Cavalerii lui Christos – Alain Demurger

-fisa de lectura-

Cartea lui Alain Demurger urmareste sa documenteze eficient formarea, functionarea si istoria
ordinelor religios-militare europene, atat formate in Tara Sfanta cat si In europa. Se mentioneaza ca
primul astfel de ordin a fost cel Templier, cu primii adepti numiti bietii tovarasi ai lui Hristos si ai
Templului lui Solomon.

Printre subiectele principale tratate se afla cavalerul si soldatul. Autorul explica originea romana
a acestora, ca functii si ca termeni. Cavalerii in republica romana indeplineau functii mai degraba
administrative, anume functiile de care nu se ocupa senatul. Pentru solati, termenul de miles se
foloseste din aceeasi perioada, pana inclusiv in evul mediu, datorita mostenirii latine. Totusi, si cavalerii
medievali, deveniti o forta principala in bataliile europene, isi atribuie acest termen.

La sfarsitul secolului al XI-lea, Henric d’Auxerre a formulat ideea de trifunctionalitate a societatii

crestine, impartind-o in trei categorii. Un secol mai tarziu, idea este reluata si dezvoltata de Gerard,
episcop de Cambrai si Adalberon, episcop de Laon, care au scris:

`Aici jos, unii se roaga (orant), altii se lupta (pugnant) si altii lucreaza (laborant); acestia trei sunt
impreuna si nu se despart; de asemenea, munca a doi se bazeaza pe slujirea unuia, care adduce usurare
tuturor.`

Aceasta constientizare a unei oarecare reorganizari crestine a societatii europene este

parafrazata de calugarului Raoul Glaber: `Parca lumea insasi s-ar fi zguduit si, revarsandu-si daramarea,
sar fi imbracat peste tot cu o haina alba de biserici`. Aceste cuvinte nu trebuie intelese mot-a-mot, insa
descriu suficient de sugestiv explozia economica si culturala care a reinceput sa aiba loc in europa. Nu
doar institutia bisericii a beneficiat de aceasta explozie. Beneficiari au fost si comertul, zonele urbane si
functionarea monarhiilor (prin definitivarea sistemului feudal).

Crestinarea germanicilor a avut drept consecinta o infiltrare subtila a culturii razboinice in

crestinatate. Astfel, apare denumirea de Miles Christi, soldat al lui Christos, detinuta in era carolingiana
exlusiv de catre clerici.

In secolul XII, incep sa se distinga cavalerii ca un grup de elita al armatei. Pe langa folosirea lor
din ce in ce mai accentuata in razboi, acestia sunt folositi si pe timp de pace, in mare parte pentru a
extrage datoriile taranilor. Clericii nu vad aceasta noua categorie de miles intr-o lumina favorabila.

Probabil cele mai importante miscari care au prevazut formarea ordinelor religios-militare au
fost reforma gregoriana a papei Grigore al VII-lea si asa-numita `paix de Dieu`, pacea lui Dumnezeu.
Prima a tintit sa combata abaterile si coruptia clerului, in timp ce a doua a pus sub protectia Bisericii
populatia neinarmata, anume pe tarani, negustori, mestesugari etc. Scopul acestei miscari a fost de a
limita abuzurile nobililor si violenta cavalereasca. Totusi, pacea lui Dumnezeu a fost o ambitie locala a
unor episcopi si nobili francezi, si nu a cunoscut o mare raspandire
 O alta miscare de amploare mai mare si de o importanta echivalenta, Armistitiul lui Dumnezeu,
oprea, sub autoritate pontifica, actele de agresiune cavalereasca si militara savarsite intre crestini iin
anumite zile. `Crestinul sa nu ucida un alt crestin, pentru ca oricine ucide un crestin, varsa sangele lui
Christos`

Totusi, se solidifica ideea de razboi just si lupta in scopul crestinatatii, de multe ori impotriva
celor considerati pagani. Exemplu e Reconquista, in contextul carei s-au pus niste baze ale formarii
primelor ordine militare.

Vorbind despre violenta in scop crestin, se ajunge la conceptul de razboi sfant. Acesta este un tip
de razboi considerat virtuos si care are de obicei ca tinta pagani si eretici, dar nu este necesar desfasurat
sub autoritate bisericeasca. Existenta razboaielor sfinte si o tensiune din ce in ce mai mare intre Europa
crestina si Estul Mijlociu, Nordul Africii si Iberia islamica duce la declansarea cruciadelor.

