Evolutii politice si societale in Romania sec XX

NOUL CADRU DE EVOLUŢIE A ROMÂNIEI DUPĂ 1918.

Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, în 1918, România şi-a modificat

locul în Europa, transformându-se dintr-o ţară mică în una de mărime medie. Suprafaţa sa a
crescut de la 138.000 km2 în 1915 la 295.049 km2 în 1918, ocupând locul 10 în Europa.
România era, după Polonia, cel mai mare stat în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea
Egee. Potrivit datelor vremii, Polonia avea 389.000 km2, Cehoslovacia –140.000 km2, Ungaria –
93.000 km2, Iugoslavia – 248.000 km2, Bulgaria – 103.000 km2, Albania – 28.000 km2, Grecia
– 130.000 km2.

a) Populaţia
România avea 7,9 milioane locuitori în 1915; populaţia sa a crescut la 18 052 896 în 1930.

Pe provincii istorice, în Populaţia Suprafaţa

1930, situaţia era km2 %
următoarea: Teritoriul
România 18.052.896 295.049 100
Oltenia 1.519.389 24.978 8,2
Muntenia 4.028.303 52.505 17,8
Dobrogea 811.332 23.262 7,9
Moldova 2.427.498 38.058 12,9
Basarabia 2.863.409 44.422 15,1
Bucovina 853.524 10.442 3,5
Transilvania 3.217.677 62.229 21,1
Banat 941.521 18.715 6,3
Crişana-Maramureş 1.390.243 21.338 7,2
 După cum se observă, provincia cea mai populată era Muntenia, urmată de Transilvania; cel
mai mic număr de locuitori aveau Dobrogea şi Bucovina.
Conferinţa păcii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor sale principiul
naţionalităţilor. S-a urmărit ca noile graniţe europene să includă în cadrul statelor naţionale un
număr cât mai mic de minorităţi. Pe harta Europei au apărut noi state: Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Ungaria, Austria, Cehia s-a unit cu Slovacia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia; la rândul
său, România şi-a întregit teritoriul, iar Serbia a creat, împreună cu Croaţia şi Slovenia, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia).
Datorită evoluţiei istorice de-a lungul secolelor, mai ales în Evul Mediu, popoarele şi apoi
naţiunile s-au amestecat pe arii geografice întinse, astfel că nu s-a putut realiza, la sfârşitul
primului război mondial, o deplină departajare statală pe criterii etnice. Practic, nu exista ţară
fără minorităţi naţionale. Ponderea acestora era de circa 34% în Cehoslovacia, 31% în Polonia,
23% în Iugoslavia, 18% în Bulgaria, 11% în Austria, 10% în Ungaria etc.

În România – potrivit recensământului din 1930 – populaţia totală era de 18.057.028

locuitori, dintre care: 12.981.324 români (71,9%), 1.425.507 unguri (7,9%), 745.521 germani
(6,15%), 728.115 evrei (4%), 582.115 ruteni şi ucrainieni (3,2%),. 409.150 ruşi (2,3%), 366.384
bulgari (2%), 262.501 ţigani (1,5%), 154.772 turci (0,9%), 105.750 găgăuzi (0,6%), 51.842 cehi
şi slovaci (0,35), 51.062 sârbi, croaţi şi sloveni (0,3%), 48.130 polonezi (0,3%), după care
urmau, cu procente mai mici, greci, tătari, armeni, albanezi, huţani şi alte neamuri. Aceste date
concrete arătau că ponderea minorităţilor naţionale era de 28,1%; acestea se aflau în toate
provinciile istorice româneşti, cu o pondere mai mare în Bucovina, Dobrogea şi Transilvania.
Datorită dispersării lor teritoriale, precum şi politicii statului român, în ţara noastră nu s-au
dezvoltat mişcări separatiste, care să pună în pericol unitatea naţională, aşa cum s-au înregistrat
în Cehoslovacia, Polonia sau Iugoslavia.

În ce priveşte religia locuitorilor, situaţia se prezenta astfel: ortodoxă –13.108.227 (72,6%),

greco-catolică – 1.427.391 (7,9%), romano-catolică – 1.234.151 (6,8%), mozaică – 756.930
(4,2%), reformat-calvină – 710.706 (3,9%), evanghelică-luterană – 398.759 (2,2%),
mahomedană – 185.486 (1%), unitariană – 69.267 (0,4%), baptistă – 69.562 (0,3%), lipoveană –
57.288 (0,35%) şi cu sub 0,1% adventistă – 16.102, armeano-
gregoriană – 10.005, armeano-catolică –1.440, alte religii şi secte – 7.434, liber-cugetători –
6.604, nedeclarată – 6.686. Provincia cea mai omogenă din punct de vedere religios era Oltenia
(99% - ortodocşi), iar cea mai mozaicată era Transilvania, unde se întâlneau aproape toate
confesiunile.
După 1918, un număr important de români a rămas în afara graniţelor statului român.
Potrivit unor date statistice, numărul acestora era de peste un milion, dintre care 250.000 trăiau în
Rusia (Uniunea) Sovietică, 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 23.000 în Ungaria, 40.000
în Albania, 13.000 în Cehoslovacia, 200.000 în S.U.A., 100.000 în Australia, 70.000 în Canada.
Procesul de emigrare şi imigrare a cuprins circa 10.000 de persoane pe an. Au plecat din
România în Ungaria în jur de 200.000 de persoane, care au optat pentru cetăţenia maghiară, iar
42.000 de turci, mai ales din Dobrogea şi sudul Basarabiei, s-au stabilit în Turcia. Au venit în
România peste 200.000 evrei (mai ales din Polonia şi Rusia Sovietică), 30.000 aromâni (din
Grecia, Bulgaria şi Albania), 10.000 români din S.U.A. şi Canada.
În perioada interbelică, indicele demografic a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cu un spor
natural de 35 la 1.000 de locuitori, România se afla pe primul loc în Europa (ultimul loc era
ocupat de Suedia, cu 15 naşteri la 1.000 de locuitori). În acelaşi timp, România ocupa prima
poziţie în privinţa mortalităţii infantile, cu 20 decese la 1.000 de nou născuţi (pe ultimul loc se
afla Suedia, cu 4,7 decese la 1.000 de nou născuţi). În cele două decenii ale perioadei interbelice,
România a cunoscut un spor demografic de 4,4 milioane de locuitori, ajungând în 1939 la o
populaţie de aproape 20 milioane.
Repartizarea demografică după mediile de locuire era în 1930 următoarea: 77,78% în
mediul rural, 22,2% în cel urban. Interesant este că, la sfârşitul perioadei interbelice, ponderea
populaţiei rurale a crescut la 81,8%, acest fapt datorându-se ratei de natalitate mai mare în lumea
satelor. Totuşi, în cifre absolute, populaţia urbană a crescut de la 2.087.612 locuitori (în 1919) la
3.621.666 locuitori (în 1939). Structura populaţiei era similară cu cea a statelor vecine: locuiau la
sate 78,6% din cetăţenii Bulgariei, 77,7% din cei ai Iugoslaviei, 65% din cei ai Poloniei etc. În
Ungaria populaţia rurală avea o pondere de 52%, iar în Cehoslovacia de 40% (dintre care 60% în
Slovacia).
Potrivit recensământului din 1930, România avea şase oraşe cu peste 100.000 de locuitori.
Pe primul loc se afla capitala ţării, Bucureşti (640.000 locuitori), urmată la mare distanţă de
Chişinău (115.000), Cernăuţi (113.000), Iaşi (103.000), Cluj (101.000), Galaţi (101.000).
Bucureştii erau cel mai mare oraş din zona sud-est europeană, fiind considerat „micul Paris”,
datorită stilului arhitectural, bulevardelor largi şi luminoase, vitrinelor atrăgătoare, dar şi
instituţiilor sale de învăţământ şi cultură.


Structura populaţiei Număr de locuitori %
după profesiuni era similară
cu cea a mediului de locuire.
Recensământul din 1930
indica următoarele date
concrete: Total
Exploatarea solului 13.070.300 72,4
Industrie 1.715.000 9,5
Comerţ şi credit 722.100 4,0
Transport 505.500 2,8
Instituţii publice 866.500 4,8
Sănătate, sport, 198.600 1,1
divertisment
Alte categorii, 974.900 5,4
nedeclaraţi
 Structura populaţiei Număr de %
după profesiuni era similară locuitori
cu cea a mediului de locuire.
Recensământul din 1930
indica următoarele date
concrete: Total
Exploatarea solului 13.070.300 72,4
Industrie 1.715.000 9,5
Comerţ şi credit 722.100 4,0
Transport 505.500 2,8
Instituţii publice 866.500 4,8
Sănătate, sport, 198.600 1,1
divertisment
Alte categorii, 974.900 5,4
nedeclaraţi
Covârşitoarea majoritate a populaţiei României se ocupa cu agricultura, în timp ce în
industrie lucra mai puţin de 10% din totalul acesteia. O pondere foarte mică o avea populaţia din
servicii, care nici măcar nu a fost recenzată ca atare. În această perioadă, ponderea populaţiei
care se ocupa cu agricultura era în Bulgaria de 80%, în Iugoslavia – 78%, în Cehoslovacia –
29%, Ungaria – 51%, Polonia – 65%. Ţara cu cea mai puţină populaţie care se ocupa de
exploatarea solului era Anglia (5,6%); în această ţară, 46,2% dintre locuitori erau angrenaţi în
activităţi industriale.

b) Caracteristicile vieţii politice

Viaţa politică din România a fost puternic marcată de introducerea votului universal.
Constituţia a fost modificată în iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electorală a apărut în
noiembrie 1918. Se prevedea ca Adunarea Deputaţilor să fie aleasă prin vot universal, egal,
direct, secret şi obligatoriu de toţi bărbaţii majori (peste 21 ani). Pentru Senat se cerea vârsta
minimă de 40 de ani.
 Se cuvine precizat faptul că şi actele de Unire conţineau dezideratul votului universal.
Astfel, Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România, din 27 martie 1918, prevedea că
alegerile parlamentare „se vor face pe baza votului universal, direct şi secret”. Rezoluţia
Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 cerea: „Înfăptuirea desăvârşită a unui
regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Vot obştesc, direct, egal, secret, pe
comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani”.
Legislaţia românească se înscria în ansamblul reformelor înfăptuite în Europa acelei
perioade. O analiză comparativă privind vârsta la care se
acorda dreptul de Cameră Senat Drept
vot şi situaţia femeilor de vot pentru
arată următoarele: Ţara femei
România 21 40 -
Albania 21 40 -
Austria 21 21 da
Bulgaria 21 - -
Cehoslovacia 21 26 da
Grecia 21 40 -
Iugoslavia 21 - -
Polonia 21 30 da
Turcia 18 - -
Ungaria 24/B 29/B da/după
30/F 30/F 30 de ani

Votul universal a chemat la viaţa politică activă milioane de cetăţeni. Sistemul partidelor
politice s-a diversificat. Alături de vechile partide de guvernământ – Liberal şi Conservator – şi-
au desfăşurat activitatea Liga (Partidul) Poporului, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-
Democrat, Partidul Social-Democrat (devenit Partidul Socialist) în vechiul Regat. Lor li s-au
alăturat partidele din provinciile unite: Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul
Ţărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina ; în anii 1920-1923, acestea au
fuzionat cu partide din vechiul Regat. S-au constituit partide ale minorităţilor naţionale: Partidul
German, Partidul Maghiar, Uniunea Evreilor Pământeni etc. Treptat, s-au creat partide
extremiste, de stânga (Partidul Comunist din România) şi de dreapta (Liga Apărării Naţional-
Creştine, Legiunea Arhanghelul Mihail, Partidul Naţional-Socialist German etc.). Regimul
politic din România a evoluat pe o cale democratică, specifică marii majorităţi a statelor
europene.
Imediat după adoptarea actelor de Unire a început acţiunea de integrare a provinciilor
istorice respective în cadrul statului naţional unitar român. Astfel, la 9/22 aprilie 1918 a fost
publicat decretul prin care se ratifica unirea Basarabiei cu România; în aceeaşi zi, doi
reprezentanţi ai acestei provincii au fost incluşi în guvernul României; pentru administrarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru funcţionau Directorate Ministeriale cu sediul la Chişinău,
conduse de directori numiţi prin decret regal. În ziua de 14
13/26 decembrie 1918 au fost promulgate decretul privind ratificarea unirii Transilvaniei cu
România şi cel pentru numirea în guvernul României a trei reprezentanţi ai acestei provincii; un
alt decret, din aceeaşi zi, stabilea că „până la definitiva organizare a României întregite”
conducerea serviciilor publice din Transilvania era încredinţată Consiliului Dirigent. Prin
decretele regale din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 se ratifica unirea Bucovinei; erau numiţi
doi reprezentanţi ai acesteia în guvernul României şi se asigura rezolvarea problemelor specifice
acestei provincii de către Secretariatele de Serviciu cu sediul la Cernăuţi. Toate decretele
menţionau că afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, telefoanele, circulaţia
financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului intrau în atribuţiile exclusive ale
guvernului României. Organele administrative locale aveau menirea de a facilita procesul de
integrare a Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei în cadrul statului român fără disfuncţionalităţi
şi cu luarea în consideraţie a particularităţilor create de-a lungul vremii; ele lucrau sub
conducerea guvernului României.
Pe aceeaşi linie se înscrie adoptarea calendarului gregorian (stilul nou) pe întreg cuprinsul
ţării, utilizat până atunci numai în Transilvania şi Bucovina – ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi
devenind 15 aprilie stil nou.
În noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri generale pa baza votului universal din istoria
României, în urma cărora cetăţenii au ales un singur Parlament. Este semnificativ faptul că
preşedintele Consiliului de Miniştri desemnat în urma acestor alegeri a fost ardelean – Alexandru
Vaida-Voevod, care a depus jurământul în ziua de 1 decembrie 1919, când se împlinea exact un
an de la Unirea Transilvaniei cu România. În şedinţa solemnă din 29 decembrie 1919,
desfăşurată sub preşedinţia lui Nicolae Iorga, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.
În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria
la Alba-Iulia, în faţa Catedralei Ortodoxe (special construită pentru acest eveniment), act ce
simboliza consfinţirea unei realităţi istorice: Marea Unire, înfăptuită în 1918, împlinirea celui
mai scump ideal al poporului român.
c) Viaţa cotidiană
Viaţa de zi cu zi a românilor a cunoscut o evoluţie dinspre tradiţionalism spre modernitate.
În peisajul statului român au fost integrate oraşele şi satele din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania, fiecare cu specificul său. Ocupaţiile s-au diversificat, mai ales ca urmare a
dezvoltării industriei şi a schimbării condiţiilor de muncă. Familia a continuat să fie mediul cel
mai propice pentru viaţa cotidiană a românilor, indiferent de etnie. Locuinţa, îmbrăcămintea,
moda au cunoscut evoluţii spectaculoase, mai ales în mediul urban. Alimentaţia a rămas cea
tradiţională, doar în familiile foarte înstărite înregistrându-se o diversificare notabilă. Asistenţa
medicală a rămas precară, fapt ce explică procentul foarte ridicat al mortalităţii infantile. Viaţa
politică a intrat în cotidian, mai ales datorită campaniilor electorale (în perioada 1919-1939 au
avut lor 11 alegeri parlamentare).
d) Ştiinţa şi cultura
Ştiinţa de carte este un element important în aprecierea gradului de civilizaţie a unui popor.
În 1930, circa 57% dintre români ştiau să scrie şi să citească; cei mai mulţi în Transilvania
(68,3%), cei mai puţini în Basarabia (38,1%). Până în 1940, aproximativ 65% dintre locuitorii
României erau ştiutori de carte. În alte state europene situaţia se prezenta astfel: Bulgaria – 60%,
Ungaria – 84%, Polonia – 67%, Cehoslovacia – 92%. Numărul cel mai mare al ştiutorilor de
carte se înregistra în Franţa (94%).
Caracteristica esenţială a României era puternica dezvoltare a învăţământului liceal şi a
celui universitar, precum şi afirmarea unor mari personalităţi în domeniile ştiinţei, artei şi
culturii.
Realitatea istorică arată că în perioada dintre cele două războaie mondiale România a
cunoscut o evoluţie pozitivă, fiind una dintre ţările cu cea mai puternică dezvoltare economică,
politică şi culturală din Europa.

 2. DINAMICA ECONOMIEI NAŢIONALE

a) Trăsături generale
Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile
necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea
industriei în ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un
cadru geografic-statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe
teritoriul românesc, ceea ce a asigurat pieţei interne o deplină unitate.
Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6
milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de
la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante
progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
 Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin suprafaţa arabilă a
României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice
a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria
electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi
aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, a valorificării noului cadru
politico-statal făurit în 1918.
Nivelul de la care se pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia
anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic,
întreaga economie era dezorganizată: România, care înainte de război era unul dintre cei mai
mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin noi înșine”


b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale

Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. Măsurile vizând refacerea
producţiei au urmărit în acelaşi timp şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional.
Încă din ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi
Comerţului, prin care guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din
străinătate, acordând prioritate produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii
prime etc.). Un rol important l-a avut Societatea Naţională de Credit Industrial, constituită în
1923, care, prin politica de credite, a sprijinit dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost
înfiinţate mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe, între care Fabrica de
Sârmă de la Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copşa Mică-Cugir
(1925), precum şi întreprinderi constructoare de maşini din rândul cărora se remarcă: Malaxa-
Bucureşti (1926), I.A.R.–Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60% din totalul
întreprinderilor industriale existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.
În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul
dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în
Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7
milioane tone în 1936); locul al doilea în Europa la extracţia de aur (5.355 kg. în 1937), după
Suedia; acelaşi loc (după Uniunea Sovietică) la extracţia de gaze (256.491.042 m3 în 1937).
România dispunea de o industrie petrolieră la nivel mondial, în ceea ce priveşte extracţia,
prelucrarea, transportul; în rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România
producea negru de fum, cauciuc sintetic, precum şi opt tipuri de ritm de 5,4% pe an, unul dintre
cele mai ridicate din întreaga lume. Dintre realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire
se remarcau avioanele româneşti construite la I.A.R.–Braşov, cu performanţe similare celor
produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, avionul I.A.R.–80 cu
un plafon de 11.500 m şi o viteză de 530 km pe oră se clasa pe locul 3 în Europa, iar I.A.R.–81
se afla, sub raportul vitezei de zbor, pe locul 4 din lume.
Potrivit aprecierilor făcute de economişti, în 1938 producţia autoh-tonă satisfăcea 80% din
necesităţile de produse industriale ale României.

 Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. S-a realizat, mai ales între anii 1929-
1933, o reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu autobuzul (încă din 1921).
Progrese importante au fost înregistrate în domeniul transporturilor feroviare, prin modernizarea
sistemului de semnalizare şi dirijare, acoperirea necesarului de vagoane şi locomotive. S-au
construit noi linii pentru căile ferate (Ilva Mică-Vatra Dornei, Caransebeş-Reşiţa, Tulcea-
Babagad, Eforie Sud-Mangalia); a început construirea liniilor Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu,
care se vor termina după anul 1944.
România dispunea de un important transport prin conducte (de circa 760 km) care legau
zona petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea
de un transport aerian modern; în 1920 România a creat, împreună cu Franţa, cea dintâi
companie aviatică internaţională din lume (pentru traseul Paris-Viena-Budapesta-Belgrad-
Bucureşti-Istanbul).
Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de Serviciul Maritim
Român, companii care se bucurau de încrederea călătorilor români şi străini.
În 1927 s-a inaugurat prima centrală prima centrală telefonică automată (în Bulevardul
Dacia din Bucureşti), iar prin construirea Palatului Telefoa-nelor (ca urmare a concesiunii
acordate firmei americane International Telephone and Telegraph din New York), care a intrat
în funcţiune în 1933, România dispunea de aparatură la nivelul tehnicii mondiale.
Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale. În structura proprietăţii
agrare s-au produs mutaţii substanţiale. Din cele 9.242.930 ha cât reprezentau moşiile de peste
100 ha, s-au expropriat 6.123.789 ha., adică 66,1%. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 milioane
familii au primit 3,7 milioane ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 milioane ha, reprezentând
izlazuri comunale. Lotul mediu al unei gospodării ţărăneşti era de 3,8 ha, în timp ce o gospodărie
independentă din punct de vedere economic trebuia să aibă minimum 5 ha. Proprietatea mică
(sub 10 ha) deţinea 73,7% din totalul suprafeţei agricole a ţării. O puternică frână în calea
modernizării agriculturii a fost suprapopulaţia agricolă, adică acea forţă de muncă disponibilă din
lumea satului, care nu-şi găsea plasament în alte ramuri economice.
S-au depus eforturi, pe linie guvernamentală, pentru sprijinirea micilor proprietari, dar
rezultatele au fost modeste. O anumită contribuţie au adus la dezvoltarea agriculturii Institutul de
Cercetări Agronomice, Camerele de Agricultură, Consiliul Superior al Agriculturii, Institutul
Naţional de Zootehnie. A început producţia internă de batoze, semănători şi alte maşini agricole,
care în 1938 satisfăcea 80% din necesităţile României.
Producţia la hectar a cunoscut o creştere sensibilă în perioada 1921-1921-1938 (de la 8,56
chintale la 12,5 chintale la grâu, şi de la 8,1 chintale la 13,6 chintale la porumb), dar ea a rămas
în continuare cu mult sub media europeană. Producţia globală a sporit de la 7,1 milioane tone la
13,6 milioane tone în 1929 (nivelul maxim din perioada interbelică). România se afla pe primul
loc în Europa şi pe locul al cincilea pe glob la producţia totală de porumb, pe locul al patrulea din
Europa şi pe locul al zecelea din lume la producţia de grâu, pe locul întâi din lume la producţia
de floarea soarelui.
Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat unificarea monetară prin
retragerea din circulaţie a rublelor (în Basarabia) şi coroanelor (în Transilvania şi Bucovina).
După repetate încercări de revalorizare a leului la cursul din 1914, în 1929 s-a realizat
stabilizarea monetară la un curs de 32 de ori mai mic decât cel antebelic. Treptat, s-a înregistrat
un proces de devalorizare, care a ajuns în 1936 la 36%, iar în 1938 la 56%. Leul a rămas o
monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi S.U.A.
 Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei în 1921, la 141 miliarde lei în 1933 (cel mai
înalt nivel), scăzând apoi la 80 miliarde lei în 1938. Dacă în 1933 datoria externă absorbea
38,4% din buget, în 1938 ponderea acesteia s-a redus la 7%, astfel că achitarea ei devenise
suportabilă pentru contribuabilii români. În 1941, când România a suspendat plata datoriei
externe, aceasta era de 63 miliarde lei. Între 1922-1940, transferul peste graniţă de profit şi de
capital, împreună cu anuităţile datoriei publice externe, s-a ridicat la 406 miliarde lei, adică de
13,4 ori bugetul naţional pe anul 1938, cel mai substanţial buget din perioada interbelică.
Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut în 1919, după care a
cunoscut creşteri notabile. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice s-
a practicat o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o
scădere sensi-bilă (în anul 1929, valoarea unei tone exportate era de 4.000 lei, iar în 1932 de
1.800 lei; dacă în 1929 se exportau 6,6 tone de produse româneşti pentru o tonă de produse
străine, în 1933 raportul era de 15,6 tone pentru o tonă).
Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele au pierdut primul loc la
export, fiind înlocuite de produsele petroliere (cu o pondere de 42% din totalul exportului
românesc). O altă caracteristică o constituia creşterea controlului de stat asupra comerţului
exterior, care din 1934 viza 9/10 din totalul acestuia. În acelaşi timp s-au înregistrat o creştere a
importului de materii prime (de la 9,6%, în 1930, la 33,8% în 1939) şi o scădere a importului de
produse fabricate (de la 65%, în 1930, la 33% în 1939).
c) Economia românească în 1938
Mutaţiile survenite în perioada interbelică au demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei
naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de 45,5%,
iar cea producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei industriale, ceea ce
indica o sensibilă apropiere între cele două mari grupe. Pe ramuri, valoarea produc-ţiei se
prezenta astfel: 1) chimică (inclusiv petrol); 2) metalurgică; 3) textilă; 4) electrotehnică; 5)
pielărie; 6) hârtie şi arte grafice; 7) alimentară.
Contribuţia ramurilor Produsul social % Venitul naţional %
economiei naţionale la produsul
social şi la venitul naţional, în
1938, era următoarea: Ramura
Industrie 39,0 30,8
Agricultură şi silvicultură 30,1 38,1
Construcţii 5,4 4,4
Transporturi 6,4 6,5
Circulaţia mărfurilor 11,2 14,9
Alte ramuri 7,9 5,3









INSTAURAREA REGIMULUI TOTALITAR COMUNIST ÎN ROMÂNIA 1944-1948.

Cuprins

- Obiective

- Primi ani ai războiului. Formarea Coaliţiei Antifasciste

- Conferinţele Interaliate privin organizarea postbelică a lumii

- România de la alegerile parlamentare falsificate din noiembrie 1946 până la creearea

Partidului Unic.

Obiectivele cercetării

- să evidenţieze situaţia României în comparaţie cu celelalte ţări din Centrul şi Sud-

Estul Europei care au intrat în sfera de influenţă a URSS.

- să analizeze modul în care s-a realizat procesul de preluare a puterii de către forţele
comuniste în această zonă, urmărindu-se sublinierea elementelor comune şi a diferenţelor
specifice.

- cazul românesc va constitui nucleul cercetării, analiza urmărind în ce măsură şi până

la ce punct procesul de preluare a puterii de către forţele comuniste s-a integrat într-o
schemă comună tuturor ţărilor din zona de ocupaţie sovietică şi unde şi când apar soluţii
specifice.

- pe baza unei analize comparate, lucrarea va urmări evidenţierea pârghiilor concrete

prin care s-a realizat intervenţia politică a Uniunii Sovietice în statele din zona de ocupaţie, cu
accent bineînţeles pe situaţia României.
 - analiza noastră va urmări cu precădere să reliefeze rolul pe care URSS l-a avut în
impunerea regimului sovietic în România prin comparaţie cu celelalte state din zona de
ocupaţie.

Primii ani ai războiului. Formarea Coaliţiei Antifasciste.

Alianţa Celor Trei Mari, aşa cum avea să rămână cunoscută în istorie, coaliţia dintre
Marea Britanie, Statele Unite şi U.R.S.S. in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost
marcată de o profunda neîncredere si suspiciuni reciproce, în special dintre statul sovietic si
noii săi aliaţi occidentali.

Iată, mai jos, într-o scurtă sinteză, momentele importante ale apropierii celor trei Mari
Naţiuni în timpul războiului. Într-o primă fază aceasta se produce între Marea Britanie şi
Statele Unite. Era firesc, ţinând seama de tradiţia istorică, de valorile comune împărtăşite, de
starea critică în care se afla Regatul Marii Britanii dar, şi de pericolul reprezentat de Germania
nazistă.

Primul moment sesizabil pare a fi discursul rostit în Charloottesvile, Virginia, de către

Roosevelt, la 10 iunie 1940, ziua în care Italia ataca Franţa, aflată la capătul puterilor. În
discursul său, el a combinat condamnarea extrem de dură la adresa Italiei fasciste cu
angajamentu Statelor Unite de a extinde ajutorul material oricărei ţari ce se va opune
agresiunii germane şi intenţia clară a ţării sale de a-şi întări propria apărare. Prin adoptarea
acestei orientări dar şi prin angajamentul asumat SUA abandona neutralitatea formală şi se
pronunţa explicit în favoarea Regatului Unit în confruntarea cu Germania.

Adoptarea Legii de „ împrumut şi închiriere”a armamentului („Lend and lease Act”) la

11 martie 1941, ce permitea preşedintelui dreptul de a împrumuta, concesiona, a vinde sau a
da în schimb, orice articol militar a cărei apărare era considerată de preşedintele american
vitală pentru apărarea Statelor Unit, a fost un alt moment important al sprijinului şi
însemnătăţii pe care îl acorda Roosevelt supravieţuirii Angliei, a valorilor democratice, dar şi
angajarea S.U.A. în război deşi, nu exista o declaraţie oficială.

Intenţiile lui Roosevelt au devenit mai clare odată cu anunţarea ,,stării de urgenţă
naţională nelimitată” într-un discurs rostit la 27 mai 1941.

Atacul german asupra URSS a introdus în ecuaţie un nou partener de coaliţie pentru
Marea Britanie, nesperat dar, extrem de util.
 În 12 iulie 1941 la Moscova era semnat un acord de către ambasadorul britanic, Sir
Stafford Cripps şi ministru de externe al Uniunii Sovietice, Viaceslav Molotov. Conform
acestei înţelegeri cele două guverne se angajau să-şi acorde ajutor reciproc, să-şi coordoneze
acţiunile în vederea înfrângerii Germaniei naziste şi să nu încheie ,,armistiţiu sau tratat de
pace fără acordul celuilalt”.

Începând cu luna august a anului 1941 U.R.S.S. a beneficiat de prevederile legii Lend -
Lease Până la încheierea războiului, americanii au acordat statului sovietic un ajutor
substanţial, constând în armament, echipament, încălţăminte şi hrană de peste unsprezece
miliarde de dolari (valută 1941).

La 14 august 1941 a fost adoptată declaraţia comună anglo-americane intitulată

,,Charta Atlanticului”, unul dintre primele şi cele mai importante documente elaborate de
aliaţi în timpul războiului şi care avea să stea la baza constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Deşi, tehnic vorbind, Statele Unite erau, încă neutre, preşedintele Americii angaja ţara sa în
conflict înaintea declarării oficiale a războiului.

La 24 septembrie 1941, sovieticii au acceptat să adere la principiile stabilite la

Newfounland în ,,Charta Atlanticului”.

Prima conferinţa trilaterală, s-a desfăşurat la sfîrşitul lunii septembrie, începutul lui
octombrie 1941, la Moscova. Scopul acesteia era acela de a găsi modalităţile de a material
Uniunea Sovietică.

,,Declaraţia Naţiunilor Unite”, documentul semnat la 1 ianuarie 1942, de către

preşedintele american F.D.Roosevelt, primul ministru britanic, W. Churchill, ambasadorul
Uniunii Sovietice la Washington, M.M.Litvinov şi cel al Chinei, Soong, la care au aderat în
aceeaşi zi alte 22 de state, a însemnat momentul cel mai important al constituirii Marii
Alianţe împotriva puterilor Axei.

Semnarea Declaraţiei Naţiunilor Unite a constituit momentul final al eforturilor de

constituire a celei mai mari alianţe de forţe militare şi politice cunoscute până atunci.
Neâncrederea şi suspiciunile dintere cei Trei Mari Aliaţi nu au dispărut însă, şi nici nu aveau să
dispară niciodată ţinând cont de viziunile total diferite asupra lumii postbelice.

,,Tratatul de Aianţă în Război Împotriva Germaniei Hitleriste şi Sateliţilor Ei în Europa şi

de Colaborarea şi Ajutor Reciproc între U.R.S.S. şi Marea Britanie” semnat la 20 mai 1942
cuprindea două părţi. În prima parte, care înlocuia acordul din 12 iulie 1941, cele două părţi
contractante se obligau să-şi acorde ajutor militar reciproc şi de altă natură împotriva
Germaniei şi aliaţilor săi europeni şi de a nu încheia armistiţiu sau pace separată cu nici una
dintre aceste state fără a se încunoştiinţa reciproc. Partea a doua cuprindea principiile de bază
ale colaborării dintre cele două părţi pe o durată de 20 de ani din momentul terminării
războiului, în scopul menţinerii păcii sau pentru a face imposibilă repetarea agresiunii de către
Germania sau oricare alt stat european. Tratatul din mai 1942 deşi, lipsit de clauze politice, a
fost folosit atât de Churchill cât şi de Stalin, până în 1944, ca bază a deciziei lor asupra Europei
Centrale şi de Est.

Marea Alianţă s-a format ,,din interese vitale şi de durată”, căutând a preveni o nouă
agresiune sau un nou război – declaraţia lui Stalin din 6 noiembrie 1944.

Strategia experimentată de Stalin în timpul războiului, aceea a camuflajului şi a paşilor 

mărunţi  va da roade după război.

Sfârşitul anului 1942 aducea răsturnări de situaţii favorabile Aliaţilor. După ce în iunie
forţele aeronavale americane obţinuseră victoria de lângă insula Midway, făcând ca iniţiativa
strategică să treacă de partea Comandamentului unificat al statelor majore americano-
britanice pe frontul din Pacific, aliaţii occidentali începeau debarcarea în porturile din Algeria şi
Maroc. În plus, Armata a-8-a britanică, comandată de generalul Montgomery, obţinea o
importantă victorie la El-Alamein asupra generalului Erwin Rommel, supranumit ,,vulpea
deşertului”. Din acest moment aproape tot ţărmul african al Mediteranei se găsea sub
controlul Aliaţilor.

Principalul front rămânea în continuare cel rusesc, acolo unde Hitler îşi masase peste 70
la sută dintre trupele sale, sperând, încă, într-o victorie rapidă. În urma victoriilor aliate din
Pacific, Africa dar mai ales după succesul obţinut de sovietici în bătălia Stalingradului nemţii
pierdeau, chiar dacă nu definitiv, iniţiativa militară. Tot mai mult în tabăra aliată ideea victoriei
devenea credinţă generală.

Pe fondul acestor mutaţii semnificative avea loc la Casablanca, între 14 şi 26 ianuarie

1943, o nouă întâlnire între cei doi şefi de guverne ale puterilor anglo-saxone pentru a pune la
punct noile planuri de război. Stalin fusese insistent solicitat să participe la această întâlnire,
dar premierul sovietic respinsese invitaţia, previzibilă de altfel pentru cei doi, pe motiv că
situaţia complexă de pe front nu-i permite, întrucât se hotăra soarta bătăliei de la Stalingrad şi
de pe frontul central sovietic. Poate multe lucruri ar fi avut alt curs în cazul în care Stalin ar fi
patrticipat la această conferinţă dar el a preferat să rămână încă în expectativă şi să joace până
la capăt rolul de victimă.

Cea mai importantă decizie adoptată la Casablanca, deşi ea nu a fost menţionată în

comunicatul oficial al conferinţei, a fost adoptarea hotărârii capitulării necondiţionate a
puterilor Axei şi a sateliţilor săi. Această hotărâre a provocat numeroase dispute, atât în timpul
războiului, cât şi după încheierea lui. Contestatarii au opinat că adoptarea acestei hotărâri a
dus la prelungirea războiului şi la tăierea oricăror punţi de dialog. Motivaţia a fost însă
determinată de considerente de ordin tactic. Sovieticii erau singurii care luptau efectiv
împotriva germanilor pe continentul european. Nu de puţine ori ruşii îşi acuzau aliaţii că aveau
intenţia de a lăsa pe germani şi pe sovietici să se epuizeze pentru ca în final să-şi impună
condiţiile s-au chiar să încheie o pace separată în detrimentul Rusiei.

Adoptarea hotărârii capitulării ,,fără condiţii” -după expresia lui Roosevelt- a clarificat

într-o oarecare măsură relaţiile dintre Est şi Vest în sensul că Stalin primea asigurări că nu va
exista o apropiere între Hitler şi aliaţii săi occidentali şi vor purta războiul până la capăt.

În timp ce Roosevelt şi Churchill se întâlneau la Casablanca pe frontul rusesc avea loc

una dintre cele mai mari înfruntări militare ale celui de-al doilea război mondial-bătălia
Stalingradului. După cinci luni de lupte în care se cofruntaseră două armate cu mai mult de un
milion de oameni fiecare, Armata Roşie câştiga lupta. Bătălia în care Axa a pierdut o jumătate
de milion de oameni a constituit drept ,,cotitura majoră” a războiului, înfrângerea ireversibilă a
lui Hitler în Est.

Victoriile Armatei Roşii din primăvara şi mai apoi din vara anului 1943 au avut, pe lângă
consecinţele de ordin militar şi consecinţe de ordin politic, cel puţin la fel de importante, dacă
nu mai importante. Astfel, după acel moment nimeni nu mai putea gândi pacea ca fiind doar o
problemă anglo-britanică. Dar cu siguranţă lucrul cel mai important a fost că ,,lupta  de  la 
Stalingrad a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială”. O altă consecinţă ar fi aceea că în
urma schimbării raportului de forţe pe frontul de Est şi perspectiva dominării Europei prin forţa
armatei sale Stalin devine mai puţin dependent de garanţiile occidentale pentru atingerea
obiectivelor, iar diminuarea presiunilor asupra Uniunii Sovietice îl plasau acum într-o poziţie
favorabilă.

Conferinţele Interaliate privin organizarea postbelică a lumii

Cele mai apropiate încercări de a redefini relaţiile din perioada postbelică dar şi cele
privind noţiunea de negocieri de pace au fost conferinţele dintre anii 1943-1945. A fost vorba
de Conferinţele de la Teheran, din1943, cea de la Moscova din toamna anului 1944, de la Ialta
(în Crimeea), de la începutul anului 1945 şi de la Potsdam, în Germania ocupată, în august
1945.

Conferinţa de la Teheran, denumită ,,Evrika”, s-a desfăşurat între 28 noiembrie şi 1

decembrie 1943. Statele Unite au fost reprezentate, pe lângă şeful guvernului, de către Harry
L. Hopkins, aproape nelipsit de la toate întâlnirile importante dintre aliaţi pe timpul
mandatului preşedintelui Roosevelt, Averell Harriman, ambasadorul Statelor Unite la
Moscova, de cei trei şefi de state majore – generalul Marshal, amiralul King şi generalul
Arnold - generalul Somervall, şeful înzestrării armatei, amiralul W. Leahy, generalul John R.
Dean, căpitanul Royal şi Charles Bohlen, consilier şi interpret. Acestora se adăugau
ambasadorul american la Teheran, Louis G. Dreyfus, amiralul MacIntyre –consilier militar
principal – generalul Connolly, comandantul forţelor americane din Golf şi fiul preşedintelui,
Elliot.

Delegaţia britanică, condusă de premierul Churchill, era formată din Arthur Eden,
ministrul de externe, sir Archibald Clarc – Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova,
generalul Alanbrooke, feldmareşalul John Dill, amiralul Cunningham, generalul sir Hastings
Ismay şi maiorul Birse, cel ce îndeplinea funcţia de translator.

Cea sovietică avea în componenţă, alături de premierul Stalin, pe V. M. Molotov,

mareşalul K.E.Voroşilov, Valentin Berejkov, consilier şi interpret, Pavlov, interpret. Pe lângă
aceştia erau prezenţi mai mulşi consilieri şi interpreţi.

Subiectul principal cu care s-a deschis conferinţa şi a consumat cele mai multe energi
find elementul său de greutate în cele patru zile de discuţii l-a constituit ,,Scurtarea duratei
războiului şi câştigarea victoriei cât mai repede”, cum însuşi Roosevelt se exprimase 1 . El a
încercat să-l convingă pe suspiciosul său aliat sovietic că întârzierea traversării Canalului
Mânecii a fost determinată de factori obiectivi şi anume insuficienţa mijloacelor de transport
naval dar, între timp acest impediment fusese depăşit şi se angajase formal de a se deschide
acest al doilea front, în primăvara anului 1944, în jurul datei de 1 mai. Dacă, se vor impune
totuşi unele operaţii de debarcare în zona Mediteranei, în Marea Egee şi în Turcia, nu era
axclusă amânarea operaţiunii, dar nu mai mult de două trei luni 2 .

Stalin, după ce apreciase succesele anglo-americanilor în Pacific şi îşi exprimase

regretul că trupele sovietice nu se puteu încă angaja în luptele împotriva Japoniei, s-a referit
la situaţia de pe frontul sovieto-german, subliniind că armata roşie trebuie să suporte
presiunea a numai puţin de 260 de divizii inamice. În continuare el a expus punctul de vedere
sovietic cu privire la deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei, apreciind că numai
o debarcare dincolo de Canalul Mânecii şi desfăşurarea unor operaţii puternice şi hotărâte în
nordul şi nord vestul Franţei, conjugate cu operaţiile din est, aveau să ducă la zdrobirea
Germaniei naziste. I.V.Stalin avertiza, în mod expres, asupra faptului că debarcarea aliată era
vitală pentru moralul Armatei Roşii, întrucât s-ar creea resntimente, dezamăgirea ar fi mare,

1
Ibidem .
2
Ibidem, p.354 .
iar pentru ruşi va fi greu să continue rezistenţa. Soldaţii ruşi sunt ,,obosiţi de război ”prevenea
el 3 .

Cu toate aceste presiuni venite, atât din partea americanilor, cât şi a sovieticilor,
Churchill nu dorea să renunţe la pista sa mediteraneană, deşi – după cum sublinia- ,,nu era
vorba că eu nu mă înfierbântam după Overlord”. El vroia să lanseze, simultan cu debarcarea
prevăzută pe coastele Normandiei, o operaţiune în Italia şi în Balcani. După calculele sale
menţinerea a cât mai multor divizii germane pe frontul italian şi eventuala intrare a Turciei în
război de partea aliaţilor, ar spori semnificativ şansele de reuşită ale operaţiei dar mai ales de
menţinere pe continent a trupelor debarcate 4 . Acelaşi divergenţe de opinie au existat şi în
cadrul discuţiilor purtate de către specialiştii militari. Generalul Alan Brooke susţinea punctul
de vedere al şefului său politic arătând că frontul din Italia trebuia menţinut şi impulsionat,
obligând astfel comandamentul german să menţină în zonă cele 23 de divizii şi chiar să
mărescă numărul acestora, contribuind indirect, dar eficient, la succesul marii debarcări.
Englezii încercau să-şi convingă aliaţii, că cu cât vor aduce mai multe forţe în Italia, cu atât vor
fi nemţii obligaţi, la rândul lor, să-şi mărească efectivele, descongestionând zona Normandiei.
Derularea operaţiunilor ofensive din Italia urmau să fie în legătură cu acţiuni de ocupare a
insulei Rhodos, pe ţărmul Adriaticii şi amplificarea presiunilor în spaţiul balcanic, generând
abandonarea de către România şi Bulgaria a Axei. Acestor acţiuni, considerate ca fiind
principale, urmau să fie susţinute de raiduri aeriene execuate asupra teritoriului german
pornite de pe aerodromurile din Anglia, Italia şi eventual din Turcia Pentru oficialii britanici
toate acestea acţiuni puteau sprijini, efectiv operaţiunea ,, Overlord”, dar şi partea sudică a
frontului sovieto-german. Pentru ca planul să funcţioneze era nevoie de sprijinul Turciei. Dacă
acestă ţară ar fi trecut de partea aliaţilor aceştia puteau domina Marea Neagră cu ajutorul
submarinelor şi a forţelor navale uşuare fără a fi nevoie de forţe destinate debarcări peste
Canal, în schimb deţinând strâmtorile, puteau utiliza ruta cea mai scurtă pentru
aprovizionarea Uniunii Sovietice 5 . După cum se vede deşi premierul britanic afirmă într-un
mod categoric că principala sa preocupare este debarcarea din Normandia, lucrurile stau cu
totul altfel, justificabile prin prisma intereselor coroanei britanice. După cum subliniam, el
continua să plaseze în centrul politicii sale Mediterana. Sigur,Italia era o cale de a ajunge în
Germania, la fel ca şi Balcanii, dar semnificaţia geopolitică a Mediteranei era mult mai mare.
Mediterana conducea direct în Orientul Mijlociu şi de asemeni putea ajunge în Europa de Est.
Churchill a sesizat destul de repede că Orientul Mijlociu avea o dublă importanţă. Pe de o
parte era important din punct de vedere al surselor petroliere dar începea să constituie şi o
zonă de importanţă geostrategică, Orientul Mijlociu, putea fi şi o poartă de acces în Europa

3
Winston Churchill,.op. cit., vol. II, p.271.
4
Ibidem, p.270-271.
5
Ibidem ,p.262;vezi şi Leonida Loghin, op. cit, p. 356.
sau o ,,intrare de serviciu”.Ca urmare a victoriilor lui Stalin această cale de acces s-a
transformat dintr-o posibilitate strategică, într-una profund politică 6 . Se poate spune, totuşi,
că strategiile lui Stalin nu erau în mod intrinsec greşite, dar exista un punct slab printr-o
premisă pe care Churchill o acceptase fără echivoc – operaţiunea Overlord, poziţia americană
fiind foarte clară în acest sens. O campanie desfăşurată în Est, în acelaşi timp cu operaţiunea
Overlord, era pentru americani ,,irelevantă şi deranjantă”, ea putând fi o posibilitate practică
doar dacă ar fi înlocuit operaţiunea de debarcare în nord – vestul Franţei şi la o scară mai
mică. Cu toate acestea operaţiunea era forte riscantă iar ,,câştigurile de pe urma ei ar fi putut
cântări mai greu în balanţa decât complexitatea ei logistică şi riscurile strategice implicate” 7 .
Sovieticii, au susţinut acelaşi lucru, subliniind că doar debarcarea în vestul Europei era unica
soluţie acceptată. Stalin opina că trebuie mers ,,drept în inima Germaniei”, Balcanii
nereprezentând calea cea mai bună de acces. Esenţa fusese spusă: era nevoie de al doilea
front, dar el nu trebuia să împiedice trupele sovietice să ocupe acele teritorii pe care
dictatorul emitea pretenţii 8 .

