Revoluţia franceză

În secolul al XVIII-lea în Franţa exista un regim absolutist. Societatea franceză era

împărţită în stări:
-starea I – nobilimea;
-starea a II a – clerul înalt;
-starea a III a – burghezia, orăşeni, restul populaţiei.
Regimul politic din Franţa se va confrunta cu o criză. Aflat în criză de bani şi lipsit de
autoritate, regele Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea Stărilor Generale, care nu a mai
fost convocată de peste 200 de ani şi care era dominată de reprezentanţii primelor două ţări.
Cu prilejul alegerilor pentru Adunarea Stărilor Generale au ieşit la iveală şi
nemulţumirile francezilor, care au întocmit Caiete de doleanţă. Adunarea Stărilor Generale
şi-a început lucrările la 5 mai 1789. Aici, reprezentanţii primelor două stări doreau votarea
unor impozite, pe când reprezentanţii stării a treia, doreau reforme politice care să le permită
accesul la putere. Nemulţumiţi, reprezentanţii stării a treia vor părăsi Adunarea şi vor forma o
Adunare Naţională Constituantă. Ruptura s-a produs în momentul în care regele a încercat să
dizolve Adunarea. Reprezentanţii stării a treia vor forma o gardă naţională, şi la 14 iulie 1789
au ocupat închisoarea Bastilia, simbol al absolutismului monarhic. Peste tot se vor forma gărzi
naţionale şi începea ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de Marea Teamă. În aceste
condiţii, la 4 august 1789 au fost desfiinţate privilegiile feudale, iar la 26 august 1789 a fost
dată Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, concepută ca un document cu valoare
universală, bazându-se pe principiile dreptului natural, afirmând principiul separării puterilor
în stat şi garantând libertăţile individuale.
Revoluţionarii au jurat că nu se vor despărţi până nu îi vor da Franţei o constituţie.
Aceasta a fost dată în iulie 1790, prin care Franţa devenea monarhie constituţională.
Foarte mulţi nobili francezi au părăsit ţara şi au plecat în statele vecine. Pe acest fundal
apare războiul cu Austria, care este declarat în aprilie 1792. Acesta are la început o desfăşurare
defavorabilă Franţei, regele este acuzat de trădare şi închis, iar monarhia este înlăturată.
Adunarea Naţională este înlocuită de o Convenţie Naţională. Francezii se vor mobiliza şi vor
obţine victoria de la Valmy din 20 septembrie 1792.
La 21 septembrie 1792 a fost proclamată replublică şi a fost dată o nouă constituţie, şi
anume constituţia anului I.Anii republicii au fost grei şi pentru Franţa. Cu ajutor englez în
februarie 1793 s-a constituit prima mare coaliţie împotriva Franţei, formată din vecinii Franţei.
În această situaţie, puterea a fost preluată la 2 iunie 1793 de iacobini. Iacobinii au
guvernat prin măsuri dure. Franţa era condusă de Comitetul Salvării Publice, de Comitetul
Siguranţei Generale şi de Tribunalul Revoluţionar.
În fruntea Franţei erau personalităţi precum: Roberspierre, Saint-Just Danton, Jean-
Paul Marat. Măsurile dure adoptate de iacobini au dat unele roade, deoarece pe plan intern a
fost restabilită ordinea, iar pe plan extern a fost înlăturat pericolul. În urma complotului de la 9
Thermidor (27 iulie 1794), iacobinii sunt înlăturaţi.
Începând cu 1795 în Franţa se va impune regimul Directoratului, ţara fiind condusă
de cinci directori. Puterea legislativă era deţinută de Consiliul celor 500 şi Consiliul
Bătrânilor.

1
 În Franţa reapare criza şi au loc mişcări sociale (Conjuraţia egalilor, condusă de
Gracchus Babeuf). Aceste proteste au fost înfrânte, iar cu acest prilej se vor remarca o serie de
tineri ofiţeri, cum este cazul unui tânăr corsican de 25 de ani, Napoleon Bonaparte. El este
numit în fruntea celei de-a treia armate franceze care acţiona împotriva austriecilor din Nordul
Italiei, dar care era şi cea mai slabă armată.
Napoleon s-a dovedit un bun organizator şi un fin psiholog. Cu o armată bine motivată,
Napoleon a obţinut 12 victorii într-un an, pe când celelalte două armate nu au obţinut nicio
victorie.
Campania din Italia devenea primul succes al războiului desfăşurat între 1796-1997.
Napoleon era convins că noi victorii îi vor asigura prestigiul şi de aceea se hotărăşte să
lovească indirect Anglia, organizând expediţia din Orient. Napoleon va pleca în Egipt în 1798,
şi deşi este înfrânt în Abukir de amiralul Nelson, iar expediţia din Siria a fost nedecisă,
campania din Egipt a fost un succes.
De aici află de situaţia din Franţa şi hotărăşte să se întoarcă.