui sa

fie consolidata. A cooperat si cu brissotini care doreau razboi, acestia fiind un grup de
deputati numiti dupa numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu cativa deputati
din Gironde, departament din sud-vestul Frantei, fiind cunoscuti sub numele de girondini.
Brissot era sustinatorul unei republici si dupa fuga de la Varenne, dorea abolirea
monarhiie si judecarea regelui, intelegand ca acesta nu a acceptat constitutia si ca se
uneltea impotriva revolutiei. Erau 130 de girondini in Adunare, astfel, pentru a obtine
majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette si al adeptilor sai. Brissot a obtinut
majoritatea exploatandu-le sperantele si temerile printr-o campanie in favoarea razboiului.
Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupata cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru
Franta. Un razboi cu Austria ar spori durabilitatea noului regim. Exceptand cativa
pliticieni, printre care Robespierre, majoritatea deputatilor au fost cuceriti de argumente.
Robespierre s-a impotrivit la Clubul Iacobinilor, considerand ca cei are se opun fatis
revolutiei sunt discreditati pentru a constitui un pericol, adevarata amenintare venind din
partea militarilor ca La Fayette. Razboiul ar fi numai un mijloc de inlaturare a
Constitutiei si ultima faza de nimicire a libertatii. Robesspierre a ramas izolat si
nepopular, iar relatiile sale cu Brissot s-au inrautatit. Girondinii au insistat in favoarea
razboiului. La 7 februarie 1792, Prusia si Austria s-au aliat, crezand ca ii pot intimida pe
francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite in 1789 doar cu o mica armata, iar Austria
ocupase Belgia in mai putin de doua saptamani, ambele considerand Franta slabita.
Amenintarile austriecilor si atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte
l-au silit pe rege sa demita ministrii feuillanti in in martie 1792 si sa numeasca un guvern
radical, inclusiv cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul si noul ministru de externe,
Dumouriez, doreau razboiul. Dar la 1 martie, Leopold a murit si a fost inlocuit de
Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea razboiului cand au aparut zvonuri ca Maria
Antoaneta va fi judecata. La 20 aprilie 1792, francezii au declarat razboi Austriei. O luna
mai tarziu, Prusia a declarat razboi, ducele de Braunschweig preluand comanda.

Abolirea monarhiei
Armata franceza era deplorabila: multi ofiteri emigrasera, voluntarii nu erau instruiti si
echipati pentru lupta. Inaintarea franceza in Tarile de Jos a fost oprita la 29 aprilie.
Trupele s-au retras panicate spre Lille, unde si-au ucis comandantul. Unitati intregi au
dezertat, iar la sfarsitul lunii mai, toti cei trei comandanti cereau incheierea razboiului.
Armatele aliate au invadat Franta. Maria Antoaneta a trimsi austriecilor detalii ale
planurilor militare franceze.
Guvernul se infrunta cu opozitia preotilor refractari si a contrarevolutionarilor. Girondinii
au actionat impotriva tradatorilor in urma solicitarilor populare. La 27 mai, Adunarea a

votat legea de deportare a preotilor refractari, iar o alta lege trimirea la vatra Garda
regala si o a treia revedea constituirea unei tabere a 20 000 de soldati ai garzilor
nationale din provincii (federati). Erau meniti sa apere Parisul de invazia straina si
guvernul de o lovitura de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor
legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alti ministri girondini
la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic si-a folosit dreptul de veto
impotriva legilor in privinta preotilor refractari si taberei garzilor provinciale. La 18 iunie
a fost citita scrisoare lui La Fayette in Adunare, in care scria ca ii acuza pe iacobini ca au
instaurat un stat in stat si cerea Adunarii sa puna capat domniei cluburilor. Sefii ai celor
48 de sectiuni au reactionat organizand o demonstratie armata la 20 iunie, ai caror lideri
proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8000 de demonstranti, membri
ai Garzii nationale, au navalit la Tuileries. Regele nu si-a retras vetoul si nici nu i-a
rechemat pe ministri girondini. Adunarea a luat masuri pentru a-i fi recunoscuta
importanta crescanda a sanculotilor. La 11 iulie,a declarat stare de urgenta, emitand
decretul "La patrie en danger", care chema toti francezii la lupta. Tensiunea din Paris a
fost agravata de sosirea federatilor din provincii si de manifestul lui Braunschweig. Erau
revolutionari si republicani militanti spre deosebire de Garda nationala parizian a carei
ofiteri erau regalisti. Isi exprimau patriotismul in Cantecul de razboi pentru armata
Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior "La
Marseillaise" pentru ca a fost cantat de federatii din Marsilia in marsul lor spre capitala.
La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris in care ameninta ca toti
mebrii Garzii Nationale care vor fi prinsi luptand vor fi pedepsiti ca rebeli si amenintau
Parisul cu invazia. Francezii s-au infuriat si multi dintre cei care au sprijinit monarhia sau intors impotriva ei. Radicalii si federatii erau pregatiti pentru o noua insurectie, iar
girondinii l-au avertizat pe rege de rascoala, propunandu-i sa-i recheme pe ministrii
demisi. Ludovic a refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al
federatilor, si la 29 iulie, intr-un discurs la Clubul Iacobinilor, si-a anuntat propunerile,
renuntand la sprijinul acordat anterior constitutiei din 1791 si reclamand rasturnarea
monarhiei. Dorea o Conventie nationala , aleasa prin sufragiu, care sa inlocuiasca
Adunarea Legislativa, si o epurare a conducerii departamentale, ce includea multi regalisti.
In urma sustinerii petitiilor federatilor, cluburilor si provincialilor, la 3 august, Petion,
primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativa si a cerut in numele a 47 din 48 de
sectiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat sa-l detroneze pe rege si a respins
motiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins ca insurectia era necesara.
In noaptea de 9 august, sanculotii au preluat Hotel de Viile si au inlaturat fosta
municipalitate si au instaurat Comuna revolutionara, condusa de Hebert. Mii de membri
ai Garzii Nationale, fiind deschisa si cetatenilor pasivi, si 2000 de federati, condusi de cei