Cum elocinţa lui Churchill s-a lovit de împotrivirea celor doi aliaţi ai săi, mult mai
puternici decât el, a trebuit să cedeze şi să accepte recomandările acestora. Stalin a cerut: a) să
se stabiliească drept condiţie esenţială ca luna mai 1944 să fie punctul limită al desfăşurării ei;
b) ca în termen de maxim două – trei luni de la debarcarea principală, să aibă loc o debarcare
de sprijin în sudul Franţei; c) numirea ,,în termenul cel mai scurt” a comandantului suprem al
acestei operaţiuni. Preşedintele american a dat comisiei anglo-americane o instrucţiune simplă
: să se pună pe primul plan al operaţiilor din 1944 Overlord-ul, toate celelalte acţiuni deveneau
secundare şi nu trebuiau să împiedice în nici un fel acţiunea principală .Declaraţia comună
anglo-americană prezentată părţi ruse corespundea aşteptărolor acestora . Operaţia Overlord,
se va declanşa în luna mai 1944 şi va fi sprijinită de o operaţie secundară în sudul Franţei. Ca
drept mulţumire generalisimul se angajase ca în aceeaşi perioadă să declanşeze o puternică
ofensivă pentru a nu permite comandamentului german să transfere forţe din Est în Vest 9 .

Aspectele politice au fost mai puţin abordate fără a se intra în profunzimea problemei.
Churchill le considera încă ,,îndepărtate şi speculative.” Ele urmau să depindă de rezultatele
marilor înfruntări ce aveau să vină şi de starea de spirit a fiecărui Aliat când victoria avea să fie
câştigată. El considera că nu era încă momentul neştiindu-se care urma să fie atitudinea Rusiei la
sfârşitul războiului. Încheierea cât mai grabnică a conflictului şi stabilirea unui instrument

6
Peter Calvocoressi , Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei
postbelice. Edit Polirom , Iaşi ,2000 ,p 84.
7
Ibidem ,p. 85.
8
Thierry de Montbrial ,op.cit, p. 55.
9
Leonida Loghin , op. cit, p.362. vezi şi Winston Churchill, op. cit, p. 272 .
mondial bazat în continuare pe alianţa celor trei mari puteri părea a fi soluţia cea mai viabilă 10 .
Au fost totuşi luate în discuţie câteva probleme considerate de interes major. În mod logic
situaţia Germaniei nu putea lipsi de pe agenda de lucru a celor trei şefi de guverne. Discuţia
purtată pe această temă nu a depăşit, cum era de aşteptat, stadiul preliminar. Cei trei ajunseseră
totuşi la un consens-necesitatea dezmembrării Germaniei. Existau două variante. Prima,
aparţinând preşedintele american, preconiza o împărţire în cinci state autoguvernate şi două
teritorii sub controlul Naţiunilor Unite. Cea de a doua, sugerată de către primul ministru britanic
avea în vedere izolarea totală a Prusiei şi constituirea unei Confederaţii Dunărene sau a unei
Germanii de sud şi a unei Confederaţii Dunărene. Stalin a respins din capul locului, proiectul
britanic, varianta americană fiind mai aproape de intenţiile sale. Întrucât nu s-a ajuns la nici un
rezultat s-a hotărât ca chestiunea statutului teritorial al Germaniei să fie transmis Comisiei
Consultative Europene 11 .

Un alt subiect încins al conferinţei a fost discuţia referitoare la graniţele poloneze.

Primul ministru britanic a pus în discuţie, chiar din prima zi a dezbaterilor, 28 noiembrie, acest
subiect în timpul dineului oferit de Stalin în cinstea invitatului său. Folosind trei beţe de chibrit
pentru a-şi ilustra propunerea, el sugera să se accepte linia Curzon în est, în schimb, să se
cedeze Poloniei în vest toate teritoriile germane până la Oder. Stalin, după ce a obţinut Lvovul
în urma delimitării liniei Curzon, a solicitat şi Konigsbergul ,,în scopul de a pune Germaniei
mâna în gât”. Churchill a părut încântat de acest proiect comentând că polonezii ar fi ,,ridicoli
dacă nu ar accepta” un aranjament prin care ar obţine bogatele regiuni industriale ale Sileziei în
schimbul mlaştinilor din Pripet 12 . Subiectul a fost reluat în după amiaza zilei de 1 decembrie.

Stalin a ţinut şi de această dată să-şi asigure aliaţii că Uniunea Sovietică dorea o Polonie
liberă, independentă, puternică cu care voia să menţină cele mai bune relaţii, excluzând de la
discuţii guvernul în exil, care sprijinise ,,campaniile calomnioase ale lui Hitler”, s-a ,,dovedit a fi
trădător şi ucisese partizani 13 . În acelaşi timp dictatorul sovietic a exprimat în termeni foarte
clari esenţa poziţiei sale-,,Pământurile Ucrainei trebuie să revină Ucrainei, iar cele bieloruse,
Bielorusiei, adică între noi şi Polonia trebuie să fiinţeze frontiera din 1939, statornicită de
constituţia sovietică”. 14 Preşedintele american a încercat să se menţină, în principiu, pe aceeaşi
linie stabilită la începutul războiului; nici un fel de aranjamente teritoriale înainte de încheierea
conflictului, aceasta cu atât mai mult cu cât în anul ce urma aveau loc alegeri prezidenţiale, iar

10
Winston Churchill , op.cit, vol. II , p. 276.
11
Winston Churchill ,op. cit, vol. II, p. 276-277 .
12
Ibidem. vezi şi Andre Fontaine, op. cit, vol. I, p. 244 -245.
13
Relaţiile dintre statul sovietic şi guvernul polonez în exil fuseseră rupte unilateral de către
partea sovietică după descoperirea gropilor comune de la Katin, de lîngă Smolensk, în care se
găseau peste 10 000 de luptători polonezi, de a căror moarte erau acuzate trupele N. K.V.D.-ului.
14
Apud Leonida Loghin ,op. cit, p.365.
Roosevelt miza pe votul celor 6 milioane de votanţi americani de origine poloneză. El era
interesat să păstreze alianţa cu Stalin, nu numai împotriva lui Hitler, ci şi pentru o alianţă
viitoare împotriva japonezilor. Cu toate acestea, în pricipiu, preşedintele ameriican, era de
acord cu planul lui Stalin de a muta frontierele Poloniei spre vest şi chiar cu anexarea statelor
baltice, fiind conştient că nici Statele Unite, nici Marea Britanie nu puteau să schimbe situaţia.
El insista totuşi, ca mareşalul să-l înţeleagă că din motivele politice pe care le amintise nu putea
să-şi asume, la Teheran, sau chiar în cursul iernii următore, nici un fel de angajament public şi
nu putea participa, deocamdată, în mod oficial, la vreo astfel de înţelegere. Esenţa acestui
mesaj pare a fi acela că acordul Americii după alegeri ar fost doar o formalitate. 15 Un alt motiv
pentru care Roosevelt a prezentat atât de ezitant ţelurile politicii americane era şi acela că el îşi
propusese ca principal obiectiv în cadrul conferinţei fixarea conceptului Celor Patru Poliţişti 16 .

Alte subiecte abordate au avut în vedere Iugoslavia şi Turcia Aflaţi în imposibilitatea de

a mai trimite trupe în Balcani prin abandonarea variantei balcanice, aliaţii se pronunţau pentru
sprijinirea mişcărilor de rezistenţă şi de comando. În acest fel se urmărea blocarea diviziilor
germane în zonă.

În ceea ce priveşte Turcia, trebuiau făcute toate eforturile pentru a o putea convinge să
intre în război până la sfârşitul anului. Britanicii manifestau disponibilitatea de a trimite două
sau trei divizii în această ţară, şi chiar reuşesc să – i convingă pe sovietici să declare că vor ataca
Bulgaria în cazul în care aceasta din urmă ameninţa Turcia ( în condiţiile în care erau cunoscute
interesele sovietice în Bulgaria) 17 .

Situaţa ţărilor din Europa de Est a fost, în general, puţin discutată, şi dacă s-a întâmplat
a fost tangenţial abordată, legată în general de cel de-al doilea front european. Asupra
României s-a discutat şi mai puţin. Moscova îşi exprimase deja, în câteva rânduri, poziţia
confom căreia Basarabia şi nordul Bucovinei aparţineau definitiv Uniunii Sovietice, britanicii şi
americanii plasându-le în sfera operaţiunilor militare sovietice .

La sfârşitul conferinţei au fost adoptate o serie de documente, majoritatea cu caracter

secret ce nu aveau să fie cunoscută în timpul războiului având în vedere importanţa lor politică
şi militară. În baza hotărârii celor trei conducători a fost dat publicităţii doar un comunicat vag,
de ordin general. Comunicatul semnat la 1 decembrie 1943 de către cei trei şefi de guvern
confirma dorinţa ţărilor lor de a conlucra atât în timp de război cât şi în perioada de pace ce
avea să urmeze. De asemeni cei Trei Mari asigurau omenirea, că înţelegerea ce se stabilise între
ei era garantul unei păci trainice iar, în final, după ce se exprima hotărârea nestrămutată de a

15
Henry Kissinger ,op. cit.,p. 375. vezi şi Valentin Berajkov,op. cit , p. 326- 327; Lloyd C.
Gardner ,op. cit., p. 224.
16
Henry Kissinger,op. cit,p. 375 .
17
Elisabeth Barker ,op. cit., p. 138 .
înfrânge şi distruge armatele germane trebuia să se ştie că ei plecau de la acea consfătuire
,,prieteni în faptă, în spirit şi în ţel” 18 .

Conferinţa a fost considerată un succes real, desfăşurată într-o armonie generală,

marcând apogeul colaborării dintre sovietici şi occidentali. Atmosferă în care se desfăşurase
întâlnirea, spiritul de cooperare şi comprenhensiune ce exista între cei trei mari nu făcea decât
să dea speranţa că limitele unei colaborări efemere fuseseră depăşite. Roosevelt îşi folosise
toată influenţa pentru a-l determina pe Stalin să fie mai cooperant. În timpul acestei întâlniri în
care dictatorul sovietic fusese ,,reinventat” şi gratulat cu apelativul de ,,Unchiul Joe”, crease
senzaţia că putea fi nu numai un element distructiv şi suspicios ci şi un partener comprehensiv
şi constructiv. ,,De atunci înainte – avea să declare preşedintele american – relaţiile noastre au
fost personale. Gheaţa fusese spartă şi am discutat ca între bărbaţi şi ca fraţii” 19 .

Pedalând pe aceaşi poziţie de bunăvoinţă faţă de dictatorul sovietic, Roosevelt, după ce

se arăta entuziasmat de rezultatele conferinţei, îşi anunţa colaboratorii apropiaţi că ,, Unchiul Joe
le stătea la dispoziţie. Într-un discurs ţinut la 23 decembrie 1943 pe tema conferinţelor de la
Teheran şi Cairo, declara, de asemeni: ,,Aş spune că m-am înţeles bine cu mareşalul Stalin. Este
un om care îmbină o extraordinară, implacabilă hotărâre, cu o viguroasă bună dispoziţie. Cred că
este într-adevăr reprezentativ pentru inima şi sufletul Rusiei şi cred că ne vom înţelege bine cu el
şi cu poporul rus”. Această atitudine de moderaţie era determinată de atitudinea pe care o avea
poprul american bazată mai mult pe încrederea în bunătatea înăscută a oamenilor, decât pe
analiza geopolitică 20 . Nu toţi membrii cabinetului american au fost la fel de entuziasmaţi de
rezultatele conferinţei. Secretarul de stat Cordell Hull, care nu făcuse parte din delegaţia
prezentă la discuţii şi-a manifestat anumite rezerve. Într-o discuţie avută cu secretarul apărării,
Stimson, el arăta că principalul punct ce trebuia stabilit era că nu se puteau face anexări forţate.
Era, tocmai principiul enunţat de doctrina secretarului apărării în deceniul al treilea, celebră deja,
,,doctrina Stimson”, care se opusese pătrunderii japonezilor în Manciuria. Acum Stimson
prezentă un alt punct de vedere. Secretarul apărării considera că de această dată trebuie să se
dea dovadă de realism în privinţa sentimentelor ce stau la baza acţiunilor Rusiei aducând în
sprijinul afirmaţiilor sale mai multe argumente, dintre care isista asupra a două dintre ele. Primul
era acela, că îi salvase de la pierderea războiului iar , al doilea , că înainte de 1914 Polonia
aparţinuse în întregime Rusiei , inclusiv Varşovia, ,, tocmai până în Germania , şi că nu cerea
restituirea acestei zone etc, etc.” 21 . Nu numai Hull a fost nemulţumit de politica administraţiei
Roosevelt făţă de Moscova . Cei mai mulţi critici i-au imputat şefului administraţiei americane de
la acel moment faptul că a mizat prea mult pe diplomaţia personală în detrimentul strategiilor

18
R.I.A.D., II, p.153.
19
Apud Henry Kissinger , op . cit., p.375 .
20
Henry Kissinger, op. cit, p. 375- 376.
21
Lloyd C. Gardner , op. cit, p. 225 .
politice , ba chiar mai mult , a crezut că poate trece peste prăpastiile ideologice uriaşe ce existau
între cele două sisteme .

Churchill cu siguranţă avea o altă stare de spirit. Propunerile sale principale, deschiderea
unui front în Balcani şi constiturea unor federaţii sau confederaţii europene fuseseră respinse
fără menajamente nu numai de Stalin dar, chiar şi de către Roosevelt. În general a trebuit să se
conformeze hotărârilor luate de Roosevelt şi Stalin. Premierul britanic dar şi delegaţia britanică s-
a aflat aproape permanent în dispută cu premierul sovietic şi delegaţia sovietică iar preşedintele
american a fost cel care de regulă a mediat dezacordurile dintre U.R.S.S. şi Marea Britanie. ,,Am
stat acolo, spunea el, cu marele urs rusesc într-o parte şi cu marele bizon american în cealaltă
parte, iar între cei doi stătea bietul măgăruş britanic ...” 22 . Britanicii ajunseseră la concluzia că la
fel ca şi sfinxul rus şi Roosevelt începuse să constituie o enigmă pentru ei temându-se de lipsa
unui sprijin eficient în perioada postbelică.

Stalin nu putea decât să fie mulţumit după această întâlnire. Obţinuse aproape tot ce îşi
propusese: deschiderea celui de-al doilea front european în nord – vestul Franţei (operaţiunea
Overlord) şi un atac de susţinere în sudul Franţei (operaţiunea Anvil ); anularea operaţiunilor
din Balgani; i se acceptase asigurarea graniţei de vest a Uniunii Sovietice din 1941 (deci
renglobarea treitoriilor obţinute în urma pactului nazisto-sovietic din 1939, adică partea de est
a Poloniei, Statele Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord şi renunţarea la promovarea unui aşa-
numit ,,cordon sanitar” sub forma unei federaţii est-central – europene sau a unui spaţiu
dunărean.

Subiectul discuţiei noastre, Europa Central – Răsăriteană şi de Sud – Est a fost puţin
abordat, poate cu excepţia Poloniei ale cărei graniţe postbelice au fost hotărâte în cadrul
conferinţei. Întrucât, Roosavelt nu a dorit să ia în calcul, pe timpul războiului, hotărâri politice
sau teritoriale pentru perioada postbelică, s-a ajuns acolo încât adoptarea unor decizii militare
au avut profunde semnificaţii politice şi teritoriale. Aşa s-a întâmplat, sau mai ales, aşa s-a
întâmplat şi la Teheran 23 . Fără să fie adoptate pentru această zonă hotărâri politice sau
teritoriale pentru perioada postbelică adoptarea deciziilor militare au determinat hotărâtor
destinul acestei regiuni. Cum Stalin şi-a convins aliaţii să-şi mute trupele din Italia mai la nord –
vest, să fie abandonată ,,varianta Churchill” (debarcarea aliată în Balcani), în schimb să atace
sudul Franţei concomitent cu marea invazie din Normandia, s-a recunoscut ,,dreptul” armatei
sovietice de a elibera singură această zonă şi implicit, influenţa Uniunii Sovietice asupra
spaţiului est – european. Anglo –americanii, probabil obsedaţi de pericolul unei păci separate
între sovietici şi nemţi, în parte, prin neânţelegere naturii regimului comunist şi a scopurilor
reale urmărite de Moscova, pe de altă parte, au lăsat să fie stabilite bazele viitoarei divizări a

22
Cristopher Andrew & Oleg Gordivski ,op. cit, p.237.
23
Joseph F. Harrington , Bruce J. Courtney ,Relaţiile româno – americane 1940 – 1990 , p. 32.
Europei .Ori, dacă o reglementare postbelică putea fi negociată cu sorţi de izbândă în cadrul
vreuneia dintre cele trei întâlniri la nivel înalt, prilejul cel mai bun ar fi fost la Teheran. La
momentul întâlnirii din Iran Uniunea Sovietică scăpase de spectrul înfrângerii, bătălia pentru
Stalingrad fusese câştigată, victoria era aproape sigură iar o înţelegere separată sovieto –
nazistă era improbabilă, dacă nu imposibilă.

Aşadar, Conferinţa de la Teheran se înscrie între momentele de referinţă ale războiului

şi ale relaţiilor dintre Mari Aliaţi. În cadrul dezbaterilor aveau să se releve şi primele tentative
de delimitare a sferelor de influenţă politice dar şi militare între Est şi Vest. O altă consecinţă a
fost cea referitoare la acţiunile politice şi militare din cursul anului 1944. Acestea s-au
desfăşurat în spiritul şi pe linia hotărârilor adoptate în timpul conferinţei.

Conferinţa Tolstoi (octombrie 1944)

Anul 1944 şi în special cea de a doua parte a anului, a dus la importante succese ale
aliaţilor pe toate fronturile. În lunile februarie şi martie, ofensiva necruţătoare a sovieticilor a
dat peste cap armata germană pe tot frontul de est. La 2 aprilie Armata Roşie atingea Prutul,
unde frontul rămânea stabilizat până în luna august. În acceaşi zi, Molotov a declarat că noua
frontieră a U.R.S.S.-ului cu România era Prutul, şi deci atât Basarabia cât şi nordul Bucovinei
fuseseră reanexate Uniunii Sovietice. Cu prilejul aceleiaşi declaraţii, Molotov anunţa că
guvernul sovietic nu doreşte să anexeze noi teritorii româneşti şi nici să se amestece în
problemele interne ale României. Atât Londra cât şi Washingtonul au recunoscut această
declaraţie. De asemenea, ruşii ajunseseră la vechea graniţă a Poloniei şi la cea a Ungariei.
Înaintarea sovieticilor, cum era de aşteptat, provoca o intensă nelinişte ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, conştiente de pericolul ce-l reprezenta o eventuală ocupaţie a armatei
sovietice. Mai mult, trupele sovietice erau în poziţia de a ocupa şi de a controla teritoriile
europene de la est de Germania.