Papa Urban II, intr-o cuvantare la Clermont in 1095, porneste ideea de cruciada, de fapt sub
forma unui pelerinaj, incitand spre eliberarea mormantului lui Hristos. La finalul cuvantarii, multimea
exlama `Deus Vult!`, Dumnezeu vrea. Acest apel a fost parca asteptat de lumea crestina, iar o multime
de oameni, din toate cele trei categorii, se alatura cruciadei. Fara sa se astepte prea mult, incepe asa-
numita Cruciada a Poporului, care strabate Europa terestru pana la portile Bizantului.

Intrucat Imperiul Bizantin era asediat de Turcii Selgiucizi, s-a permis trecerea cruciatilor cu
conditia cedarii unor teritorii cucerite inapoi Bizantului. Forta cruciata ajunge intr-un final la Antiochea,
care este asediata si recuperata in 1098. In iulie 1099, cruciatii iau cu asalt Ierusalimul, urmand sa isi
indeplineasca si juramantul de pelerini.

Pe scurt, prima cruciada este indeplinita, iar cruciatul, un pelerin inarmat, devine Miles Christi,
imbinand doua dintre categoriile mentionate mai devreme. Acest nou `personaj` face parte atat din
categoria celor care se lupta cat se roaga. Cavalerul devine sacru, prin `convertirea` sa la a sluji o
autoritate religioasa si un scop considerat sfant. Ordinul militar-calugaresc este cadrul in care asta se
desavarseste cu adevarat, noua cavalerie fiind formata din adevarati Cavaleri ai lui Hristos. Sf. Bernard, o
figura indispensabila cand vine vorba de cruciadele in Tara Sfanta, trage paralela dintre vechiul cavaler,
condus de putere si lacomie, si cavalerul nou, protejat de armura fierului si credintei (la double armure
du fer et de la foi). Mai face diferenta dintre malitia si militia.

Pelerinajul la Ierusalim nu incepe odata cu cruciada. Pelerinii frecventeaza orasul inca din secolul
IV, cand Elena, mama primului imparat crestin Constantin cel Mare, descopera acolo asa-zisa Adevarata
Cruce. Imparatul construieste o basilica langa sf sepulcru. Urmeaza perioada de dominatie musulmana,
care nu opreste pelerinajul pana la d`al Hakim, calif Fatimid de Cairo, care are o lunga istorie de
persecutie impotriva evreilor si crestinilor. Totusi, tot el ofera din nou permisia pelerinajului.

Calugarii benedictini au incredintat un spital lui Gerard, care ajunge sa capete numele de Gerard
l`Hospitalier, Gerard ospitalierul. Acesta extinde posesiunile spitalului, iar institutia spitalului incepe sa
se rupa de benedictini si sa faca tranzitia spre a fi Ordinul Ospitalier, inca nemilitarizat, in 1113, sub
protectie papala si in influenta Canoanelor Sfantului Mormant.

Ospitalierii sunt, astfel, recunoscuti ca un ordin de sine-statator. O scrisoare care insoteste o

donatie spre tara sfanta, imparte tot in 3 principalele institutii de la Ierusalim: Sf Mormant care se roaga,
regele care lupta si Ospitalierii care intreprind actiuni de caritate.
 Se ajunge la o oarecare confuzie legata de functia Ospitalierilor. Provin din si sunt influentati de
cadre religioase, deci se roaga; intreprind caritate; deci muncesc; si incep sa foloseasca arme in apararea
pelerinilor, deci parca se si lupta (inca nu sunt militarzati).

Canoanele sfantului mormant devin canoane regulate dupa ce primesc patronajul Sf Augustin,
astfel primind o functie caritabila, pe langa cea liturgica. A doua astfel de organizatie.

Dintre cruciatii care raman la Ierusalim, sunt angajati aproximativ 30 de cavaleri pentru protectia
Sf Mormant. Ei nu formeaza o fratie sau un ordin, ci sunt doar cavaleri in slujba mormantului, similari cu
cei in slujba papei. Totusi, exista posibilitatea ca dintre ei sa se fi recrutat primii templieri. Daca
continuam pe aceasta presupunere, putem spune ca Hugues de Payns, fondatorul templierilor, a facut
parte dintre acesti Miles Sancti Sepulchri. Proto-templierii erau cel mai probabil gazduiti in sediul
Ospitalierilor si erau ajutati de acestia.

