REVOLUȚIA FRANCEZĂ

În 1789 Franța era cea mai puternică țară din Europa. Ocupa această poziție de 150 de
ani, datorită pământului ei fertil, numărului mare al populației și resurselor naturale bogate.
Industria și comerțul au cunoscut o creștere rapidă în secolul al XVIII-lea. S-a format o
burghezime puternică și au înflorit artele și științele. Dar dezvoltarea și bunăstarea franceză avea
la bază un fond nesigur. Societatea franceză era din mai multe puncte de vedere feudală.
Dezvoltarea economică era încetinită de multitudinea obiceiurilor regionale, legi și
restricții. Privilegiile feudale și-au pus amprenta pe viața rurală. De exemplu,țăranii erau obligați
să macine cereale în moara moșierului, bineînțeles la prețul stabilit de acesta sau erau obligați să
lucreze pe gratis la întreținerea drumurilor locale. Nobilimea se comporta ca o castă distinctă și
superioară, ea dominând toate domeniile sociale și politice, iar împreuna cu clerul alcătuiau
primele doua stări (circa 400000 membri). Scutirea sa de impozite a intensificat ura față de ea,
deoarece povara plăților apăsa doar pe umerii burghezimii (2 milioane de oameni), ai țărănimii și
ai oamenilor de rând (20 milioane de oameni) care alcătuiau împreună “Starea a treia” (25 de
milioane de oameni). Această Adunare a Stărilor Generale fusese convocata de regele Ludovic al
XVI-lea(1774-1792) în 1788 deși nu mai avusese loc de 175 de ani (1614) datorită faptului că
falimenul statului era iminent.
La 5 mai 1789, Regele a deschis în Palatul Prezidential din Versailles, lucrările Adunării
Stărilor Generale. După șase săptamâni de dezbateri sterile, deputații “stării a treia”, considerând
că reprezintă 96% din națiune, se declară, la 17 iunie, Adunare Nationala. La 9 iulie, Adunarea
Naționala se transformă în Adunare Națională Constituantă. În același timp, la vestea demiterii
unui ministru popular și de teama atacului armatei, parizienii au început să se aprovizioneze cu
armament. Au aflat că în temuta Bastilie se înmagazinase o cantitate mare de armament și
muniție. Populația orașului a luat cu asalt clădirea și printr-o luptă scurtă dar sângeroasă au
ocupat-o, măcelărind apărătorii ei. Deși în penitenciar nu mai era niciun deținut, fortificația a fost
simbolul tiraniei regești. Astfel, căderea Bastiliei din 14 iulie 1789, a devenit sărbătoarea
națională a Franței.
Entuziasmul pentru dominația majorității și schimbările politice ajunseseră la apogeu.
Regele Ludovic și-a dat seama că nu poate conta pe loialitatea trupelor sale, astfel că s-a prefăcut
că acceptă forma de guvernământ a monarhiei constituționale și a fost nevoit să colaboreze.
În timp ce Adunarea Națională s-a ocupat de realizarea noii orânduiri sociale,
evenimentele de la țară au accelerat procesul de schimbare. Datorita stării generale de panică și
nesiguranță, a tulburărilor numeroase, această perioada s-a numit “Marea Teama”.
Sub presiunea maselor orășenești și tărănești, Adunarea Constituantă a decretat în 4
august 1789, desființarea privilegiilor feudale. La baza oraganizării sociale au fost puse principii
noi, sintetizate în “Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 26 august 1789. Primul ei
articol prevedea că “toti oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”. Ea arăta că scopul
oricărei societăți este asigurarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului, care sunt
libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune. Declarația a constituit un act de mare
însemnatate în procesul instaurării societății burgheze în Franța. Inspirată de ideile filozofilor din
secolul “luminilor”, ea va exercita o influență deosebită asupra mișcării revoluționare din alte
țări. Revoluția și-a atins obiectivele principale până în anul 1791, dar evenimentele cele mai
șocante abia aveau să înceapă.
 Dupa căderea Bastiliei, o parte din nobilimea ce se opunea noilor schimbări a imigrat și
influența sa a întărit antipatia domnitorilor europeni față de revoluție. Celelalte curți europene
s-au temut că urmând exemplul francez, principiile revoluționare s-ar putea răspândi și printre
supușii lor. Așadar, într-un mod firesc, ei se gândeau cu compasiune la situația lui Ludovic al
XVI-lea. Sentimentele reale ale lui Ludovic față de revoluție s-au demascat când a încercat să
fugă în străinatate cu familia sa. Au fost prinși la Varennes (21 iunie 1791) și escortați înapoi la
Paris. Prin fapta sa a îngropat definitiv șansele unei monarhii constituționale.
