Cu moartea pe moarte calcand ...

Traim astazi intr-o cultura care neaga moartea. Aceasta se vede limpede din infatisarea discreta a capelelor mortuare obisnuite,
in incercarea de a le face sa arate ca oricare alta casa. In cadrul acestora, "maestrul de ceremonii" cauta sa se ocupe de toate in
asa fel incat sa nu se observe ca cineva este trist; iar prezenta unui salon unde se poate sta de vorba are menirea de a
transforma o inmormantare intr-o experienta semi-placuta. Exista o stranie conspiratie a tacerii privind realitatea directa a mortii,
si trupul celui mort este "infrumusetat" in asa fel incat sa se ascunda faptul ca este vorba de un cadavru. Dar au existat in trecut
si inca exista - chiar in lumea noastra moderna care pune viata in prim-plan - culturi "centrate pe moarte", in care moartea
constituie marea preocupare atotcuprinzatoare, si viata in sine este conceputa ca fiind in principal o pregatire pentru moarte.
Daca pentru unii insasi capela mortuara trebuie sa abata gandurile de la moarte, pentru altii chiar lucrurile necesare, cum sunt,
de pilda, patul, masa, devin simboluri, memento-uri ale mortii. Patul apare ca imagine a mor mantului, sicriul este pus pe masa.

Care este, in toate acestea, adevaratul crestinism? Fara indoiala, pe de o parte, problema mortii este centrala si esentiala in
mesajul lui, care anunta biruinta lui Hristos asupra mortii si faptul ca crestinismul isi are izvorul in aceasta biruinta. Totusi, pe de
alta parte, exista sentimentul straniu ca, in ciuda faptului ca acest mesaj a fost cu siguranta auzit, el nu a avut un impact real
asupra atitudinilor umane de baza privitoare la moarte. Mai degraba, crestinismul este cel care s-a "adaptat" la aceste atitudini,
acceptandu-le ca fiind ale sale. Nu este greu sa I se dedice lui Dumnezeu - printr-o frumoasa predica crestina - noi zgarie-nori si
targuri internationale; nu este greu sa te alaturi -daca nu chiar sa conduci - marilor forte progresiste si care afirma valorile vietii,
ale "epocii noastre atomice"; nu este greu sa se faca din crestinism izvorul insusi al acestei activitati febrile care are viata in
centrul ei. Si este tot asa de usor ca, in predica tinuta la o inmormantare, sau la o reuniune religioasa, sa se prezinte viata ca o
vale a suferintei si desertaciunii, iar moartea, ca o eliberare.

Un slujitor crestin, reprezentand in toate acestea intreaga Biserica, ar trebui sa foloseasca astazi ambele limbaje, sa adopte
ambele atitudini. Dar daca este sincer, in mod inevitabil el va simti ca in ambele "ceva lipseste", si ca acesta este, de fapt,
elementul crestin insusi. Pentru ca este o falsificare a mesajului crestin sa se prezinte si sa se predice crestinismul ca fiind in mod
esential sprijinitor al vietii - fara a raporta aceasta afirmatie la moartea lui Hristos si, prin urmare, la faptul insusi al mortii; a trece
sub tacere faptul ca pentru crestinism moartea nu este numai sfarsitul, ci cu

adevarat realitatea insasi a acestei lumi. Dar a "mangaia" pe oameni si a-i impaca cu moartea aratand aceasta lume ca pe o
scena lipsita de sens a pregatirii individuale pentru moarte inseamna, de asemenea, a o falsifica. Caci crestinismul proclama ca
Hristos a murit pentru viata lumii, si nu pentru "odihna vesnica" de ea. Aceasta "falsificare" face din chiar succesul crestinismului
(potrivit datelor oficiale construirea de biserici si contributia bisericeasca pe cap de membru au atins nivelul cel mai inalt!) o
tragedie profunda. Omul lumesc doreste ca slujitorul bisericesc sa fie un optimist, incurajand credinta intr-o lume optimista si
progresista. Iar omul religios il concepe ca pe un denuntator extrem de serios, teribil de solemn si demn al desertaciunii si
inutilitatii lumii. Lumea nu doreste religia, si religia nu doreste crestinismul. Una respinge moartea, cealalta, viata. De aici imensa
frustrare, fie in cazul tendintelor seculariste ale lumii care sprijina viata, fie in cazul religiozitatii morbide a celor care i se opun.

