1

DIPLOMATIE IN VREME DE RAZBOI

1. Introducere. Diplomatia si razboiul in zorii Europei moderne.

De-a lungul epocilor istorice, conflictele militare si negocierile

 politico-diplomatice au modelat permanent frontierele si implicit, potentialul
economic al statelor europene. Confruntarea armatelor a fost o solutie
frecvent aplicata in rezolvarea litigiilor, ironic numita “ultimul argument al
regilor” pentru ca, in fond, monarhii erau instantele supreme care decideau
asupra pacii sau razboiului.
Dezagregarea Imperiului Roman ca urmare a marilor migratii de la
sfarsitul antichitatii a dus la aparitia a numeroase formatiuni statale,
constituite mai ales pe principiul autarhiei adica al capacitatii de satisfacere a
nevoilor economice si de aparare prin resurse proprii.
Pe parcursul Evului Mediu au aparut monarhiile centralizate : Franta,
Spania, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman. Pentru a
limita confruntarile militare si efectele lor devastatoare s-a formulat
 principiul politic al echilibrului de putere prin care se admitea cresterea
exagerata a potentialului uneia din marile puteri care ar fi dus la amenintarea
existentei celorlalte. Aceasta a fost solutia politica pentru asigurarea
stabilitatii pe continentul european si criteriul de formare al aliantelor
 politico-militare.
In secolul al XVIII lea, a aparut in Occidentul Europei o noua forta
economica si sociala in ascensiune, burghezia.
Aceasta si-a sustinut dreptul de a conduce marile regate inlaturand
monopolul politic si suprematia nobilimii, subliniind ca interesele celor care
se ocupau de tranzactii si investitii financiare erau interesele statului.
Modelul politic care urma sa consfinteasca suprematia burgheziei era cel
englez, adica cel al unei societati conduse dupa principiile sapararii puterilor
in stat si al respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti ,sistem
instaurat in Anglia in 1689 si ulterior in coloniile engleze din America intre
anii 1776- 1787.
Astfel pentru a impune modelul englez (sau american) pe continentul
european, anume in Franta, s-a ajuns la izbucnirea revolutiei de la 1789.
Burghezia franceza a impus regelui Ludovic al XVI lea o serie de acte
fundamentale : Declaratia drepturilor omului si cetateanului (26 august
1789), proclamarea natiunii franceze prin "sarbatoarea federatiei" din 14
iulie 1790 si Constitutia in octombrie 1791.
Transformarea radicala a vietii economice si politice din Franta a pus
in discutie insasi principiul monarhiei de drept divin din restul Europei,
 2

nelinistind pe toti suveranii unei epoci din care nu lipseau confruntarile.

Monarhii Rusiei, Austriei si Prusiei erau angajati in impartirea Poloniei (care
a avut loc in trei etape in anii 1772, 1793 si 1795) iar Rusia, urmarind
ocuparea Stramtorilor (Bosfor si Dardanele) mai précis controlul asupra
Marii Negre, se afla in razboi cu Imperiul Otoman (1787-1792).
Majoritatea nobilimii franceze se refugiase pe teritoriul puterilor
vecine, indemnand monarhii la un razboi de interventie impotriva Frantei
 pentru restabilirea vechii stari de lucruri.
Daca la inceput monarhii de drept divin nu s-au grabit sa raspunda
acestor cereri disperate, evolutia evenimentelor si raspandirea ideilor
revolutionare franceze in toata Europa i-a facut sa ia in calcul aceasta
eventualitate.
In Franta s-au conturat curente politice radicale care urmareau
inlaturarea monarhiei considerata obstacol in calea instaurarii suprematiei
 burgheziei. Metoda folosita a fost compromiterea monarhiei franceze,
demonstrand colaborarea acesteia cu puterile straine ( in special cu Austria)
 pentru restaurarea autoritatii absolute a regelui. Episodul cel mai important a
fost esuarea incercarii lui Ludovic al XVI lea de a fugi din Franta (“fuga de
la Varennes” – din iunie 1791). Regele si familia sa au fost adusi la
Paris. Pana in octombrie 1791, adica pana la promulgarea Constitutiei
regele a fost
 pur si simplu suspendat din functie.
Replica monarhilor de drept divin, ai Austriei si ai Prusiei (Leopold al
II lea si respective Frederic Wilhelm al II lea) a fost “declaratia de la Pilnitz
“ din 27 august 1791 prin care Franta revolutionara era amenintata cu
interventia armata a puterilor europene – declaratie formala care a contribuit
si mai mult la discreditarea monarhiei franceze.
Initial Adunarea Nationala a incredintat politica externa unui Consiliu
si a considerat ca trebuie sa se renunte la diplomatia secreta. S-a vazut
imediat ca asa ceva era cu neputinta. Convinsa de inevitabilitatea razboiului
cu Austria, Franta a incercat mai intai o apropiere de Prusia si apoi de Anglia
(ianuarie 1792) ambele esuate.
La 7 februarie 1792 Austria si Prusia au semnat o alianta de lupta
impotriva Frantei revolutionare. Fortele radicale care aparusera in timpul
revolutiei si se manifestau in Adunarea Nationala erau convinse ca razboiul
va duce la abolirea monarhiei, iar Ludovic al XVI-lea spera ca
interventia Austriei si Prusiei va restaura vechea stare de lucruri.
Rezultatul a fost ultimatumul adresat la 27 martie 1792 Austriei si apoi
declaratia de razboi a Frantei impotriva Austriei, declaratie formulata in
Adunarea Nationala la
 propunerea lui Ludovic al XVI-lea (20 aprilie 1792). Cum Austria era tara
de origine a reginei Maria Antoaneta acuzatia de colaborare secreta cu
 3

dusmanii Frantei, acuzatie de altminteri reala, dar nedovedita atunci, va

deveni un motiv intemeiat de inlaturare a monarhiei si proclamare a
republicii, statul burgheziei la putere.

II Diplomatia puterilor europene in timpul razboaielor Republicii franceze

(1792-1799)

La inceput evolutia razboiului parea sa confirme sperantele lui

Ludovic al XVI-lea. Trupele austro-prusace au invadat Franta iar initial
riposta armatei franceze, lipsita de corpul ofiteresc nobiliar care se refugiase
in strainatate, a fost slaba. Dar Adunarea Nationala a declarat “ patria in
 primejdie” la 11 iulie 1792 si a organizat mobilizarea generala a garzilor
nationale conduse de ofiteri alesi din randurile ei. Aceste masuri au creat
o stare de agitare populara. In aceste conditii ideea comandantului armatelor
interventioniste, ducele de Braunschweig, de a publica un manifest
amenintator la adresa Parisului (28 iulie 1792) a dus la o explozie de
indignare populara: regele si familia sa au fost arestati la 10 august 1792 sub
acuzatia de tradare de patrie. La inceputul lunii septembrie 1792
multimea infuriata din Paris a masacrat 1200 de persoane arestate ca
“suspecti”, fara vreun motiv serios, in diferite inchisori ale capitalei.
La 20 septembrie 1792, la Valmy, armata franceza a invins armata
austro-prusiana silind-o sa se retraga. iar a doua zi, la Paris, Adunarea
 Nationala a abolit monarhia si a proclamat Republica. Conducerea politicii
interne si externe a fost incredintata unui Comitet al Salvarii Publice menit
sa ia orice masuri pentru salvarea patriei. Pe plan militar s-a organizat
ofensiva armatei franceze asupra Belgiei – pe atunci posesiune austriaca-
ofensiva terminata cu un succes deplin la 28 noiembrie 1792, ca urmare
a victoriei de la Jemappes (6 noiembrie).
Pe plan intern s-au luat o serie de masuri economice si politice de
mobilizare a resurselor Frantei in vederea respingerii interventiei straine.
Cea mai rasunatoare a fost procesul si executia lui Ludovic al XVI-lea
(21 ianuarie 1793) urmata de cea a sotiei sale (16 octombrie 1793). Fiul
lor, Ludovic al XVII-lea, a murit in inchisoare.
Mai mult decat decapitarea regelui, decizia Frantei de a ocupa Belgia
si Olanda a provocat ruptura fatisa cu Anglia, care se simtea amenintata.
Franta i-a declarat razboi la 1 februarie 1793, iar Parlamentul britanic a
instituit embargoul asupra tuturor navelor franceze aflate in porturile sale.
 Neavand trupe suficiente, Anglia a decis sa riposteze prin organizarea unei
vaste coalitii antifranceze reunind in afara de Prusia si Austria, Olanda,
 4

Spania, Portugalia, regatul Neapolului si Rusia. La 8 aprilie 1793, la Anvers,

reprezentantii Angliei, Prusiei si Austriei au hotarat dezmembrarea Frantei.
Raspunsul Frantei a venit prin proclamarea a doua principii.
Primul spunea ca granitele Frantei sunt trasate de Dumnezeu si ca ele trebuie
sa fie Oceanul, Rinul, Alpii, Mediterana de sud si Pirineii – “granitele
naturale” ale natiunii franceze. Al doilea principiu prevedea exportul de
revolutie, adica ajutorul direct acordat statelor vecine ca sa instaureze
acelasi tip de societate (erau vizate Belgia, Olanda, Elvetia, nordul
Italiei, care urmau sa devina "republici surori".
Pe plan intern gruparea radicala, iacobina, a revolutiei, condusa de
Robespierre, a preluat puterea in iunie 1793 si a instaurat regimul
Teroarei caruia i-au cazut victima toti “suspectii” banuiti ca ar complota
impotriva Republicii (14000 de persoane au fost ghilotinate pana in iulie
1794). Pe
 plan militar reorganizarea armatei franceze prin promovarea in functiile cele
mai inalte a unor tineri ofiteri (ca Lazare Hoche sau Napoleon Bonaparte) a
dus la infrangerea interventiei straine. Victoria decisiva a Frantei a fost
repurtata la Fleurus (26 iunie 1794).
Robespierre a fost inlaturat de o conspiratie a “noilor imbogatiti” la 27
iulie 1794 (9 Thermidor dupa calendarul revolutionar). Noua conducere
a obtinut un important succes extern prin semnarea tratatului de pace de
la Basel cu Prusia la 5 aprilie 1795,cu Spania la 22 iulie si cu Olanda la
Haga la 16 mai 1795.
La 27 octombrie 1795, in urma infrangerii unei ample rascoale
regaliste din Paris de catre trupele comandate de generalul Napoleon
Bonaparte, s-a proclamat guvernarea Directoratului (organ de conducere
format din 5 persoane)
Pe plan extern Directoratul a organizat o politica de cuceriri. Trei
armate comandate de generalii Jourdan, Moreau si Bonaparte au pornit la
lupta impotriva Austriei; primele doua operau in spatiul germanic iar a treia
in nordul Italiei. In mod surprinzator singura care a obtinut succese
remarcabile a fost armata din Italia condusa de Napoleon Bonaparte. Dupa o
serie de victorii stralucite la Lodi, Arcole, Rivoli, (1796-1797) generalul
invingator s-a substituit conducerii politice de la Paris si a impus Austriei un
tratat de pace incheiat dupa lungi tratative la Campo Formio (17 octombrie
1797). Imparatul Francisc al II-lea al Austriei a recunoscut pierderea Belgiei
şi frontiera pe Rin cu Franta.
Ingrijorat de pretentiile politice ale tanarului general Bonaparte,
Directoratul i-a permis acestuia sa organizeze expeditia impotriva Egiptului
(mai 1798-august 1799). Armata franceza a ocupat Egiptul, dar distrugerea
flotei franceze la Abukir (1 august 1798) de catre flota engleza condusa
de
 5

amiralul Nelson, a anihilat sansele de reusita ale operatiunilor militare

ulterioare.
In aceeasi perioada a avut loc o noua ofensiva a Europei
monarhice impotriva Frantei. Trupele aliate ale Austriei si Rusiei au pornit
la ofensiva in Elvetia (martie 1799) iar Anglia a debarcat trupe in Olanda.
Dupa o serie de succese care au zdruncinat pozitia Directoratului,
fortele coalitiei au fost infrante in septembrie 1799 la Zurich si in octombrie
acelasi an la Alkmaar in Olanda.
Aceste victorii insa nu au mai putut salva Directoratul. Abandonandu-
si trupele din Egipt, generalul Bonaparte s-a intors in Franta in octombrie
1799 si a organizat lovitura de stat din 18 Brumar (11 noiembrie 1799) care
a pus capat Directoratului si a instaurat Consulatul. Era in fond
instaurarea unei dictaturi militare, ai caror beneficiari urmau sa fie noii
imbogatiti ce impiedicau in felul acesta restauratia monarhica.