Din acest moment, desfășurarea evenimentelor s-a accelerat.În aprilie 1792 a izbucnit
războiul cu Austria și Prusia. La 10 august 1792, masele pariziene au luat cu asalt palatul regal
Tuileries și au întemnițat regele, fapt ce a dus la înlaturarea monarhiei.
La vestea victoriilor obținute de inamici a izbucnit o panică imensă în Paris. În căutarea
unor trădători potențiali, s-au năpustit asupra penitenciarelor și au executat mulți prizonieri.
Fanatismul și suspiciunea amplificată de amenințarea străina, au creat o atmosferă tensionata, în
care oricând se putea stârni ura mulțimii împotriva “trădătorilor”. Capetele au căzut pe rând sub
noul instrument de execuție, ghilotina.
Pericolul extern a fost îndepărtat pentru un timp ca urmare a victoriei de la Valmy (20
septembrie 1792), când francezii au reușit să invingă armata prusacă. Victoria avea o
semnificație importantă, Franta demonstrând că este în continuare o forța militară puternică.
Aleasă pe baza votului universal, noua adunare legislativă, Convenția Natională
(Adunarea Națională redenumită), are menirea de a da o nouă constituție. Dominată de girondini,
Convenția Națională proclamă, la 21 septembrie 1792, Republica. Convenția Națională,
încurajată de victoria obținută, s-a decis să “exporte” revoluția, oferindu-și ajutorul popoarelor
care doreau să răstoarne dominația opresorilor. Până în luna februarie a anului 1793, Franța a
ajuns în stare de razboi cu aproape toate puterile europene, inclusiv Marea Britanie. Convenția
Naționala a ordonat executarea lui Ludovic al XVI-lea (începutul anului 1793) care a fost
ghilotinat, fără să țină cont de restricțiile internaționale.
Execuția regelui determina regruparea coaliției anti-franceze ce reunește trupe austriece,
sarde, prusace, spaniole și engleze. În interior, situația este la fel de dramatică: în orașul Vendee,
situat în vestul Franței, răscoala monarhist-catolică se extinde. 60 dintre cele 83 de departamente
nu se mai supun guvernului revoluționar, iar criza economică determină devalorizarea accelerată
a monedei și creșterea îngrijorătoare a speculei.
În acest peisaj politico-economic, puterea este preluată de Convenția iacobină, la 2 iunie
1793, prin eliminarea girondinilor de la putere. În august 1793, regimentele franceze au fost
nevoite să se retragă pe toate fronturile. Britanicii au ocupat Toulonul, un port important, iar
bancnota republicii s-a devalorizat repede. În cea mai mare parte a țarii era razboi civil.
Revoluția a ajuns într-o stare critică.
Revoluția condusă de iacobini a reacționat energic la provocări. Puterea s-a concentrat în
mâna a două comitete, dintre care Comitetul Salvării Publice, condus de Danton și Robespierre,
a fost mai important.
Măsurile dure ale iacobinilor au asigurat triumful revoluției, atât în interior, cât și în
exterior. Până la sfârșitul anului 1793 au alungat armatele străine din țară și majoritatea
teritoriilor au intrat sub controlul republicii. Eforturile eroice s-au terminat de multe ori prin
măceluri sângeroase, conduse de multe ori chiar de comisari. A crescut presiunea și la Paris,
unde sute de oameni erau trimiși la ghilotină pe baza unor acuzații neîntemeiate.
Teroarea era amplificată și de luptele pentru putere în interiorul partidului iacobin, care
au luat sfârșit odată cu executarea lui Danton și a adepților lui. Robespierre a preluat conducerea,
dar teroarea a continuat și sub domnia lui, până când, în iulie 1794, el însuși a fost detronat și
executat. Mulți dintre cei care s-au aliat împotriva lui Robespierre au acceptat ideea masacrelor
și vroiau să trimită și mai multe victime sub ghilotină. Convenția Natională s-a săturat de vărsare
de sânge și i-a pus capăt, spre mulțumirea opiniei publice.
Conventia thermidoriană (1794-1795) este formată de susținătorii moderați ai
intereselor burgheziei, numiți după noua lună iulie a calendarului laic. Ei reușesc să respingă
invaziile externe și dau o nouă constituție ce restabilea separarea puterilor și votul cenzitar.
Legislativul era alcătuit din două Camere (Consiliul celor 500 sute și Consiliul Bătrânilor), iar 5
directori constituiau executivul, marcând sfârșitul revoluției propriu-zise.
Urmările revoluției au fost pe termen lung. Domnia ulterioară a lui Napoleon Bonaparte
poate fi privită ca o culme a Revoluției Franceze, cel puțin prin implementarea, Codul Civil.
Acesta a adus la cunoștința Europei Centrale cele mai multe dintre drepturile de bază ale omului,
revendicate în timpul revoluției. Ulterior, aproape toate democrațiile europene au recunoscut ca
model “Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului” și începutul sistemului parlamentar din
1789.