Ofensiva sovietică neliniştea într-o măsură la fel de mare şi Imperiul Britanic. Marea
Britanie, cum deja am menţionat, avea interese majore în această zonă, mai ales în Grecia şi
Turcia. Churchill, pierzând aproape definitiv speranţa unei acţiuni miltare majore în zonă, şi mult
prea dependent de Statele Unite, a fost nevoit să–şi modifice tactica apelând la căi diplomatice,
respectiv un acord direct cu Stalin. Între timp, se ivise o altă problemă ce nelinştea cabinetul
britanic, amestecul Moscovei în problema italiană. La mijlocul lunii martie 1944, Kremlinul
anunţa pe neaşteptate stabilirea de relaţii cu regimul de dreapta al mareşalului Badoglio, venit la
putere în Italia după înlăturarea lui Mussolini, şi solicitase mărirea guvernului italian. Era un
semnal de alarmă, întrucât se credea că Moscova prin intermediul Partidului Comunist putea
avea mai mulţi reprezentanţi şi mai multe instituţii. În aceste condiţii, premierul britanic a
hotărât că trebuie să treacă la acţiune până nu va fi prea târziu. El propunea ruşilor ca în
schimbul concesiilor cu privire la statele baltice, la frontierele poloneze, şi la Balcani, Kremlinul să
nu-şi folosească influenţa asupra elementelor comuniste pentru a submina poziţia britanicilor în
Italia şi Grecia ori pentru a se opune independenţei Poloniei. Aşadar, ceea ce-l anima pe
Churchill, în cadrul discuţiilor de la Moscova din octombrie 1944, era dorinţa de a împiedica nu
numai ocupaţia Armatei Roşii ci şi a comunismului ca sistem 24 .

Ofensiva declanşată pe toate planurile de sovietici îl făcea pe acelaşi premier britanic să

menţioneze, într-un document de uz intern emis în 3 aprilie 1944, că în ciuda iniaţitivelor sale,
„pline de efuziune” faţă de sovietici, nu putea simţi „nici un pic de încredere sau siguranţă” din
partea lor. Singurele lor realităţi, menţiona el în continuare, erau: „forţa şi faptele” 25 .Cabinetul
britanic a considerat în aceste momente că soluţia cea mai favorabilă era acceptarea unui
compromis în urma căruia să piardă cât mai puţin. Cum Grecia capta atenţia într-un grad foarte
înalt eforturile imediate s-au îndreptat către aceasta. Exista deja în Foreign Office o idee emisă
de Eden cu privire la modalitatea prin care Stalin putea fi făcut să renunţe la amestecul din
Grecia, în schimbul promisiunii Londrei de a nu interveni în România 26 . În timpul vizitei sale la
Washington din martie 1943, el deja se exprimase în acest sens. „Politica noastră faţă de
România - afirma el – este subordonată relaţiilor noastre cu Uniunea Sovietică şi nu suntem
abilitaţi ... să acceptăm sau să întreprindem vreo acţiune decât având întrega cunoştiinţă şi
consimţâmântul guvernului sovietic 27 .

Moscova, la rândul ei, urmărea cu atenţie orice acţiuni ce aveau loc în zona pe care o
considera ca făcând parte din zona sa de interes şi de securitate. Atunci când la sfârşitul
anului1943 Direcţia Operaţiunilor Speciale britanice (Special Operations Executive – S.O.E.)
trimitea în România o misiune alcătuită din lt. col. G. De Chastelain, maiorul Ivor Porter şi
locotenentul Stelian Meţianu, dar care a fost imediat arestată, sovieticii, considerând-o semi-
oficială, au protestat cu agresivitate pe lângă guvernul britanic acuzându-l de nerespectarea
obligaţiilor asumate la Moscova în octombrie 1943 de către cei trei miniştri de externe 28 .
Churchill s-a grăbit să dea asigurări de cele mai sincere intenţii transmiţând lui Molotov un
mesaj cât se poate de explicit: „Noi vă lăsăm conducerea afacerilor privind România” asigurând
în acest fel că iniţiativa în problemele româneşti o are guvernul sovietic. Istoricul David Carlton
24
Lloyd C. Gardner , op. cit. . , p. 233-234.
25
Idem, p. 234.
26
Peter Calvocoressi, Rupeţi rândurile ! Al doilea război mondial şi configurarea Europei
postbelice, Edit. Polirom 2000, p.89. Lloyd C. Gardner, Op. cit, p.236; Winston Churchill, Op.
cit. , vol II, p.340.
27
Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia
Culturală Română, Iaşi ,1995, p. 81.
28
Ivor Porter, Operaţiunea ,,Autonomus ”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 206.
a considerat că tocmai aceste proteste ale ale ruşilor faţă de prezenţa în România a
funcţionarilor Serviciului Britanic pentru Operaţii Speciale i-au oferit lui Churchill ceea ce acesta
îşi şi dorea, oportunitatea negocierii sferelor de influenţă asupra Greciei şi României 29 .

Negocierile sovieto–britanice debutează la 5 mai 1944, la Londra la iniţiativa ministrului

de externe englez, când acesta i-a consemnat ambasadorului sovietic în Marea Britanie, Gusev,
posibilitatea ajungerii la o înţelegere în problema Greciei şi României: „afacerile româneşti ar fi
în principal preocuparea guvernului sovietic, în timp ce afacerile Greciei ar fi în principal
preocuparea noastră, urmând ca fiecare guvern să acorde ajutor celuilalt în respectivele ţări” 30 .

La 18 mai, Gusev l-a informat pe Eden că acordul guvernului său va depinde de

consimţământul Statelor Unite. Luat oarecum prin surprindere, Eden, cunoscând reticenţa
americanilor faţă de problema sferelor de influenţă şi a aranjamentelor în timp de război, a
cerut ambasadorului britanic la Washington, lordului Halifax, să prezinte americanilor
chestiunea cât mai nuanţat. Americanii, la rândul lor, au reacţionat cu destulă prudenţă şi
răceală. Primul ministru britanic, pentru a obţine satisfacţie, a intervenit personal pe lângă
preşedintele american asigurând-l că discuţiile nu aveau în vedere stabilirea nici unui fel de
sfere de influenţă postbelice, înţelegerea urmând să fie valabilă doar pe timp de război şi
numai pe o perioadă de trei luni. Între timp, Eden, atent la desfăşurarea evenimentelor,
însărcina Foreign Office–ul cu elaborarea unui document privind priorităţile britanice în
Balcani, pe care l-a prezentat Cabinetului de război în şedinţa din 7 iunie1944. Conform
acestuia, Marea Britanie urma să-şi consolideze poziţia în Grecia şi Turcia, lăsând sovieticilor ca
zonă de influenţă Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi România. La jumătatea lui iunie, Churchill
primea în sfârşit acordul lui Roosevelt, cu recomandarea de a nu se stabili „nici un fel de sfere
de influenţă pentru perioada de după război” 31 . Dificultăţile nu s-au oprit însă aici. Stalin,
considerând că americanii au îndoieli, a decis să ia legătura direct cu Roosevelt. Răspunsul a
fost confuz, motiv pentru care nu s-a ajuns la o înţelegere finală privind divizarea răspunderilor
în Peninsula Balcanică. Această stare de lucruri i-a prilejuit lui Stalin posibilitatea de a-şi spori
influenţa în zona balcanică.

Între timp situaţia evolua favorabil pentru Moscova. În România, comuniştii fuseseră
impuşi într-o alianţă cu partidele democratice şi aşteptau momentul prielnic pentru a prelua
puterea. În Bulgaria, U.R.S.S. exercita o puternică presiune diplomatică pentru a impune
Frontul Patriei, organizaţie prosovietică, la putere. În Iugoslavia mişcarea de partizani condusă
de Tito, declarată comunistă, îşi extindea supremaţia asupra unei zone din ce în ce mai întinse

29
Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influenţă, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, pp. 170-171. Vezi şi Lloyd C. Gardner, op. cit, p. 235.
30
Elisabeth Barker, op. cit, p. 140 .
31
Winston Churchill, op. cit., vol. II, p. 342.
din fosta Iugoslavie. La începutul lui august 1944, ruşii au trimis, printr-un subterfugiu, o
misiune la E.L.A.S., componenta militară a E.A.M., în nordul Greciei 32 . Aceste acţiuni unilaterale
ale sovietiilor nu puteau decât să creeze o stare de nelinişte în capitala britanică. La 23 august
1944, după arestarea mareşalului Antonescu, România trecea de partea Aliaţilor, iar trupele
sovietice invadau ţara pierzându-se orice speranţă de prezenţă a trupelor anglo-americane.
Modificarea statutului politico-juridic al României a permis Armatei Roşii să aibă drumul
deschis spre Ungaria şi Bulgaria. În legătură cu evenimentele din România şi a modificărilor
survenite la nivelul strategiei politice, Churchill comunica, la 8 septembrie şefilor săi de stat
major, în ajunul întâlnirii cu preşedintele american de la Quebec, următoarele concluzii:
„Trecerea României de partea cauzei aliate a dat ruşilor un mare avantaj şi s-ar putea ca ei să
intre în Belgrad şi Budapesta şi, posibil, Viena, înainte ca aliaţii occidentali să reuşească să
străpungă linia Siegfried. Oricât ar fi de dorit, din punct de vedere militar o asemenea
incursiune rusă, efectul ei politic asupra Europei Centrale şi de Sud-Est ar putea fi în ultimă
instanţă imens” 33 . Situaţia din Polonia evolua la rândul ei în defavoarea aliaţilor occidentali.
Comandamentul din ilegalitate, dependent de guvernul în exil de la Londra, a hotărât
declanşarea unei răscoale generale în Varşovia pentru a elibera oraşul înainte ca armatele
sovietice aflate pe celălalt mal al Vistulei să pătrundă în oraş. Acţiunea Armatei din Interior,
cum era cunoscut braţul înarmat al mişcării de rezistenţă poloneze, independent de sovietici şi
Partidul Comunist, avea să se încheie la începutul lunii octombrie, după o luptă înverşunată, cu
înfrângerea forţelor patriotice 34 .

În acest context, Churchill a decis la sfârşitul lui septembrie, să facă un nou demers pe
lângă Stalin pentru o nouă asumare a responsabilităţilor din Balcani, cu atât mai mult cu cât
situaţia din zonă tindea să devină exclusiv sovietică în urma ocupării de către Armata Roşie a
României şi Bulgariei până jos la graniţa cu Grecia. Marea Britanie dispunea doar de o mică
armată în sudul Greciei şi, în plus, partizanii comunişti greci erau bine echipaţi, numeroşi şi
foarte activi 35 . Belgradul era de asemenea pe punctul de a fi pierdut de nemţi, iar Ungaria, deşi
era apărată cu încăpăţânare, era la rândul ei în situaţia de a fi abandonată. Victoria, după cum
remarca şi premierul britanic, era „doar o chestiune de timp”, iar ambiţiile ruseşti creşteau
continuu. „Comunismul – nota el în continuare – îşi înălţa capul în spatele frontului victorios
rusesc. Rusia era eliberatoare, iar comunismul era credinţa pe care o aducea „îşi încheia el
reflecţia 36 . Evoluţia rapidă a evenimentelor din Balcani, cu trupele sovietice revărsându-se prin

32
Idem, vol. II,. p. 344 .
33
Corneliu Bogdan, Eugen Preda , op. cit., p. 177.
34
În timpul celor peste şaizeci de zile cât au durat luptele din Varşovia au murit circa 15000 de
luptători din cei 40000 de membri ai Armatei poloneze din ilegalitate şi 200000de locuitori din
cei un milion câţi număra Varşovia la acel moment .
35
Ivor Porter , op. cit.. p. 298 .
36
Winston Churchill, op. cit., vol. II, p. 380.
România şi Bulgaria, l-au determinat pe Churchill să încerce salvarea a ceea ce se mai putea
salva, şi în special Grecia, de o lovitură comunistă. „Nu am simţit niciodată că relaţiile noastre
cu România sau Bulgaria cereau sacrificii speciale din partea noastră. Dar soarta Poloniei şi
Greciei ne lovea dureros. Pentru Polonia, intraserăm în război; pentru Grecia făcuserăm
eforturi dureroase. Ambele guverne ale lor se refugiaseră la Londra şi ne considerăm
răspunzători pentru restaurarea lor în ţările respective, dacă asta era ceea ce voiau cu adevărat
popoarele lor. În ansamblu, aceste sentimente erau împărtăşite şi de Statele Unite, dar
americanii erau foarte lenţi în a înţelege creşterea influenţei comunismului, care o lua înainte şi
venea în urma marşului puternicelor armate conduse de la Kremlin. Am sperat să obţin
avantaje de pe urma unor relaţii mai bune cu sovieticii, pentru a ajunge la soluţii satisfăcătoare
pentru aceste noi probleme care se deschideau între est şi vest” 37 , scria Churchill în aceleaşi
memorii. În aceiaşi termeni gândea şi Eden. Din Quebec transmitea şi el către Foreign Offece
indicaţia de a obţine de la Stalin asigurări că „Moscova recunoaşte poziţia predominantă a
Guvernului Majestăţii Sale în toate aranjamentele pentru Grecia, acum şi după ce se va încheia
actuala stare de război” 38 . În cele din urmă, în octombrie 1944, Churchill şi Eden au mers la
Moscova, sperând că vor putea ajunge la o înţelegere cu Stalin, în condiţiile în care din punct de
vedere militar britanicii nu mai puteau face nimic.

Atmosfera părea favorabilă unei înţelegeri. Această căldură manifestată de către ruşi se
datora şi debarcării aliate în Normandia. Churchill considera că putea trata cu liderul de la
Kremlin aşa cum tratase Roosevelt la întâlnirea de la Teheran. După cum am arătat,
preşedintele american îşi exprimase anumite rezerve asupra oportunităţii unei întâlniri a celor
doi şefi de guverne, suspectându-i în continuare de încercarea de a perpetua vechea stare de
lucruri generată de împărţirea sferelor de influenţă la care americani nu vroiau să subscrie.
Chiar dacă, trecând peste recomandările Departamentului de Stat, preşedintele aprobase tacit
acordul din primăvară – vară 1944, era destul de îngrijorat asupra modului cum aveau să
decurgă convorbirile de la Moscova. În acest sens se înscrie şi atenţionarea pe care i-o face
premierului britanic la 5 octombrie; „În actualul război mondial nu există absolut nici o
problemă militară sau politică, în care Statele Unite să nu fie interesate. Sunt ferm convins că
toţi trei, şi numai toţi trei - accentua el – putem găsi soluţii pentru problemele rămase încă
nerezolvate”. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi delegarea ministrului american la Moscova,
Harriman să participe la întrunirile celor doi şi să transmită informări periodice pe seama celor
discutate. El prefera să considere discuţiile de la Moscova ca preliminare pentru o întâlnire
între cei Trei, ce urma să aibă loc după alegeri 39 . De asemenea, preşedintele a ţinut să se
delimiteze de hotărârile ce urmau a fi adoptate în cadrul întâlnirii.

37
Ibidem.
38
Corneliu Bogdan, Eugen Preda , op. cit., p. 178.
39
Corespondenţa ....vol. II., p. 195. Vezi şi Lloyd C. Gardner , op. cit., p. 251.
 Conferinţa Tolstoi a avut loc între 9 şi 19 octombrie 1944. Principalii protagonişti ai
întâlniri au fost cei doi şefi de guverne , secondaţi îndeaproape de miniştrii lor de externe .

Cele două părţi au discutat configuraţia politică a cinci ţări din Europa de Est şi Central
Răsăriteană: Grecia , Bulgaria , România , Iugoslavia şi Ungaria . Discuţiile purtate între cei doi
lideri s-au purtat într-o atmosferă de „încredere reciprocă ”, dacă este să dăm crezare
constărilor făcute de către Valentin Berejkov, aflat în postura de translator din partea
Kremlinului . Acelaşi Berejkov menţionează că principala problemă discutată în cadrul celei de-
a doua vizite a lui Churchill la Moscova a fost cea poloneză 40 . Chiar de la prima întâlnire s-a
hotărât convocarea imediată la Moscova a primului ministru polonez al guvernului în exil,
Mikolakjczyk şi a principalilor săi colaboratori pentru a discuta cererile sovietice .Tot în cadrul
acestei prime întâlniri a fost abordată şi o altă chestiune sau poate cea mai importantă
problemă a momentului, cea Balcanică. Iată cum a relatat Churchill discuţiile referitoare la
Balcani, pe care Berejkov a definit-o ca o „scenă silenţioasă ”, dezvăluite de către Churcuill
pentru prima oară în memoriile sale publicate în 1953. „Momentul era propice pentru treburi,
aşa că am spus. Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo
interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte
Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de 90% în România, noi să avem 90% de
spus în Grecia şi să mergem 50% la 50% în Iugoslavia ?” Şi-a scris apoi propunerea pe o bucată
de hârtie oarecare şi a împins-o de partea cealaltă a mesei către mareşal. Stalin a făcut cu un
creion albastru un semn mare aprobator după care a împins foaia înapoi”. „După aceasta , a
urmat o tăcere mai lungă” în timp ce hârtia era în mijlocul mesei - îşi amintea Churchill. Apoi el
a spus: „Nu s- ar părea cam cinic că am dispus de aceste chestiuni, care înseamnă soarta a
milioane de oameni, într-o manieră atât de degajată? Hai să ardem foaia . Nu , păstreaz-o , a
spus Stalin. S-a stabilt totul într-un timp nu mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie” 41 .

Faptele însă nu s-au petrecut cu atâta lejeritate cum sunt prezentate de şeful
cabinetului britanic. „Documentul indecent” („a naughty document”) a fost discutat într-un
mod mai amănunţit de cei doi şefi de guverne şi, de asemenea, a constituit obiectul unor
schimburi de mesaje 42 .

Întâlnirea a fost urmată de două zile de tergiversări între Eden şi Molotov, în 10 şi 11

octombrie, ale căror detalii au fost cunoscute abia la mijlocul anilor 1970 43 . Fără a intra în
amănunte, întrucât se cunosc în mare conţinutul acestor discuţii, este demn de remarcat că nici

40
Valentin Berejkov , op. cit. , p.379.
41
Winston Churchill, op. cit., vol. II, p. 381-382.
42
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-
americane (1944 – 1947), Edit. Iconica, Bucureşti , Doc. 3, 4, 5 .p. 81-87.
43
Charles Gati, Hungary and the Soviet Bloc, Duke University Press, Durham , 1986, p. 28-29.
una dintre părţi nu a mai pus în discuţie situaţia României şi a Greciei, problema fiind tranşată
de cei doi prim miniştri de la prima lor întâlnire.

În şedinţele următoare, Molotov părea a fi preocupat de influenţa pe care Uniunea

Sovietică avea să o aibă în Ungaria, în timp ce interesul lui Eden era focalizat asupra ţărilor
apropiate Mediteranei. La sfârşitul celor două zile de confruntări dificile, distribuirea influenţei
asupra celor trei ţări rămase în dispută, arăta astfel: Ungaria 80% influenţă sovietică, 20%
ceilalţi; Bulgaria 80% sovieticii, 20% ceilalţi şi Iugoslavia 50% şi. Comparativ cu proiectul iniţial
propus de Churchill se observă că statutul Iugoslaviei a rămas acelaşi deoarece Marea Britanie,
ţinând cont de interesele ei din Mediterana - Eden a rezistat tuturor presiunilor venite din
partea lui Molotov de a se face modificări , deşi sovieticii solicitaseră iniţial 75 de procente -
cedaseră la 60 de procente, pentru ca în final să fie de acord cu 50 la 50. În privinţa Bulgariei
ajustarea a fost minoră . Moscova obţinea 80 de procente în loc de 75%. Modificarea
substanţială s-a produs în cazul Ungariei, acolo unde de la un procentaj egal ruşii au reuşit să
obţină un procentaj de 80% 44 .

Din analiza tratativelor purtate reiese o diferenţă clară de abordare, în sensul că

diplomaţia sovietică a luat în modul cel mai serios aceste negocieri, faţă de britanici care le-au
dat o tentă de provizorat. Eden avea să noteze în memoriile sale că în timp ce pe Molotov îl
preocupau într-un grad înalt procentajele, el (Eden) „nu era interesat de cifre. Tot ce am vrut eu
era să avem un cuvînt mai mult de spus în Bulgaria şi Ungaria, decât am acceptat în România.
Am obţinut ceea ce doream aproape în întregime”, circa 90%, considera el 45 .

Churchill sugera la rândul său acelaşi lucru. În telegrama transmisă de la Moscova

informa cabinetului de război britanic că sistemul procentajelor avansate nu intenţionează să
fie mai mult decât un indiciu (a guide), şi că ele nu se aplicau decât în viitorul imediat, pe timp
de război, că nu implică S.U.A. şi nici nu încearcă să stabilească un sistem rigid al sferelor de
influenţă” 46 .

Credinţa sa o transmitea şi preşedintelui american într-unul dintre mesajele sale,

încercând să-l convingă pe acesta că era cea mai bună înţelegere ce se putea obţine: Grecia
fusese salvată pentru Occident, Iugoslavia fusese împărţită în mod corect, iar ascendenţa 
ruşilor asupra României fusese în mod inevitabil admisă 47 .El a luat în considerare o delimitare a
sferelor de influenţă sub formă de procente, încercare pe care Kissinger o consideră
„exotică” 48 . Sigur nu a existat un criteriu de măsurare a modului în care înţelegerea a fost

44
Idem, p. 30-31.
45
Ibidem .
46
Elisabeth Barker , op. cit., p.145. Vezi şi Andre Fontaine, op. cit., vol. I, p. 280.
47
Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 270-271.
48
Henry Kissinger, op. cit. .p. 376.
onorată. Era pentru prima oară când se făcea o astfel de distribuţie a sferelor de influenţă.
Întors la Londra premierul britanic şi-a dat seama că în realitate nu câştigase nimic încercând să
obţină prietenia lui Stalin. Dar, considera lordul Moran – medicul lui Churchill, eşecul
demersului se datora tocmai refuzului preşedintelui american de a sprijini Marea Britanie într-o
atitudine fermă (respectiv o debarcare în Europa de Sud–Est) fusese acela care îl împinsese
către „Conferinţa Tolstoi ” 49

Privitor la modul cum au fost puse în aplicare aceste angajamente sigur că e greu de
găsit un criteriu de măsurare a felului în care înţelegerea a fost respectată. Stalin a îndeplinit,
cel puţin pentru un anumit timp, angajamentul în ceea ce priveşte Grecia, lăsându-i pe englezi
să-i masacreze pe luptătorii din E.L.A.S., care, conduşi de comuniştii greci preluaseră controlul
cvasitotalităţii ţării după retragerea trupelor germane 50 .