III Diplomatie si razboi in timpul Frantei napoleoniene (1800-1815)

 Noul conducator al Frantei, generalul Napoleon Bonaparte, victorios

 pe campul de lupta, se deosebea de alti generali, la fel de competenti ca si el,
 prin doua elemente: o utilizare abila a propagandei- editarea unor ziare
ale armatei menita sa prezinte elogios succesele militare – si printr-un
remarcabil talent diplomatic.
Ajuns Prim Consul al Republicii, Napoleon a respins invazia straina
 printr-o noua ofensiva in Italia incheiata prin victoria de la Marengo (14
iunie 1800). La fel de stralucita a fost victoria lui Moreau in Germania in
decembrie 1800 la Hohenlinden. Rezultatul a fost incheierea tratatului de
 pace cu Austria la Luneville (9 februarie 1801) si cu Anglia la Amiens (25
martie 1802). La acest rezultat a contribuit decisiv felul in care Napoleon a
stiut sa obtina o buna intelegere cu Rusia ( cu tarul Pavel I in anul1800).
Europa recunostea “republicile surori “ ale Frantei din Olanda si Elvetia
 precum si dominatia franceza in Italia. Anglia se angaja sa cedeze coloniile
cucerite de la Spania, tara aliata acum cu Franta.
Pacea nu putea sa dureze prea mult din cauza rivalitatii economice
acerbe dintre Anglia si Franta.Ţarul Pavel I a fost asasinat la 23 martie 1801,
iar urmasul sau, Alexandru I, a devenit aliatul Angliei. La 17 mai 1803
Anglia a declarat razboi Frantei dar operatiunile militare vor incepe abia in
august 1805.
 Napoleon a profitat de acest ragaz pentru a reorganiza din temelii
Franta instituind legislatia dorita de burghezia franceza a carei expresie a
fost Codul Civil si Codul Comercial. Pe plan politic Napoleon s-a proclamat
 6

imparat la 2 decembrie 1804 incercand sa obtina recunoasterea din partea

monarhilor Europei. Acest demers nu i-a adus nicio recunoastere, dar a
instrainat simpatiile celor care vedeau in Franta republicana un model de
guvernare pentru viitor.
 Napoleon organizat in primavara lui 1804 armata la
Boulogne pentru debarcarea in Anglia, desi nu avea o flota suficient de
 puternica pentru o asemenea operatiune. Solutia Angliei a fost acordarea
unor importante subsidii banesti marilor monarhii europene (Rusia, Austria,
Prusia) pentru a le mobiliza la razboi impotriva Frantei. In fata acestei
amenintari, in august 1804 marea armata franceza a fost directionata de
 Napoleon spre centrul continentului, amanand-se operatiunile impotriva
Angliei. Au urmat o serie de victorii rasunatoare ale lui Napoleon care a
reusit sa-si invinga adversarii pe rand inainte ca fortele lor sa se uneasca: i-a
invins pe austrieci la Ulm (20 octombrie 1805), pe rusi la Austerlitz (2
decembrie 1805), pe prusaci la Jena si Auerstadt (14 octombrie 1806) si din
nou pe rusi la Eylau (8 februarie 1807) şi apoi decisiv la Friedland (14 iunie
1807). Toate aceste victorii nu au servit la nimic impotriva Angliei pentru ca
de la inceput flota engleza condusa de Nelson a nimicit flota franco-spaniola
la Trafalgar (21 octombrie 1805), zadarnicind orice tentativa de debarcare a
francezilor.
Pe continent Napoleon a impus paci umilitoare dusmanilor sai :
Austriei la Pressburg( 26 decembrie 1805, Prusiei si Rusiei la Tilsit( 8 iulie
1807). Cu aceasta din urma putere Napoleon a incheiat chiar si un tratat
de alianta pe care insa Rusia nu avea nici un motiv sa-l respecte, ci era
doar o solutie a tarului Alexandru I de a iesi onorabil dintr-o
campanie dezastruoasa. La victoria lui Napoleon a contribuit si felul
in care reprezentantii sai diplomatici au stiut sa declanseze un razboi intre
Imperiul Otoman si Rusia a carei miza era stapanirea Principatelor
Dunarene Moldova şi Valahia (1806-1812).
Constient ca victoriile militare de pe continent nu reprezentau niciun
succes impotriva Angliei, Napoleon a luat o masura economica cu
consecinte ample : la 21 noiembrie 1806, din Berlin, a proclamat
Blocada Continentala - interzicerea comertului cu Anglia in toate tarile
Europei. Pacea nu mai era cu putinta. Ministrul de Externe, Talleyrand, a
propus in octombrie 1805 o solutie pentru a obtine o alianta sincera a
Frantei cu Austria cedand acesteia din urma Principatele Dunarene, dar
Napoleon a refuzat acest lucru.
Trupele lui Napoleon au ocupat fara greutate Spania si Portugalia, dar
instaurarea dinastiei Bonaparte in aceasta zona si impunerea Blocadei
 7

impotriva Angliei, au declansat o mare rascoala populara si un razboi de

gherila care au macinat fortele franceze (1808-1813).
Constient ca in timp ce va incerca sa pacifice Spania va fi atacat de Austria,
 Napoleon a incercat sa obtina sprijinul tarului Alexandru I prin intalnirea de
la Erfurt( 27 septembrie-14 octombrie 1808). Intalnirea a fost pregatita
de Talleyrand care l-a tradat pe Napoleon si l-a indemnat pe ţar sa refuze
orice colaborare militara cu Napoleon impotriva Austriei, ceea ce s-a si
intamplat.
 Napoleon a reusit sa pacifice Spania, iar ofensiva sa impotriva
Austriei (aprilie-iulie 1809) a fost un succes scump platit. Singurul rezultat
 politic, de valoare indoielnica, a fost casatoria cu fiica imparatului Austriei,
demers menit sa intemeieze dinastia Bonaparte.
Dominatia franceza asupra Europei nu a fost acceptata. Prima tara
care nu a mai acceptat blocada marfurilor engleze a fost Rusia. Napoleon a
organizat o mare armata cu care a invadat Rusia in iunie 1812.
Chiar daca a ocupat Moscova in septembrie 1812, ţarul Alexandru a
refuzat orice tratative cu inamicul. Silita sa se retraga din Rusia, marea
armata a lui Napoleon a fost nimicita de gerurile aspre si de riposta armatei

Infrangerea din Rusia a fost ca un semnal de ridicare la lupta

pentru intreaga Europa. Impulsul a pornit din Prusia al carei reprezentant a
incheiat la Tauroggen o conventie militara cu Rusia fara acordul regelui
Prusiei (30 decembrie 1812).
In primavara lui 1813 Napoleon s-a luptat cu armatele ruso-prusiene,
dar nu a mai obtinut victoria decisiva. In iunie 1813 s-a hotarat un armistitiu
solicitandu-se medierea Austriei. Reprezentantul diplomatic al acesteia,
Metternich, s-a hotarat cu greu sa intre in razboi impotriva lui Napoleon
convins fiind ca o victorie zdrobitoare a Rusiei va pune in pericol Europa. In
final a acceptat sa se alature coalitiei antinapoleoniene.
In august 1813 operatiunile militare au fost reluate iar batalia decisiva
de la Leipzig (16-19 octombrie 1813 “batalia natiunilor”) a insemnat
dezastrul lui Napoleon.
Inca din ianuarie 1814, armatele coalizate au navalit in Franta. O serie
de succese ale armatei lui Napoleon pareau sa puna sub semnul intrebarii
deznodamantul campaniei. Dar interventia lui Talleyrand care i-a indemnat
 pe monarhii Rusiei, Austriei si Prusiei sa ocupe Parisul la sfarsitul lui martie
1814, a dus la infrangerea lui Napoleon, grabita si de tradarea unora din
maresalii sai. Ca solutie pentru o pace durabila, acelasi Talleyrand a propus
si a obtinut restaurarea dinastiei de Bourbon prin incoronarea lui Ludovic al
XVIII-lea, fratele celui ghilotinat in 1793. Tratatul de pace s-a incheiat la
Paris, la 30 mai 1814. Franta revenea la granitele din 1790, ca o solutie
 8

 pentru pastrarea echilibrului european, refuzandu-se asadar pedepsirea ei si

implicit slabirea puterii ei. Napoleon a fost exilat pe insula Elba. Pentru
reglementarea problemelor europene, marile puteri invingatoare au hotarat
convocarea unui congres de pace la Viena in octombrie 1814.

IV Congresul de pace de la Viena (1814-1815)

Conform articolului 23 al tratatului de la Paris (30 mai 1814) puterile

europene s-au reunit la Viena intr-un congres menit sa reglementeze
 problemele ramase in litigiu.
Lucrarile Congresului au inceput la sfarsitul lui octombrie. Cuvintele
de ordine au fost “restauratie” si “legitimism” adica o reintoarcere la Europa
anterioara lui 1789. Talleyrand, reprezentantul Frantei, a fost admis la
lucrarile congresului alaturi de marile puteri Anglia, Rusia, Prusia, Austria si
erijandu-se in promotor al principiilor enuntate mai sus, si-a asigurat
sprijinul acelor puteri care urmareau limitarea pretentiilor Rusiei si Prusiei.
Aceste din urma puteri urmareau extinderi teritoriale: Rusia voia sa
inglobeze ducatul Varsoviei, iar Prusia sa acapareze regatul Saxoniei, al
carei rege trebuia pedepsit pentru sprijinul acordat lui Napoleon pana la
ultima clipa. Oponentul acestor tendinte, care amenintau sa duca la un
conflict general, a fost Metternich, caruia i s-a alaturat Talleyrand.
Acesta din urma a obtinut un mare succes, la 3 ianuarie 1815, cand s-a
incheiat o alianta secreta intre Franta, Austria si Anglia (reprezentata
de lordul Castlereagh) menita sa contracareze pretentiile Prusiei si
Rusiei. Acestei aliante secrete i s-au alaturat Olanda, Hanovra si Bavaria.
O alta problema spinoasa a fost reglementarea frontierelor statelor din
spatiul germanic, pe care Napoleon le redusese de la 360 la 39. Aici se
confruntau Austria si Prusia. In cele din urma s-a ajuns la un compromis
intre cele doua puteri prin semnarea la 16 mai 1815 a actului de intemeiere a
Confederatiei germane reunind 34 de state si patru orase libere,
consacrandu-se preponderenta Austriei. Prusiei i s-a dat doar o parte din
Saxonia, dar a fost despagubita cu teritorii de pe malul stang al Rinnului;
 prin aceasta Prusia devenea o tara formata din doua tronsoane separate.
Tendinta de unificare nu avea sa intarzie. Teritoriile de la Rin ii
confereau rolul unui “jandarm” al Frantei, cu consecinte greu de prevazut
atunci ,dar care au determinat evolutia conflictelor militare din 1870, 1914
si 1939.
Rusia a primit in cele din urma ducatul Varsoviei sub forma unei
uniuni personale in care ţarul era si suveranul acestui teritoriu. Ţarului i s-a
recunoscut si stapanirea asupra Finlandei.
 9