Grupul acesta urmeaza sa se rupa oficial de Ospitalieri si de Sepulcru specific pentru a apara
activ pelerinii din Tara Sfanta cu arme. Sub incredintarea celor doua organizatii, se emancipeaza Ordinul
Templier, primul ordin cu adevarat militar si religios din Tara Sfanta. Oarecum functiile lumii crestine se
restabilizeaza. Spitalul, recunoscut in 1113 este caritabil, canoanele recunoscute in 1114 se roaga, iar
Templierii, fondati in 1120 si recunoscuti in 1129 se lupta. Recunoasterea Templierilor a fost greoaie
deoarece ideea unui ordin de luptatori religiosi era cu totul noua.

In cei 9 ani de la fondare la recunoastere, Templierii nu au beneficiat de donatii din partea

Bisericii, deci, in mare parte, au stagnat. Intre timp, Ospitalierii prospera. In 1127, totusi, Hugues de
Payns face o calatorie in Europa la finalul careia obtine recunoasterea Bisericii in Troyes. Totodata, se
intoarce la Ierusalim cu sprijin din partea multor nobili europeni. La finalul anului 1129, Templierii
participa la primele batalii langa Damasc.

In urmatorul deceniu, ospitalierilor li se cedeaza cetati. Evident, ei trebuiau sa apere cetatile, dar
asta nu inseamna in mod necesar o militarizare a ordinului. Fiind o organizatie monahala, se presupune
ca doar administrau defensiva, angajand luptatori din exteriorul ordinului pentru lupta propriu-zisa.
Militarizarea Ospitalierilor se crede ca ar fi avut loc in jurul anilor 1160, cand membrii ai ordinului sunt
implicati masiv in campanii egiptene conduse de regele Amaury I. Foarte posibil ca aceasta militarizare
sa fi fost una treptata, fata de cea imediata a Templierilor, a caror geneza este pusa sub simbol
razboinic.

Cei mai multi leprosi din Ierusalim erau izolati, dar asta nu se intampla mereu, dupa cum vedem
in cazul celebrului rege Baudouin IV, care a reusit sa conduca Ierusalimul in ciuda bolii sale. In imediatul
exterior al ierusalimului se organizeaza o casa de leprosi, pusa sub patronajul Sf Lazar. Orice lepros,
indiferent de clasa, era primit aici. Membri ordinelor cavaleresti erau indemnati sa se alature acestei
case si sa adopte practicile Sfantului Lazar. Nobilii si fostii membri ai ordinelor religios militare
transforma aceasta grupare in Ordinul Sfantului Lazar, conferindu-i si un caracter militar.

Acest nou ordin primeste donatii de proprietati si pamanturi in Tara Sfanta si se afla intr-o
stransa prietenie si cooperare cu Templierii. Parca de asteptat, dar cele mai mari batalii la care participa
cavalerii Sfantului Lazar, la La Forbie si Mansourah, se termina cu infrangeri grele suferite de crestini.

Doua spitale fondate de si pentru germani, unul din Ierusalim si unul din Acre, stau la baza
ordinului Teutonic, ordin cu caracter national. Aceste doua spitale au ajuns sa isi obtina autonomia fata
de Ospitalieri in 1187. Caracterul militar este dobandit la cererea unor cruciati veniti din sicilia in 1198.
Astfel, teutonii primesc o lege mixta, care prevede reguli templiere pentru serviciul militar si reguli
ospitaliere pentru serviciul caritabil. Ordinul are conflicte de tutelaj cu Ospitalierii, insa, in timpul
conducerii lui Hermann de Salza, templierii coopereaza cu imparatu Frederic II pentru a-si solidifica
pozitia in TS.

Ordinul Sfantului Thomas din Acre poate fi considerat un ordin national englezesc. Acesta a fost
fondat la initiativa regelui Richard Inima de Leu. Cu ajutorul si speranta de integrare a Teutonilor, ordinul
este militarizat in jurul anului 1230. S-a incercat si o integrare in ordinul Templier, insa, dupa caderea
orasului Acre sub conducere islamica, Ordinul Sfantului Thomas e exilat in cipru. Ordinul Sfantului
Thomas exista si azi, dar nu mai are caracter militar si este partial integrat Templierilor.

In cealalta parte a mediteranei, in Spania, reconquista continua. Doua ordine Iberice primesc
donatii in TS, anume ordinul de Santiago(Sfantului Iacob) si ordinul de Montijoie.