În pofida celor pe care le afirmă Eden, el se înşela în mod evident, întrucât cele stabilite
în octombrie la Moscova aveau să capete contur şi în cele din urmă să se realizeze în întregime.
Chiar mai mult şi Iugoslavia, considerată şi acceptată într-o oarecare măsură de către sovietici
în sfera de interes britanic a fost în cele din urmă pierdută. Scopul major al lui Molotov, pare să
fi fost în ultimă instanţă, să obţină consimţământul britanicilor în privinţa Ungariei şi acest
lucru a fost obţinut la acel moment. Şi cu toate acestea, la prima vedere se pare că fiecare
dintre părţi îşi atinsese scopul. Marea Britanie, preocupată de a menţine Uniunea Sovietică în
afara spaţiului mediteranean, îşi prezervase controlul în cele două ţări care o preocupau, care
contau pentru ei – Grecia şi Iugoslavia. Cât despre sovietici se pare că aceştia au dorit să obţină
consimţământul britanicilor privind extensiunea lor 51 .

Churchill şi diplomaţia britanică au fost acuzaţi nu de puţine ori de trădare a intereselor

Europei de Est sau de incompetenţă. Acuzaţia se referă la faptul că primul ministru britanic nu a
făcut suficient de mult pentru a salva Europa Răsăriteană, cu excepţia Greciei. În memoriile sale
justificându–se, Churchill susţine că se gândise doar la aranjamente pe timp de război,
problemele mai ample urmând a fi analizate de Marile Puteri „când se vor întâlni la masa
armistiţiului sau a păcii , pentru a face un aranjament general pentru Europa” 52 . Trebuie
menţionat, cum de altfel am mai spus, că nu exista nici un criteriu pentru a determina
înţelegerea sau vreun mijloc de a o impune.

Influenţa era determinată în ultimă instanţă de susţinerea armată, realitatea existentă,

situaţia concretă, fiind exprimată sub formă de procente: 90% şi 10% a reprezentat o
modalitate diplomatică de a spune 100% şi 0% în cele două cazuri extreme, al României şi al

49
Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 271.
50
Andre Fontaine, op. cit., vol. II, p. 280.
51
Charles Gati, op. cit., p. 32.
52
Winston Churchill, op. cit., p. 384 -385.
Greciei. Celelalte state au devenit sateliţi ai Uniunii Sovietice indiferent de procentajul ce le
fusese atribuit din cauza aceleiaşi situaţii concrete. În timpul tratativelor de la Moscova,
Armata Roşie intrase deja în România, Iugoslavia, Germania, Slovacia, dar şi în Polonia. Lui
Churchill i se poate găsi şi o altă scuză , aceea că a încercat să mai salveze ce se mai putea salva
, în condiţiile în care era lipsit de prezenţa fizică a armatelor occidentale în zonă. Un alt
argument pote fi cel conform căruia şeful guvernului britanic a încercat să evite izbucnirea unor
convulsii în zonă cunoscându–se fragilitatea acestor regimurilor politice şi disputele interetnice
virulente şi nu de puţine ori sângeroase .

Care a fost poziţia adoptată de americani în acest context? În ce măsură erau ei la

curent cu mersul discuţiilor şi cu aranjamentul stabilit şi care a fost gradul lor de
responsabilitate?

Roosevelt transmisese, în ajunul conferinţei, ambasadorului său la Moscova, Harriman,

că prezenţa sa se reducea la aceea de observator. Este bine cunoscută poziţia preşedintelui
american privind evitarea oricărui aranjament teritorial înainte de încheierea războiului şi lipsa
orcărui interes pentru zona Balcanilor. Pe tot parcursul războiului, Preşedintele a avut o
atitudine oscilantă faţă de aranjamentele pe care aliaţii săi încercau să le încheie; într-o primă
fază a refuzat să ia în calcul orice propunere „provincială” negociată de cei doi, pentru ca în cele
din urmă să considere că ar fi preferabil că, dacă tot se stabileau sfere de influenţă, acestea să
fie „deschise”, în condiţiile în care Cei Trei ,, erau implicaţi deopotrivă şi dacă  negocia el  cu
Stalin”. Acest moment sosise Churchill şi Stalin ajunseseră deja la o înţelegere iar , preşedintele
ezita în a lua o hotărâre .Existau şi de acestă dată funcţionari înalţi care condamnau lipsa de
dicizie a şefului executivului american. Unul dintre ei, ce s-a dovedit a fi dintre cei mai buni
cunoscători ai mecanismelor politicii Kremlinului, era George Kennan, consilier ministerial la
ambasada de la Moscova, a susţinut înţelegerea dintre Stalin şi Roosevelt. El a transmis şefului
Diviziei Departamentului de Stat pentru Afacerile Europei de Est, Charles E. Bohlen, concluziile
sale. Kennan considera că Statele Unite ar trebui să accepte divizarea clară a Europei în sfere de
influenţă şi „astfel să ne menţinem în afara sferei de influenţă ruseşti şi să–i menţinem pe ruşi
în afara sferelor noastre de influenţă” 53 . Preşedintele a adoptat şi de această dată o poziţie
ambivalentă. Pe de o parte, consecvent în poziţia sa de opozant al ideii sferelor de influenţă, a
transmis lui Stalin că administraţia sa nu se simţea legată de o înţelegere pe care el ar fi putut-o
încheia cu Churchill. Pe de altă parte, atunci când a fost înştiinţat de către Harriman că cei doi
ajunseseră la o „divizare a responsabilităţilor”, se pare că el ar fi acceptat-o. În răspunsul pe
care l-a transmis lui Harriman el se declara de acord cu astfel de „paşi” la acel moment ( at the
present time ) în Balcani, pentru a evita o eventuală implicare americană într-un război viitor

53
Charles Gati , op. cit., p. 32 .
cauzat tocmai de problemele balcanice 54 . Ambivalenţa preşedintelui, „din principiu, cât şi din
motivaţii politice „au determinat departamentul de Stat să ignore „înţelegerea procentuală”.
Cu toate acestea, când l-au pregătit pe Roosevelt pentru conferinţa din Crimea, documentul
oficial american nu numai că se referea la acestă înţelegere, dar cuprindea şi procentajele
specifice. Pare destul de evident că diplomaţia americană era conştientă de ceea ce se
întâmplase la Moscova. S–a sugerat chiar, că tocmai prin acţiunile sale, dar mai ales prin lipsa
de inactivitate, guvernul american a consfinţit sfera de influenţă a Uniunii Sovietice în Europa
de Est 55 .

În mod evident la această stare de lucruri au contribuit mai mulţi factori, inclusiv
indecizie Statelor Unite. Poate însă unul dintre factorii importanţi ai acestei situaţii a fost
inexistenţa unei strategii coerente faţă de U.R.S.S, dar şi insuficienta cunoaştere a naturii
sistemului comunist şi a evaluării situaţiei de ansamblu pe toată durata războiului. La toate
acestea se pot adăuga suspiciunile şi neîncrederea reciprocă precum şi credinţa americanilor,
dată în mod evident de imensa lor forţă economică dar, şi de cea militară ce se profila, că pot
modela relaţiile internaţionale după chipul şi asemănarea lor. Totuşi, cu riscul de a ne repeta,
considerăm că instalarea supremaţiei sovietice pe o arie destul de întinsă din Europa nu a fost
decât parţial rezultatul acordului de la Moscova şi a altora care vor veni; rolul determinant
revenind factorului militar – ocuparea efectivă a acestor teritorii.

În concluzie, „Conferinţa Tolstoi” este momentul de vârf al diplomaţiei anglo-sovietice

din timpul războiului, atât prin consecinţele imediate cât şi prin cele de lungă durată. Onorurile
speciale cu care fusese copleşit Churchill dovedeau faptul că Stalin era mulţumit de rezultatele
conferinţei. La rândul său, Churchill nu s-a lăsat mai prejos. În scrisoarea de mulţumire pe care
i-a adresat-o liderului de la Kremlin, înainte de a părăsi Moscova menţiona: „N-am fost
niciodată mai optimist ca acum în privinţa viitorei alianţe a popoarelor noastre. Sper să trăiţi
încă mult timp ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii prin anii
de furtună în lumina gloriosă a soarelui strălucitor”. El îşi încheia scrisoarea numindu-se: „Al
dumneavoastră prieten şi tovarăş de arme din timpul războiului, Winston Churchill” 56 . Erau
oare sinceri cei doi ? Greu de crezut.

Sinceritatea lor, era probabil direct proporţională cu avantajul pe care îl aveau de pe

urma tratativelor purtate.

54
Ibidem.
55
Lynn Etheridge Davis, The Cold war Begins: Soviet-American Conflict Over Eastern Europe,
Princeton, N. J. Princeston University Press, 1974, p. 170. Apud. Charles Gati , op. cit., p. 33.
56
Valentin Berejkov , op. cit., p. 392. Vezi şi Corespondenţa ...., vol. I, p. 327.
 Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945)

Conferinţa de la Ialta, cunoscută şi cu numele de cod ,,Argonaut”, desfăşurată între 4 şi

11 februarie 1945 a dat naştere unui adevărat mit privind împărţirea lumii de către Marile
Puteri. Acest mit, răspândit în special în Franţa, datorită poziţiei generalului De Gaulle făţă de
această problemă, nu are acoperire în faţa faptelor. Aceasta pentru că, aşa cum se cunoaşte,
situaţia Europei de Est, fusese deja decisă în toamna anului 1944 când Moscova se afla deja
într-o poziţie ce permitea impunerea unilaterală a controlului politic sovietic în Europa Estică. Şi
de acestă dată, Stalin era în avantaj trupelor sovietice fiind în plină ofensivă spre inima
Germaniei. La 20 ianuarie 1945 mareşalul Koniev, „învingătorul de la Kursk”, străpungea
frontiera sileziană intrând pe teritoriul german, iar la începutul lui februarie, mareşalul Jukov,
comandantul „Frontului 1 al Rusiei Albe”, atingea cursul inferior al Oderului, la 65 de kilometri
de periferiile Berlinului. Aliaţii Occidentali, în schimb, mai aveau de parcurs o distanţă de circa
600 de kilometri până a ajunge în capitala celui de-al Treilea Reich 57 .

Roosevelt, ales în toamna anului 1944 pentru a patra oară preşedinte, intrând uneori în
polemică cu anturajul său, era dispus să întreprindă demersuri majore pentru continuarea
colaborării cu Uniunea Sovietică. Drept dovadă, este efortul său aproape supraomensc, în

57
Liddell Hart , op. cit., p. 376-380.
condiţiile în care sănătatea îi era extrem de grav zdruncinată (peste două luni avea să moară),
să meargă în Crimeea pentru a-l reântâlni pe Stalin, de a cărui înţelegere, în mare parte, se
legau planurile sale de libertate mesianică. El avea credinţa că americanii, britanicii, sovieticii şi
chinezii –„cei patru poliţişti”- ar trebui să domine noua organizaţie în care S.U.A. să joace rolul
de leadership moral 58 . În mesajul său despre starea naţiunii din 7 ianuarie 1945, şeful
executivului american declara: „În timpul perioadei interimare, noi, împreună cu aliaţii noştri,
avem datoria de a face uz de întreaga noastă influenţă pentru ca nici o autoritate, provizorie
sau temporară, din ţările eliberate să nu împiedice exercitarea în ultimă instanţă a dreptului
popoarelor de a-şi alege singur guvernul şi instituţiile sub conducerea cărora urmează să
trăiască, în calitatea lor de oameni liberi” 59 .

Obiectivul prioritar al lui Roosevelt era constituirea unei organizaţii politice mondiale
care să ia locul Ligii Naţiunilor Unite de la Geneva. Cel de-al doilea principal ţel era terminarea
cât mai rapidă a operaţiunilor contra Germaniei şi reînoirea promisiunii Uniunii Sovietice de
participare la războiul împotriva Japoniei după terminarea războiului din Europa.

Britanicii, nemulţumiţi de evoluţia militară şi politică considerau că „întrega formă şi

structură a Europei postbelice trebuia să fie revizuită”. Preocupare esenţială a cabinetului de
război britanic era captată de modul cum urma să se manifeste politica Kremlinului în perioada
postbelică 60 . Churchill dorea şi el clarificarea aranjamentelor postbelice, dar dintr-o altă
perspectivă. El rămânea în continuare preocupat de echilibrul european al puterii. Dorea să
readucă Franţa în rândul Marilor Puteri, să împiedice dezmembrarea Germaniei şi în acelaşi
timp, să se opună exorbitantelor cereri reparatorii sovietice dar să şi oprescă expansiunea
bolşevică limitând-o la un spaţiu cât mai redus posibil.

Stalin era cel mai liniştit dintre cei trei. Ambele subiecte vizate de Statele Unite îl
avantajau ori prelungirea tratativelor nu putea fi decât în avantajul său, deoarece timpul
consumat îl scutea de o discuţie, cu siguranţă aprinsă şi în contradictoriu, pe tema Europei de
Est, iar participarea la campania împotriva Japoniei nu putea decât să-i ofere ocazia obţinerii
unor beneficii la încheierea ostilităţilor 61 . În general, s-a observat că modul de acţiune a
participanţilor nu s-a fi schimbat fundamental faţă de întâlnirea precedentă şi faţă de felul în
care îşi fixaseră strategia.

Un subiect important a fost cel referitor la viitorul Germaniei, respectiv, înfrângerea,

ocupaţia şi controlul spaţiului german, cuantumul reparaţiilor. Acestea au fost şi primele trei

58
Gheorghe Sprinţeroiu, Ialta şi problemele europene, Edit. Excelsior, Bucureşti, 1996, p. 131.
59
Citat din Lloyd C. Gardner , op. cit., p. 284 .
60
Winston Churchill , op. cit. , p. 403 .
61
Henry Kissinger , op. cit. , p. 377.
capitole ale „Raportului asupra Conferinţei din Crimeea”, următorul fiind consacrat Conferinţei
Naţiunilor Unite, după care urmau celelalte probleme 62 .

Dosarul Ialta a fost mult mai complex decât a lăsat să se vadă la început. După
conferinţă lumea era entuziasmată de rezultatele obţinute.

Roosevelt, în mesajul său către naţiune, omagia conferinţa deoarece pusese căpăt
„sistemului acţiunii unilaterale şi alianţelor exclusive”. În continuare, el declara că Ialta mai
însemnase sfârşitul „sferelor de influenţă şi al raporturilor de forţă, precum şi al tuturor
expedientelor la care s-a recurs timp de secole şi care au dat greş”, afirmaţie total eronată.

„Jos pălăria în faţa dumneavoastră ... un covor de orhidee vă stă la piciore” -suna o
telegramă transmisă de la Casa Albă. Reacţia presei era „magnifică”, liderii politici ai celor două
partide erau entuziasmaţi. Succesorii lui Roosevelt au continuat în aceeaşi notă, prefăcându-se
la rândul lor că nu există sfere de influenţă, că acordul fusese „perfect” şi că toate greşelile i se
datorau lui Stalin 63 .

Churchill deşi, circumspect ţinea isonul americanilor. Pentru el neinterveţia sovietică în

Grecia părea să-l asigure de loialitatea lui Stalin. „În privinţa Greciei” - spunea el în faţa
cabinetului - atitudinea ruşilor [la Ialta] fusese cum nu se poate mai satisfăcătoare. Premierul
Stalin n-a făcut nici o aluzie critică la politica noastră. A fost prietenos şi chiar glumeţ în timpul
discuţiilor ... Primul ministru a adăugat că premierul Stalin îi respectase cu mare scrupulozitate
acordul cu privire la poziţia noastră în Grecia. A înţeles că emisarul trimis de către comuniştii
greci în U.R.S.S. fusesese mai întâi reţinut la domiciliu şi apoi trimis înapoi ... Comportarea
ruşilor în această privinţă i-a întărit convingerile că atunci când încheiau o afacere doreau să o
respecte.” 64

Totuşi, Churchill avea să recunoască în cele din urmă că „Declaraţia de la Ialta asupra
Europei Eliberate” înlocuia înţelegerile „Conferinţei Tolstoi”.

Realitatea era însă cu totul alta. La adăpostul „Declaraţiei asupra Europei Eliberate”,
Stalin „înghiţea” cele trei state baltice, impunea guverne prietene/prietenoase în România,
Polonia şi în celelalte ţări ale Europei de Est. Curând, Ialta îşi va arăta şi cealaltă faţetă. Departe
de aduce o pace durabilă, înţelegerea de la Ialta va da frâu libre tuturor abuzurilor
„realismului” sovietic. Odată consumată euforia după Ialta se deschidea „prăpastia ce se va
adânci în mijlocul Europei”, ce avea să împartă Europa în două 65 .

62
Corneliu Bogdan , Eugen Preda , op. cit., p. 194.
63
Lloyd C. Gardner , op. cit., p. 303–304 .
64
Ibidem, p. 309.
65
Arthur Conte , op. cit. , p. 311.
 Mizînd pe înţelegerea lui Stalin, pe buna lui credinţă şi pe faptul că pericolul prin care
trecuse îl transformase, occidentalii au pierdut din vedere esenţialul, şi anume faptul că Stalin
era un reprezentant tipic al revoluţionarului care nu-şi abandonează niciodată scopul propus,
indiferent de circumstanţe şi de compromisuri.

Poate că una dintre greşelile făcute în special de diplomaţia americană a fost faptul că a
dorit să obţină în acelaşi timp , şi autodeterminarea Europei de Est şi prietenia sovietică. Le-a
ratat, însă, pe amândouă 66 .

După întâlnirea de Ialta raporturile dintre cele trei Mari Puteri s-au deteriorat
constant. Aceste tensiuni s-au datorate în principal politicii expansioniste a Moscovei. La
începutul anului 1945, îşi impunea legea în România şi refuza, în ciuda angajamentelor, să
lărgească guvernul procomunist polonez de la Lublin (devenit între timp de la Varşovia) prin
participarea altor formaţiuni politice.

În ceea ce priveşte Europa de Est, singurul subiect tratat cu seriozitate a fost cel
polonez. Stalin, invocând imperativele majore ale securităţii ţării sale, nu-şi ascunsese, din
timpul negocierilor, intenţiile pentru Europa de Est.

Despre Polonia s-a discutat, este adevărat, în şapte din cele opt şedinţe plenare ale
conferinţei. Conform lui Churchill procesele verbale britanice referitoare la modificările privind
această ţară conţin nu mai puţin deopsprezece mii de cuvinte schimbate între cei trei şefi de
guverne. Chestiunile discutate pe această temă ar pute fi rezumate astfel: a) constituirea unui
guvern provizoriu reprezentativ; b) alegeri libere; c) problema frontierelor; d) asigurarea
spatelui frontului şi a liniilor de comunicaţii sovietice 67 .

După lungi şi dificile înfruntări, în special între partea britanică şi cea sovietică s-a ajuns
la o soluţie de compromis, care avea să fie tranşată în favoarea părţii sovietice prin mijloace
militare şi de constrângere. Astfel, în Declaraţia finală a celor Trei se stabilea ca frontiera de est
a Poloniei să fie de–a lungul liniei Curzon cu unele modificări în unele regiuni. Se amâna
deocamdată luarea unei decizii cu privire la frontiera de vest până la conferinţa de pace, dar se
recunştea că Polonia „va trebui să beneficieze de o substanţială creştere în nord şi în vest” şi se
recunoştea necesitatea „reorganizării guvernului actual” prin includerea liderilor democraţi din
Polonia şi a „polonezilor din străinătate” 68 . După cum se observă guvernul de la Londra nu era
specificat în document. Prin această omisiune practic el era dizolvat de jure.

66
Wilfried Loth, Istoria Războiului Rece, 1941-1955, Edit. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p.
73.
67
Winston Churchill , op. cit., p. 411- 412.
68
R.I.A.D. , vol.II. , p. 188-189. Vezi şi Winston Churchill , op. cit., p. 414 şi următoarele.
 Aşa cum la Conferinţa de la Teheran a existat o hotărâre, care prin acţiunea sa indirectă
a determinat destinul acestor ţări, acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum. Dacă atunci a fost vorba
despre o decizie militară, de această dată a existat un document oficial, o decizie politică -
,,Declaraţia asupra Europei Eliberate”. Documentul cuprindea cele două prevederi care
permiteau intervenţia sovietică în problemele interne ale ţărilor est-europene. Acest document
preciza că cele trei guverne „vor asista împreună popoarele oricărui stat eliberat al Europei sau
ale oricărui stat european, fost satelit al Axei, unde, după aprecierea lor, va fi necesar/ este
nevoie de asemenea ajutor: să stabilească condiţii de pace internă ..., să formeze autorităţi
guvernamentale ad-interimare, care să reprezinte larg, toate elementele democratice ale
populaţiei şi care să fie obligate să instaureze, cât de curând posibil, prin alegeri libere, care să
corespundă voinţei poporului” şi să contribuie „acolo unde va fi necesar, la ţinerea unor astfel
de alegeri” 69 . Stabilirea ordinii în Europa, considera documentul, impunea cu necesitate
lichidarea „ultimelor urme ale nazismului şi fascismului şi crearea instituţiilor democratice
alese de popoare” 70 .

Moscova a dat o interpretare proprie prevederilor Decalaraţiei de la Ialta. Cele trei Mari
Puteri îşi exprimau hotărârea de a nimici „rămăşiţele nazismului şi fascismului”. Ori, este
cunoscut că sovieticii au etichetat adversarii comunizării din ţările Europei de Est drept
„fascişti”, eliminarea lor fiind prezentată drept o aplicare a Declaraţiei 71 .