Congresul de la Viena a reglementat si soarta Tarilor de Jos care

formau un singur stat prin reunirea Belgiei si a Olandei. Dar aceasta formula
nu s-a dovedit viabila, cele doua state separandu-se in 1831. Italia a
continuat sa ramana faramitata si in cea mai mare parte ocupata direct
sau subordonata Austriei. Elvetia a obţinut, gratie ţarului Alexandru I, un
statut de neutralitate perpetua.
Momentul cel mai dramatic al Congresului a survenit la 9 martie 1815
cand a sosit vestea evadarii lui Napoleon de pe insula Elba si debarcarea
acestuia in Franta. Congresul nu a acceptat nici o negociere cu fostul imparat
si nu a ezitat sa-l scoata in afara legii ca “tulburator al pacii”. Felul triumfal
in care Napoleon si-a reocupat tronul( la 20 martie 1815) a grabit refacerea
coalitiei militare impotriva sa. Primele armate care au intrat in lupta au fost
cele ale Angliei (conduse de Wellington) si ale Prusiei (conduse de Blucher).
Campania declansata de Napoleon la 15 iunie s-a terminat la 18 iunie 1815
 prin dezastrul trupelor sale la Watterloo.
Consecinta pe plan diplomatic acestei ultime aventuri napoleoniene
(„Cele 100 de zile”) a fost insa faptul ca tratatul secret din 3 ianuarie 1815 a
fost gasit de oamenii de incredere ai lui Napoleon care l-a transmis
tarului Alexandru I. Acesta i-a chemat imediat pe Metternich şi
peTalleyrand, le-a aratat documentul, dar nu le-a facut nici un repros
spunandu-le ca imperativul momentului este lupta impotriva lui Napoleon
si nu-si au locul nici un fel de alte divergente. Prin aceasta alianta secreta
din 3 ianuarie isi
 pierdea valabilitatea.
Daca la Congresul de la Viena au participat majoritatea statelor din
Europa, “Actul final” din 9 iunie 1815 a fost semnat numai de delagatii a
sapte puteri: Austria,Prusia Anglia, Rusia, Franta, Suedia si Portugalia.
Punand pe primul plan principiile legitimismului si restauratiei,
Congresul de la Viena nu tinea seama de sentimentele nationale care
incepusera sa se manifeste in Europa. Chiar daca opera politica a
Congresului a fost durabila, aspiratiile nationale aveau sa modeleze
 permanent granitele europene prin confruntari militare pana la izbucnirea
 primului razboi mondial din 1914.
In urma infrangerii lui Napoleon, tratatul cu Franta a fost revizuit,
impunandu-i-se plata unei despagubiri de 700 milioane franci si urmand a fi
ocupata de trupele invingatoare in urmatorii 3-5 ani.
Pentru a contracara izolarea diplomatica pe care Metternich si
Castlereagh voiau sa o impuna Rusiei, ţarul Alexandru I a propus Austriei si
Prusiei o “Sfanta Alianta” indreptata impotriva miscarilor revolutionare
(Paris, 26 septembrie 1815). Cei doi suverani germani au acceptat
aceasta alianta intemeiata pe principii religioase si conservatoare. Ţarul
a invitat
 10

toate statele se se alature, desigur mai putin Imperiul Otoman. Din acest
 punct de vedere istoricul Pierre Renouvin a considerat ca apelul la credinta
al ţarului Alexandru I a fost o manevra abila menita sa excluda de la orice
dialog Imperiul Otoman, pe care voia sa-l desfiinteze in cele din urma.
Ceea ce trebuie retinut de la Congresul de la Viena este ca in afara
caracterului moderat al dispozitiilor sale a impus un principiu care va
ramane neschimbat la toate marile conferinte europene: acela ca pot fi
invitate la dezbateri si state mijlocii sau mici ,dar hotararile importante vor fi
luate intotdeauna numai de catre marile puteri.

V Razboiul Crimeii. Tratatul de pace din 1856 si Conventia de la Paris

din 1858. Natiunea romana in discutia marilor puteri.

Odata cu restabilirea pacii, marile puteri invingatoare – Austria,

Marea Britanie, Rusia si Prusia- si-au satisfacut in cea mai mare parte
 pretentiile teritoriale si au restabilit, acolo unde a fost cu putinta, vechea
ordine anterioara lui 1789.
Congresul de la Viena a creat un echilibru in Europa vreme de cateva
decenii. In aceste conditii Rusia si-a indreptat atentia spre zonele dominate
de Imperiul Otoman care nu fusese inclus in sistemul de garantii creat la
Viena. Motivul de interventie l-a reprezentat sustinerea miscarii de eliberare
a poporului grec condusa de organizatia secreta Eteria, declansata in
1821. Atitudinea Austriei la Congresul Sfintei Aliante de la Laybach din
martie 1821 a silit Rusia sa condamne miscarea eterista; reprimarea
acesteia a revenit in exclusivitate trupelor otomane.
Initial miscarea grecilor a fost infranta, dar nu a putut fi anihilata.
Luptele au continuat si cauza elena a devenit o problema europeana printr-o
ampla miscare de propaganda in sprijinul urmasilor culturii grecesti, miscare
cu larg ecou in Anglia, (unde s-a ilustrat poetul George Byron). Rezultatul a
fost semnarea protocolului de la St.Petersburg intre ţarul Nicolae I si
reprezentantul Angliei, lordul Wellington, prin care se accepta ideea formarii
unui stat grec. Era prima dezmembrare a Imperiului Otoman hotarata de cele
doua puteri europene. Respingerea acestei solutii de catre Imperiul Otoman a
dus la ralierea Frantei la protocolul ruso-englez (Londra 6 iulie 1827) si
la acutizarea crizei din Balcani. Rezultatul a fost declansarea unui nou
razboi ruso-turc in 1828 incheiat prin Pacea de la Adrianopol (14 septembrie
1829). Rusia si-a instaurat protectoratul asupra Tarilor Romane, iar
Grecia si-a
 proclamat independenta in anul urmator. Profitand de slabirea Imperiului
Otoman, Rusia i-a impus tratatul de la Unkiar Iskelessi (8 iulie 1833) ce
 11

 permitea trupelor ruse sa actioneze in zona Stramtorilor, tratat valabil numai

 pe un interval de 8 ani.
Stabilitatea Europei, dorita de semnatarii Sfintei Aliante, nu se putea
realiza din cauza faptului ca ideile revolutionare si mai ales nationale,
aparute in urma revolutiei franceze, si-au continuat existenta si au dus la
declansarea altor fenomene revolutionare precum revolutia din Franta de la
1830 si mai ales cea din anul 1848. In acel an framantarile revolutionare au
cuprins intreaga Europa. Cel mai afectat a fost Imperiul Habsburgic. Acesta
din urma a putut fi salvat de la dezmembrare doar prin interventia Rusiei,
care a lichidat miscarile revolutionare din Tarile Romane si revolutia
maghiara din Transilvania (septembrie 1848-septembrie 1849), dand
 posibilitate trupelor austriece sa invinga miscarea nationala de unificare
a Italiei.
Incurajat de succesele obtinute, ţarul Nicolae I a considerat ca a venit
momentul lichidarii Imperiului Otoman (“omul bolnav al Europei”)
anuntandu-si intentiile reprezentantului englez la Petersburg (lordul
Seymour) la inceputul lui 1853. In luna iunie a aceluiasi an ,Rusia a ocupat
Tarile Romane fara a declara razboi Imperiului Otoman. Acesta din urma a
cerut sprijinul puterilor europene. Anglia a fost aceea care s-a anuntat decisa
sa apere integritatea Imperiului Otoman. I s-a alaturat Franta lui Napoleon al
III-lea care a pus pe primul plan o alianta antirusa cu fostul inamic.
Otomanii au declarat razboi Rusiei in septembrie 1853, dar flota lor a
fost distrusa la Sinope la 30 noiembrie 1853. Aceasta a grabit alianta
anglo- franceza cu otomanii si s-a ajuns la declaratia de razboi impotriva
Rusiei in martie 1854. Imperiul habsburgic nu a declarat razboi Rusiei, dar
si-a asumat rolul de mediator si a cerut Prusiei sa i se alature sperand sa
compromita
 bunele relatii ruso-prusiene. Aliantei occidentale i s-a alaturat regatul
Sardiniei si Piemontului care a vazut in razboi posibilitatea de a grabi
unificarea Italiei (25 ianuarie 1855).
Ostilitatile s-au purtat in peninsula Crimeea unde,in septembrie 1854
au debarcat aliatii. In decursul unui an de asedii sangeroase (Sevastopol,
Inkermann) razboiul s-a terminat cu infrangerea Rusiei care a cerut pace.
Inca din decembrie 1854, coalitia antirusa a purtat tratative la
Viena intre ambasadorii marilor puteri. LA 3/15 martie 1855 au debutat
lucrarile Conferintei de la Viena. Un rol important l-a jucat dezbaterea
ideii privind instaurarea protectoratului colectiv al marilor puteri asupra
Tarilor Romane
 pentru a le transforma intr-o tampon care sa bareze orice tentativa
ulterioara de expansiune a rusilor spre Stramtori.
Capitularea armatei ruse la Sevastopol, 9 septembrie 1855, a deschis
drumul tratativelor de pace. Au aparut divergente intre Anglia, care voia sa
 12

impuna Rusiei o serie de cedari teritoriale, si Franta care voia o pace de

compromis, cautand sa evite o intarire prea mare a Angliei.
Congresul de pace a avut loc la Paris intre 25 februarie-30 martie
1856. Tratatul de pace prevedea independenta si integritatea Imperiului
Otoman, neutralitatea apelor Marii Negre si reglementarea navigatiei
fluviale in Europa ; in acest sens se preciza libertatea navigatiei pe Dunare.In
ceea ce priveste Tarile Romane ele erau plasate sub garantia celor 7 mari
 puteri. Moldova primea trei judete din sudul Basarabiei prin care sa se
 blocheze accesul Rusiei la Dunare. Marile Puteri au hotarat consultarea
Principatelor in vederea unificarii lor ulterioare.
Cu toata opozitia Austriei si a Imperiului Otoman, fortele unioniste
din Principate au formulat in fata Europei dorinta de unire a romanilor
(septembrie-octombrie 1857). Rezultatul a fost incheierea Conventiei de la
Paris din 19 august 1858, consfintindu-se noul statut international al
Principatelor care aveau posibilitatea sa se indrepte spre o unire deplina
,si nu formala, asa cum dorea Anglia ,de pilda.Vointa de unire a romanilor s-
a afirmat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie
1859, la Iaşi, si la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti. Desi nu a fost recunoscuta
initial de Austria si Imperiul Otoman, unirea Moldovei cu Tara Romaneasca
a fost un
 prim pas al unui amplu proces european al unificarilor statale in care
erau implicate doua tari: Italia si Prusia. Succesele lor au dus la
consolidarea unirii romanilor.

VI. Diplomatia si razboaiele de unificare ale Italiei (1858-1861)

Procesul de unificare a Italiei a fost rezultatul convergent al

actiunii mai multor factori : o miscare intelectuala reformatoare
Rissorgimento, al unei activitati diplomatice in care au fost implicate si
asociatiilor secrete “carbonari” si al unor dramatice confruntari militare.
Personalitatea politica emblematica a unitatii italiene a fost contele
Emilio Benso di Cavour (1810-1861). Adept infocat al unitatii italiene
Cavour s-a angajat plenar in politica si a ajuns prim ministru al regatului
Sardiniei si Piemontului ,la 2 noiembrie 1852. Pentru a-si atrage sprijinul lui
 Napoleon al III-lea, sustinator al principiului nationalitatilor, Cavour a
hotarat implicarea regatului piemontez in razboiul Crimeei (1853-1856)
 pentru a putea participa la Congresul de pace de la Paris alaturi de celelalte
mari puteri europene. La Congres, Covour a urmarit ca in acelasi timp cu
incheierea pacii sa obtina izolarea diplomatica a Austriei si sa tranforme
aspiratiile Piemontului intr-o problema europeana. Cavour si-a atins
obiectivele, nu prin hotararile Congresului, dintre care niciuna nu se referea
 13

la situatia Piemontului, ci prin discutiile secrete purtate cu Napoleon al III-

lea, cu anturajul imparatului si cu reprezentantii Angliei si Rusiei,
primind asigurari ca dupa congres se va aborda si chestiunea italiana.
Rezultatele febrilei sale activitati diplomatice s-au lasat asteptate. Dar, la
4 ianuarie 1858, un atentat nereusit indreptat asupra lui Napoleon al III-
lea la Paris, atentatul Orsini, l-a convins pe imparatul francez de pericolul
revolutionar ce mocnea amenintator in Italia.
 Napoleon al III-lea i-a propus lui Cavour o intalnire la Plombieres
(20-21 iulie 1858) si l-a asigurat de intentia sa de a porni razboiul contra
Austriei pentru unificarea Italiei. Imparatul a cerut in schimb cedarea
catre Franta a provinciei Savoia si a orasului Nisa si casatoria principesei
Clotilda, fiica regelui Victor Emanuel cu printul Napoleon, varul sau.
Evenimentele s-au precipitat in primavara lui 1859. La 23 aprilie 1859
guvernul de la Viena a hotarat sa raspunda prin forta la incalcarile de
frontiera ale armatei italiene si sa lichideze prin razboi diferendul cu
Piemontul. Dar armatele austriece care au intrat in nordul Italiei s-au
confruntat cu o armata aliata franco-piemonteza. In doua batalii sangeroase,
Magenta (4 iunie) si Solferino (24 iunie) armata austriaca a fost infranta.
Insa, in mod surprinzator pentru italieni, Napoleon al III-lea a propus
austriecilor armistitiul de la Villafranca (8 iulie) urmate de negocieri
 personale cu imparatul Austriei, Franz Josef. Rezultatul a fost constitituirea
unei confederatii a Italiei sub presedintia onorifica a Papei.
Regele Victor Emanuel al II-lea s-a impacat cu acest succes
partial, consemnat ca atare in prevederile pacii de la Zurich din 10
noiembrie 1859.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. In martie 1860 regiunile Emilia si
Toscana s-au pronuntat prin plebiscit pentru unirea cu Piemontul. La 4
aprilie 1860 a izbucnit rascoala din Sicilia, indreptata impotriva regelui
Ferdinand al II-lea. La 5 mai, corpul expeditionar de o mie de voluntari
condusi de Garibaldi, a pornit la cucerirea Siciliei. Victoria decisiva de la
Volturno (2 octombrie 1860) a adus cucerirea Siciliei si a Italiei de sud
urmata de jonctiunea cu trupele piemonteze care au intrat dinspre nord,
ca urmare a acordului din 11 septembrie incheiat intre Cavour si
Napoleon al III-lea. Victor Emanuel al II-lea a intrat triumfator in Napoli, la
7 noiembrie 1860.
La 27 ianuarie 1861 au avut loc alegeri pentru camerele legislative ale
noii Italii. Parlamentul l-a proclamat regel al Italiei pe Victor Emanuel
(17 martie 1861) fixand capitala la Roma chiar daca orasul, la vremea aceea,
era inca sub autoritatea Papei.
Unitatea Italiei s-a desavarsit in anii 1866 si 1870 ca urmare a
razboaielor de unficare a Germaniei la care ne vom referi in continuare.
 14

