Ordinul cavalerilor templieri

Conversie Anul I Istorie

Ordinului Templierilor (1119-1312), celebrii „călugări-războinici” medievali.

După prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecţie pelerinilor creştini din Ţara
Sfântă, mai mulţi nobili, în special descendenţi ai unor vechi familii flamande şi burgunde, au
înfiinţat un ordin militar religios, denumit iniţial „Pauperes commilitones Christi Templique
Solomonici” („Soldaţii sărmani ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon– latină), denumire
prescurtată apoi în „templieri”. Conduși de francezul Hughes de Payens, Ordinul Cavalerilor
Templieri a fost înființat în 1118. Conform cronicarului medieval Guillaume din Tyr, în anul
1119, nouă cavaleri s-au prezentat în faţa patriarhului Ierusalimului, unde au depus jurămintele
de sărăcie, obedienţă şi castitate. Numele lor provine de la locul unde și-au stabilit cartierul
general, pe Muntele Templului, din Ierusalim.

Ilustrație de Guillaume de Tyr din secolul al XIII-lea reprezentându-l Baldwin al II-lea cedând
Templul lui Solomon către Hugues de Payns și Gaudefroy de Saint-Homer.(Sursa
https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1128-Cavalerii-Templieri )
Ilustrație reprezentând primul Templu al lui Solomon. A fost construit de Solomon pe Muntele
Moria din Ierusalim, astăzi cunoscut drept Muntele Templului. Templul lui Solomon a fost
distrus în timpul cuceririi regatului Iudeei de către babilonieni, între 587-586 î.Ch. În timpul
dominației persane împăratul Cirus cel Mare a permis evreilor reclădirea lui, noua clădire
fiind cunoscută drept ”Cel de-al Doilea Templu”. (Sursa
https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1128-Cavalerii-Templieri ).

