DRAGOBETELE- REGĂSIREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE

Într-o lume în care tehnica avansată tinde să schimbe radical modul de viaţă,
chiar de la vârste fragede, am considerat că este cazul să nu ne pierdem vechile
tradiţii, să nu abdicăm cu nimic de la îndârjirea strămoşilor noştri de a ne păstra
identitatea.
Începe să miroasă a primăvară, dar trăim încă sub spaima vijeliilor cu care
ameninţă Zilele Babelor, lupta dintre Februarie şi capriciosul Martie, motivul fiind
zilele împrumutate de către Martie de la Februarie.
Strămoşii noştri practicau ritualuri şi celebrau zeităţile primăverii în lunile
februarie şi martie pentru a păzi pământul de forţele întunecate care ar fi putut să
ameninţe culturile vegetale şi viaţa. Ei aveau un cult măreţ pentru natură şi practicau
ritualuri dedicate înnoirii sufleteşti şi trupeşti
O astfel de sărbătoare era şi Dragobetele.
Semnificaţia numelelui de „Dragobete”
După unii cercetători, numele de „dragobetele” provine din slavă , de la
expresia „dragu biti” (de a fi drag). Dar zeul Dragobete exista încă de pe vremea
dacilor, multe dintre ritualurile respectate de aceştia (cum ar fi alegerea fraţilor de
sânge) transmiţându-se peste timp.
Alţi cercetători consideră că numele ar proveni din cuvintele dacice „trago”
(ţap) şi „pede” (picioare). Mai târziu „trago ” a devenit „drago” , iar „pede”, „bete”
(betele fiind cingători înguste, ţesute şi frumos împodobite). Ţapul simboliza
fecunditatea. Mai târziu, Dragobetele şi-a pierdut atributele primitive, devenind un
zeu al dragostei curate, „Sfântul Ion de primăvară”, fiul babei Dochia. El reprezenta
principiul pozitiv, simbol al primăverii, sărbătorit în Ziua împerecherii păsărilor - 24
februarie.
Dragobetele - cap de primăvară
Dragobetele - cap de primăvară, la fel ca şi occidentalul Sfânt Valentin,
marchează încheierea iernii şi începutul renaşterii naturii. Este deschizătorul
dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice.
 El poate fi identificat cu zeul dragostei în mitologia romană, Cupidon, sau cu
zeul iubirii în mitologia greacă, Eros, Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic ( i se mai
spune şi „Năvalnicul”), personificare a dragostei pătimaşe din Panteonul românesc -
bărbat chipeş,el era la daci zeul care, ca un "naş cosmic", oficia în cer la începutul
primăverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor această traditie s-a extins si la
oameni.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat de Maica Precistă într-o
buruiană, numită Năvalnic,după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Această buruiană, are multe proprietăţi terapeutice care fac aluzie la dragoste.
Dragobetele este un zburător cu plete negre care bântuie visele celor
îndrăgostiţi la început de primăvară, când natura însăşi reinvie, ursul iese din bârlog
căutându-şi perechea, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuie să participe şi el la
bucuria vieţii renăscute după tenebrele iernii sterpe.
Sărbătoarea românească a dragostei poartă mai multe nume, în funcţie de
regiune: „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Cap de
primăvară”, „Logodna sau Însoţitul paserilor” sau „Ziua îndrăgostiţilor”,
„Dragomiru-Florea” sau „Granguru”, „Năvalnicul”.
Nu este o sărbătoare cu acoperire naţională. E mai bină cunoscută în sud, mai
cu seamă în Oltenia. În Transilvania şi în Moldova nu există atestări despre această
sărbătoare.
E o sărbătoare specifică locurilor locuite de traci. Nu este foarte clar dacă
Dragobetele se sărbătorea şi pe teritoriul Bulgariei, dar nu îl regăsim, în niciun caz, în
afara Balcanilor.
„Logodna” păsărilor
Conform tradiţiilor populare aceasta este ziua în care se împerechează păsările.
Se crede că cele rămase “fără pereche” nu se vor împerechea tot anul. Motivaţia
preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca
mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar "mesaj al cerului".
Ţăranii mai ţineau această sărbătoare ca să le meargă bine păsărilor pe care le
au în curte, să se înmulţească, să fie sănătoase. În această zi nu se sacrificau animale
pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Era ziua când,, după perioada de
iarnă, păsările începeau să se ouă, iar gospodinele aveau grijă să dea mâncare bună
orătăniilor din curte şi păsărilor cerului, nefiind sacrificată la Dragobete nicio
vietate.
Precum păsările se "logodesc" de Dragobete, fetele si băieţii se întâlnesc
pentru ca iubirea lor să ţină tot anul,
“Dragobetele sărută fetele!”
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala :
„Dragobetele sărută fetele!”. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în
faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară .Cum
Dragobetele, personificarea mitică a iubirii, era însoţit de zâne, numite “Drăgostele”,
aşa flăcăii erau însoţiţi de fete. Zânele erau considerate soli ai destinului şi ale
evenimentelor implacabile care îl pândeau pe om pe cele mai neaşteptate cărări al
vieţii. Ele cunoşteau anume cuvinte de dragoste pe care le şopteau tinerilor
îndrăgostiţi pentru a-şi atrage iubirea dorită. Pentru a avea efect, nimeni în afară de
urechea fiinţei iubite nu trebuia să audă aceste şoapte de dragoste. În aceste şoapte se
regăseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inimă şi numele persoanei iubite. Toate
aceste gesturi şi vorbe de dragoste constituiau în acelaşi timp, practici benefice pentru
sănătatea şi echilibru energetic al organismului.