Posibilitatea intervenţiei „de a ajuta împreună popoarele din ţările eliberate şi foste
satelite să instaureze regimuri democratice”, a permis de asemeni, Uniunii Sovietice să
intervină în ţările est-europene sub pretextul că vine în „ajutorul” forţelor democratice, în
realitate comuniştii şi aliaţii lor 72 .

În privinţa României nu mai era nimic de împărţit. „Problema României – consemna

Nicolae Baciu în monografia sa Yalta  şi  crucificarea  României – nu a fost nici discutată nici
hotărâtă la Yalta. Soarta ei era dinainte decisă” 73 . Occidentalii veniseră la Ialta cu o listă de
probleme de negociat în care România (ca şi Bulgaria) se aflau la capătul listei.

Referindu-se la situaţia României premierul britanic se arăta lipsit de orice iniţiativă,

întrucât, spunea el, avea mâinile legate de „târgul” încheiat cu Stalin. Situaţia nu o consideră
însă fără ieşire. Rămâne de văzut – continua el – „dacă Declaraţia de la Ialta n–ar fi putut fi

69
Arhiva Ministerului de Externe (AMAE) Fond Iugoslavia, Politica internă, Problema 70-
I/1945-1948, vol.I/1945, Dir. O.S.D., f. 1-8.
70
Ibidem.
71
Florin Constantiniu, Ioan Chiper, Modelul stalinist de sovietizare a României, în „Arhivele
Totalitarismului”, p. 8 -28, Anul III, nr. 2/1995, p. 17.
72
Ibidem.
73
Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Edit. Europa, Roma, 1983.
interpretată ca înlocuind înţelegerile independente anterioare, precum cele referitoare la
România şi la Grecia, încheiate într-o vreme când nu se putea bizui pe ajutorul Statelor
Unite” 74 .

Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945

La mijlocul anului 1945, în cadrul acţiunilor privind organizarea lumii postbelice, un

rol important îl va avea Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) unde s-au întâlnit
liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.

Cu acest prilej a fost instituit Consiliul Miniştrilor de Externe ai celor cinci mari puteri
(SUA, URSS, M. Britanie, Franţa, China), însărcinat cu pregătirea acordurilor de pace;
reconfirmate deciziile adoptate la Ialta, cu privire la Germania; problema reparaţiilor de
război pe care Germania trebuia să le achite; problema oraşului Königsberg; problema
criminalilor de război.

Reprezentanţii Statelor Unite şi ai Marii Britanii au refuzat să recunoască guvernele

instalate în România, Bulgaria şi Ungaria pe care le considerau nereprezentative şi deci erau
acceptate la masa tratativelor de pace.

Guvernul Sovietic, în schimb, pentru a arăta interesul faţă de România, la 6 august

1944, la doar 48 de ore de la înapoierea delegaţiei sovietice de la Potsdam, remitea

74
Ibidem, p. 310 .
guvernului român o Notă privind restabilirea relaţiilor diplomatice cu România şi propunerea
privind schimbul de miniştrii plenipotenţiari.

Conferinţa de la Potsdam încheiată la 2 august 1945 nu a avut succesul

celor precedente. Dispariţia inamicilor comuni, a revelat din nou
incompatibilitatea ambiţiilor foştilor parteneri. Cu toate că Truman a declarat
la 28 iulie faţă de ministrul marinei, Forrestal, că nu găsea dificil să se
înţeleagă cu Stalin, efectele s-au dovedit modeste.

Rezultatul practic al Conferinţei a fost începutul procesului de

împărţire a lumii în sfere de influenţă, exact scenariul pe care Roosevelt
încercase să-l evite. Speranţa includerii U.R.S.S. în lumea liber–democratică
începea să se năruie. Neîncrederea şi teama s-au manifestat cu mai mare
intensitate fiind acum amplificate de posesia armei atomice de către americani.

România de la alegerile parlamentare falsificate în noiembrie 1946 până la creearea

Partidului Unic

Aşadar, alegerilor din 1946 au reprezentat unul dintre momentele de

răscruce în procesul acaparării puterii de către comunişti în România. Cu toată
opoziţia partidelor tradiţionale şi a Regelui în lupta dusa contra sovietizării
României, procesul, gândit la Moscova şi aplicat în ţara, prin intermediul Partidului
Comunist, era în plină desfăşurare. Alegerile din 19 noiembrie 1946 s-au înscris în
acest scenariu. Anul 1947 a fost ultima etapa a rezistentei românilor împotriva
forţelor sovietice de colonizare, un an al unei morţi, deja anunţate pentru România
democrată.

Abuzurile, violenţele şi imixtiunile guvernului din ziua votării, soldate -

după cum azi bine se ştie- cu victoria trucata a guvernului, au continuat şi în
zilele următoare. La 22 noiembrie 1946, partidele de opoziţie au publicat o nota
comuna, anunţând ca - întrucât guvernul nu îndeplinise nici una din obligaţiile
luate fata de ţara, instituind un regim de teroare, menţinându-şi propria putere
prin fals electoral - îşi vor uni toate eforturile pentru apărarea drepturilor ţării şi
vor acţiona împreuna în vederea unor alegeri viitoare. Cu acelaşi prilej cele două
partide anunţau demisia celor doi reprezentanţi din guvern75 .

Într-o notă trimisă de reprezentantul american Burton Berry către

Departamentul de Stat în zilele imediat următoare desfăşurării alegerilor, se arata
ca alegerile au fost antidemocratice, rezultatele falsificate, iar popularitatea
Regelui a scăzut 76 . În aceeaşi notă se mai arata că Regele va fi obligat să
deschidă Parlamentul la 1 decembrie, acceptând rezultatul alegerilor, ceea ce va
face ca în curând sa nu mai aibă nici un suport popular. Observaţiile
diplomatului american făcute în urma unei convorbiri cu secretarul Regelui,
Ioaniţiu şi cu mareşalul Palatului, Negel arătau ca Regele Mihai se afla într-o
postură deosebit de delicată. Pe de o parte, dacă ar fi acceptat rezultatul
alegerilor ar fi pierdut legătura de încredere cu poporul şi raţiunea sa ca monarh,
iar pe de altă parte, dacă n-ar fi acceptat rezultatul alegerilor, ar fi intrat în
conflict deschis cu guvernul şi sovieticii, fiindcă aliaţii nu l-ar fi sprijinit77 .

Bineînţeles că această situaţie era foarte complicată. Opoziţia, cu

toate protestele ei, nu putea face nimic, iar Regele era lăsat singur în faţa
presiunilor sovietice. Aliaţii au manifestat un dezinteres fără echivoc, deşi se
prevalaseră în tot timpul anului 1946 prin notele oficiale, de Acordul de la
Moscova. În ciuda anunţurilor lor repetate şi dure în privinţa alegerilor, au
considerat suficient să-şi facă cunoscute atitudinile faţă de alegeri, doar prin
afirmaţii publice la Londra şi Washington. Marea Britanie a transmis la 30
noiembrie, prin reprezentantul său politic în România, doar o notă verbală
prin care se arata că nu putea considera rezultatele ca fiind voinţa poporului
român 78 .

Rămas singur, prizonierul propriei imposibilităţi de a acţiona în vreun

fel şi totodată uitat de lumea liberă, Regele Mihai va deschide Parlamentul
la 1 decembrie 1946, câştigând încă un an pentru bătălia cu sovieticii.
Iniţial, Regele avea intenţia de a refuza deschiderea noului Parlament.
Există multe comentarii şi păreri faţă de această atitudine a Suveranului,
opinii politice şi argumente juridice. Toate neglijează însă un fapt: sovieticii
nu s-ar fi dat la o parte de la nici o acţiune împotriva Regelui, şi ar fi putut
merge până la forţarea abdicării pentru că lumea libera era prea obosită de
război şi acorduri de pace. În plus, să nu uităm că acţiunea deschiderii
75
Ioan Scurtu, (coord), România, Viaţa politică în documente,1946..., p.494-496.
76
Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948). Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1990, p.239-241.vezi relatarea convorbirii
în urma căreia a fost redactată nota în Burton Berry, Romanian Diaries 1944-1947, Edited by Cornelia Bodea,
The Center for Romanien Studies Iaşi, Oxford, Portland, 2000, p. 542-544.
77
Ibidem.
78
ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 202.
Parlamentului avea un suport constituţional. Marele constituţionalist H.
Teodorescu i-a explicat Regelui că, în situaţia în care n-ar fi citit mesajul de
deschidere a Parlamentului în urma legilor promulgate prin propria
semnătură, acesta s-ar deschide în mod automat în 30 de zile de la aflarea
rezultatelor alegerilor.

După alegeri, în ţară tensiunea politică a scăzut considerabil.

Partidele democratice au simţit din plin această nouă lovitură. Maniu şi
Brătianu pierduseră practic orice speranţă de îmbunătăţire a situaţiei.
Iuliu Maniu se retrăsese la Sibiu iar Partidul Naţional Liberal, era practic
scos de pe scena politică, guvernul propunându-şi ca una din primele legi să
fie cea a etatizării naţionale, liberalii lui Dinu Brătianu pierzând şi pârghiile
economice. Cât despre socialiştii lui Titel Petrescu deprimaţi după alegeri,
efectiv nu mai existau nemaiavând nici un loc în Parlament în timp ce
Partidul Socialist, condus de Rădăceanu şi Voitec ocupase toate sediile în
urma Congresului din martie 1946, făcând pasul spre fuziunea cu
comuniştii.

Pe de alta parte, guvernul - bazat pe o majoritate stabilă în urma

alegerilor - se reorganiza la 29 noiembrie, Gheorghe-Gheorghiu Dej,
secretarul general al PCR, devenind ministru al economiei naţionale.

Activitatea noului parlament a fost boicotată de naţional-ţărănişti care

s-au abţinut de la lucrările parlamentului. În aceste condiţii are loc
adoptarea Legii de etatizare a Băncii Naţionale la 20 decembrie, descrisa
drept premiza de înviorare a vieţii economice şi de apărare a monedei
naţionale dar contestată de naţional-liberali şi considerată drept izvorâtă din
dorinţa PCR-ului de a-şi asigura şi mai mult dominaţiunea economica79 .

În aceste condiţii începe anul 1947, anul care a marcat debutul războiului
rece şi înlăturarea ultimelor obstacole din calea instaurării regimurilor socialiste,
de tip stalinist, în ţările aflate în zona de influenţă sovietică. Despre modul cum
au înţeles Aliaţii sa rezolve starea de provizorat în care se găsea ţara, este bine să
amintim că la 4 ianuarie la Washington, Mihai Ralea - ministrul României, în
discuţie cu Dean Acheson - secretarul de stat - a avansat dorinţa României de a
nu fi lăsată "dincolo de cortina de fier"80 .

Şi totuşi, americanii şi englezii deşi au denunţat cu vehemenţă alegerile

au acceptat guvernul Groza ca reprezentând România la semnarea tratatului
79
Iioan Scurtu (coord), Viaţa politică în documente, 1946, , p.534-547.
80
Ioan Scurtu (coord.), România - Viata politică în documente. 1947. Bucureşti, Arhivele Statului din România,
1994, p.32
de pace de la 10 februarie 1947, validând astfel rezultatele oficiale ale votului
din 19 noiembrie 1946.

În această notă apare semnarea Tratatului de Pace de la Paris81 , care pentru

România a adus, pe lângă reparaţiile de ordin moral - consfinţirea retrocedării
Ardealului de nord - şi obligaţii de ordin material şi totodată consfinţea
ocupaţia sovietică în Basarabia şi nordul Bucovinei. România va ieşi de sub
autoritatea Comisiei Aliate - posibilitatea anglo-americanilor de a mai interveni fiind
nulă - şi va deveni formal un stat liber şi independent, dar în realitate URSS va
dicta, de la politica socială şi economică, până la alegerea formei de organizare.
România a evoluat în acest cadru stabilit de marile puteri. „Daily Telegraph”,
comentând intrarea în vigoare a tratatelor de pace cu cele cinci ţări foste
satelite ale Germaniei considera că acestea au trecut de la starea de sclavie,
din timpul războiului, faţă de Germania, la actuala stare de sclavie, tot de
nedorit, faţă de URSS” 82 . În disputa posesiei Transilvaniei, s-au implicat şi
Marile Puteri. În timp ce românii au avut sprijinul Moscovei, partea maghiară a
avut susţinerea americană şi britanică 83 . Ziarul „New York Times”, din 8 mai
1946 într-un articol intitulat: „Cele patru mari puteri cedează cu uşurinţă
Transilvania, României”, considera că „Hotărârea confirma de fapt decizia lui
Stalin asupra teritoriului contestat de Ungaria” 84 . Decizia lui Stalin nu a fost
dictat de măsuri de ordin justiţiar, ci din considerente de ordin practic şi
diplomatic, Ungaria prezentând încă o situaţie de nesiguranţă, la acel moment,
în ceea ce priveşte posibilitatea includerii sale în sfera de influenţă sovietică.
Prin urmare, Conferinţa de pace conferea puterii bolşevice statutul de putere
„protectoare” a statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, deşi acest lucru nu
era stipulat în Tratat.

În continuare nota dominantă a politicii româneşti va fi creşterea rolului

PCR în conducerea societăţii româneşti. Acest partid era sprijinit şi ajutat de
Moscova, prin directive politice şi economice, prin consilieri şi prin faptul ca în
ţară existau peste o jumătate de milion de soldaţi sovietici. Activitatea guvernului
s-a desfăşurat în conformitate cu opţiunile Partidului Comunist. În cursul anului
au fost votate mai multe legi care, pe lângă caracterul lor social, loveau în
burghezia rurală şi orăşenească. Pentru evoluţia industriei şi a economiei
naţionale, o importanţă deosebită a avut-o legea privind organizarea Ministerului
Industriei şi Comerţului şi legea pentru crearea oficiilor industriale, instrumente

81
Ioan Scurtu (coord), Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, p.91-108.
82
ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 9/1947, f. 83.
83
ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 6/1946, f. 81.
84
Ibidem, f. 78.
prin care comuniştii puteau să-şi aplice linia politică, dirijând procesul
economic. O altă lege deosebit de importantă va fi legea pentru reglementarea
situaţiei imobilelor agricole, prin care se stabilea regimul juridic al acestor imobile.
Legea avea menirea să introducă dreptul de preemţiune al statului în caz de
vânzare a acestor bunuri şi stabilea că un proprietar nu putea poseda prin
cumpărare mai mult de 15 ha, urmărindu-se împiedicarea reconstituirii
marilor proprietăţi. Pe aceeaşi linie se înscrie şi legea prin care lucrările pentru
înfăptuirea reformei agrare erau declarate acte de guvernământ şi nu puteau fi
atacate în justiţie.

Bineînţeles că toate aceste manifestări de forţă ale Partidului

Comunist aveau opoziţia frontală a partidelor tradiţionale. În ianuarie, prin
apelul PNŢ intitulat ,,Către Naţiune”, guvernul era acuzat ca a confiscat
puterea şi a îngenuncheat demnitatea şi mândria românească" 85 . Dincolo
de acuzaţii, notele SSI şi ale Serviciului de informaţii al Jandarmeriei
stipulau în lunile ianuarie şi februarie 1947 reorganizări febrile în interiorul
opoziţiei şi mai cu seamă la naţional-ţărănişti. De altfel aceste acţiuni par să
fie în contrasens cu ceea ce se întâmpla în ţară. În primul rând parlamentul
devine încet-încet cureaua de transmisie a guvernului, pentru că după ce
la 13 ianuarie îşi reia lucrările, după o vacanţa mai consistentă, la 23
ianuarie s-au întrerupt lucrările, după ce în prealabil se votase legea prin
care salariile parlamentarilor se stabilesc la 1 milion lei, plus o sută de mii
pentru fiecare şedinţă la care participa 86 . În al doilea rând era vorba de
reorganizări în cadrul Blocului Naţional Democrat, care la sfârşitul lunii
ianuarie, decide să coopereze în cadrul unui organism centralizat, un
consiliu parlamentar permanent 87 .

Conferinţa miniştrilor de externe ai Marilor Puteri desfăşurată la

Moscova în martie 1947 a dat opoziţiei o nouă speranţă iluzorie. Conferinţa îşi
propunea printre altele să rezolve şi problema retragerii trupelor sovietice din
Austria, ceea ce ar fi însemnat, conform angajamentelor asumate, evacuarea
lor şi din România. Poate că nu întâmplător preşedintele Truman îşi rostea,
chiar în aceeaşi perioadă, discursul său ce a pus bazele doctrinei ce-i va purta
numele, prin care SUA îşi declarau solemn o politică de putere.

Conectaţi din plin la orice semnal ce îi mai putea ajuta, liderii partidelor
de opoziţie din România înaintau miniştilor de externe întruniţi la Moscova, un
memoriu în care protestau faţă de nerespectarea angajamentelor luate în urma

85
Iioan Scurtu, Viaţa politică....1947., p.53-55.
86
Ibidem, p.90-91
87
Ibidem, p.86
conferinţelor postbelice, în special a acordului de la Moscova din decembrie
1945 şi Conferinţei Păcii de la Paris 88 .

Astfel de memorii erau adresate şi guvernelor SUA şi Marii Britanii

precum şi secretarului general al noii Organizaţii a Naţiunilor Unite, Trygve
Lie 89 . Noile proteste erau generate şi de noul val de arestări, pe care guvernul
le operase începând chiar în preajma Conferinţei. Astfel, la 5 martie, Siguranţa
Statului efectua o serie de arestări şi percheziţii în rândurile şi la locuinţele
fruntaşilor naţional-ţărănişti. Într-un document transmis în lua aprilie,
Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Maniu cerea eliberarea celor 400 de
arestaţi aparţinând celor trei partide din opoziţie, dintre care cca. 200
aparţineau P.N.Ţ. 90

Reacţia acestora a fost din nou palidă şi fără efect, situaţie ce punea în
dificultate până şi pe reprezentantul politic al Statelor Unite la Bucureşti,
Burton Berry, care nu putea „explica de ce Secretarul Departamentului de Stat
nu a luat nici o atitudine până acum” 91 .

Iuliu Maniu continua să creadă şi să spere că România nu va fi

abandonată de aliaţi cu atât mai mult cu cât considera că „ofensiva internă”
pentru a înlătura guvernul nu avea sorţi de izbândă răsturnarea sa urmând a
se face „de alţi factori” 92 .

Deşi aceste manifestări nu dădeau speranţe la vreo îmbunătăţire a

situaţiei, la 13 martie Iuliu Maniu avea o întrevedere cu B. Berry în timpul
căreia îi prezenta memoriul colectiv din partea opoziţiei. În acest memoriu,
afirma intenţia de a proceda la răsturnarea guvernului, reprezentantul SUA
descriind în nota sa situaţia care i-a fost prezentată: ... "Planul său nu
implică o revoluţie, dar s-ar putea să fie şi oarecare vărsare de sânge.
Înlăturarea guvernului Groza nu se poate face decât cu concursul a trei
elemente: poporul român, Regele şi marile puteri" 93 .

Însă cauza românească era definitiv încheiată pentru aliaţi, de vreme ce

la 19 martie Departamentul de Stat transmite la Bucureşti că SUA, deşi
înţelege situaţia în care se afla România nu poate aproba o răsturnare

88
ANIC, Fond Casa Regală, Diverse, Ds 1/1946, f. 254.
89
Ibidem.
90
ASRI, Fond D, Ds. 1503/1947, f. 231.
91
Ibidem, f. 424-425.
92
ANIC, Fond Iuliu Maniu, Dosar 9/1945, f. 16.
93
Dinu C. Giurscu, Cade Cortina de Fier, Edit. Curtea Veche, Publishing, 2002, p. 82.
violentă de guvern 94 , A fost printre ultimele încercări disperate ale opoziţiei
române de a se opune procesului de sovietizare, dar în situaţia dată nu avea
altceva de făcut, decât să aştepte inevitabilul. Şi, bineînţeles, că acest sfârşit
nu s-a lăsat aşteptat. Finalul era previzibil, de vreme ce „Dreptatea” scria la
începutul lunii mai: "Desigur, suntem adversarii Partidului Comunist Român.
Dar PCR este duşmanul Partidului Naţional Ţărănesc. El ne duşmăneşte. El
doreşte dispariţia noastră. Partidul Comunist înţelege altfel democraţia decât
noi" 95 .

Situaţia politică capătă noi reverberaţii datorită manifestărilor de

ordin economic pe care comuniştii le adoptaseră. Orientarea dirijistă şi mai
ales modul de control îşi găsesc critica, pentru prima dată în mod foarte
dur, în memoriul prezentat la 24 mai de Gh. Tătărăscu. Acest act prezentat
guvernului şi şefilor de partide, din BND milita pentru limitarea ingerinţelor
statului în economie şi asigurarea manifestărilor liberei iniţiative. Se arata
că: "Orice măsură ce împiedică producţia trebuie înlăturată. Orice măsură
care stimulează producţia trebuie adoptată" 96 , dorindu-se întronarea în
toate sectoarele vieţii de stat a ordinii şi legii. Demersul său s-a dovedit
ineficient, în schimb Tătărescu şi membrii partidului său aveau să fie în
curând înlăturaţi din guvern.

Comuniştii considerau că lucrurile mergeau prost din alte motive. La

16 iunie „Scânteia” publica propunerile Partidului Comunist privind
îmbunătăţirea situaţiei. Se considera că singurul mijloc de a nu scăpa
situaţia de sub control erau masuri radicale şi eficiente. Principala cauză a
situaţiei a fost diagnosticată în creşterea inflaţiei. Se propunea în sensul
rezolvării problemei ..."realizarea reformei monetare, urmată de un regim
serios de economii severe, lichidarea haosului financiar şi zădărnicirea
planurilor reacţiunii de a împiedica refacerea" 97 .