Frustrarea va dura atata timp cat crestinii vor continua sa inteleaga crestinismul ca pe o religie al carei scop este sa ajute, atat
timp cat ei vor continua sa pastreze o constiinta de sine "utilitara", tipica "vechii religii". Pentru ca aceasta a fost, intr-adevar, una
dintre principalele functiuni ale religiilor: sa ajute, si mai ales sa-i ajute pe oameni sa moara. Din aceasta cauza religia a fost
intotdeauna o incercare de a explica moartea si, explicand-o, sa-l impace pe om cu ea. Ce eforturi a depus Platon in Phaedon
pentru a face moartea vrednica de dorit si chiar buna si cat de mare a fost ecoul sau in istoria credintei umane, atunci cand este
confruntata cu perspectiva eliberarii din aceasta lume a schimbarii si suferintei! Oamenii s-au consolat cu gandul ca Dumnezeu a
facut moartea si ca este, prin urmare, drept ca ea sa survina, sau cu faptui ca moartea face parte din tiparul vietii; ei au gasit
diferite sensuri mortii, ori au incercat sa se convinga ca ea este preferabila neputintelor batranetii; au formulat doctrine despre
nemurirea sufletului - ca, daca omul este facut sa moara, cel putin o parte a sa supravietuieste. Toate acestea au constituit o
lunga incercare de a inlatura inspaimantatoarea unicitate a experientei mortii.

Crestinismul, intrucat este o religie, a trebuit sa accepte aceasta functie fundamentala a religiei: sa "justifice" moartea si astfel sa
ajute. Mai mult, procedand astfel, a asimilat mai mult sau mai putin explicatiile vechi si clasice ale mortii, comune teoretic tuturor
religiilor. Pentru ca nici doctrina despre nemurirea sufletului, bazata pe opozitia dintre spiritual si material, nici cea despre moarte
ca eliberare si nici cea despre moarte ca pedeapsa nu sunt de fapt doctrine crestine. Iar integrarea lor in conceptia crestina
despre lume mai degraba a viciat decat a clarificat teologia si evlavia crestina. Ele au "functionat" atat timp cat crestinismul a trait
intr-o lume "religioasa" (adica centrata pe moarte). Dar au incetat sa functioneze de indata ce lumea s-a eliberat de vechea
religie centrata pe moarte si a devenit "seculara". Totusi, lumea a devenit seculara nu pentru ca a devenit "nereligioasa",
"materialista", "superficiala", nu pentru ca si-a "pierdut religia" - asa cum multi crestini inca mai cred -, ci pentru ca vechile
explicatii de fapt nu mai explica nimic. Adesea crestinii nu-si dau seama ca ei insisi, sau mai degraba crestinismul, reprezinta un
factor major in aceasta eliberare de vechea religie. Crestinismul, cu mesajul sau care ofera plinatatea vietii, a contribuit mai mult
decat orice altceva la eliberarea omului de temerile si pesimismul religiei. Secularismul este un fenomen dinauntrul lumii crestine,
un fenomen imposibil in afara crestinismului. Secularismul, in fond, respinge crestinismul in masura in care crestinismul s-a
identificat ulterior cu "vechea religie" si impune lumii acele "explicatii" si "doctrine" ale mortii si vietii, pe care crestinismul insusi
le-a distrus.