Consecintele au fost importante si pentru unificarea Romaniei : la

scurta vreme dupa infrangerile de la Magenta si Solferina, Austria a
recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Ramasa fara sprijin
diplomatic si Poarta Otomana a recunoscut faptul implinit, punand insa
conditia ca unirea Principatelor este valabila doar pe durata vietii lui
Alexandru Ioan Cuza.

VII. Diplomatia europeana in timpul razboaielor de unificare ale

Germaniei (1864-1871).

Ideea de unificare a Germaniei s-a cristalizat in lupta statelor

germanice impotriva lui Napoleon I, fiind considerata de o serie de filosofi
germani, precum Fichte, de pilda, drept garantie a apararii specificului
national german. La scurta vreme dupa Congresul de la Viena s-a aplicat
ideea de unitate economica a spatiului germanic sub forma Zollverein-ului
(uniunea vamala din 1819). In timpul revolutiei de la 1848, unitatea
Germaniei, dorita de elementele liberale, a fost zadarnicita de refuzul regelui
Frederic Wilhelm al IV-lea de a accepta coroana oferita de parlamentul de la
Frankfurt. Dar in anii urmatori, felul in care Austria si-a impus dominatia
asupra Confederatiei Germanice si a Prusiei a aratat necesitatea acestei
evolutii . Fortele liberale si cele nobiliare (junkerii) dorind unitatea
germanilor in jurul Prusiei ca mijloc de afirmare al suveranitatii acestui stat,
au respins ideea de unificare in jurul Habsburgilor de la Viena, care oricum
nu ar fi renuntat niciodata la stapanirea lor asupra teritoriilor locuite de
negermani (unguri, cehi, slovaci, romani etc.).
Faptul ca Prusia nu s-a putut implica in conflictul austro-italo-francez
din 1859 din cauza imposibilitatii de a-si mobiliza rapid armata, l-a convins
 pe regentul Wilhelm I (ulterior rege din 1861 si apoi imparat din 1871)
de necesitatea reformarii armatei. Cum Parlamentul, format mai ales din
liberali, nu a acceptat cheltuielile necesare, dorind o unificare a
Germaniei
 pe cale pasnica si temandu-se de modul in care monarhul si-ar folosi armata,
regele Wilhelm I a numit in functia de cancelar pe diplomatul Otto von
Bismarck, recomandat de liderii armatei drept persoana capabila sa conduca
statul trecand peste vointa legislativului (septembrie 1862).
Bismarck a rostit in fata Parlamentului o celebra cuvantare despre
faurirea unitatii “prin fier si sange”, adica prin razboi. Pentru echiparea
armatei au fost folosite veniturile rezultate din impozite, fara a mai cere
aprobarea Parlamentului.
Principalul adversar al unitatii germane in jurul Prusiei era Austria.
Initial Bismarck s-a folosit de armata prusiana pentru a cuceri doua teritorii
 15

aflate in litigiu cu regatul Danemarcei in 1864, operatiune in care a fost aliat

cu Austria (anexarea ducatelor Schleswig si Holstein).
Pentru marea confruntare cu Austria, Bismarck era hotarat sa
impiedice implicarea vreunei alte mari puteri europene. In acest sens
Bismarck si-a asigurat inca din 1863 simpatia Rusiei prin sprijinul
acordat tarului Alexandru al II-lea la inabusirea sangeroasa a revoltelor din
teritoriile
 poloneze, chiar daca acest lucru a nemultumit Franta si Anglia.
Bismarck a reusit sa obtina neutralitatea Frantei, oferindu-i
imparatului Napoleon al III-lea sprijin pentru ocuparea Luxemburgului.
Imparatul francez urmarea si anexarea Belgiei si a zonei (malul
stang al Rinului) si spera intr-un lung si sangeros conflict austro-prusian ,la
capatul caruia Franta, in postura de mediator, ar fi obtinut importante
avantaje teritoriale.
Italiei, Bismarck i-a propus o alianta pe trei luni (aprilie 1866)
asigurandu-l pe regele Victor Emanuel ca va putea ocupa Venetia indiferent
de deznodamantul confruntarii militare italo-austriece. Incercarea lui
 Napoleon al III-lea de a aplana conflictul austro-italian cerandu-i
Austriei cedarea Venetiei a esuat.
Bismarck l-a determinat printul prusian Carol de Hohenzollern sa
accepte tronul ramas vacant al Romaniei in urma abdicarii silite a lui
Alexandru Ioan Cuza la 11-23 februarie 1866 si sa plece neintarziat la
Bucuresti.
Razboiul a inceput la sfarsitul lunii iunie 1866 prin infrangerea
armatei italiene la Custozza. Dar ofensiva rapida a armatei prusiene
incununata cu victoria de la Sadova (3 iulie 1866) a silit Austria sa
accepte
 pacea si sfarsitul hegemoniei ei in spatiul germanic. Meritul lui Bismarck a
fost acela ca a reusit sa-i impiedice pe militari (si in primul rand pe
regele Wilhelm I) sa umileasca Austria, intrand cu trupele in Viena, iar
pacea de la
 Nicolsburg din 23 august 1869 s-a incheiat fara cesiuni teritoriale (in
afara de Venetia, desigur) si cu o despagubire de razboi mica. In felul
acesta s-a creat premisa unei viitoare aliante germano-austriece.
Bismarck nu a sustinut tendintele separatiste ale maghiarilor si a
sprijinit ideea transformarii Austriei in imperiul dualist Austro-Ungaria, ca
factor de echilibru in Europa Centrala.
Victoria rapida a Prusiei, a impiedicat planurile anexioniste ale lui
 Napoleon al III-lea. In Franta a aparut un curent de opinie publica ostil
Prusiei care cerea vehement o confruntare militara cu vecinul din vest pentru
a impiedica realizarea unitatii germane vazute ca o amenintare la adresa
securitatii franceze. Napoleon al III-lea a cautat sa-si asigure alianta Austriei
si Italiei; aceasta din urma a cerut insa retragerea trupelor franceze care
 16

asigura stapanirea Papei asupra Romei ,ceea ce Napoleon al III-lea a refuzat

 pentru a nu pierde simpatia catolicilor. In aceste conditii alianta nu s-a mai
realizat, caci si imparatul Austro-Ungariei se temea de un atac prusiano-
italian ca la 1866. Bismarck in schimb si-a asigurat neutralitatea Rusiei,
 promitandu-i o va sprijini in eliminarea clauzei de neutralitate a Marii
 Negre si recuperarea celor 3 judete din sudul Basarabiei impusa de
Congresul de la Paris din 1856.
In aceste conditii era nevoie doar de un pretext pentru a declansa
razboiul dintre Franta si Prusia (acum Confederatia Germaniei de Nord);
 preocuparea principala a lui Bismarck era insa ca Franta sa-si asume rolul de
agresor. Pentru aceasta Bismarck a recurs la o provocare diplomatica,
determinandu-l pe printul Leopold de Hohenzollern sa accepte candidatura
la coroana Spaniei. Opinia publica franceza a protestat, considerand ca in
felul acesta Franta ar fi "incercuita" ca pe vremea lui Carol Quintul. Desi
atat printul, cat si regele Wilhelm I au renuntat rapid la aceasta candidatura
(3 iulie 1870), felul in care Bismarck a prezentat presei acest eveniment,
vazut ca o ofensa a regelui prusian fata de reprezentantul Frantei, a
determinat opinia publica franceza sa impuna guvernului imperial, condus
de Emile Ollivier, sa declare razboi Confederatiei Germaniei de Nord (19
iulie 1870).
Armata prusiana, superioara numeric si calitativ celei franceze,a
intreprins o ofensiva fulgeratoare in Franta care a dus la capitularea
imparatului Napoleon al III-lea la Sedan (2 septembrie 1870). Doua zile mai
tarziu, la Paris, s-a proclamat republica. Daca liderii politici si militari
germani s-ar fi multumit doar cu realizarea unitatii germane pacea s-ar fi
incheiat rapid. Dar spre deosebire de 1866, atat Bismarck cat si comandantii
armatei germane voiau ocuparea unei zone de la granita cu Franta
(anume Alsacia si Lorena) care sa le asigure securitatea frontierei si de
asemenea cereau o mare despagubire de razboi. Raspunsul noilor lideri
republicani ai Frantei a fost ridicarea unor mari armate populare franceze,
dar cu toata rezistenta indelungata si disperata, situatia militara nu a mai
putut fi echilibrata. Francezii si-au retras trupele din Roma si in scurta
vreme italienii au ocupat orasul, proclamandu-l capitala a Italiei si lasandu-i
Papei doar cartierul Vatican.
La Conferinta de la Londra din ianuarie 1871 s-a renuntat la
neutralitatea Marii Negre, un mare succes diplomatic pentru Rusia.
La 18 ianuarie 1871, la castelul Versailles, in Sala Oglinzilor, a fost
 proclamat Imperiul German, ca urmare a ofertei pe care principii germani au
facut-o lui Wilhelm I de a-si asuma titlul imperial.
 17

La sfarsitul lui ianuarie 1871, pentru a opri suferintele populatiei din

Parisul asediat si bombardat de germani, liderii Frantei au acceptat
 pretentiile invingatorilor, in conditiile in care capitala a fost teatrul unei mari
manifestari politice socialiste (Comuna din Paris) inabusita in sange de
guvernanti.
Pacea s-a semnat la 10 mai 1871 la Frankfurt am Main. Dar
resentimentele ramase in urma acestui razboi vor influenta relatiile
internationale europene si vor constitui o cauza a primului razboi mondial.