In sens opus, si Templierii si Ospitalierii primesc pamanturi si cetati in Iberia. S-a ajuns, probabil
printr-o strategie succesoriala, ca regele Alfonso I Luptatorul sa numeasca in testamentul sau Templierii,
Ospitalierii si Sepulcrul drept succesori care sa conduca regatul Aragonului. Aceasta succesiune nu s-a
infaptuit, probabil Alfonso intentonand, prin aceasta declaratie, sa isi protejeze tronul de regii Castilliei si
Leonului.

In organizarea unui ordin religios sta la baza patronajul (organizatoric) al unui sfant. In mare
parte, ordinele care doar se roaga sunt sub patronajul Sf Benedict, in timp ce ordinele active din mai
multe puncte de vedere se afla sub patronajul Sf Augustin. Totusi, unele ordine aveau traditii atat
benedictine cat si augustiniene. Spre exemplu, traditia originala a templierilor, adoptata la Troyes este
inca dezbatuta. Ceea ce se stie sigur este ca a fost pusa la punct de catre St Bernard. Desi pare o usoara
contradictie, se poate spune ca initiala traditie templiera e fundamental benedictina, dar cu puternice
aspecte augustiniene.

In ceea ce priveste Ospitalierii, se stie ca provin dintr-un spatiu benedictin, dar adopta pe deplin
traditia augustiniana. Teutonii au traditia mixta precizata mai devreme, iar ordinul Sf Lazar este
augustinian.

Aceasta traditie este doar un fundament al ordinelor, pe baza caruia se formeaza adevaratele
regulamente. Aceste regulamente cuprindeau ierarhiile, statutele, legile si obiceiurile ordinelor. Evident,
regulie au cunoscut schimbari si evolutii de-a lungul anilor, fiind din ce in ce mai concretizate si puse la
punct.

Recrutarea intr-un ordin este libera si voluntara, si se face ca adult. Desigur, conditia era si de a
avea posibilitatea de a participa la cruciada. Iobagii si membrii oricarei categorii dependente nu puteau
fi primiti. Templierii, ospitalierii si teutonii acceptau si copii trimisi de familii binefacatoare ale ordinului.
In acest cadru, ei erau educati si treceau prin stadiile de paj, scutier, sergent si cavaler. Se poate observa
o mobilitate sociala unica vremii.

Femeile erau in mare parte evitate si excluse de la recrutare. Cele care au reusit sa intre in ordin
au devenit surori in cadrul manastirilor. Ele duc o viata monahala preponderent benedictina.
 Nu toti membrii barbati erau necesar si luptatori. Era nevoie de ghidaj si autonomie spirituala.
Astfel, ordinele dispuneau si de preoti si calugari afiliati. Acestia isi motivau fratii inarmati la a respecta
regulile, ritualurile si divinitatea. In Tara Sfanta, multi frati capelani locuiau printre fratii de arme. Existau
si frati de profesie, necesari pentru faurirea si repararea de echipamente, constructia de cladri etc.
Treptat, accesul la statutul de frate combatant se limiteaza la familii nobile si cavaleresti.

Ritualurile de admitere nu difera prea mult intre ordine. De obicei, candidatul trebuie sa
raspunda la intrebari legate de statutul sau social si vocatia sa. Urmeaza sa fie informat in legatura cu
ceea ce va presupune noua sa viata in cadrul ordinului si pedepsele care se aplica la nerespectarea
regulilor. Isi pronunta juramintele si primeste noua haina cu care se va identifica drept parte din ordin.

Urmatoarele capitole descriu in detaliu imbracamintea si insignografia cavalereasca, stabilite

prin regulamente si facandu-se observatii cu privire la obiceiurile care tind spre siplitate a templierilor,
ordinului de Calatrava etc.

Ultima parte a cartii trateaza declinul odrinelor si exilul din Tara Sfanta. Dupa retragerea din
aceasta, regatul Ierusalimului se retrage, laolalta cu un numar de ordine, in Cipru. De acolo, Ospitalierii
se retrag in Rhodos si apoi in Malta, devenind cavalerii de Malta, alungati de Napoleon la Roma la
intoarcerea acestuia din egipt. Teutonii participa la cruciadele nordice in zona baltica, avand cetati in
mare parte din Europa centrala. Acestia sunt, in cele din urma, vasalizati de regatul polonez, dar
supravietuiesc pana in ziua de azi. Templierii ajung sa sufere un proces orchestrat de regele Frantei, Filip
cel Frumos. Acesta, impreuna cu papalitatea, vaneaza templierii pe capete timp de 7 ani si il arde pe rug
pe Jacques de Molay in 1314. Ordinele iberice sunt integrate coroanei dupa cucerirea Granadei.