Ar fi o mare greseala insa, sa concepem secularismul pur si simplu ca pe o "absenta a religiei". De fapt, el insusi este o religie, si
ca atare o explicatie a mortii si o impacare cu ea. El este religia celor care s-au saturat sa auda cum lumea este explicata in
termenii unei "alte lumi" despre care nimeni nu stie nimic, iar viata explicata in termenii unei "supravietuiri" despre care, iarasi,
nimeni nu are nici cea mai vaga idee; cu alte cuvinte, satui sa vada cum vietii i se da "valoare" in termenii mortii. Secularismul
este, de fapt, o "explicare" a mortii in termenii vietii. Singura lume pe care o cunoastem este aceasta lume, singura viata data
noua este aceasta viata - asa gandeste un secularist -si depinde de noi, de oameni, sa o facem cat se poate de semnificativa, de
bogata si de fericita. Viata se sfarseste cu moartea. Acest lucru este neplacut, dar intrucat este firesc, intrucat moartea este un
fenomen universal, cel mai bun lucru pe care omul il poate face este sa o accepte ca pe ceva firesc. Insa atat timp cat

traieste, el nu trebuie sa se gandeasca la ea, ci sa traiasca ca si cum moartea n-ar exista. Calea cea mai buna de a uita de
moarte este de a fi tot timpul ocupat, de a fi util, de a te dedica lucrurilor mari si nobile, de a construi o lume mereu mai buna.
Daca Dumnezeu exista (si un mare numar de secularisti cred cu tarie in Dumnezeu si in folosul religiei pentru actiunile lor
colective sau individuale) si daca El, in marea Lui dragoste si mila (pentru ca noi toti avem lipsurile noastre), doreste sa ne
rasplateasca pentru viata noastra activa, folositoare si dreapta cu chemari vesnice, numite in chip traditional "nemurire", aceasta
este in mod strict lucrarea lui binevoitoare. Dar nemurirea este un apendice (chiar daca vesnic) la aceasta viata, in care se gasesc
toate interesele reale, toate valorile adevarate. "Capela funerara" americana este, intr-adevar, simbolul insusi al religiei
seculariste, pentru ca ea exprima atat acceptarea linistita a mortii ca ceva firesc (o cladire intre alte cladiri, fara nimic tipic), cat si
negarea prezentei mortii in viata.

Secularismul este o religie intrucat are o credinta, are propria lui eshatologie si propria morala. Si ei "functioneaza", si "ajuta" in
mod deschis, daca "ajutorul" ar fi criteriul, atunci trebuie sa se admita ca secularismul centrat pe viata ajuta, de fapt, mai mult
decat religia. Intrand, pe acest criteriu, in competitie cu el, religia trebuie sa se prezinte ca "adaptare la viata", "povatuire",
"imbogatire", trebuie sa i se faca publicitate in metrouri, in autobuze, ca un simplu adaos necesar la "binevoitoarea Dvs. banca" si
la toti ceilalti "comercianti binevoitori": "incearc-o", te ajuta! Iar succesul religios al secularismului este asa de mare incat ii face
pe unii teologi crestini sa "renunte" la insasi categoria de "transcendenta" sau, in cuvinte mai simple, la insasi ideea de
"Dumnezeu". Acesta este pretul pe care trebuie sa-l platim daca dorim sa fim "intelesi" si "acceptati" de catre omul modern,
afirma gnosticii secolului al XX-Iea.

