Istoria Sinuciderii – Georges Minois

-fisa de lectura-

Cartea lui Georges Minois trateaza cauzele, conditiile si consecintele sinuciderii in istoria lumii
vestice, din antichitate pana in modernitate. Se disccuta atat cazuri individuale cat si generale. Aceasta
fisa de lectura va sumariza continutul cartii in ceea ce priveste lumea medievala, pana la renastere.

Primele date afisate sunt un sir de sinucideri care au avut loc in occident intre secolele XII-XV.
Enumerarea acestora are ca rol evidentierea faptului ca sinuciderea are loc in toate clasele sociale, la
ambele sexe. In general, suicidul era considerat extrem de injositor, din punct de vedere religios. Se
administrau pedepse decedatului.

Razbboiul aproape constant, o caracteristica indispensabila a evului mediu, aduce cu sine un

numar mare de sinucideri, pe motive de infrangere, umilire, viol etc. Exista si ideea ca razboiul ar da
unora un motiv in plus de a trai, dar este clar ca nu opreste suicidul.

In literatura si teatru, actul luarii propriei vieti este, sub morala crestina, profund condamnat.
Exista pe alocuri ideea ca a merge la razboi este o forma de sinucidere.

Totusi, exista literatura si muzica curteneasca care prezinta anumite sinucideri intr-o lumina
onorabila sau altruista. Tema este, in general, de onoare cavalereasca. Tot in literatura curteneasca se
scrie despre suicidul din dragoste.

Se pun in contrast suicidul claselor de jos cu suicidul nobilului. Nobilul isi ia viata din motive
altruiste, religioase, de dragoste. Adesea e scuzabil. Taranul sau mestesugarul isi iau viata din lasitate,
dintr-un impuls pacatos. E extrem de condamnabil.

Sinuciderea preotilor, in schimb, nu se afla in contrastul de mai sus. In cadrul bisericii,

sinuciderea unui preot trebuia sa fie ascunsa prin „accidente” sau „cauze naturale”. Chiar si daca se
recunostea sinuciderea unui preot, acesta nu era pedepsit.

Exista suicid si intre comunitatile marginase ale lumii medievale. Evreii si ereticii isi pun capat
zilelor adesea din cauza persecutiilor. In cazul ereticilor, specific a catarilor, exista un act de sinucidere
religioasa, endura, care presupune infometarea.

Teologia medievala se afla intr-un oarecare impas in legatura cu suicidul hristic. Desigur,
moartea de buna voie a lui Hristos are cu totul alta dimensiune fata de sinuciderea unui nobil sau taran.
Totusi, ea a inspirat generatii intregi de martiri, a caror moarte nu a facut decat sa intareasca
crestinismul. O multitudine de sfinti si teologi antici si medievali expun diferite viziuni legate de
sinucidere, mai ales de sinuciderea martiriala.

Se declara puternic impotriva sinuciderii Sf Augustin, care isi bazeaza afirmatiile pe cea de-a
cincea porunca. Si rugaciunile pentru cei care s-au sinucis sunt interzise de Biserica. Treptat, se decid
diferite pedepse pentru cadavru. Intai de toate, acesta nu poate fi inhumat precum cadavrelor celorlalti.
Apoi, adesea i se administreaza diferite mutilari si „torturi”, uneori tinandu-se cont si de maniera
sinuciderii. Din 1205, in Franta se si confisca bunurile decedatului, de obicei de catre nobilul caruia ii era
supus.

Date exacte despre 54 de cazuri de suicid in evul mediu au fost dezvăluite de Jean-Claude
Schmitt. Acestea arata metode preferate (spanzurarea, inecarea), perioade preferate (primavara si
vara), faptul ca cele mai multe cazuri erau barbati, pana si zilele preferate (luni si vineri) si faptul ca
majoritatea sinuciderilor s-au savarsit noaptea. Se observa ca aceste date sunt asemanatoare cu date
provenite din sec XX.

In realitate, nu prea exista suicid din onoare sau filozofic. El provenea din situatii concrete care
provocau prea multa suferinta fizica sau psihica pentru a fi suportate.

Exista cazuri in care nu se respecta regulie punitive fata de sinucigas, in conditii in care
sinuciderea acestuia este inteleasa si/sau confiscarea bunurilor acestuia ar aduce cu sine mai multa
suferinta fara sens.

Adeseori, explicatia oficiala a sinuciderii este nebunia. Totusi, lumea medievala este destul de
nuantata in ceea ce priveste aceasta problema, dincolo de doctrinele legislatiei canonice.

Invatati ai renasterii remarca adesea o crestere a sinuciderilor. Mai tarziu s-a formulat ideea ca
odata cu reaparitia idealurilor antice, si suicidul a repatruns mai puternic in societatea vestica. Pana si
intre preoti incepe sa se remarce o frecventa asemanatoare celorlalte clase.

In Anglia se dovedeste statistic o crestere a ratei de sinucidere pe parcursul secolului XVI. Totusi,
practicile punitive se inaspresc, cu marea majoritate a decedatilor avand bunurile confiscate. Se observa
mai tarziu acest trend si in Elvetia.

Datorita traducerii textelor antice si a presei de printat, lumea occidentala este din nou martora
a sinuciderilor eroice din lumea greco-romana. Acest lucru devine evident si in teatru.

Lumea catolica incepe sa numeasca deznadejdea drept cauza principala a sinuciderii. Rezolvarea
era simpla: spovedania.

In teologia protestanta, suicidul este un act satanic. Acesta nu mai este produs de o persoana
constienta, ci de una careia diavolul s-a decis sa ii curme zilele.

Pornirile umaniste si individualiste ale inceputului modernitatii, combinate cu tema crestina de

predare a vietii spre divinitate, justifica suicidul unora, transformandu-l intr-un act oarecum onorabil, cel
putin in literatura.

La finalul secolului XVI, lumea literara si filozofica abunda de tratari ale naturii suicidului. De la
atemporalul Hamlet al lui Shakespeare la scrierile filozofilor eseisti, moralisti si laici, sinuciderea nu mai
este vazuta in alb sau in negru. Natura acesteia este tratata in detaliu, ca si componenta indispensabila a
naturii vietii umane.