VIII. Diplomatia europeana in fata redeschiderii chestiunii orientale.

Tratatul de pace de la San Stefano si Congresul de pace de la Berlin
(1875-1878)

La scurta vreme dupa unificarea Germaniei, o noua criza a pus in

discutie stabilitatea europeana: redeschiderea chestiunii orientale prin
izbucnirea rascoalei antiotomane din Bosnia-Hertegovina. Reactia
Imperiului Otoman – represiune brutala - starneste un puternic ecou in
randul marilor puteri, mai ales in Rusia, care vede in aceasta un prilej de a-si
lua revansa pentru infrangerea din 1856.
Reprezentantul Angliei la Constantinopol aratase ca rascoala din
Hertagovina fusese incurajata de Rusia. In anul 1876 Rusia a intreprins o
ampla actiune diplomatica de izolare a Imperiului Otoman. Discutiile
cele mai importante au fost purtate de tarul Alexandru al II-lea cu
imparatul Franz Josef al Austro-Ungariei la Reichstadt, in iulie1876 si
apoi la Budapesta, la nivel de ministri, in ianuarie 1877. Cele doua mari
puteri au convenit ca in eventualitatea victoriei- pentru rusi era o
certitudine – sa se accepte independenta Serbiei, Muntenegrului sia
Romaniei. Aceasta din urma trebuia sa cedeze Rusiei cele 3 judete din
Sudul Basarabiei, urmand sa
 primeasca Dobrogea. Rusia isi lua angajamentul sa nu creeze un stat
 bulgar la sud de Dunare, care ar fi fost practic vasalul St. Petersburgului.
In Anglia, primul ministru Disraeli a aratat necesitatea implicarii
 britanice in conflictul care se profila amenintator, in ce liderul
opozitiei liberale, Gladstone, a atras atentia Europei asupra soartei
 popoarelor subjugate din Imperiul Otoman. Aceasta din a trebuit sa
accepte, in decembrie 1876, deschiderea unei Conferinte a ambasadorilor, la
Constantinopol, care sa reglementeze reformele necesare pentru a usura
situatia popoarelor crestine din imperiu. Chiar din prima zi, sultanul a
anuntat promulgarea unei Constitutii care garanta toate drepturile si
libertatile cetatenesti; dar aceasta masura nu a fost considerata suficienta de
Rusia.
 18

Esuarea tratativelor a deschis drum liber razboiului. Constienti de

acest lucru liderii liberali din Romania si-au asumat conducerea tarii
 pregatind o eventuala participare la razboi. In acest sens, in tratativele de la
Livadia, din septembrie 1876, Ion C. Bratianu a solicitat incheierea unei
conventii militare romano-ruse care sa garanteze integritatea teritoriala a
Romaniei. Chiar daca acest lucru s-a acceptat, dorinta Rusiei de a relua cele
3 judete era evidenta. Cel care si-a asumat misiunea de a semna aceasta
Conventie la 4/16 aprilie 1877, a fost Mihail Kogalniceanu, caruia i s-a
incredintat in acest scop conducerea Ministerului de Externe.
Razboiul a izbucnit la 22 aprilie 1877. Trupele ruse au trecut in
Romania si apoi la sud de Dunare. Otomanii au deschis ostilitatile impotriva
 porturilor romanesti de la Dunare. La 9 mai 1877 Mihail Kogalniceanu a
 proclamat independenta Romaniei.
Dar in mod surprinzator, in iunie si iulie, rusii au fost respinsi la
Plevna. Cum situatia se contura dramatic, marele duce Nicolae a solicitat
sprijinul armatei romane. Pentru a impiedica o posibila transformare a
Romaniei in teatru de razboi principele Carol a raspuns acestei solicitari.
Trupele romane au venit la Plevna, dar o noua conventie de colaborare
militara cu Rusia, care sa se garanteze integritatea teritoriului romanesc, nu a
fost acceptata de imperiul ţarist.
Plevna a capitulat dupa un lung asediu la 10 decembrie 1877. Rusii s-
au indreptat spre Constantinopol ajungand in apropierea capitalei otomane –
la San Stefano- in ianuarie 1878. In aceste conditii s-a incheiat armistitiul la
31 ianuarie. Indignat de pretentiile Rusiei, Disraeli a trimis flota britanica in
Stramtori (13 februarie 1878).
Pacea intre Rusia si Imperiul Otoman s-a incheiat la 19 februarie/3
martie 1878 fara participarea reprezentantilor Romaniei. Acesteia i se
recunostea independenta, la fel ca si Serbiei si Muntenegrului, dar trebuia sa
cedeze cele 3 judete urmand a primi Dobrogea. Pri prevederile pacii lua
fiinta un stat bulgar autonom cu iesire la Marea Egee. Aceasta ultima
 prevedere a nemultumit si Austro-Ungaria, si Anglia mai ales, care acum a
amenintat cu razboiul, mobilizandu-si trupele. Pentru a preveni o escaladare
a conflictului, dar si pentru a demonstra Europei vointa de pace a Germaniei,
Bismarck a propus un congres european la Berlin care sa reglementeze
litigiul balcanic.
Congresul de la Berlin 13 iunie-13 iulie 1878, unde Bismarck a
spus ca vrea sa fie un “samsar cinstit” a dat o solutie dezavantajoasa
Rusiei in
 privinta Bulgariei. Aceasta pierdea iesirea la Marea Egee si era impartita in
doua regiuni: una de nord, autonoma, incredintata unui principe strain
(Alexandru Battenberg) si cealalta numita Rumelia condusa de un
 19

guvernator crestin numit de Poarta Otomana. Austro-Ungaria primea Bosnia

si Hertegovina spre administrare, se recunostea conditionat independenta
Romaniei, a Serbiei si a Muntenegrului. Anglia a primit spre
administrare insula Cipru, important obiectiv militar pentru dominatia
britanica in Mediterana. Congresul de la Berlin a salvat pacea Europei, dar a
lasat adanci resentimente, mai ales din partea Rusiei, care a acuzat
Germania de “nerecunostinta”, si a Imperiului Otoman fata de Anglia.
Acestea se vor accentua cu timpul fiind una din cauzele izbucnirii primului
razboi mondial din anul 1914.

IX. Diplomatia europeana si razboaiele balcanice din 1912-1913 Pacea

de la Bucuresti

Pentru a asigura securitatea statului german, cancelarul Bismarck a

organizat un sistem de aliante politico-militare al carui element de baza era
alianta Reich-ului cu Austro-Ungaria (7 octombrie 1879). La aceasta alianta
a aderat Italia (mai 1882) si printr-un tratat secret si Romania (30 octombrie
1883). Nici alianta cu Rusia nu a fost neglijata: cu aceasta Germania a
incheiat intelegeri in iunie 1881 si apoi in septembrie 1884 in cadrul aliantei
celor trei imparati. Cand aceasta alianta nu a mai putut fi reinnoita din cauza
divergentelor ruso-austro-ungare privind soarta Bulgariei (1886), Bismarck a
incheiat in secret o intelegere separata a Germaniei cu Rusia in iunie
1887 (“tratatul de reasigurare”). Tratatul trebuia reinnoit in 1890, dar
destituirea lui Bismarck nu a mai permis acest lucru. Toata aceasta politica
a aliantelor a avut drept consecinta replica adversarilor Germaniei, mai
ales a Frantei, care a reusit sa incheie o alianta militara cu Rusia in anii
1891-1893 apoi o intelegere cu Anglia ("antanta cordiala") in aprilie 1904.
A urmat intelegerea dintre Anglia si Rusia,din 31 august 1907. In felul
acesta s-a ajuns la o impartire a Europei in blocuri politico-militare
antagonice si la acceptarea ideii ca o confruntare militare de proportii
este in fond inevitabila. In acest sens, feldmaresalul german Schlieffen a
elaborat o strategie, in fond o improvizatie, care sa duca Germania la
victorie intr-un razboi pe doua fronturi: o infrangere rapida a Frantei ca la
1870, in timp ce armata rusa s-ar fi mobilizat incet la frontiera de est, apoi
armata germana se intorcea rapid la aceasta frontiera pentru a infrange
trupele ruse stranse acolo.
La inceputul secolului al XX-lea o serie de crize diplomatice au dus
 batranul continent pana in pragul razboiului: prima criza marocana din 1905,
criza anexarii Bosniei-Hertegovina de catre Austro-Ungaria in 1908 ,a doua
criza din 1911.
 20

 N-au lipsit nici razboaiele locale in care au fost implicate tarile

europene: un razboi greco-turc in 1897, razboiul hispano-american din 1898,
razboiul anglo- bur din 1899-1902, razboiul ruso-japonez 1904-1905 si
razboiul italo-turc din anii 1911-1912.
In toata aceasta perioada, Peninsul Balcanica a continuat sa fie o zona
de conflicte (“butoiul de pulbere al Europei”). Statele balcanice: Grecia,
Bulgaria, Serbia si Muntenegru urmareau lichidarea ultimelor posesiuni
otomane in zona, mai ales Macedonia o regiune bogata era revendicata
de toate tarile mai sus mentionate. Dar in conditiile unor presiuni
evidente ale
 puterilor europene special Italia si Austro-Ungaria asupra Imperiului
Otoman, tarile balcanice au inteles necesitatea colaborarii lor pentru a transa
in folosul lor soarta teritoriilor stapanite de turci. Astfel in anul 1912, sub
 patronajul Rusiei, interesata sa-si intareasca pozitiile in Balcani, s-a ajuns la
semnarea unor tratate bilaterale, intre Bulgaria si Serbia la 12 martie 1912 la
Belgrad, urmat de conventia militara din 12 mai 1912, apoi intre Bulgaria si
Grecia la 29 mai 1912. In septembrie 1912 s-au finalizat si tratativele
Bulgariei si Serbiei cu Muntenegru. Liga balcanica devenise o realitate.
Obiectul principal al disputei, impartirea Macedoniei intre invingatori
ramanea neprecizat partile angajandu-se sa se supuna, dupa victoria asupra
otomanilor, arbitrajului tarului Nicolae al II-lea.
Razboiul a izbucnit la 5/18 octombrie 1912 prin atacarea de catre
tarile balcanice a Imperiului Otoman.
A urmat o serie de victorii ale armatelor statelor balcanice au
transat soarta razboiului, dar nu au rezolvat contradictiile dintre
invingatori. La acestea s-au adaugat si presiunile marilor puteri: Austro-
Ungaria nu vedea cu ochi buni succesele Serbiei, iar Rusia nu a mai
sprijinit revendicarile Belgradului si ale Sofiei.
Armistitiul incheiat intre Bulgaria si Imperiul Otoman la 20
noiembrie-3 decembrie 1912 a permis deschiderea la Londra a unei
conferinte a ambasadorilor puterilor europene in paralel cu conferinta de
 pace a reprezentantilor tarilor beligerante (3/16 decembrie 1912).
 Negocierile fost lungi si anevoioase. In martie 1913 au fost reluate
ostilitatile intre Bulgaria si Imperiul Otoman; Adrianopolul a fost cucerit de
 bulgari la 26 martie 1913. Semnarea pacii a fost impusa in final de ministrul
de externe britanic, Sir Eduard Grey, la 17/30 aprilie 1913. Cea mai mare
 parte a Macedoniei revenea Serbiei, dar pentru a-i impiedica iesirea la Marea
Adriatica, Austro-Ungaria a impus si a obtinut crearea statului albanez.
 Nemultumita de rezultatele tratatului de pace, Bulgaria sprijinita in
secret de Austro-Ungaria, si-a atacat fostii aliati,Serbia si Grecia, la 17-
18 iunie 1913 declansand al doilea razboi balcanic. De data aceasta
Romania s-
 21

a implicat in conflict: si-a mobilizat armata si a trecut Dunarea ajungand

rapid, fara lupte, in apropiere de Sofia. Bulgaria invinsa a cerut pace.
Conferinta de pace s-a tinut la Bucuresti intre 29 iulie-10 august 1913
sub patronajul premierului roman Titu Maiorescu. La conferinta au
 participat toate tarile balcanice cu exceptia Imperiului Otoman. Bulgaria a
 pierdut o serie de teritorii si a cedat Romaniei Cadrilaterul (sudul Dobrogei).
Cu mici exceptii granitele fixate atunci au ramas valabile pana in ziua de azi.
Interventia in forta a Romaniei impotriva aliatei Austro-Ungariei,
Bulgaria, a demonstrat ca tratatul secret de alianta din 1883, si reinnoit chiar
in februarie 1913, nu mai avea de fapt nicio semnificatie.
In timpul razboaielor balcanice conducerea militara a Germaniei a
cerut ca sa se profite de criza diplomatica pentru a declansa conflictul
general, considerat oricum inevitabil (sedinta secreta din 8 decembrie 1912).
Acest lucru nu s-a acceptat la cererea amiralului Tirpitz ,care a solicitat
un ragaz de un an si jumatate pentru largirea canalului dintre Marea
Baltica si Marea Nordului pentru a facilita trecerea navelor germane
dintr-o mare in alta. Lucrarile de reamenajare ale canalului urmau sa se
incheie asadar in iunie 1914.