Misiunea era de a proteja pelerinii creștini pe drumul către Orașul Sfânt, în timpul
cruciadelor. În anii de început, Ordinul a avut doar 9 membri, în principal, din cauza regulilor
rigide pe care le impuneau. Pe lângă originea nobilă, cavalerii erau obligați să depună jurământ
de sărăcie, ascultare și castitate.
Din 1127, au început să își promoveze principiile cu mai multă deschidere, atrăgând un
număr mai mare de nobili în rândurile lor. După recunoașterea lor oficială de către Sfântul
Părinte, la 13 ianuarie 1128, influența pe care o aveau în societate a crescut rapid.
Când templierii au ajuns în Ţara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii
bolnavi într-o mânăstire spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică încă
din 1113. Însă, la această dată, ei nu erau organizaţi ca un ordin militar-religios, această
inovaţie fiind introdusă de templieri.
Templierii nu erau călugări în sensul strict al termenului, deşi depuneau jurămintele
monahale de castitate, sărăcie şi obedienţă, ei nu trăiau izolaţi de lume, într-o mănăstire, ci
erau prezenţi pe câmpul de luptă, purtând robe albe şi o manta albă pe care era cusută o cruce
roşie, simbol al martiriului. Cavalerii nu erau numai „călugări-războinici”, ci şi bancheri,
comercianţi, constructori, proprietari de terenuri şi de corăbii, diplomaţi, consilieri ai capetelor
încoronate şi Suveranilor Pontifi şi multe altele.
La intrarea în organizație, renunțau la toate bunurile deținute, în favoarea Ordinului
Cavalerilor Templieri, care devenea, astfel, cu atât mai bogat cu cât avea mai mulți membri,
care se angajau să nu posede decât strictul necesar.
Templierii au schimbat instituţia monahală occidentală, introducând conceputul de
„călugăr-războinic”, au revoluţionat viaţa economică medievală având filiale în numeroase
ţări.
Ordinului Templierilor era structurat ierarhic:
 Marele Maestru îşi desfăşura activitatea la sediul central, din Ţara Sfântă,  supraveghea
toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Țara Sfântă și Europa de Est, cât și
afacerile financiare din Europa Occidentală. Printre Marii maeștri se numără Hugues de
Payens (fondatorul), Bernard de Tremelay,  Gérard de Ridefort, Jacques de Molay etc.
 teritoriile din Occident erau împărţite în provincii, administrate de câte un comandant
al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea pe Maeştrii responsabili de conducerea
caselor teritoriale ale templierilor.
Principalii ofiţeri ai Ordinului erau Marele Maestru, Seneşalul, Mareşalul, Comandanţii şi
Postăvarul.
Devenise una dintre cele mai bogate şi mai puternice instituţii private din istorie ca
urmare a inovațiilor economice introduse. Ordinul cavalerilot templieri a dobândit multe
proprietăţi, terenuri, sate, păduri, mănăstiri, porturi etc., atât în Occident, cât şi în statele
cruciate din Orient, multe fiind donate de persoane particulare.
În fortificaţiile templierilor se păstrau averile oamenilor bogați (nobili, regi, papilor) în
schimbul unei mici dobânzi, acestea fiind locuri sigure. În timpulCruciadelor, activitatea
comercială a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în Europa Occidentală şi Mediterană.
Ordinul Templierilor s-a aflat chiar în centrul avântului economic, transportând
pelerini, echipament militar, bani, animale şi mână de lucru din Occident spre Ţara Sfântă,
întorcându-se din Orient cu mirodenii, ţesături de lux, tămâie şi uleiuri uleiuri rare, folosite în
ceremoniile religioase. Pelerinii şi comercianţii preferau să călătorească sub protecţia
templierilor deoarece erea perioada în care piraţii, atât creştini, cât şi sarazini, răspândeau
groaza pe mare.
Templierii erau organizați drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al
lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizație internațională eficace
din Europa.
 Fiecare țară cu o prezență notabilă a templierilor avea un Maestru al Ordinului
Templierilor în acea regiune ( Franța, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul
Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou și Ungaria ). Toți aceștia
răspundeau în fața Marelui Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viață, care
supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât și proprietățile financiare din vest.
Nu se cunoaște un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului,
existau între 15000 și 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevărați.
Templierii administrau multe întreprinderi, și mulți europeni intrau zilnic în contact cu
ei, de exemplu lucrând la o fermă sau podgorie, ori folosind Ordinul ca pe o bancă în care să
își depoziteze averea personală. Ordinul, însă, rămânea în continuare independent de stăpânirea
locală (deci era "neimpozabil"), practic fiind un "stat în stat". Aveau o armată cu care putea
străbate liber toate granițele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar, adică un adversar
acceptabil și pentru restul societății. Această situație a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii
europene, în contextul în care templierii se arătau interesați în fondarea unui propriu stat
monastic (călugăresc), după cum făcuseră cavalerii teutoni (germanici) în Prusia după 1226.
Bernard de Clairvaux și fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul
specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele
de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum
ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câți cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să
ia masa în liniște, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână și nu aveau voie să
aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii.  Pe măsură ce
ordinul creștea, au fost adăugate din ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de
clauze ajungând în final până la câteva sute.
Templierii ereau împărțite în trei categorii: cavalerii aristocrați (purtau robe albe cu o
cruce roșie și o manta albă), sergenții proveniți din oameni de rând(purtau o tunică neagră cu o
cruce roșie în față și în spate și o manta neagră sau maro ) și clericii.
Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică. Erau echipați drept cavalerie grea, cu
trei sau patru cai și cu unul sau doi paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau
străini angajați pentru o anumită perioadă de timp. Din categoria poziționată sub cavaleri ca
importanță făceau parte sergenții, aleși din rândurile populației obișnuite. Erau echipați drept
cavalerie ușoară cu un singur cal, sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea
proprietății Ordinului, treburi domestice sau comerț. Capelanii, constituind a treia clasă a
templierilor, erau preoți consacrați ce aveau grijă de nevoile spirituale ale templierilor.
Membrii noi trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi și proprietăți
Ordinului și să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate și obediență. Majoritatea fraților se
alăturau pe viață, deși unora le era permis să se alăture și pe o anumită perioadă de timp.
Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soției,  însă nu avea
voie să poarte mantaua albă.
Crucea roșie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, deoarece
erea o onoare de a muri în luptă. Aveau o lege de care sublinia faptul că războinicii Ordinului
nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă și atunci să
fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creștin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.
Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest
principiu necompromițător, reputația lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă și armamentul
greu, au făcut din templieri una dintre forțele de luptă cele mai de temut din timpurile
medievale.
Perioada lor de maximă înflorire a durat până în secolul al XIV-lea, Ordinul ajungând
atât de bogat și de influent, încât a stârnit invidia celorlalte puteri din stat, atât laice cât și
religioase.