În timp ce Vestul nu-şi puteau exprima decât regretul pentru o

asemenea stare de fapt 98 , guvernul român eliberat acum de orice angajament
internaţional şi urmând în totalitate dispoziţiunilor de la Moscova, trecea în a
doua jumătate a anului 1947 la măsuri dure.

94
Ibidem, p.88; vezi şi Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Bucureşti, Ed. a II-a, revăzută şi
adăugită, Edit. Enciclopedică, 1994, p.450
95
Ioan Scurtu,(coord),, 1947, p.449
96
Gheorghe Tătărescu, Mărturi pentru istorie, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.498-506.
97
Iioan Scurtu, Viaţa politică.în documente. 1947.....p.170-176.
98
ASRI, Fond D, Ds. 1503/1947, f. 261.
 La începutul lunii iunie, Gheorghiu-Dej discuta la Moscova măsurile ce
se impuneau în accelerarea procesului de comunizare a României şi probabil
că primise şi el aceleaşi directive ale N.K.V.D.-ului precum documentul găsit în
Polonia, emis la 2 iunie 1947 şi, care avea o denumire elocventă: „Directivele de
bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică”. 99

Toate aceste acţiuni aveau loc în momentul în care se pregătea la

Paris începerea la 12 iulie 1947 a Conferinţei pentru redresarea economică
a Europei, iniţiativă americană cunoscută sub numele de "Planul Marshall",
la care a fost invitată şi România. Dar cum acest plan de redresare nu viza şi
URSS-ul, Moscova a cerut statelor de sub influenţa sa să nu-l accepte.
Guvernul român n-a dat curs iniţiativei, motivând că planul ar duce la
ştirbirea independenţei şi suveranităţii naţionale. Desigur, afirmaţia pare, la
acest moment, bizară de vreme ce România era practic ocupată de trupele
sovietice.

Situaţia internă continua să se deterioreze la începutul verii, Iuliu

Maniu înaintând numeroase memorii misiunilor aliate şi făcând demersuri
pe lângă Rege, în scopul de a determina detensionarea climatului existent.
Dacă Regele era prizonier împreună cu poporul român, guvernele aliate erau
prizonierele propriilor himere şi neputinţe. În continuarea scenariului pe
care îl practicaseră în ultimii ani, la 24 şi 25 iunie SUA şi Anglia au înaintat
guvernului român note prin care îşi exprimau îngrijorarea faţă de arestarea
sau acuzarea unor membri ai opoziţiei, ceea ce încalca obligaţiile României
prin Tratatul de Pace Răspunsul Bucureştiului a fost extrem de dur.
Întrucât Aliaţii, nu mai aveau nici o competenţă în chestiunile româneşti, se
spunea în comunicat, ei erau acuzaţi de imixtiune în viaţa politică
internă. 100 . În fond opoziţia democratică era abandonată de marile
democraţii apusene, care dincolo de unele afirmaţii conjuncturale îşi
respectau angajamentele luate faţă de sovietici, privind zonele de influenţă.
În aceste condiţii Moscova a decis că este timpul să treacă la lichidarea
forţelor de opoziţie

Pe de altă parte, Iuliu Maniu sesizând că posibilităţile de acţiune ale

opoziţiei erau din ce în ce mai limitate a cerut unui grup de fruntaşi
naţional-ţărănişti să plece în străinătate pentru a informa opinia publică
internaţională despre situaţia din ţară. Ei trebuiau să suplinească

99
Reubem H. Markham, România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, 1996, p.
284.Vezi conţinutul documentului în Christopher Andrew & Oleg Gordievski, KGB Istora
secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Edit. ALL, Bucureşti, p.487-499.
100
Ioan Scurtu (coord.), op. cit., p. 179-183
imposibilitatea celor rămaşi în ţară de a se lupta cu autorităţile sovietice şi cu
exponenţii lor comunişti din România. Operaţiunea de plecare trebuia să
aibă loc pe 14 iulie, dimineaţa, de pe un aeroport de lângă comuna
Tămădău, la 45 km de Bucureşti.

Acţiunea a fost de fapt o înscenare pusă la cale de Siguranţă, pentru

compromiterea Partidului Ţărănesc şi crearea unei baze legale privind
desfiinţarea acestuia. În urma intervenţiei autorităţilor erau arestaţi I.
Mihalache, vicepreşedintele partidului, N. Penescu, secretarul general (cu
soţia), N. Carandino (cu soţia), Ilie Lazăr, membru al Delegaţiei Permanente.
Guvernul a organizat mai multe mitinguri în care se cerea dizolvarea
imediată a PNŢ şi arestarea conducătorilor acestui partidlucru care s-a şi
întâmplat. Are loc astfel începutul unui proces politic foarte bine orchestrat
prin care se dorea delegitimarea PNŢ. În urma cercetărilor care au avut o
arie largă de desfăşurare s-a descoperit printre altele arhiva secretă a lui
Victor Rădulescu-Pogoneanu şi planurile Comisiei Militare organizate în
cadrul PNŢ, acestea din urmă fiind apreciate ca dovezi ale complotului în
care era angrenat acest partid împotriva Guvernului României.

A urmat arestarea altor membri de frunte ai partidului, inclusiv a lui

Iuliu Maniu (la 17 iulie), după care, la 29 iulie, prin Jurnalul Consiliului de
Miniştri nr. 1027 se hotăra dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc, în baza
Referatul Ministrului Afacerilor de Interne nr. 22 694/29 iulie 1947, pentru
nerespectarea ordinii publice şi Siguranţei Statului, în virtutea art. 107,
alineatul ultim din Constituţie 101 În comunicatul Ministerului de Interne din
17 iulie se arata că: "Pătrunşi de ură împotriva regimului democrat şi
urmărind răsturnarea acestui regim, mai mulţi conducători ai PNŢ, urmând
ordinul direct al lui Iuliu Maniu au încercat în ziua de 14 iulie să fugă într-o
ţară străină" 102 . În aceeaşi zi, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă,
Adunarea Deputaţilor hotăra la rândul său dizolvarea Partidului Naţional
Ţărănesc Maniu „ca o măsură de dreaptă apărare a regimului democratic din
România, măsură prin care se contribuie la consolidarea şi mai temeinică a
tinerei democraţii româneşti” 103 .

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de atacuri directe împotriva lui

Iuliu Maniu care se afla internat în clinica doctorului Jovin de pe B-dul
Dacia, de unde a fost ridicat şi depus în secret la închisoarea Malmaison de
pe Calea Plevnei. Interogatoriile principalilor fruntaşi naţional-ţărănişti au
101
ANIC Fond MAI, Ds. 56/1947, f. 1-5; Vezi aceeaşi arhivă, Fond PCM-stenograme, Ds. 13/1947, f.31
102
Ibidem.
103
ASRI, Fond MAI, Dosar 56/1947, f. 1-5.
durat până la 29 octombrie, când a început procesul. Procesul intentat
conducătorilor Partidul Naţional Ţărănesc s-a desfăşurat între 25 octombrie şi
13 noiembrie 1947 la Şcoala Superioară de Război.

Dintre cei 19 acuzaţi 104 amintim pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache,

Nicolae Penescu, Vasile Serdici, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Grigore
Niculescu-Buzeşti, Victor Radulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu. Aceştia
erau acuzaţi că poartă răspunderea privind instaurarea dictaturii
generalului Antonescu, că au organizat numeroase comploturi şi acţiuni
subversive contra statului, dorind răsturnarea violentă a guvernului
instaurat în mod democratic au comis crime şi delicte de trădare, trădare prin
necredinţă, surparea ordinei constituţionale, răzvrătire, insurecţia armată,
complot, omisiune de denunţare a complotului, trecerea frauduloasă a
frontierei, port ilegal de armă, asasinate politice 105 .

O notă în plus i s-a acordat, cum era de aşteptat, lui Iuliu Maniu,
acuzaţiile aduse vizând în fond condamnarea întregii sale activităţi politice
de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, până
în 1947. În timpul procesului, dovedind curaj şi fermitate, Maniu şi-a apărat
în primul rând colaboratorii, iar apoi a avut un lung rechizitoriu la adresa
guvernului Groza, pe care I-a acuzat de surparea drepturilor politice şi
individuale ale naţiunii române 106 . Pedepsele acordate lotului Maniu de la 5
ani temniţă grea până la temniţă pe viaţă, dovedesc dorinţa de exterminare
a tuturor elementelor potrivnice guvernului. Suveranul a socotit inutilă
intervenţia sa care ar fi fost inoperantă. Prin interzicerea activităţii PNŢ,
arestarea şi condamnarea principalilor săi lideri, dispărea de pe scena politică
cel mai important obstacol din calea procesului de sovietizare a României, ca şi
cel mai important lider politic din România care vreme de mai bine de
patruzeci de ani, a militat pentru libertăţi naţionale şi democraţie în România.

Realizând că în astfel de condiţii nu mai era posibilă o voluţie politică

democratică, C.I.C. Brătianu a transmis tuturor organizaţiilor din ţară o
circulară prin care anunţa încetarea activităţii Partidului Naţional Liberal 107 .

Ţara se îndrepta direct şi vertiginos spre intrarea definitivă pe orbita

comunistă. Pe acest fond, comuniştii se dispensau şi de unul dintre aşa-zişi
tovarăşi de drum şi anume Gheorghe Tătărescu. La 3 noiembrie 1947, din
104
Patru dintre ei erau judecaţi în contumacie, respectiv Gr. Niculescu-Buzeşti, Gr. Gafencu, Alex. Cretzianu şi C.
Vişoianu.
105
,,Timpul” din 31 oct. 1947.
106
Ioan Scurtu, op. cit., p. 459
107
Ioan Scurtu(coord), Viaţa politică...!947,...p. 12.
iniţiativă comunistă, Comisia pentru Afacerile Externe a Camerei Deputaţilor
a adoptat o moţiune de neîncredere în Titularul Externelor, dând, în acelaşi
timp un vot de blam tuturor miniştrilor aparţinând grupării Tătărăscu.
Camera Deputaţilor a votat propunerea cu 187 voturi pentru şi 5 împotrivă
108 . Locul miniştrilor tătărescieni a fost luat în principal de reprezentanţii

Partidului Comunist prinAna Pauker la Ministerul Afacerilor Străine sau

Vasile Luca la Ministerul de Finanţe. Gheorghe Tătărescu a părăsit prim-
planul scenei politice dându-şi demisia din fruntea partidului său la
începutul lunii decembrie 1947. De această dată P.C.R. a utilizat mecanismul
parlamentar tradiţional pentru a elimina gruparea Gh. Tătărescu din guvern.
Despre această mutaţie politică noul ministru de finanţe, Vasile Luca, declara
la 3 ianuarie 1948, într-un articol publicat în „Scânteia” „la 7 noiembrie 1947
(Ce coincidenţă! Chiar în ziua în care se sărbătorea victoria revoluţiei
bolşevice.n.n.) prin alungarea din guvern a grupului Tătărescu, ultimul
reprezentant al reacţiunii exploatatoare, guvernul Groza a devenit un adevărat
guvern popular, sprijinit de clasa muncitoare, de ţărănimea truditoare, de
intelectualitatea progresistă şi de păturile mijlocii – deci – de cea mai mare
parte a poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare” 109 .

După cum se ştie evenimente la fel de spectaculose se petreceau şi la

nivel internaţional a căror presiune se simţea din plin la Bucureşti. Statele
Unite impulsionate de noua administraţie de la Washington a decis să adopte o
poziţie dură faţă de Moscova, lucru ce a tensionat deja relaţiile dintre cele două
superputeri. Adoptarea celor două orientări exprimate prin Dotrina Truman şi
Planul Marshall au părut în ochii Kremlinului ca o mişcare de implicare a
Statelor Unite în lupta pentru hegemonia în Europa, ca o ameninţare directă la
securitatea Uniunii Sovietice.

Răspunsul la această ofensivă a venit, în septembrie 1947, atunci când

în Silezia poloneză, la Szklarska Poreba, se constituia Cominformul.

La această consfătuire, se pare că reprezentanţii Partidului Comunist din

România au fost criticaţi că nu au încheiat încă procesul de „transformare
democratică” a ţării, şi că nu au înlăturat monarhia, fiind singura ţară din
lagărul socialist „unde nu s-a pus de acord conţinutul nou al puterii de stat şi
forma de stat” 110 .

108
,,Liberalul”, an II, nr515 din 9 noiembrie 1947, p.3.
109
,,Scânteia”, seria a III-a, an XVI, nr. 1010b din 3ianuarie 1948.
110
Gh. Zaharia, (coord), 1944-1947. România în anii revoluţiei democrat- populare, Edit.
Politică, Bucureşti, 1971, p. 322.
 Modificările survenite în plan intern şi extern prevesteau în fapt
următorul pas în cadrul procesului de preluare totală a puterii de către
comunişti.– înlăturarea Monarhiei. Monrhia din România rămăsese singura
într-o ţară în care deja exista un regim al ,,democraţiei populare”. Desigur că
decizia finală a aparţinut Moscovei. Poziţia conciliantă a lui Stalin faţă de
Regele României s-a integrat strategiei Kremlinului de menţinere a Marii
Alianţe. Cum acest lucru nu s-a putut reliza nu a mai fost decât un pas până
la abdicare.

Prilejul s-a oferit la mijlocul lunii noiembrie, odată cu plecarea

Regelui în Anglia, pentru a asista la căsătoria viitoarei Regine Elisabeta a lI-
a. Regele a folosit acest prilej pentru a consulta o serie de oameni politici în
legătură cu situaţia din România. Printre cei cu care s-a discutat s-au aflat
Churchill, Feldmareşalul Smuts, Attlee, Eden, Bevin. Toţi cei consultaţi au
evitat să se pronunţe. Doar Churchill şi Smuts l-au sfătuit să se întoarcă în
ţară indiferent de risc.

În ţară pregătirile în vederea debarcării Regelui erau în toi. Un

cunoscător atent ai ultimilor ani de viaţă politică românească ar fi putut
sesiza următoarea mişcare a comuniştilor. În numărul festiv, ultimul
consacrat de „Scânteia” sărbătoririi Crăciunului au fost publicate două
luări de poziţie ce prevesteau viitoarea mutaţie politică.

Prima, în editorialul semnat de Sorin Toma, ,,O lume veche agonizează -

se naşte o lume nouă”, afirma că numai într-o republică poporul se poate
bucura de democraţie. A doua, reproducea declaraţia lui Bodnăraş, proaspăt
numit ministru al Apărării Naţionale, care susţinea că de acum armata va fi
a poporului, şi va fi condusă numai de popor. Asta cu toate că Regele era
capul oştirii. Numărul din 31 decembrie s-a păstrat neutru faţă de
problema regalităţii. Chiar articolul lui Gheorghiu-Dej, ,,PCR în lupta pentru
democratizarea ţării”, raportul prezentat de acesta la şedinţa Cominform-ului
şi publicat mai întâi în revista acestui for, ,,Pentru pace trainică, pentru
democraţie populara”, nu avea nimic de reproşat monarhiei”111 , cu tote că el
declarase că lupta Partidului Comunist va duce la intensificarea procesului de
construire a democraţiei populare.

Numai că, pentru ca acest proces să se desfăşoare cu rapiditate

trebuia reglată definitiv relaţia cu Suveranul. La 21 decembrie acesta se
reîntoarcea de la Londra, aşteptând la Sinaia răspunsul guvernului în ceea

111
Liviu Târău, Ziarul ''Scânteia'' şi Războiul Rece. Atitudine politica şi limbaj (1945-1953) în ''Revista Istorica",
Tomul IV, nr. 7-8, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1993, p.735
ce priveşte căsătoria cu Ducesa de Parma. Răspunsul a fost de altă
natură. Partidul Comunist îl instala în fruntea Ministerului Apărării
Naţionale pe Emil Bodnăraş pentru a avea asigurat controlul asupra
pârghiilor militare.

Pe acest fond s-a trecut la realizarea abdicării Regelui sub forma

unei lovituri de stat constituţionale 112 . Pe 29 decembrie Petru Groza îi
telefonează lui Negel, mareşalul palatului pentru a-l invita pe Rege la
Bucureşti în vederea unor discuţii de familie. La 30 decembrie, după o o
pregătire prealabilă, amănunţită, în Palatul Elisabeta, sub ameninţarea
şantajului, izolat de exterior, sub ameninţarea armatei sovietice de
ocupaţie, cu o mamă şovăitoare şi fără sfetnici apropiaţi, care se găseau în
temniţe, Regele Mihai a fost obligat de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej să
abdice. Actul de abdicare este interesant şi conţine dovada ameninţării,
specificând hotărârea Regelui de a renunţa la tron şi pentru urmaşii săi, ceea
ce din punct de vedere constituţional era un non-sens. Şi asta datorită
faptului că putea renunţa în virtutea dreptului ereditar de moştenitor al
tronului doar în ceea ce-l priveşte, neavând dreptul să dispună pentru
urmaşi. Dar forţa impune, iar nu dispune, lucru confirmat şi de această dată 113

După abdicarea forţată a regelui Mihai au urmat primele măsuri ce

trebuiau să statueze noua situaţie politică.

În aceeaşi zi de 30 decembrie 1947 are loc Şedinţa Consiliului de Miniştri

privind abdicarea regelui Mihai şi proclamarea Republicii Populare Române.
Şedinţa, încălcând prevederile Constituţiei, care stabilea instituirea unei
Regenţe, hotăra ca această prevedere să fie eludată, puterea executivă urmând
a fi exercitată de Prezidiul Provizoriu al Republicii Populare Române până la
intrarea în vigoare a noii Constituţii 114 .

Din Prezidiul Provizoriu, ale cărei atribuţiuni erau comparabile cu cele

ale Regelui, au făcut parte cinci persoane: Mihail Sadoveanu, preşedintele
Adunării Deputaţilor, profesorul dr. C.I. Parhon, preşedintele ARLUS-ului,
Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale, Gh. Stere, preşedintele Curţii de

112
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţionala a României (1859-1991). Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p.99
113
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului a se vedea în special Lovitura de Stat de la 30 Decembrie 1947.
Preliminarii militare, Consecinţe politice. Documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu cu o prefaţă de
Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997; Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România
1947. Documente diplomatice, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
114
România. Viaţa politică în documente. 1947, coordonator I. Scurtu, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1994, p. 290-293.
Apel din Bucureşti 115 . Celor patru li s-a alăturat Gh.C. Stere ce a depus
jurământul în faţa Adunării Deputaţilor în 31 decembrie.

Actul de naştere a noului regim politic a fost „Legea pentru constituirea

Statului Român în Republica Populară Română, adoptat în şedinţa Adunării
Deputaţilor din aceeaşi zi de 30 decembrie sub semnătura lui Mihail
Sadoveanu şi Stelian Morariu, preşedintele şi respectiv secretarul Adunării 116 .
Prin această lege se înlocuia forma de regim politic existentă, monarhia
constituţională cu republica populară.

Veste abdicării regelui a găsit populaţia nepregătită şi a surprins fără a

produce incidente majore. Controlul devenise aproape complet, iar pregătirea
minuţioasă a acţiunii nu a lăsat loc unor manifestări ostile. Revolta s-a
petrecut mai mult la nivel individual într-o atitudine de resemnare şi teamă de
„abţinere din partea întregii populaţii de a comenta public evenimentul” 117 .

Abdicarea regelui şi instaurarea noii forme de stat – republica populară –

se arăta în Mesajul Preşedintelui provizoriu al Republicii Populare Române cu
prilejul Anului Nou din1948 – reprezenta garanţia deplinei democraţii
populare, ,,a măreţelor înfăptuiri ce aveau să vină” 118 .

Acţiunile şi măsurile luate în cadrul anului 1947 dovedeau că Partidul

Comunist devenise principalul factor de decizie în ţară. Drept pentru care
lichidarea Partidului Social Democrat prin „formarea” partidului unic al clasei
muncitoare în februarie 1948 nu a mai prezentat o surpriză. În România,
procesul de subminare a Partidului Social-Democrat a început imediat după 23
august 1944. Cu timpul acest proces s-a amplificat, motiv ce a dus şi la
apariţia unor grupări antagoniste în cadrul partidului. Pe de o parte exista
gruparea lui C. Titel Petrescu care încerca să menţină partidul pe linia
tradiţională social-democrată, iar de cealaltă parte, era gruparea pro-
comunistă a lui Şt. Voitec şi Lotar Rădăceanu. O primă fisură în unitatea
organizatorică apare în primăvara anului 1946, atunci când se ia în discuţie
participarea pe liste comune, împreună cu Partidul Comunist la alegerile
viitoare. Congresul extraordinar al partidului din 10 martie 1946, a dat câştig
de cauză celor subordonaţi P.C.R.

115
Ibidem.
116
Ibidem, 296-297.
117
Ibidem, p. 307-308.
118
Ibidem, 310-311.
 A doua zi Titel Petrescu părăseşte partidul şi formează Partidul Social-
Democrat-Independent, partid ce nu a mai reprezentat practic un pol de putere
în viaţa politică românească.

Social-Democraţii au devenit din ce în ce mai mult subordonaţi P.C.R..

Controlul lor, mai ales la nivel central, era tot mai evident cu toate că, în urma
rezultatelor „alegerilor” din 1946, P.S.D. era ca număr de deputaţi, cel mai
puternic partid parlamentar. La începutul anului 1947, ca de altfel în tot
cursul anului, deşi puternic numericeşte partidul era lipsit total de o ideologie
şi de un program clar.

În octombrie 1947 a avut loc ultimul Congres al P.S.D.R. care a votat,

sub o imensă presiune, în unanimitate, fuziunea cu P.C.R.