X. Activitatea diplomatica europeana in timpul primului razboi

mondial (1914-1918). Romania in razboi alaturi de puterile Antantei
(1916-1918)

Vara anului 1914 parea sa fie lipsita de tensiuni diplomatice, chiar se

realizase un acord anglo-german privind constructia caii ferate spre Bagdad.
Dar asasinarea printului mostenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand la
Sarajevo (28 iunie 1914) de catre membrii unei organizatii nationaliste
sprijinite de Serbia a fost pretextul care a declansat razboiul mondial. Cu
acordul imparatului german, ministrul de externe austro-ungar Berchtold a
trimis o nota ultimativa umilitoare Serbiei (23 iulie 1914). Desi nota a
fost
 practic acceptata, liderii austro-ungari, incurajati de conducerea militara a
Germaniei, care au actionat fara stirea imparatului Wilhelm al II-lea sau
a cancelarului Bethmann-Hollweg, au respins raspunsul sarb si au
declarat razboi Serbiei la 28 iulie 1914. Razboiul nu a putut fi limitat
doar la conflictul dintre Austro-Ungaria si Serbia caci, respectandu-si
angajamentele asumate fata de Belgrad, si Rusia s-a decretat mobilizarea in
sprijinul fratilor slavi din Balcani. In aceste conditii, necesitatea de a
aplica rapid planul Schlieffen a determinat declansarea mobilizarii in
Germania urmata de declaratia de razboi a Reich-ului catre Rusia (1
august). Dar tot conform
 planului Schlieffen, trupele germane in proportie de ¾ s-au indreptat spre
 22

frontiera cu Franta si cu Belgia. Aceasta din urma tara a fost invadata la

3 august, urmand imediat declaratia de razboi a Germaniei catre Franta.
Fata de invadarea Belgiei, Anglia a reactionat declarand razboi
Germaniei la 4 august 1914. In decurs de o saptamana Europa, si practic
lumea intreaga, fusesera cuprinse intr-un război de proportii nemaivazute
care avea sa se extinda in anii urmatori.
In luptele care au urmat, planul Inaltului Comandament German a
esuat la sfarsitul lunii august in incercarea de a cuceri Parisul (batalia de pe
Marna august-septembrie 1914). In Prusia Orientala doua armate rusesti au
navalit inainte de a se fi incheiat concentrarea tuturor trupelor la
frontiera. Dar la sfarsitul lunii august 1914 noii comandanti din zona,
generalii Hindenburg si Ludendorff au invins pe rusi in doua batalii
celebre (Tannenberg si Lacurile Mazuriene), victorii care le-au asigurat
celor doi lideri o aura de glorie pana la sfarsitul vietii. Germanii au
indepartat
 primejdia de la frontiera lor, fara insa a invinge definitiv numeroasa armata
rusa
Esuarea razboiului de miscare a fost urmata de trecerea la un razboi de
 pozitii, in transee, pe ambele fronturi, situatie ce se va mentine in urmatorii 4
ani. In aceste conditii noul comandant al armatei germane Falkenhayn a
aratat imparatului ca razboiul nu mai putea fi castigat doar prin victorii
front, unde superioritatea Antantei fata de Puterile Centrale era evidenta ,ci
si prin recurgerea la mijloace politice: adica determinarea uneia dintre
adversari sa incheie o pace separata – iar Rusia parea puterea care ar fi
acceptat pana la urma aceasta solutie. Tot din arsenalul mijloacelor politice
facea parte, pentru ambele tabere, recrutarea de noi aliati. In acest din urma
aspect diplomatiei avea sa-i revina rolul decisiv, iar mijloacele cele mai
eficiente pentru acest scop vor fi promisiunile si amenintarile.
Si in tabara Antantei aceste probleme au fost intelese in acelasi mod:
castigarea de aliati era vitala pentru obtinerea victoriei. Initial la 3 august
1914, Italia si Romania regelui Carol I, care aveau tratate de alianta cu
Puterile Centrale si-au proclamat neutralitatea, respectiv expectativa armata.
La scurta vreme (23 august) Japonia a declarat război Germaniei, trecand la
ocuparea coloniilor germane din Pacific.
La 4 septembrie 1914 la Londra reprezentantii puterilor Antantei
au semnat un acord prin care se angajau sa nu incheie vreo pace separata
cu Puterile Centrale si sa lupte pana la victoria finala.
Rusia a oferit Romaniei un tratat de neutralitate, promitându-i ca in
cazul in care va pastra neutralitatea va avea dreptul ca la sfarsitul razboiului
sa ocupe toate teritoriile locuite de romani din Austro-Ungaria (18
septembrie 1914). Rusia se temea ca regele Carol I va impune in cele din
 23

urma intrarea Romaniei in razboi de partea Puterilor Centrale. Acest

lucru nu s-a intamplat ,iar regele a murit la 10 octombrie 1914 fiind urmat la
tron de nepotul sau Ferdinand.
La 14 noiembrie 1914 Imperiul Otoman s-a alaturat Puterilor
Centrale; prin inchiderea traficului maritim prin Stramtori puterile
occidentale, Anglia si Franta, pierdeau o posibilitate de a mai ajuta Rusia in
efortul de razboi. In schimb flota engleza a instaurat blocada coastelor Marii
 Nordului , declarand o grava criza alimentara in Germania.
Pentru anul 1915, obiectivul Puterilor Centrale a fost declansarea unei
vaste ofensive pe frontul de est. Chiar daca au fost repurtate succese
(cucerirea Poloniei) armata rusa nu a fost invinsa. Politic insa, Germania s-a
folosit de victoriile ei pentru a proclama un stat independent polonez pe
teritoriul ocupat de la Rusia (5 noiembrie 1916) in speranta atragerii
 polonezilor in armata germana. Aceasta speranta nu s-a confirmat in schimb
orice incercare de a mai obtine o pace separata cu Rusia a fost sortita
esecului.
In aprilie 1915 un corp expeditionar britanic a incercat sa
cucereasca
 peninsula Gallipoli pentru a cuceri Stramtorile, dar dupa multe luni de lupta
aceasta operatiune a esuat. In octombrie 1915, Puterile Centrale speculand
resentimentele Bulgariei din razboaiele balcanice au determinat aceasta tara
sa intre in razboi de partea lor. La scurta vreme eroica rezistenta a Serbiei a
luat sfarsit, iar Imperiul Otoman putea fi ajutat eficient de catre Germania.
Incercarea Germaniei de a raspunde la blocada engleza printr-un
razboi submarin nelimitat a declansat protestele Statelor Unite, determinate
de scufundarea navei “Lusitania” (7mai 1915). Germania si-a limitat
razboiul submarin.
Diplomatia Antantei a obtinut un mare succes promitand Italiei
realizarea tuturor revendicarilor ei teritoriale asupra Austro-Ungariei prin
semnarea Conventiei secrete de la Londra (26 aprilie 1915).
Concomitent s-a declansat o vasta campanie propagandistica in Italia,
care i-a silit in final pe liderii tarii -premierul Orlando si ministrul de externe
Sidney Sonino - sa accepte intrarea in razboi impotriva Austro-Ungariei.
Declaratia de razboi a Italiei catre Germania va avea loc 15 luni mai tarziu,la
26 august 1915. Insa contributia militara a Italiei nu a influentat prea
mult raportul de forte in favoarea Antantei.
Pentru anul 1916 Comandamentul German a hotarat sa-si mute efortul
 principal pe frontul de vest unde s-au desfasurat marile batalii de la Verdun
si de pe raul Somme. Rusia a sprijinit pe anglo-francezi in iunie prin
declansarea unei mari ofensive in Galitia (“ofensiva Brussilov”), dar in
scurta vreme operatiunile militare au trebuit reduse. In aceste conditii
 24

 puterile Antantei au cerut ultimativ Romaniei sa intre in razboi ,

 promitandu-i realizarea idealurilor nationale, fapt confirmat de conventia
militara si politica din 17 august 1916.Zece zile mai tarziu Romania a
declarat razboi Austro-Ungariei si armata romana a trecut Carpatii. Dar
contraofensiva armatelor Puterilor Centrale a dus la ocuparea Bucurestilor la
6 decembrie 1916, a zonei petrolifere, in total ¾ din teritoriul Romaniei pana
la vechea granita dintre Moldova si Tara Romaneasca. Guvernul roman,
Parlamentul si familia regala s-au refugiat la Iasi. Franta prin misiunea
militara condusa de generalul Berthelot si-a asumat refacerea armatei
romane pentru operatiunile militare din 1917.
Intrarea Romaniei in razboi a atras dupa sine numirea celor doi lideri
militari germani, Hindenburg si Ludendorff, in functia cea mai inalta de
conducere a armatei, asigurandu-le si rolul cel mai important in deciziile
 politice.
Astfel dupa cucerirea Bucurestilor, cancelarul german Bethman
Hollweg a facut propuneri de pace Antantei (12 decembrie 1916) fara a
 preciza conditiile de negociere. Ludendorff a prezentat armatei germane
aceasta initiativa ca venind din partea Antantei, iar refuzul acesteia din urma
nu a intarziat (30 decembrie). In schimb diplomatia americana, prin
vocea
 presedintelui W.Wilson a cerut la 21 decembrie ambelor tabere aflate in
conflict sa-si defineasca obiectivele pentru care lupta. Pretentiile formulate
de cele doua tabere au facut imposibila o continuare a dialogului.
In aceste conditii conducerea militara germana a hotarat la 9 ianuarie
1917 declansarea unui razboi submarin total, asumandu-si riscul ca Statele
Unite sa intre in razboi de partea Antantei. Acest lucru s-a produs la 6
aprilie, dar fara ca S.U.A sa semneze acordul de la Londra, ci afirmandu-se
ca putere asociata, nu aliata, neangajandu-se cu nimic fata de obiectivele
 politice ale puterilor Antantei.
In acel moment situatia politica cunostea o schimbare radicala. La
inceputul lui martie 1917, in Rusia a izbucnit revolutia democratica ce a dus
la detronarea tarului Nicolae al II-lea (15 martie 1917). Republica a fost
 proclamata in septembrie. Cum Rusia obtinuse deja de la Franta si Anglia
 promisiuni ferme privind dreptul ei de a ocupa Stramtorile si de a-si stabili
frontierele vestice acolo unde va voi (februarie 1917) guvernul provizoriu si-
a propus continuarea razboiului, contrar nazuintelor maselor populare care
voiau pacea.
Comandamentul german a hotarat in martie 1917, sa-l trimita in Rusia
 pe liderul revolutionar exilat in Elvetia, Lenin, care si-a asumat misiunea de
a organiza o noua revolutie bolsevica si de a incheia in cel mai scurt timp
 25

 pacea cu Germania. Trupele germane sa se deplaseze din Rusia in

Franta unde ar fi obtinut victoria decisiva inaintea venirii americanilor.
Conducerea militara a Germaniei a respins ofertele de pace din 1917
venite prin intermediul unui ofiter belgian, ruda cu noul imparat Carol I,
al Austro-Ungariei, si de la papa Benedict al XV-lea (august 1917).
Cum ofensiva planuita de Rusia in vara lui 1917 pe front (inclusiv in
Romania) nu a dat rezultatele scontate, nemultumirea populara a permis
succesul loviturii de stat bolsevice conduse de Lenin la Petrograd la 7
noiembrie 1917. Au urmat imediat declararea intentiilor de pace a Rusiei si
incheierea unui armistitiu pe tot frontul (decembrie 1917). Tratativele de
 pace au inceput la scurta vreme la Brest Litovsk. Ele au avut o evolutie
complicata ,dar s-au incheiat la 3 martie 1918.Romaniei i-au fost impuse
conditiile grele ele pacii de la Bucuresti din 7 mai 1918. Contrar
angajamentelor asumate la Brest- Litovsk, armata germana a ocupat o mare
 parte din Rusia, 800 000 de km2, permitand insa proclamarea independentei
Finlandei , statelor baltice si a Ucrainei, ce urmau a fi vasale Germaniei.
Aceste actiuni au compromis definitiv diplomatia germana in ochii opiniei
 publice internationale. In schimb presedintele american Wilson a propus la 8
ianuarie 1918 asa numitele “14 puncte” - conditii pentru o pace echitabila -
ale caror elemente esentiale erau restituirea teritoriilor cucerite (de Puterile
Centrale) si recunoasterea aspiratiilor nationale ale popoarelor din centrul
Europei.
Raspunsul german a venit prin glasul armelor la 23 martie 1918, cand
a pornit ofensiva menita sa cucereasca Parisul si sa ingenuncheze Franta.
Aceasta operatiune a esua in iulie 1918, ca urmare a implicarii masive a
armatei americane pe frontul occidental. In aceste conditii Hindenburg si
Ludendorff au anuntat guvernul ca situatia de pe front se indrepta rapid spre
dezastru (29 septembrie 1918) si au cerut democratizarea vietii politice
germane, adica necesitatea ca un guvern de coalitie (cu majoritate socialista)
sa-si asume misiunea de a incheia cat mai repede armistitiul pe baza celor 18
 puncte ale presedintelui Wilson.
Tarile aliate Puterilor Centrale au capitulat pe rand Bulgaria (30
septembrie) Imperiul Otoman (30 octombrie) Austro-Ungaria (3 noiembrie).
In aceste conditii nu mai putea fi vorba de o pace unde sa se recunoasca
statutul de mare putere a Germaniei. Solutia ceruta de liderii militari ai
Antantei a fost dezarmarea armatei germane printr-un armistitiu si apoi
trecerea la negocierile de pace propriu-zise. Cum liderii militari germani nu
acceptau acest lucru, in Germania a izbucnit revolutia (3 noiembrie
1918- revolta marinei militare) apoi la 9 noiembrie proclamarea
republicii la Berlin. Noul guvern dominat de socialisti si-a asumat
misiunea acceptarii
 26

armistitiului in conditiile formulate de aliatii occidentali (Compiegne 11

noiembrie 1918) punandu-se astfel capat razboiului.
Armatei germane i s-a cerut predarea armamentului greu( tunuri,
avioane, submarine, nave) dar i s-a permis pastrarea armamentului
individual si intoarcerea imediata in tara unde noul guvern (Ebert si
Scheidemann) aveau sa o foloseasca pentru ca revolutia sa nu ajunga sa
ia
 proportii ca in Rusia. Tratatele de pace de la Brest-Litovsk si Bucureşti au
fost declarate caduce, iar trupele germane au fost retrase imediat din toate
teritoriile cucerite.