La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-și piardă puterea, deoarece
nu întotdeauna își atingeau scopul reclamat. Lumea musulmană era mai unită sub lideri
eficienți precum Saladin, iar acțiunile creștine erau măcinate de lupte interne.
Templierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creștine, Cavalerii
Ospitalieri și Cavalerii Teutoni (germanici), iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au
slăbit pozițiile creștine. După mai multe înfrângeri, Ierusalimul a fost pierdut în fața lui Saladin
în 1187. Cruciații au ocupat din nou orașul în abia în 1229 (fără ajutor de la templieri), dar
numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat orașul, care nu a mai fost controlat
vreodată de creștini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.
Au fost obligați să își mute cartierul general în alte orașe din nord, cum ar fi
portul Acra, pe care l-au deținut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291,
urmat de ultimele lor fortărețe de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi) și Atlit. S-au stabilit
în continuare în Limassol, Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în
apropiere de Tortosa. S-au încercat acțiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forță
de invazie de pe Arwad. În 1302, totuși, ei au pierdut și acea insulă, ultimul loc din Țara Sfântă
aflat în mâinile lor.
Regele francez Filip al IV-lea (urcat pe tron în 1285, cunoscut şi drept „cel Frumos”), a
complotat împreună cu papa Clement al V-lea pentru distrugerea Ordinul Templierilor.
Ambiţiosul monarh nu a ezitat să intre în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea, care dorea să
reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creştină. Filip l-a acuzat pe Papă de mai multe
crime, inclusiv erezie şi magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franţa, în 1306. În anul
următor, el a ordonat, în secret, arestarea tuturor templierilor din regat.
În ziua de joi, 12 octombrie 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru templier, fusese
invitat să fie unul dintre purtătorii sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea
acordată de Filip s-a dovedit a fi o capcană. În ziua următoare toţi templierii din Franţa au fost
arestaţi.
Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici, pentru a le expune punctul său de vedere şi a
le solicita sprijinul împotriva membrilor Ordinului din ţările respective. Cei mai mulţi monarhi
au refuzat, pur şi simplu, să creadă acuzaţiile incredibile aduse de regele francez. Cu toate
acestea, Filip s-a bucurat de sprijinul decisiv al papei Clement al V-lea. Născut în Franţa,
acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu ajutorul lui Filip, fiind încoronat papă la Lyon, în 1305.
Având o poziţie precară – el şi-a exercitat pontificatul la Avignon, nu la Roma – Clement nu le-
a luat apărarea membrilor Ordinului.
Procesul de arestare a templierilor s-a desfăşurat între 1307 şi 1314, când a fost ars pe
rug ultimul Mare Maestru templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost acuzaţi de peste 100 de
crime, de erezie, sodomie, idolatrie, precum şi de lepădarea de Hristos.
Acuzaţiile se bazau preponderent pe mărturiile informatorilor regelui şi pe confesiunile
smulse sub tortură. Aceasta era o metodă de interogare acceptată în procesele medievale, care
nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci dovedirea acuzaţiilor. Sub presiunea unor torturi
inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay, care avea o vârstă înaintată în momentul
arestării, a recunoscut acuzaţiile care i se aduceau pe 24 octombrie 1307. O zi mai târziu, alţi
30 de lideri templieri importanţi au cedat şi ei în faţa inchizitorilor, pecetluind soarta
Ordinului. Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin care le cerea suveranilor
catolici să îi aresteze pe templierii din regatele lor, însă în numele papei.
În 1311, Clement al V-lea a prezidat Conciliul de la Viena, care a declarat că Ordinul
Templierilor nu se făcea vinovat de acuzaţiile aduse, având în vedere că acestea nu au putut fi
dovedite. Cu toate acestea, anii de procese şi torturi au distrus Ordinul, care nu mai avea cum
să fie funcţional.
În anul 1312, Clement a emis o bulă papală care dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o
altă bulă care transfera toate bunurile templierilor unui alt ordin religios, cel al ospitalierilor/
Ioanitilor, nu unui conducător laic.
În martie 1314, Marele Maestru Jacques de Molay şi trezorierul său au găsit curajul să
retracteze mărturisirile făcute sub tortură, afirmând că Ordinul nu se face vinovat de învinuirile
aduse. Acuzaţi că au căzut din nou în erezie, pentru că şi-au retras mărturisirea, cei doi au fost
daţi pe mâna regelui, care a ordonat imediat să fie arşi pe rug, fără să se consulte cu Suveranul
Pontif.
 Execuţia a avut loc la 18 martie 1314, pe o mică insulă din mijlocul Senei, în
apropierea grădinilor regale. Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug, Jacques de Molay i-ar
fi blestemat pe Filip al IV-lea şi pe Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un an, pentru a da
socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru nelegiuirile comise.
În acelaşi an Papa Clement al V-lea a murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în noiembrie,
la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui au murit şi ei la scurt timp, fără urmaşi, sfârşindu-se în
acest fel dinastia Capeţienilor.
După dispariția conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie
arestați și judecați, absorbiți în alte ordine militare, precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de
Calatrava, sau lăsați să se retragă și să trăiască în continuare în pace. Unii ar fi fugit în teritorii
ce nu erau sub controlul papei, precum Scoția excomunicată. Acolo, au luptat pentru
regele Robert Bruce (la acea vreme excomunicat și el). Templierii au avut o influență
importantă asupra istoriei Scoției, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei
Stuart în Regatul Unit. Organizația templieră din Portugalia doar și-a schimbat numele, din
Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos cu sprijin cistercian.
Acest nou ordin a cunoscut o nebănuită ascensiune în secolul al XV-lea, în vremea
Marelui său Maestru, prinţul Henric Navigatorul, temerarul geograf care a deschis noi rute,
dezvoltând puterea navală a regatului său. Apoi, majoritatea marilor exploratori portughezi ai
erei descoperirilor au fost membri ai ordinului, navigând sub pavilionul Portugaliei şi cel al
noului ordin militaro-religios. În timp, influenţa ordinului s-a diminuat, în primul sfert al
secolului al XIX-lea fiind desfiinţat laolaltă cu toate ordinele cavalereşti portugheze, pentru a
reveni în 1918, doar ca ordin onorific.
Cavalerii Templieri au inițiat un mare număr de proiecte și construcții de-a
lungul Europei și Țării Sfinte, multe conțin numele de "Templu", datorită asocierii timp de
secole cu templierii. Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ
folosirea imaginii a "doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor și clădiri
rotunde, menite a se asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. 
Biserica Templului aflată în Londra este construită de catre Cavalerii Templieri în
secolul al XII-lea. Biserica este renumită în primul rând pentru nava rotundă pe care o deține.
A făcut parte, inițial, dintr-un complex monahal mai mare ce cuprindea reședintțele membrilor,
facilitățile de antrenament militar, cât și locuri de relaxare pentru proaspeții inițiați, care nu
aveau voie să meargă în oraș fară acceptul Maestrului Templier. Maestrul de la Templu era cel
care conducea ordinul. Sediul ordinului erea folosit pe post de resedință, în momentele în care
ajungeau în oras, de către regi și legați papali.
Biserica Templului-Londra Sursa https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-
temple-londra-67665.html