De aici ajungem la esenta problemei. Pentru crestinism, criteriul nu este ajutorul. Adevarul este criteriul Iui. Scopul crestinismului
nu este de a-i ajuta pe oameni impacandu-i cu moartea, ci de a revela Adevarul despre viata si moarte, pentru ca oamenii sa
poata fi mantuiti de catre acest Adevar. Mantuirea insa, nu numai ca nu este identica cu ajutorul, ci este, de fapt, opusa lui.
Crestinismul este in conflict cu religia si cu secularismul, nu pentru ca acestea ofera "ajutor insuficient", ci tocmai pentru ca
acestea "sunt de ajuns", pentru ca "satisfac" nevoile oamenilor. Daca scopul crestinismului ar fi sa inlature de la om teama mortii,
sa-l impace cu moartea, atunci nici nu ar fi nevoie de el, intrucat alte religii au facut aceasta, intr-adevar, mai bine decat
crestinismul. Iar secularismul este pe cale sa produca oameni in stare sa moara cu bucurie, cu toti impreuna - si nu doar sa
traiasca -pentru triumful Cauzei, oricare ar fi aceasta.

Crestinismul nu este impacare cu moartea. El este revelarea mortii, si el reveleaza moartea intrucat este revelarea Vietii, riristos
este aceasta Viata. Si pentru ca riristos este Viata, crestinismul vadeste moartea a fi ceea ce este, si anume dusmanul care
trebuie distrus, si nu un "mister" care trebuie explicat. Religia si secularismui, explicand moartea, ii acorda un "statut", o ratiune,
o fac "normala". Doar Crestinismul o proclama a fi anormala si, prin urmare, cu adevarat oribila. La mormantul lui Lazar, Hristos a
plans, si atunci cand s-a apropiat ceasul mortii Sale, "S-a intristat si S-a mahnit" si S-a tulburat". In lumina lui Hristos, aceasta
lume, aceasta viata sunt pierdute si se afla dincolo de simplul "ajutor", nu pentru ca in ele este teama de moarte, ci pentru ca au
acceptat si au privit ca fireasca moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desfiintat si inlocuit de
o "alta lume", care si ea este conceputa ca un cimitir ("odihna vesnica") si a numi aceasta religie, a trai intr-un cimitir cosmic, a
se "descotorosi" in fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma in legatura cu o "societate dreapta", si a fi fericit - aceasta este
caderea omului, riu imoralitatea sau faradelegile omului sunt cele care il vadesc ca fiinta cazuta, ci "idealul pozitiv" - religios sau
secular - si satisfactia sa cu acest ideal.

Aceasta cadere insa, poate fi cu adevarat descoperita doar de catre Hristos, pentru ca doar in Hristos ne este revelata
deplinatatea vietii, iar moartea devine, deci, ingrozitoare, caderea insasi din viata, dusmanul. Aceasta lume (si nu vreo "alta
lume"), aceasta viata (si nu vreo "alta viata") i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezentei dumnezeiesti, comuniune
cu Dumnezeu, si doar prin aceasta lume, prin aceasta viata, prin "transformarea" lor in comuniune cu Dumnezeu, omul devine
om. Oroarea fata de moarte, prin urmare, nu decurge din faptul ca ea este "sfarsitul", distrugerea fizica, ci din faptul ca ea este
separare de lume si de viata, separare de Dumnezeu. Mortii nu il pot preamari pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci cand
Hristos ne reveleaza viata, putem auzi mesajul crestin despre moarte ca dusman al lui Dumnezeu. Atunci cand Viata plange la
mormantul prietenului iubit, cand priveste oroarea mortii, atunci isi afla inceputul biruinta asupra mortii. Inainte de moarte insa,
sta inaintarea spre moarte de fiecare zi: cresterea mortii in noi prin decadere fizica si boala. Aici, din nou, abordarea crestina nu
poate fi pur si simplu identificata nici cu cea a lumii moderne, nici cu cea care caracterizeaza "religia".