XI. Diplomatia păcii şi a securităţii colective în perioada internbelică.

Eşecul politicii conciliatoriste (1919-1939)

Primul război mondial a dus la dispariţia şi destrămarea a patru imperii:

austro-ungar, german, rus şi otoman. Rezultatul, grăbit de un val de mişcări
revoluţionare, a fost constituirea în Europa Centrală şi de Est a noi state
independente: Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, Cehoslovacia, Austria ( care
iniţial a cerut unirea cu Germania), Ungaria, iar alte state şi-au desăvârşit
unitatea naţională precum România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (
ulterior Iugoslavia).
Conferinţa păcii a trebuit să ţină seama de aceste realităţi şi să accepte la
dezbateri pe reprezentanţii ţărilor mai sus menţionate. Conferinţa şi-a propus
o transformare fundamentală a relaţiilor diplomatice prin acceptarea
 principiul naţionalităţilor şi prin crearea unei organizaţii internaţionale
menită să rezolve paşnic litigiile dintre state.
Acest din urma obiectiv s-a materializat imediat după deschiderea
Conferinţei de la Versailles (18 ianuarie 1919, când a căpătat contur Liga
 Naţiunilor, operă a preşedintelui american W.Wilson.
Însă în privinţa relaţiilor diplomatice s-au păstrat trăsăturile celor din
vremea războiului: deciziile importante au fost luate numai de către
Consiliul marilor puteri învingătoare: S.U.A, Anglia, Franţa, Italia,
ignorându-se statele mici, cu “interese limitate” iar o serie de dezbateri
au fost secrete; apoi reprezentanţii ţărilor învinse nu au fost admişi la
Conferinţă.
Între puterile învingătoare au apărut imediat divergenţe: Franţa dorea
dezmembrarea Germaniei dar s-a lovit de opoziţia Angliei şi a Statelor
Unite. Atunci Franţa a impus principiul desbăgubirilor de război pe care
urma să le plătească Germania, ca o metodă de a impedica refacerea
economiei germane şi implicit a potenţialului ei militar. Germaniei i-a fost
 27

impusă cedarea a 11% din teritoriu şi limitarea armatei. Tratatul de pace a

fost semnat la Versailles la 28 iunie 1919.
Condiţii similare au fost impuse Austriei prin tratatul de la Saint
Germain (10 septembrie 1919) şi Bulgariei la Neuilly (27 noiembrie 1919).
Ungaria a fost redusă la frontierele ei etnice, recunoscându-se unirea
Transilvaniei cu României (Trianon 4 iunie 1920).
Ţările învinse au considerat tratatele de pace drept dictate şi şi-au
 propus de la început revizuirea lor. Europa s-a împărţit în state revizioniste şi
state care doreau menţinerea sistemului creat la Versailles. Acest sistem era
garantat de Anglia şi Franţa în condiţiile în care legislativul american a
impus neparticiparea S.U.A. la activitatea Ligii Naţiunilor ( martie 1920) şi
revenirea la o politică de izolaţionism. În felul acesta pacea s-a dovedit a
fi doar un armistiţiu între două războaie mondiale.
Divergenţele nu au întârziat să apară între Anglia şi Franţa. Cea din
urma urmărea izolarea diplomatică a Germaniei şi menţinerea ei într-o stare
de dependenţă economică. Anglia nu era interesată în primul rând de politica
de pe continent; în plus considera menţinerea cu orice preţ a păcii drept o
condiţie indispensabilă pentru stabilitatea urişului imperiu colonial britanic.
Preţul acestor interese urma să fie plătit de statele mici vecine cu Germania.
În octombrie 1924, prin acordurile de la Locarno, Germania a recunoscut
graniţele ei de vest, cu Franţa şi Belgia, dar nu şi pe cele din est, cu Polonia
şi Cehoslovacia. Pentru această recunoaştere parţială, Germania a fost
 primită în Liga Naţiunilor în 1926, deşi nu erau motive pentru aceasta.
Germania ducea o politică făţişă de contestare a tratatului de la Versailles şi
în acest scop se aliase cu Rusia Sovietică încă din aprilie 1922.
Franţa a încercat să contrabalanseze politica Germaniei sprijinind
formarea de alianţe regionale între ţările care susţineau sistemul de la
Versailles. Astfel a susţinut formarea în 1921 a Micii Înţelegeri
(România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) şi în 1934 formarea Înţelegerii
Balcanice ( România, Turcia, Grecia şi Iugoslavia).
Liga Naţiunilor, unde s-a ilustrat strălucitor Nicolae Titulescu, a încercat
materializarea idealurilor de securitate colectivă şi dezarmare, dar s-a lovit
de opoziţia ţărilor revizioniste, dar a marilor puteri care au sabotat sistematic
orice demers concret.
Stabilitatea a primit o grea lovitură prin izbucnirea marii crize
economice din anii 1929-1933. Germania s-a folosit de această criză pentru
a scăpa de plata datoriilor de război, a obţine egalitatea de înarmare
alături de marile puteri, iar tensiunile sociale provocate de criză au
facilitat ascensiunea spre putere a lui Adolf Hitler, lider politic extremist
al cărui
 28

obiectiv era revizuirea tratelor de pace. Hitler a devenit cancelar al

Germaniei la 30 ianuarie 1933.
În faţa acestei evoluţii liderii politici britanici au impus o politică de
conciliatorism, încercând salvarea păcii. Astfel Hitler a putut să reînfiinţeze
armata germană ( Wehrmacht-ul în martie 1935) şi a remilitalizat Renania în
martie 1936, fără a se lovi de opoziţia serioasă a Angliei şi a Franţei. Tot în
1936, Hitler a reuşit să obţine o alianţă cu o altă mare putere revizionistă:
Italia fascistă, condusă de Benito Mussolini (formarea axei Berlin-Roma în
noiembrie 1936).
Mussolini a invadat Etiopia, sfidând sancţiunile Ligii Naţiunilor (1935-
1936) şi împreună cu Hitler l-au susţinut pe dictatorul spaniol Francesco
Franco pentru a câştiga războiul civil din Spania (1936-1939).
Intenţiile răboinice ale lui Hitler erau clare. Dictatorul german şi-a
inştiinţat colaboratorii despre acest lucru într-o şedinţă secretă din 5
noiembrie 1937. Liderii militari germani care s-au opus acestei idei au fost
ulterior compromişi şi destituiţi.
În martie 1938, sigur de sprijinul lui Mussolini, Hitler a anexat Austria.
La 30 septembrie acelaşi an Hitler a organizat o conferinţă internaţională la
Munchen unde împreună cu Mussolini, cu N.Chamberlain, premierul
 britanic şi E.Daladier, premierul Franţei, s-a hotărât dezmembrarea
Cehoslovaciei în favoarea Germaniei.
Abia în martie 1939, când Hitler a ocupat toată Cehoslovacia,
puterile occidentale Anglia şi Franţa au decis să se opună la alte anexiuni
ale Germaniei şi au dat garanţii de securitate teritorială Poloniei, României,
Greciei şi Turciei (martie-mai 1939).
La 22 mai 1939 Germania hitleristă a încheiat o alianţă militară cu Italia
fascistă ( “pactul de oţel”).
Anglia şi Franţa au iniţiat tratative cu U.R.S.S. pentru a contracara
 politica expansionistă a Germaniei şi Italiei. Dar cum oferit nimic
dictatorului sovietic, I.V.Stalin, acesta din urmă a decis să propună un pact
de neagresiune Germaniei hitleriste oferindu-i nu numai linişte pe frontul de
est ci şi materiile prime indispensabile (petrol, grâu, bumbac) pentru maşina
de război germană. Pactul a fost semnat la 23 august 1939 de către miniştrii
de externe ai Germaniei şi U.R.S.S.-ului – Ribbentrop Molotov. Uniunea
Sovietică urma să refacă graniţele fostului imperiu rus pe seama
Poloniei, Finlandei, Ţărilor Baltice şi României (de la care urma să
anexeze Basarabia).
In aceste conditii, la 1 septembrie 1939,Germania a atacat
Polonia.Conform angajamentelor asumate, Anglia şi Franţa au declarat
război Germaniei la 3 septembrie. Cel de-al doilea război mondial izbucnise.
 29

XII. Diplomaţia marilor puteri în timpul celui de-al doilea război

mondial. Churchill, Roosevelt, Stalin – negociatori (1939-1945).
Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947).

Declaraţia de război a Angliei şi a Franţei nu a fost urmată de nici o

acţiune militară în următoarele 8 luni (“războiul ciudat”). În acest timp,
trupele germane au nimicit rapid armata poloneză şi au ocupat Varşovia (22
septembrie). De la 17 septembrie trupele sovietice au ocupat partea de vest a
Poloniei, împărţind din nou această ţară cu germanii, prin acordul de la
Moscova din 28 septembrie 1939.
În cursul lunii septembrie 1939, majoritatea ţărilor europene şi-au
 proclamat neutralitatea. România a făcut acest lucru la 6 septembrie 1939.
În timp ce trupele germane ocupau noi poziţii de luptă în vest, Uniunea
Sovietică a declanşat războiul împotriva Finlandei (30 noiembrie 1939), fapt
 pentru care a fost exclusă din Liga Naţiunilor (14 decembrie 1939). În martie
1940 după lupte grele, Uniunea Sovietică a reuşit să impună Finlandiei
un tratat de pace anexându-şi o serie de teritorii finlandeze.
În lunile februarie-martie 1940 preşedintele Roosevelt a început o
acţiune de mediere a păcii trimiţându-l în Europa, la Londra, Paris, Roma şi
Berlin pe diplomatul Sumner Welles. Nu s-a ajuns însă la nici un
rezultat. Germania a ocupat Danemarca şi Norvegia (aprilie 1940).
La 10 mai 1940, ziua în care Winston Churchill a devenit prim-ministru
a Marii Britanii, germanii au declanşat ofensiva pe frontul de vest,
înregistrând un şir de victorii care au dus la distrugerea armatei franceze;
armata engleză a reuşit cu greu să fugă de pe continent prin portul
Dunquerque.
Când situaţia se contura clar în defavoarea Franţei, Italia i-a declarat
război, sfidând avertismentele preşedintelui Roosevelt (10 iunie 1940). La
24 iunie 1940 Franţa a acceptat să capituleze la Compiegne.
În condiţiile prăbuşirii Franţei, U.R.S.S. a trecut la ocuparea ţărilor
 baltice şi în 26-28 iunie 1940 a impus României cedarea Basarabiei şi
Bucovinei de Nord. Apoi la 30 august 1940, Germania şi Italia au tranşat
litigiile de frontieră maghiaro-român impunând României cedarea
Ardealului de Nord către Ungaria prin Dictatul de la Viena.
Tot în vara lui 1940 aviaţia germană a purtat un şir de lupte cu aviaţia
 britanică, în spaţiul aerian al Angliei (“bătălia Angliei”) încheiată cu victoria
englezilor.
Singur în faţa puterilor axei, Marea Britanie a obţinut sprijinul S.U.A,
cedându-i bazele ei militare din Atlantic (2 septembrie 1940) şi importând de
 30