Templul era folosit și pe post de bancă, păstrându-se sume imense de bani, uneori în
ciuda membrilor de la curtea regala, care doreau limitarea fondurilor unor boieri care nu se
supuneau. Popularitea ordinului a fost mare până în secolul al XIV-lea, moment în care acesta
a fost acuzat de erezie, de blasfemie și de sodomie. Ca pedeapsă, membrii ordinului au fost
închiși în Turnul Londrei, confiscând întreaga avere. Odată cu îchiderea templierilor, cavalerii
de Malta au preluat conducerea asupra teritoriilor și a clădirilor acestora.
Secole de-a rândul, Ordinul Cavalerilor Templieri a hrănit imaginația individuală și
colectivă, dând naștere la mituri, legende și povești. Astfel, se crede că templierii au descoperit
relicve sacre pe Muntele Templului, inclusiv Sfântul Graal (vasul în care Iosif din Arimateea ar
fi strâns sângele lui Iisus și care ar avea puteri magice), Chivotul Legii (care conținea cele 10
porunci primite de Moise pe Muntele Sinai) sau fragmente din crucea pe care a fost răstignit
Isus. Cavalerii templieri sunt mană cerească pentru literatură și cinematografie, cea mai recentă
dovadă fiind best sellerul urmat de blockbusterul Codul lui Da Vinci.

Bibliografie
https://ro.historylapse.org/prima-cruciada
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-au-fost-cu-adevarat-cavalerii-templieri
Barber, Malcolm, The New Knighthood:A History of the Order of the Temple, Cambridge
University Press, 1995.
Barber, Malcolm, The Trial of the Templars, 2nd ed., Cambridge University Press, 2006.
Gogeanu, Paul, Mari procese din istoria justiţiei:Ordinul Templierilor, Ian Hus, Carol I Stuart,
John Lilburne, Mareşalul Ney, Editura Ştiinţifică, 1973.
Ralls, Karen, Enciclopedia cavalerilor templieri, Polirom, 2008.