Pentru lumea moderna seculara, sanatatea este singura stare normala a omului; impotriva bolii trebuie luptat, si lumea moderna
lupta, intr-adevar, foarte bine. Spitalele si medicina fac parte dintre cele mai bune realizari ale ei. Totusi sanatatea are o limita, si
aceasta este moartea. Vine o vreme cand "resursele stiintei" se epuizeaza, si acest lucru lumea moderna il accepta tot atat de
simplu si de lucid precum accepta moartea. Vine un moment cand pacientul este cedat mortii, cand este scos din salon, si acest
lucru se face discret, in mod corespunzator, igienic - ca parte a rutinei generale. Atat timp cat un om este viu, trebuie facut totul
pentru a-l tine in viata; si chiar cand cazul sau este lipsit de speranta, acest lucru nu trebuie sa i se spuna. Moartea nu trebuie
niciodata sa constituie o parte a vietii. Si cu toate ca toata lumea stie ca exista oameni care mor in spitale, tonusul si etosul lor
general este acela al unui optimism iuminos. Obiectivul asistentei eficiente a medicinei moderne este viata, si nu viata supusa
mortii.

Dimpotriva, conceptia religioasa considera boala mai degraba decat sanatatea a fi starea "normala" a omului. in aceasta lume a
materiei pieritoare si schimbatoare, boala si tristetea sunt conditiile normale ale vietii. Spitalele si asistenta medicala trebuie bine
dotate, dar aceasta ca datorie religioasa, si nu pentru vreun interes real pentru sanatate ca atare. Sanatatea si vindecarea sunt
intotdeauna concepute ca mila lui Dumnezeu, din punct de vedere religios, adevarata vindecare fiind "miraculoasa". Si aceasta
minune este savarsita de Dumnezeu, din nou nu pentru ca sanatatea este buna, ci pentru ca "dovedeste" puterea lui Dumnezeu
si ii readuce pe oameni Ia Dumnezeu.

In implicatiile lor fundamentale aceste doua abordari sunt incompatibile si nimic nu indica mai bine confuzia crestinilor in legatura
cu aceasta problema decat faptul ca crestinii le accepta pe amandoua ca deopotriva valide si adevarate. Problema spitalului
secular este rezolvata prin infiintarea unei capele crestine, iar problema spitalului crestin, facandu-l cat mai modern si stiintific -
adica "secular". De fapt insa, exista o cedare treptata a abordarii religioase in fata celei seculare, pentru motive pe care le-am
analizat deja mai sus. Slujitorul bisericesc modern nu numai ca tinde sa devina un "asistent" al medicului, ci si un "terapeut",
pozitie care i se cuvine de drept. Existenta a tot felul de tehnici de terapie pastorala, vizitarea spitalelor, ingrijirea bolnavilor -care
se predau in scolile teologice - constituie un bun indiciu al acestui fapt. Dar este aceasta cu adevarat o abordare crestina - si daca
nu, trebuie pur si simplu sa ne intoarcem la cea veche, cea "religioasa"?

Raspunsul este nu, nu este; dar nu trebuie pur si simplu sa ne "intoarcem". Trebuie sa descoperim viziunea sacramentala
imuabila si totusi mereu contemporana asupra vietii omului si, prin urmare, asupra suferintei si bolii, - viziune care a apartinut
Bisericii, chiar daca noi crestinii am uitat-o sau am inteles-o gresit.

Biserica socoteste vindecarea ca un sacrament. Dar ea a fost inteleasa gresit in timpul multor veacuri de totala identificare a
Bisericii cu "religia" (o gresita interpretare de care toate sacramentele au suferit, ca si intreaga doctrina a sacramentelor), pana
intr-atat incat sacramentul mirungerii a devenit de fapt sacramentul mortii, unul dintre "riturile din urma", deschizand omului o
trecere mai mult sau mai putin sigura in eternitate. Exista primejdia ca astazi, o data cu interesul tot mai sporit printre crestini
fata de sanatate, acesta sa fie inteles ca sacrament al sanatatii, o "completare" folositoare la medicina seculara. Ambele pareri
sunt gresite pentru ca ambelor le lipseste tocmai natura sacramentala a acestui act. Un sacrament - asa cum stim - este
intotdeauna o trecere, o transformare. Totusi el nu este o "trecere" in "supranatura", ci in imparatia Iui Dumnezeu, lumea ce va
sa fie, in realitatea insasi a acestei lumi si a vietii ei rascumparata si restaurata de Mristos. El este o-transformare nu a "naturii" in
"supranatura", ci a ve- chiului in nou. Prin urmare, un sacrament nu este o "minune" prin care Dumnezeu strica, asa-zicand,
"legile naturii", ci manifestarea Adevarului fundamental despre lume si viata, om si natura. Adevarul care este Hristos.

