Numismatica 

(gr. numisma și lat. nummus,
i sau nomisma, atis - monedă, ban) este știința auxiliară
a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de
monede, descrierea lor, descifrarea legendelor,
materialul din care sunt monedele confecționate,
raporturile dintre diferitele categorii de monedă,
circulația monetară, alcătuirea Corpusurilor de monede,
evoluția sistemelor monetare dispărute. O ramură a
numismaticii, medalistica se ocupă cu
studiul medaliilor.
Substantivul românesc numismatică este împrumutat
din franceză numismatique, care, la rândul său își are
originea în substantivul din latină numisma, iar în
genitiv singular numismatis, „monedă”. Substantivul
latinesc numisma, numismatis este, la rândul său, un
împrumut din greaca veche νόμισμα,
transliterat: nómisma, care avea sensul de „cutumă”,
„obicei”, „regulă”, iar apoi „monedă având curs legal”.
Acest cuvânt nómisma este un derivat al vechiului
cuvânt grecesc νόμος, transliterat nómos, cu sensul de
„lege”.
Istoria monede.
Franc à cheval, emis sub Ioan cel Bun (1360).
Invenție foarte veche, originea monedelor este totuși
imposibil de situat geografic și de datat cu precizie. Se
poate specula desigur că, încă de la apariția
schimburilor comerciale regulate și specializarea
sarcinilor sociale, trocul s-a dovedit ineficace și o
anumită formă primitivă de monedă a văzut lumina
zilei. Probabil constituită la origine din mici obiecte
prețioase naturale (ex. cochilii) sau artizanale, moneda
s-a perpetuat sub această formă în numeroase regiuni.
Totuși, a trebuit să se aștepte progresul metalurgiei și
apariția civilizației grecești pentru a vedea apărute
primele monede metalice, în secolul al VII-lea
î.Hr. Cam în aceeași epocă, moneda își face, în mod
independent, apariția și în China.
Avantajele acestei invenții par decisive și determină un
uz economic care s-a perpetuat până la noi.
Denumirea leului românesc a plecat de la talerul
olandez care a circulat intens, în secolul al XVII-lea, pe
teritorile Țării Românești și Moldovei, precum și la Sud
de Dunăre, și care avea gravat pe revers un leu rampant
(leu ridicat pe picioarele din spate).
Chiar și după ieșirea din uz a talerilor, numele de „leu”
a fost păstrat ca termen generic pentru monede. În 1867,
sub Principele Carol, s-a adoptat noul sistem monetar
zecimal care denumea moneda națională ca fiind „leul”.
Leul românesc a devenit unitatea monetară
a Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești,
iar apoi a României.
Bancnota este un mijloc de plată din hârtie tipărită,
emisă de o bancă. Este o monedă fiduciară, cunoscută și
sub denumirile de bilet de bancă și de monedă de
hârtie.
Din secolul al XIX-lea, bancnotele sunt tipărite pe o
hârtie fină multistrat, foarte rezistentă la îmbătrânire și
la mânuire, purtătoare de un filigran, compusă exclusiv
din pastă de hârtie de bumbac, suferind un proces de
purificare crescut; această hârtie, fără clei, este unsă cu
gelatină, apoi uscată cu aer, înainte de a suferi o
calandrare foarte puternică.
De vreo treizeci de ani, din ce în ce mai multe state au
trecut la adoptarea bancnotelor din polimeri (cum este,
de exemplu, polipropilena), care sunt mult mai
rezistente la rupere și la șifonare decât cele de hârtie.
În 2008, cinci țări aveau în circulație, în totalitate,
bancnotele din polimeri: Australia, Noua
Zeelandă, Brunei, România și Vietnam. O duzină de
alte state au astfel de bancnote în circulație, în paralel
cu cele de hârtie.
Prima bancnotă pe suport de polimeri emisă de
România a fost cea cu valoarea nominală de 2.000 de
lei (ROL), din 1999, cu ocazia eclipsei totale de Soare,
din 11 august a acelui an, România fiind prima
țară europeană care a pus în circulație astfel de
bancnote de polimeri.
Istoric.
Bancnotele au apărut în Europa ca și note/chitanțe de
bancă ce dovedeau faptul că, purtătorul bancnotei avea
o anumită cantitate de bani în bancă. 
Și în zilele noastre, pe bancnotele emise de Banca
Angliei se poate citi : „I promise to pay the bearer the
sum of___ pounds”. Se promitea plata
în livre (pound în engleză) a cantității de aur  înscrise pe
nota/chitanța de bancă (i.e. bancnotă). Astăzi, Lira
sterlină (GBP) nu mai este o dovadă a banilor ci
numai monedă fiduciară, precum toate sistemele de
plată de pe planetă.[6]
Moneda de hârtie a fost introdusă la începutul secolului
al X-lea, de negustorii chinezi de ceai, care încheiau
mari tranzacții cu bilete la ordin, cu scopul evitării
transportului monedelor metalice. Administrația
chineză a adoptat oficial bancnotele în 1024. Monedele
metalice erau reprezentate simbolic pe bancnotele emise
sub dinastia Song.
Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a
fost făcută de Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-
lea.[7]
Primele bancnote chineze

Dinastia Song "Jiaozi", cea mai veche bancnotă din

lume.
Dezvoltarea bancnotei a început în timpul dinastiei
Tang în timpul secolului al VII-lea, deși banii de hârtie
adevărați nu au apărut decât în secolul al XI-lea, în
timpul dinastiei Song. Rădăcinile sale se aflau în
încasările comerciale ale depozitului în timpul dinastiei
Tang (618-907), în timp ce comercianții și angrosiștii
doreau să evite mărfurile pentru monede grele de cupru
în tranzacții comerciale mari.
Înainte de utilizarea hârtiei, chinezii au folosit monedele
circulare, cu o gaură dreptunghiulară în mijloc. Mai
multe monede ar putea fi strânse împreună pe o funie.
Comercianții din China, dacă au devenit suficient de
bogați, aveau șirurile de monede prea grele pentru a le
purta cu ușurință. Pentru a rezolva această problemă,
monedele erau de multe ori lăsate unei persoane de
încredere, iar comerciantului i se dădea o foaie de hârtie
în care era înregistrat câți bani avea acea persoană.
Dacă aratată hârtia acelei persoane, și-ar putea recupera
banii. În cele din urmă, banii din hârtie ai dinastiei Song
numiți "jiaozi" au provenit din aceste bilete la ordin.