 peste ocean mari cantităţi de materiale de război prin “legea de împrumut şi

închiriere”.
In noiembrie 1940,a avut loc o racire a relatiilor sovieto germane in
urma vizitei lui Molotov la Berlin (12 13 noiembrie 1940),prilej cu care
Hitler a ignorat pretentiile sovieticilor asupra Stramtorilor si Balcanilor. La
18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr.21 prin care hotara atacarea
URSS la15 mai 1941.
Atacul a intarziat din cauza operatiunilor militare intreprinse de
germani pentru cucerirea Iugoslaviei si a Greciei(aprilie mai 1941). În cele
din urmă Germania a atacat U.R.S.S. În cele din urmă, Germania a atacat
U.R.S.S. la 22 iunie 1941 înregistrând mari succese până în decembrie.
Atacarea U.R.S.S. a dat o nouă dimensiune, mondială, războiului.
Aproape imediat, Winston Churchill, adversar notoriu al sistemului
comunist a afirmat sprijinul britanic pentru sovietici. În iulie,
preşedintele Roosevelt a trimis la Moscova misiunea condusă de
Averell Harrimann
 pentru a stabili ajutorul necesar sovieticilor.
La 15 august 1941, la baza militară Argentia din Canada, preşedintele
Roosevelt şi Winston Churchill au redactat Charta Atlanticului- un set de opt
 principii pentru organizarea postbelică a lumii şi au pus bazele Coaliţiei
 Naţiunilor Unite, deşi S.U.A încă neutre. Ulterior, toate guvernele în
exil ale ţărilor ocupate de germani şi apoi Uniunea Sovietică au aderat la
 principiile Chartei Atlanticului. Sovieticii au încheiat acorduri de colaborare
(livrări de material de război) cu Anglia şi S.U.A prelungite an de an până la
sfârşitul războiului. Pentru a ajuta eficient frontul de est, englezii şi sovieticii
au ocupat împreună Iranul în august 1941. În decembrie 1941 ofensiva
germană a fost oprită în faţa Moscovei.
La 7 decembrie 1941, Japonia (care încheiase un tratat de neutralitate
cu U.R.S.S în aprilie 1941) a atacat baza americană de la Pearl Harbour, fără
declaraţie de război. Acest atac a însemnat intrarea S.U.A în conflagraţia
mondială. Câteva zile mai târziu Germania, Italia şi aliaţii lor (România,
Ungaria, Bulgaria, Finlanda a trimis declaraţii de război Statelor Unite.
Această extindere a conflictului, a pus problema coordonării acţiunilor
aliaţilor. În acest sens sovieticii au cerut imperativ deschiderea unui al doilea
front în Europa pentru a slăbi presiunea germanilor pe frontul de est. La
consfătuirile purtate între Roosevelt s-a văzut însă că singura acţiune
eficientă nu putea fi realizată decât în Nordul Africii. La 8 noiembrie
1942 trupele anglo-americane au debarcat în această zonă şi au cucerit-o
până în martie 1943. În aceeaşi perioadă sovieticii au repurtat marea
victorie de la Stalingrad (19 noiembrie 1942- 1 februarie 1943),
momentul de cotitură al războiului. În corespondenţa purtată cu Churchill
şi Stalin, Roosevelt a pus
 31

 problema fixării ţelurilor politice ale Naţiunilor Unite pentru a evita apariţia
unor tensiuni diplomatice după război. În ceea ce îi privea, sovieticii şi-au
exprimat dorinţa de a păstra graniţele obţinute prin aplicarea pactului
Ribbentrop Molotov, contrar principiilor Chartei Atlanticului, precum şi
dorinţa de a avea”guverne prietene” la graniţele U.R.S.S. ca să nu se mai
repete atacul din 22 iunie 1941.
La întâlnirea Churchill –Roosevelt de la Casablanca, din 19-23 ianuarie
1943, preşedintele american a anunţat hotărârea Naţiunilor Unite de a
încheia războiul numai prin “capitularea necondiţionată” a puterilor Axei. La
această întâlnire, Churchill l-a convins pe Roosevelt că singura operaţiune
militară realizabilă este o debarcare în Sicilia şi Italia şi nu deschiderea celui
de-al doilea front cum cerea I.V.Stalin. Această decizie l-a nemulţumit
pe dictatorul sovietic, în condiţiile în care frontul de vest ducea greul
războiului iar el însuşi ducea o politică de conciliere cu marile puteri
capitaliste marcate de autodizolvarea, în mai 1943, a Internaţionalei a III-a
comuniste ( întemeiată în 1919 ca instrument al propagandei sovietice).
Debarcarea din Italia a avut loc în lunile iulie şi august 1943. Consecinţa
a fost arestarea şi demiterea lui Mussolini (25 iulie) şi capitularea Italiei (8
septembrie 1943). Însă nu a urmat succesul militar dorit de aliaţii anglo-
americani. Germanii au luat în stăpânire restul teritoriului italian şi s-au
apărat cu disperare. Roma a căzut abia la 4 iunie 1944, iar luptele au
continuat până în mai 1945, în nordul Italiei. Proiectul debarcării anglo-
americane în Balcani ( “săritura de pisică”) a trebuit să fie abandonat.
În aceste condiţii, la întâlnirea Churchill-Roosevelt de la Quebec (17-24
august 1943), preşedintele american l-a anunţat pe premierul britanic de
hotărârea sa fermă de a deschide cel de-al doilea front printr-o debarcare în
Franţa la jumătatea lunii mai 1944.
Această decizie a fost reconfirmată la prima întâlnire a “celor trei mari”
 – Roosevelt, I.V.Stalin şi Churchill desfăşurată la Teheran între 28
noiembrie – 1 decembrie 1943 unde s-au dezbătut şi problemele legate de
organizarea postbelică a lumii.
În primăvara şi vara lui 1944, ofensiva sovietică a eliberat teritoriul
U.R.S.S. şi a trecut la operaţiuni militare pe teritoriul ţărilor vecine –
România şi Polonia.
Cum înfrângera Germaniei se contura clar, statele aliate axei au încercat
negocieri de pace separată cu Naţiunile Unite. Pentru a preîntâmpina
desprinderea sateliţilor săi din alianţa cu Germania, Hitler a luat unele
măsuri de siguranţă, cum ar fi ocuparea militară a Ungariei în martie 1944.
La 6 iunie 1944 aliaţii anglo-americani au debarcat în Normandia şi au
trecut la ocuparea Franţei. La sfârşitul lui iulie sovieticii s-au apropiat de
 32

Varşovia, unde la 1 august 1944 a izbucnit o insurecţie populară condusă de

forţele anticomuniste. Lipsită de sprijinul sovieticilor insurecţia a fost
învinsă după 63 de zile de eroică rezistenţă, Varşovia distrusă şi o mare parte
a populaţiei civile masacrate.
Evenimentele s-au precipitat în Balcani. La 23 august 1944, la Bucureşti
a fost arestat Ion Antonescu şi România a întors armele împotriva
Germaniei. Armata sovietică a ocupat rapid România. O mişcare similară,
insurecţională, a avut loc Sofia, la 9 septembrie 1944 urmată de instaurarea
unui guvern prosovietic, în condiţiile în care sovieticii intraseră deja pe
teritoriul Bulgariei şi îi declaraseră război la 5 septembrie 1944.
La 12 septembrie 1944, s-a încheiat la Moscova armistiţiul dintre
România şi Naţiunile Unite; a urmat la 19 septembrie armistiţiul cu Finlanda
şi la 28 octombrie cel cu Bulgaria. Convenţiile de armistiţiu au fost impuse
de Molotov, şi conţineau prevederi cu caracter politic, despăgubiri de război,
măsuri de colaborare militară ulterioară ( mai puţin armistiţiul cu Finlanda).
Prevederile convenţiilor de armistiţiu vor constitui baza de elaborare a
 prevederilor tratatelor de pace.
Prăbuşirea frontului german din Balcani, făcea iminentă intrarea
armatelor sovietice în Grecia. Pentru a împiedica acest lucru, Churchill s-
a deplasat la Moscova în zilele de 9-19 octombrie 1944. Acolo a discutat
cu I.V.Stalin oferindu-i o împărţire a sferelor de influenţă în Europa
(“acordul de procentaj”), adică dreptul U.R.S.S. de a influenţa politica de
a influenţa evoluţia politică din ţările ocupate de trupele sovietice s-au aflate
în curs de ocupare ( inclusiv Polonia). În schimb, Stalin a promis că nu se va
implica în niciun fel în situaţia din Grecia. Evenimentele ulterioare vor
evolua în sensul celor fixate la Moscova. La această întâlnirea a fost
reprezentat şi
 preşedintele american Roosevelt.
La începutul lui ianuarie 1945 a fost declanşată marea ofensivă sovietică
spre Berlin, în timp ce aliaţii occidentali nu reuşiseră încă să treacă Rinul. În
aceste condiţii a avut loc întâlnirea de la Ialta, din Crimeea, între “cei trei
mari” ( 4-11 februarie 1945). Ca şi la Teheran, conferinţa a fost prezidată de
 preşedintele Roosevelt, dar cel şi-a impus punctul de vedere a fost
I.V.Stalin. La Ialta s-au fixat zonele de ocupare ale Germaniei, problema
reparaţiilor, principiile organizării Naţiunilor Unite şi s-a hotărât evoluţia
spre democraţie a ţărilor eliberate din Europa. În ceea ce priveşte soarta
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, evenimentele ulterioare vor da o crudă
dezminţire speranţelor de democratizare pentru că în aceste ţări se va
instaura dictatura comunistă.
Războiul s-a încheiat la 9 mai 1945 după cucerirea Berlinului de către
trupele sovietice, prin capitularea necondiţionată a Germaniei.
 33

Japonia a capitulat şi ea necondiţionat la 2 septembrie 1945 după ce a

fost supusă bombardementului atomic american la 6 şi 9 august 1945.
În zilele de 17 iulie – august 1945 a avut loc o nouă conferinţă a
“celor trei mari” la Potsdam, lângă Berlin. În locul lui Roosevelt
(decedat la 12 aprilie 1945) fusese numit Harry S.Truman, iar în locul lui
Churchill fusese ales premier Clement Attlee. Conferinţa a reglementat
problemele legate de organizarea postbelică şi a încredinţat misiunea
încheierii tratatelor de pace cu ţările foste satelite ale Germaniei unui
Consiliu al Miniştrilor de Externe ai marilor puteri (Franţa a fost acceptată
în acest sistem).
Au avut loc trei conferinţe ale acestui consiliu la Londra, Moscova şi
Paris. Lucrările Conferinţei de Pace s-au deschis la Paris, la 29 iulie 1946. A
doua zi a fost publicat textul tratatelor de pace, în forma elaborată de
consiliul miniştrilor de externe, text care urma să fie supus
dezbaterilor.Reprezentanţii ţărilor învinse au fost admise la tratative.
Acestea au fost lungi şi anevoioase şi s-au încheiat mereu prin impunerea
 punctului de vedere al marilor puteri (15 octombrie 1946).
Dintre cele 5 ţări foste satelite ale Germaniei (Italia, România,
Bulgaria, Finlanda şi Ungaria), numai Italiei i s-a recunoscut statutul de
cobeligeranţi. României i-a fost recunoscută Transilvaniei de Nord, Bulgaria
a păstrat Cadrilaterul obţinut prin acordul lui Hitler din septembrie 1940,
Ungaria a revenit la graniţele fixate la Trianon, în 1920 iar Finlanda la
cele din 1940.
Conferinţa miniştrilor de externe de la New York din noiembrie-
decembrie 1946 a dat forma finală a tratatelor de pace. Ceremonia semnării
lor oficiale a avut loc la Paris la 10 februarie 1947.
Tratatul de pace cu Germania nu s-a semnat niciodată. Tratatul de pace
din 1947 a fost urmat de împărţirea Europei în sfere de influenţă şi de aşa
numitul “război rece”. Dar apariţia armelor de nimicire în masă a influenţat
în mod decisiv percepţia asupra războiului.
Pe continentul european nu au mai avut loc confruntări militare, iar prin
negocieri între marile puteri s-a putut evita o catastrofă nucleară.
Sistemul dominaţiei sovietice s-a prăbuşit în 1999, punându-se capăt
războiului rece. Lumea a intrat într-o nouă fază de evoluţie.
34