Iar vindecarea este un sacrament pentru ca scopul sau este nu sanatatea ca atare, restaurarea sanatatii fizice, ci intrarea omului
in viata imparatiei, in "bucuria si pacea" Duhului Sfant. in flristos, toate din lume, si aceasta inseamna sanatatea, ca si boala,
bucuria si suferinta, au devenit inaltare spre aceasta viata si o intrare in aceasta noua viata, asteptarea si anticiparea ei. in
aceasta lume, suferinta si boala sunt, intr-adevar, "normale", dar chiar "normalitatea" lor este anormala. Ele descopera
infrangerea suprema si permanenta a omului si a vietii, o infrangere pe care nici una dintre victoriile partiale ale medicinei, oncat
de minunata sau miraculoasa, nu o poate depasi in final. Dar in Hristos suferinta nu este "inlaturata"; ea este transformata in
biruinta. infrangerea insasi devine biruinta, o cale, o intrare in imparatie, si aceasta este singura vindecare adevarata.

Iata ca un om zace pe patul sau de suferinta; Biserica vine la el pentru a savarsi sacramentul vindecarii. Pentru acest om, ca si
pentru orice om din lumea intreaga, suferinta poate insemna infrangere, o cale spre predarea completa in fata intunericului,
disperarii si singuratatii. Ea poate fi moarte in cel mai real sens al cuvantului. Si totusi ea poate fi si biruinta finala a Omului si a
Vietii. Biserica nu vine ca sa refaca sanatatea acestui om, sa inlocuiasca pur si simplu medicina, atunci cand medicina si-a epuizat
propriile ei posibilitati. Biserica vine ca sa-l aduca pe acest om in Dragostea, Lumina si Viata lui Hristos. Ea vine nu doar ca sa-l
"mangaie" in suferintele sale, nu ca sa-l "ajute", ci sa-l transforme in "martir", o "marturie" a lui Hristos prin propriile lui suferinte.
Un martir este cel care vede "cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7, 56). Un martir este
cel pentru care Dumnezeu nu este o alta -si ultima - sansa de a ii inceta durerea groaznica; Dumnezeu este insasi viata lui, si tot
ce se intampla in viata lui vine la Dumnezeu si aspira la deplinatatea Dragostei.
In aceasta lume vor fi intotdeauna necazuri. Fie ca este redusa la minimum prin puterile omului, fie ca este alinata de fagaduinta
religioasa a unei rasplati in "lumea cealalta", aici suferinta staruie, ramane infiorator de "normala". Si totusi Hristos spune:
"indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). Prin suferinta Lui, nu numai ca orice suferinta a dobandit un sens, dar i s-a dat si
puterea de a deveni ea insasi semnul, sacramentul, vestirea, "venirea" acestei biruinte; infrangerea omului, insasi moartea lui a
devenit o cale a Vietii. Inceputul acestei biruinte este moartea Iui Hristos. Aceasta este vesnica evanghelie, si ea ramane
"nebunie" nu doar pentru aceasta lume, ci si pentru religie, atat timp cat ea este religia acestei lumi ("ca sa nu ramana zadarnica
crucea lui Hristos" - I Cor. 1, 17). Liturghia mortii crestine nu incepe atunci cand omul ajunge la sfarsitul inevitabil, cand trupul
sau este depus in biserica pentru serviciul religios, in timp ce noi stam in jurul fui ca martori tristi si resemnati ai iesirii lui demne
din lumea celor vii. Ea incepe in fiecare Duminica, cand Biserica, inaltandu-se in cer, "leapada toata grija cea lumeasca"; ea
incepe in fiecare zi de praznic; ea incepe mai ales in ziua Pastilor. intreaga viata a Bisericii este intr-un fel sacramentul mortii
noastre, pentru ca ea este vestirea mortii Domnului, marturisirea invierii Lui. Si, cu toate acestea, crestinismul nu este o religie
centrata pe moarte; nu este un "cult al misterelor" in care o doctrina "obiectiva" a mantuirii din moarte imi este oferita prin
ceremonii frumoase, cerandu-mi sa cred in ea si, astfel, sa profit de "beneficiile" ei.