Adolescenţa nu este individuală, ci se bazează pe grupuri. De aici vine obiceiul
recent al cavalerilor şi al domnişoarelor de onoare de la nunţi.In pădure, în jurul
focurilor aprinse, tinerii, băieti şi fete, schimbau vorbe de dragoste între ei, sperând să
fie iubiţi de toti pe tot parcursul anului. Fetele strângeau plante miraculoase: viorele
si tamâioasă, pe care le păstrau la icoane şi le foloseau apoi pentru descântece de
dragoste. Dacă vremea era urâtă tinerii se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau
de jocuri si de poveşti.
În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit
zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de
picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta
semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele
fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru
toamnă. Inainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: "Dragobetele sărută
fetele", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau in suflet speranţa primirii a
cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în
viitor.
Ocrotitorul cuplurilor îndrăgostite
La petrecerea care avea loc după-amiază, toata lumea, fie că era membru al
unui cuplu, fie ca nu, dansa, cânta, se simţea bine fiindcă se spunea ca tinerii care nu
au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi
vor mai găsi pereche tot restul anului. Acesta ar fi un semn rău pentru ce i se va
întâmpla în anul respectiv, până la următoarea zi de Dragobete.
Chiar dacă nu avea un iubit, o fată trebuia măcar să râdă şi să facă glume cu
băieţii în această zi pentru a se mărita în curând.Femeile obişnuiau să atingă un bărbat
din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul.
Altă cerinţă a Dragobetelui era jurământul de a nu se minţi unul pe altul ,
jurământ pe care şi-l făceau pentru tot anul îndrăgostiţi sau prieteni deveniţi fraţi de
cruce cu ocazia ritualurilor de înfrăţire practicate în această zi : flăcăii strânşi în cete
sau mulţimile de fete obişnuiau ca, în această zi să îşi cresteze braţul în formă de
cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de
cruce.
Zăpada zânelor
Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă rămăşiţele omătului netopit
sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era păstrată cu mare grijă pentru că avea
proprieţăti magice (se spunea ca e "născută din surâsul zânelor") şi putea face fetele
mai frumoase si mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt si fragi fetele adunau apa de
ploaie (pentru spălatul părului) sau de izvor atunci când Dragobetele se ţinea în luna
martie
Alte obiceiuri de Dragobete:
Traditia mai spune că, în aceasta zi, când biserica crestină sărbătoreşte
„Aflarea Capului Sfântului Ioan”, oamenii îsi întrerupeau toate muncile, de frică să
 nu ciricăie precum păsările toată viaţa, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru
a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii.
Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că
cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de
febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
Era considerată o zi a femeilor, de aceea bărbaţii nu aveau voie să se certe cu
acestea de Dragobete pentru că le mergea rău tot anul. În unele sate, bătrânele
scoteau acum din pământ rădăcina de spânz folosită în practicile de medicină
populară.
De Dragobete trebuie să joci, să-ţi strigi bucuria din suflet, iubirea, care te
copleşeşte; trebuie să chefuieşti, să te bucuri, să culegi flori, să le faci perechi;
oamenii îşi lasă fata de măritat să plece în sat pentru că aşa o cere învăţătura
bătrânească
Este foarte important să pleci de acasă, să te plimbi - numai aşa chemi
primăvara.
În „Săptămâna lui Dragobete”:
 De-acum vremea se îmbunează şi poţi semăna în grădina de legume varză timpurie,
morcovi, salată, pătrunjel, ţelină, mărar, chimin şi mac;
 Cei mici sunt trimişi în deal să culeagă ghiocei şi brânduşi;
 Fetele să strângă într-o oală apă din zăpada netopită, s-o aibă de dat pe obraz pentru
a-şi ţine frumuseţea;
 Femeia să gătească spată de berbec împănată cu slănină şi usturoi, pusă în oală peste
gutui felii, acoperită cu vin şi dresuri de ea ştiută;
 Pentru „gâlci” se face o fiertură de măceşe, flori de muşeţel, frunze de dud uscate,
petale de trandafir roşu şi foi de pătlagină. Face bine şi un săculeţ pus pe gât cu ceapă
coaptă sau cu praz fiert, presărat cu piper;
 În livadă, se pregăteşte curăţirea pomilor de omizi şi de ramurile uscate;
 Se tunde gardul viu şi se procură plantele ce urmează a fi puse în grădină pentru
înfrumuseţare.
 Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă
vie în satele din Oltenia, se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de
import, apărută de câţiva ani pe trotuarele şi în pieţele publice ale oraşelor.
BIBLIOGRAFIE:
1. Galavu Dumitru – „Tradiţii populare ale Dobrogei – culegere de folclor literar-
muzical ”, Constanţa, 1985;
2. Ghinoiu Ion – „Vârstele timpului”, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1994;
3. Olteanu Antoaneta – „Calendarele populare româneşti ”, Ed. Paideia, Bucureşti,
2001;
4. Nicolau Irina – „Ghidul sărbătorilor româneşti”, Ed. Humanitas, Bucureşti,1998