din Marsilia, au marsaluit spre Tuileries. Palatul era aparat de 3000 de soldati, dintre care
2000 apartineau Garzii Nationale, ceilalti fiind mercenari elvetieni.
Regele a cerut adapost Adunarii, pentru a-si proteja familia. Garda nationala care apara
palatul s-a alaturat insurgentilor si au inceput sa traga. Marsiliezii au replicat cu mitralii.
Regele a ordonat garzilor elvetiene sa inceteze focul. Dar 600 de elvetieni au fost ucisi, iar
dintre insurgenti, 90 de federati si 300 de parizieni au fost ucisi sau raniti. Insurgentii au
navalit in Adunare si au obligat-o sa recunoasca noua Comuna revolutionara care a
ordonat atacul asupra palatului. Deputatii au trebuit sa-l predea pe rege Comunei, care la inchis in Temple. Au fost siliti sa accepte alegerea unei Conventii Nationale prin
sufragiu masculin care sa elaboreze o noua constitutie democratica. Comuna stapanea in
acel moment Parisul, chiar daca restul Frantei recunostea numai autoritatea Adunarii.
Monarhistii constitutionali au inceput sa se ascunda, iar girondinii au ramas stapani,
beneficiari ai unei revolutii pe care au incercat sa o evite. Cei 300 de deputati ramasi in
Adunare au numit noi ministri, inclusiv pe cei demisi anterior, fiind numit printre ei si
Danton ca ministrul justitiei, dupa ce s-a remarcat in Clubul cordelierilor si in sectiunile
pariziene. S-au votat masuri radicale, printre care si deportarea preotilor refractari.
Adunarea a decretat ca obligatiile feudale rascumparabile erau desfiintate fara
despagubiri, daca seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a incheiat.
Adunarea a dispus ca proprietatile emigrantilor sa fie vandute in loturi mici, iar regele a
fost suspendat. Conventia s-a intrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia
a fost abolita.

Bibliografie
.

Alma, Dumitru, Cderea Bastiliei, Bucureti, 1959.

Bayet, Albert, Istoria Franei, Bucureti, Ed. Forum, f.a.
Behrens, G.B., The Ancien Rgime, Thames and Hudson, 1967.
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iai, Institutul European, 1998.
Blanning, T.C.W., The Origins of the French Revolutionary Wars, Longman, 1986.
Idem, The French Revolution - Aristocrats vs. Bourgeois, Macmillan Education,
1987.
Campbell, Robert Peter, The Ancien Rgime in France, Blackwell, Historical
Association Studies, 1988.
Carlyle, Thomas, Istoria Revoluiei franceze, vol I-II, Bucureti, 1946.
Caxotte, Pierre, La Rvolution franaise, Paris, 1970.
Ciachir, Nicolae, Istorie universal modern, vol II, Bucureti, Ed. Oscar Print,
1998.
Cobb, R., Jones, C., The French Revolution, 1789-1795, Simon and Schuster, 1989.
Cobban, Alfred, A history of modern France, vol. I, 1715-1799, Penguin, 1957.
Idem, The Social Interpretation of the French Revolution, Cambridge, University
Press, 1964.
Cowie, L. W., The French Revolution, Macmillian Education, 1987.
Doyle, William, The origins of the French Revolution, Oxford, University Press,
1989
Idem, The Oxford History of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989.
Furet, F., Richet, D., The French Revolution, Weidenfeld, 1970.