Acelaşi proces s-a manifestat în toate ţările ce parcurgeau calea

democraţiilor populare. Semnalul fusese dat de aceeaşi consfătuire din toamna
anului 1947 din Polonia, când se denunţa socialismul de dreapta şi fusese
precedat de articolul apărut în „Pravda” din 7 iunie 1947 119 .

În anul 1948, apariţia partidelor social-democrate de pe scena politică se

realiza, prin aşa-numita „fuziune” cu partidele comuniste. În fapt, partidele
comuniste au impus partidelor social-democrate să accepte înglobarea şi
dispariţia lor ca entităţi politice.

Era astfel înlăturat ultimul eventual obstacol, cu reale posibilităţi de a

opri procesul de bolşevizare a statelor din Europa Centrală şi de Est şi o
eventuală alternativă viabilă.

Lichidarea partidelor socialiste s-a realizat în cursul anului 1948 – în

aprilie în Cehoslovacia, la 12 iunie în Ungaria, iar în Polonia şi Bulgaria,
procesul a avut loc în decembrie.

În România acţiunea propriu-zisă s-a desfăşurat în februarie 1948, când

s-a desfăşurat congresul de „unificare”. Se realiza „unitatea” ideologică şi
politică a clasei muncitoare, se crea un singur partid al clasei muncitoare,
devenit Partidul Muncitoresc Român. Constituirea Partidului Muncitoresc
Român în urma Congresului din 21-23 februarie 1948 însemna apariţia unui
nou partid unic totalitar, pluralismul politic în România rămânând de
domeniul trecutului. Noile transformări impuneau la rândul lor adoptarea unor
instituţii şi demararea unor măsuri proprii noului sistem.

119
Francois Fejto, Histoire des democraties populaires, Tome I, Edit.du Seuil, 1952, p. 2o4-208.
 Adoptarea unei noi Constituţii, în aprilie 1948, a fost punctul final al
procesului de instaurare a regimului de democraţie populară, a Republicii
Populare ce avea la bază „unitatea politică, organizatorică şi ideologică a clasei
muncitoare, în cadrul Partidului Unic” 120 . Ea, trebuia să aibă la bază, în
accepţiunea comunistă „alianţa dintre muncitori, ţărănimea muncitoare şi
intelectualitatea progresistă, sub conducerea muncitorimii. Ea are la bază
guvernul muncitoresc-ţărănesc” 121 .

Curând, regimurile de democraţie populară, lipsite tot mai mult de un

suport real din partea propriilor popoare s-au identificat tot mai mult cu tipul
de regim totalitar, în speţă bolşevico-stalinist.

Măsurile adoptate în continuare au vizat întărirea şi consolidarea noii

puteri. Primele măsuri au vizat adoptarea unui set de legi care să legitimeze
noua putere şi în primul rând adoptarea unei noi legilaţii electorale. Astfel la
23 ianuarie 1948 se publica în „Monitorul Oficial”, nr. 19, Legea nr. 9 pentru
modificarea legii electorale 122 . Conform noii legi electorale alegerea deputaţilor
se făcea de către cetăţenii români în vârstă de cel puţin 20 de ani, iar dreptul
de a fi aleşi deputaţi îl aveau cei în vârstă de cel puţin 23 de ani. Articolul 7
litera i reglementa situaţia celor excluşi de la drepturi politice incluzând în
categoria celor „nedemni” şi pe cei care se făcuseră vinovaţi de „atitudini
antidemocratice sau activitate colaboraţionistă, constituită prin hotărâri
judecătoreşti, deciziuni administrative sau un alt mod”.

La 24 februarie 1948 s-a adoptat legea pentru dizolvarea Adunării

Deputaţilor şi reglementa convocarea Marii Adunări Naţionale, trecând până la
alegerea acesteia, puterea legislativă în seama Guvernului 123 .

În urma schimbărilor survenite în viaţa politică românească (fuziunea

P.C.R. cu P.S.D.., Frontul Plugarilor cu PNŢ-Alexandrescu, trecerea PNL-Bejan
în opoziţie) s-a realizat restructurarea Blocului Partidelor Democratice 124
formându-se o nouă alianţă politică. Noul organism politic s-a numit Frontul

120
François Fejto. Histoire des démocraties populaires, Tome I, Editions du Seuil, 1952, p. 204-
208.
121
Ibidem.
122
,,Monitorul Oficial”, nr19 din23 ianuarie 1948.
123
Ion alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia Partidelor Politice din
România (1862-1994.-,Edit. Mediaprint, Bucureşti, 1995, p.294-295.
124
Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947),
Fundaţia Academia Civică, 1996, p.279.
Democraţiei Populare alcătuit din Partidul Muncitoresc Român, Frontul
Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară 125 .
Preşedinte era numit Petru Groza, vicepreşedinte Vasile Luca iar secretar
adjunct Iosif Chişinevschi.

Noile alegeri, ultimele în care a fost tolerată opoziţia, au avut loc pe 28

martie 1948. Opoziţia a fost mai mult simbolică fiind reprezentată de P.N.L.-
Bejan şi P.Ţ.D-Lupu. Rezultatele oficiale au înregistrat cum era de aşteptat
victoria covârşitoare a Frontului Democraţiei Populare care a obţinut 93,2% din
sufragiu şi 405 mandate iar opoziţia obţinea 7 şi respectiv 2 mandate 126 .

Noul organ legislativ, Marea Adunare Naţională, care îşi începea prima
sesiune la 6 aprilie 1948, adopta la 13 aprilie noua Constituţie a Republicii
Populare Române. Conform acesteia în R.P.R. „întreaga putere de stat emană
de la popor şi aparţine poporului”, acesta exercitându-şi puterea „prin organe
reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret” 127 .

Constituţia din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu ea fiind

dictată de împrejurările speciale ale momentului, în care prevederile economice
prevalau asupra celor politice 128 . Era o constituţie tranzitorie ce exprima însăşi
situaţia de fapt şi care pregătea trecerea întregii economii sub controlul
statului.

În baza acestor prevederi s-a putut trece la naţionalizarea principalelor

întreprinderi industriale, miniere şi bancare la 11 iunie 1948, la exproprierea
sau la transformarea socialistă a agriculturii. În regimul de „democraţie
populară” organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională,
„unicul organ legislativ” al ţării (art. 37 şi 38) 129 . Marea Adunare Naţională
avea în componenţa sa, cel puţin teoretic, importante prerogative. Astfel, ea
alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, forma guvernul, avea dreptul de a

125
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul politic al Comitetului Central la Congresul Partidului
Muncitoresc Român din 21 februarie 1948 în Articole şi Cuvântări, Edit. PMR, 1951, p.151.
126
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia de istorie a României,
Edit. Meronia,Bucureşti, 2000, p.66.
127
Constituţia Republicii populare Române-1948, publicată în ,,Monitorul Oficial”, partea I, nr.
87 bis din 13 aprilie 1948.
128
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1850-1991, Ed. a II-a revăzută, Edit.
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 117.
129
Constituţia Republicii Populare Române – 1948, în ,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 87 bis,
din 13 aprilie 1948.
modifica Constituţia, vota bugetul, lua în discuţie chestiunea războiului şi a
păcii 130 .

Organul suprem executiv şi administrativ al Republicii era guvernul care

era responsabil în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni
în faţa Prezidiului. Organele locale ale puterii erau exercitate prin intermediul
Consiliilor populare locale, alese la rândul lor prin vot universal, direct, egal şi
secret 131 .

Transformările de ordin economic aveau să fie completate printr-o nouă

Constituţie adoptată în 1952 în care predominau interesele de ordin politic.

Conform Constituţiei din 1952, Republica Populară Română nu mai era

creaţia luptei poporului român, ci „a victoriei istorice a Uniunii Sovietice
asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată
Sovietică”, fapt recunoscut chiar din Capitolul introductiv al Constituţiei şi
întărit prin articolul 3 din Capitolul I 132 .

Dacă Constituţia din 1948 nu făcea vreo referire directă la contribuţia

Armatei Roşii la crearea statului de democraţie populară, prin Constituţia din
1952, acest fapt era recunoscut, ceea ce ne face să tragem concluzia, şi faptele
o dovedesc, că fără intervenţia Rusiei Sovietice, România nu ar fi devenit o
democraţie populară, iar Partidul Comunist nu ar fi reuşit „să nimicească
puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie
populară” 133 .

Printr-o atare formulare regimul democrat popular sublinia de la început

că a rupt complet cu evoluţia constituţională şi politică a României dintre anii
1866 şi 1938. Formularea era şi ad-hoc întrucât R.P.R. luase fiinţă în primul
rând prin voinţa şi puterea Moscovei şi însemna prin impunerea coaliţiei F.N.D.
condusă de P.C.R.

Era specificat, în continuare, că statul de democraţie populară era „un

stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate (art. 1, Cap. I despre „Orânduirea
socială”) şi la fel ca în celelalte state de democraţie populară, baza puterii
populare în Republica Populară Română o constituia alianţa dintre „clasa

130
Ibidem
131
Ibidem.
132
Constituţia Republicii populare Române-1952 în ,,Buletinul Oficial” al Marii Adunări
Naţionale, partea I, nr.1 din27 septembrie 1952.
133
Ibidem.
muncitoare şi ţărănimea muncitoare în care rolul conducător aparţine clasei
muncitoare (art. 2) sub conducerea Partidului Muncitoresc Român” (art. 3) 134 .

Puterea politică în statul popular democrat era exercitată de aceeaşi

oameni ai muncii prin intermediul Marii Adunări Naţionale şi a Sfaturilor
Populare ( art. 4), organele puterii urmau a fi alese prin vot egal, secret, direct
(art. 93), de către toţi „oamenii muncii”, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
sex, religie, grad de cultură 135 .

Regimul de democraţie populară statua o nouă formă de proprietate,

pregătită prin Constituţia din 1948, în care de altfel prevalau prevederile
economice asupra celor politice, şi anume proprietatea statului asupra
mijloacelor de producţie 136 .

Constituţia din 1948, ce avea un caracter provizoriu, prevedea doar că

mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului, când interesul general o cere (art. 11); la fel comerţul
intern cât şi cel extern era reglementat de stat (art. 14), iar art. 15 instituia
economia planificată 137 .

Aceste prevederi economice au fost aduse la îndeplinire într-un ritm

relativ rapid, astfel încât în Constituţia din 1952 se putea menţiona pentru
prima oară despre proprietatea socialistă (art. 6) 138 .

În fapt „drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, cum ar fi

dreptul la muncă, la odihnă, la pensie, la învăţătură, egalităţii în faţa legii, a
sexelor, a minorităţilor, sau libertatea de conştiinţă erau mai mult datorii, de
supravieţuire sau colective 139 . Anumiţi cetăţeni, cei aleşi, adică „cei mai activi
şi cei mai conştienţi din rândurile clasei muncitoare şi din rândurile celorlalte
pături de oameni ai muncii se unesc în Partidul Muncitoresc Român,
detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii, în lupta pentru întărirea şi
dezvoltarea regimului de democraţie populară şi pentru construirea societăţii
socialiste 140 .

1. Ibidem
135
Ibidem.
136
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p.117.
137
,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
138
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p. 118..
139
Constituţia din 1952.......
140
Ibidem.
 După cum se observă, a deveni membru al Partidului Muncitoresc
Român, era o mare cinste şi mândrie. A rezultat în fond o gravă discriminare în
cadrul societăţii, anume: existau cetăţeni care făceau parte din partid şi aveau
un statut privilegiat, şi o altă categorie, a nemembrilor, care, implicit, aveau un
alt statut şi care, în schimb trebuiau să recunoască supremaţia şi rolul
conducător al partidului (art. 86) 141 .

Astfel era încălcat un drept fundamental al cetăţeanului – dreptul la

opţiune şi în ultimă instanţă la libertate ca valoare absolută, libertatea
netrebuind văzută ca un drept al unui grup în detrimentul altuia.

Libertăţile de afirmare a personalităţii umane trebuiau exercitate „în

conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de
democraţie populară” (art. 85, al. I) 142 . Prin urmare, nu era permisă decât acea
formă de manifestare care nu punea în pericol regimul, ci numai cele care să
exprime obedienţa faţă de regim.

Aceste „largi” libertăţi în cadrul statului de democraţie populară erau

expresia aşa-numitei „democraţii reale”, democraţia proletariatului considerată
a fi total diferită de democraţia „burgheză” prezentată ca o democraţie falsă,
ciuntită, în favoarea unui grup de cetăţeni.

Interesant este că democraţia populară avea la bază o dictatură,

dictatura proletariatului, considerată a fi principalul instrument al construirii
socialismului. Se afirma că dictatura proletariatului este doar o dictatură
împotriva duşmanului poporului, în timp ce pentru popor ea ar fi fost expresia
celei mai înalte forme de democraţie.

Istoria a demonstrat că dictatura este una şi indivizibilă şi că ea putea

deveni perpetuă cu atât mai mult cu cât nu avea nici un fel de limite, aşa cum
bunăoară s-a întâmplat la Roma sau Grecia Antică, fiind folosită în ultimă
instanţă şi împotriva rivalilor politici sau ca un argument al revoluţiei
permanente. Şi cum dictatura nu poate supravieţui fără represiune şi teroare,
s-a creat ca element de noutate, poliţia politică.

Nu poate exista o democraţie reală, o democraţie „pentru oamenii

muncii” şi în „folosul oamenilor muncii” 143 , atât timp cât aceştia nu aveau
posibilitatea de a se exprima decât în limite impuse, restrictive. Constituţia
proclama accesul „spre exercitarea puterii de stat pentru toate categoriile de
141
Ibidem.
142
Ibidem.
143
Eleodor Focşeneanu, op.cit.,p.120.
oameni ai muncii”, dar Marea Adunare Naţională, „organul suprem al puterii”
trebuia să recunoască rolul conducător al partidului unic.

Modificări majore au intervenit şi în justiţia română. Trei au fost

obiectivele ce au stat la baza legii de organizare judecătorească: primul a fost
ramificarea instanţelor judecătoreşti în aşa fel încât acestea să fie puse la
dispoziţia „maselor largi ale cetăţenilor ţării” 144 ; al doilea, prevedea înfiinţarea
asesorilor populari, aleşi la oraşe de „sindicatele muncitoreşti şi de celelalte
organizaţii profesionale, iar la sate de obştile săteşti” 145 ; asesorii populari,
„expresie a democraţiei populare” în justiţie, urmau să aibă vot deliberativ,
căpătând toate drepturile magistraţilor de carieră, în timpul cât funcţionau ca
magistraţi – erau în număr de doi şi împreună cu judecătorul de carieră,
formau instanţe de judecată mixte, valabile de la judecătoriile de ocol până la
Curtea de Apel 146 . Aceşti magistraţi sui-generis fuseseră introduşi şi la
Parchete: pe lângă Cabinetul primului-procuror urmau a fi detaşaţi câte doi
asesori ce aveau dreptul de control asupra instrucţiei şi să facă apel la Camera
de Instrucţie 147 , la Curtea Criminală, completul de judecată era alcătuit din doi
judecători şi trei asesori populari 148 . Al treilea principiu al justiţiei populare
consta în „simplificarea aparatului judecătoresc”: o singură lege, cu 165
articole, care organiza justiţia începând de la Judecătoria de Ocol până la
Curtea de Casaţie (faţă de trei legi cu 500 de articole) 149 .

Principalul rezultat al acestor modificări în cadrul justiţiei române a fost

acela că era înlăturată inamovibilitatea magistraţilor de carieră, aceştia fiind
asimilaţi cu asesorii populari şi s-a realizat o deprofesionalizare a instanţelor
de judecată şi stabilirea criteriilor politice în „împărţirea dreptăţii”.

Aceluiaşi proces de „democratizare” a fost supusă şi armata. În rândurile

sale au avut loc importante restructurări şi la fel ca şi în alte segmente ale
societăţii criteriul politic a luat locul calităţii. Numeroşi ofiţeri, unii dintre cei
mai destoinici, au fost trecuţi în rezervă sau au pierit în închisorile comuniste
pe „motiv” că şi-au făcut datoria luptând împotriva armatei sovietice în
interesul naţional.

144
ANIC Fond PCM-Stenograme, Ds.nr.13/1947, f.141-143.
145
Ibidem.
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.
149
Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece, Edit. Eurosong book, 1997, p.53.
 La 31 decembrie 1947, noul ministru al apărării naţionale, Emil
Bodnăraş înainta Prezidiului Marii Adunări Naţionale spre aprobare Decretul
nr. 2306/1947 prin care erau trecuţi, „din oficiu” în rezervă, începând cu 1
ianuarie 1948, mai mulţi ofiţeri activi proveniţi din Casa Militară Regală 150 .

Acţiunea de trecere în rezervă a ofiţerilor consideraţi nesiguri s-a extins

apoi la nivelul întregii ţări, armata română fiind tot mai mult lipsită de cadrele
sale competente. Locul acestora a fost luat în special de ofiţeri sau simpli
soldaţi ce urmau un stagiu care se reducea mai ales la pregătirea politică.

În rândurile armatei au fost promovate, de asemenea, persoane fără nici

o pregătire militară, deveniţi ofiţeri politici şi investiţi cu largi prerogative, mai
ales după includerea Diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi
Crişan” în rândurile armatei române. Ministerul de Interne avea însă să devină
principalul pion al regimului de „democraţie populară. Faţă de acest minister
partidul comunist va manifesta un permanent interes, începând chiar din 23
august 1944. Am putea spune că, în anumite momente, subordonarea sa
reprezenta miza luptei pentru putere. La fel ca şi în cadrul armatei era
declanşat, în special după instalarea guvernului Groza şi numirea lui Teoharie
Georgescu ca ministru de interne, procesul de politizare, de deturnare a
acţiunilor sale specific profesionale, spre latura politică.

Procesul de „transformare revoluţionară” a aparatului poliţienesc s-a

manifestat mai ales după preluarea integrală a puterii de către Partidul
Comunist. Acest proces a urmărit, înainte de toate, înlăturarea cadrelor de
conducere „reacţionare” şi transformarea instituţiilor respective în organisme
puse în slujba noului regim „popular”, crearea unui „mecanism de stat adecvat
propriu puterii muncitorilor şi ţăranilor” 151 .

În acest sens, la 28 august 1948, în baza Decretului nr. 221, lua fiinţă
„Direcţia Generală a Securităţii Poporului” ce avea drept sarcină apărarea
„cuceririlor democratice şi de a asigura securitatea ţării contra uneltirilor
duşmanilor din interior şi exterior” 152 . Directorul general al viitoarei temute
Securităţi va fi numit generalul-locotenent de securitate Gheorghe Pintilie 153 ,

150
Mircea Chiriţoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe
politice. Documente. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p 212-214.
151
Cartea Albă a Securităţii, vol.I, Editată de Seviciul Român de Informaţii, Bucureşri, 1994,
p.39 şi următoarele.
152
Ibidem.
153
Cartea Albă a Securităţii, volumul I, Editată de Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti
1994, p. 39.şi următoarele,
cetăţean sovietic şi agent KGB 154 . Subdirector general era numit Alexandru
Nicolski, general-maior, de asemenea, aflat în slujba Moscovei.

La sfârşitul aceluiaşi an, la 31 decembrie se înfiinţau trupele

Ministerului de Interne iar la începutul anului 1949 era formată Miliţia ce lua
locul Poliţiei şi Jandarmeriei şi erau formate trupele de securitate.

Erau astfel respectate dispoziţiile cuprinse în documentul transmis de K.G.B.

la începutul lunii iunie 1948 care prevedea că agenţii săi şi un general
reprezentanţi ai Kremlinului să aibă puterea de decizie. Dispunând de un
control total asupra societăţii româneşti, P.C.R. şi patronii săi de la Moscova
declanşau un intens proces de „democratizare”, caracterizat prin teroare şi
violenţă, constrângere şi delaţiune. Dorit iniţial ca o alternativă atrăgătoare,
poate ca o a treia cale de evoluţie „democraţiile populare” au sfârşit prin a se
circumscrie modelului bolşevico-stalinist.

Bibliografie

FONDURI ARHIVISTICE -ARHIVELE NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE

- ARHIVA SERVICIULUI ROMAN DE

INFORMAŢII

Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, eds., Sovietizarea

României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica, Bucureşti,
1993.

Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole şi cuvântări, 1945-1952, Editura

pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1953.

Giurescu Dinu C., Cade Cortina de fier. România 1947. Documente

diplomatice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

154
Ibidem.
 Rădulescu-Zoner, Şerban, Buşe, Daniela, Marinescu, Beatrice, eds.,
Instaurarea Totalitarismului Comunist în România, Editura Cavallioti,
Bucureşti, 1995.

Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1945,

Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.

Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1946,

Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996.

Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1947,

Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.

Barker, Elizabeth, British Policy in South East Europe, London,

Macmillan, 1976.

Berejkov V., În umbra lui Stalin, Editura Lider, Bucureşti, f.a.

Bogdan C., Preda E., Sferele de influenţă, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Brezezinski Z., Marele Eşec. Naşterea şi moartea comunismului în

secolul XX, Editura Dacia, Cluj, 1993.

Buzatu Gheorghe, Chiriţoiu Mircea, ,Stalin cenzurat/necenzurat,

Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999.

Buzatu Gheorghe, Chiriţoiu Mircea, Agresiunea comunismului în

România, Editura Paideia, 1998

Calvocoressi, Peter, Al doilea război mondial şi configurarea Europei

postbelice, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA,

Bucureşti, 2000.

Castellan, Georges, Histoire des Balkans, Artheme Fayard, Paris, 1991.

Constantiniu Florin, Doi ori doi fac şaisprezece. A început războiul rece în
România?, Editura Eurosong Book, Bucureşti,1997