A fi crestin, a crede in Hristos inseamna, si intotdeauna a insemnat: a crede intr-un fel transrational si absolut sigur, numit
credinta, ca Hristos este Viata intregii vieti, ca El este Viata insasi si, prin urmare, viata mea. "Intru El era viata, si viata era
lumina oamenilor". Toate doctrinele crestine - cele privitoare la intrupare, mantuire, rascumparare - sunt explicatii, consecinte, iar
nu "cauza" a acestei credinte. Doar atunci cand credem in Hristos toate aceste afirmatii devin "valide" si "logice". Dar credinta
insasi este acceptarea nu a unei anume "afirmatii" sau a alteia despre Hristos, ci a lui Hristos insusi ca Viata si Lumina a vietii. "Si
viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua" (I Ioan 1, 2). In acest
sens, credinta crestina este radical diferita de "credinta religioasa". Punctul ei de plecare este nu "credinta", ci dragostea. in sine
si prin sine, orice credinta este partiala, fragmentara, fragila. "Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim... cat despre
proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi". Doar dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13). Si daca a
iubi pe cineva inseamna ca eu am viata mea in el, sau mai degraba ca el a devenit "continutul" vietii mele, a-L iubi pe Hristos
inseamna a-L cunoaste si a-L avea pe El ca Viata a vietii mele.

Doar aceasta dobandire a lui Hristos ca Viata, "bucurie si pace" a comuniunii cu El, certitudinea prezentei Lui, da sens vestirii
mortii Lui si marturisirii invierii Lui. in aceasta lume, invierea lui Hristos nu poate fi niciodata un "fapt obiectiv". Domnul cel inviat
S-a aratat Mariei, si "ea a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus". Fe drumul spre Emaus, ochii ucenicilor "erau tinuti ca sa
nu-L cunoasca". Predicarea invierii ramane nebunie pentru aceasta lume. Si nu este de mirare ca insisi crestinii oarecum "o
explica", reducand-o de fapt la vechile doctrine precrestine ale nemuririi si supravietuirii. Si, intr-adevar, daca doctrina invierii este
numai o "doctrina", daca este sa se creada in ea ca intr-un eveniment din "viitor", o taina a "celeilalte lumi", ea nu este
substantial diferita de celelalte doctrine privind "lumea cealalta" si poate fi usor confundata cu ele. Fie ca este vorba despre
nemurirea sufletului, fie de invierea trupului - nu stiu nimic despre ele, si orice discutie aici este simpla "speculatie". Moartea
ramane aceeasi misterioasa trecere intr-un viitor misterios. Marea bucurie pe care ucenicii au simtit-o pe drumul spre Emaus
atunci cand l-au vazut pe Domnul cel inviat, incat "ardea in ei inima", nu s-a intamplat pentru ca tainele unei "alte lumi" le-au fost
descoperite, ci pentru ca L-au vazut pe Domnul. Si Ei i-a trimis sa predice si sa vesteasca nu invierea mortilor - nu o doctrina a
mortii -, ci pocainta si iertarea pacatelor, noua viata, imparatia. Ei au vestit ceea ce stiau, anume ca in Hristos noua viata a
inceput deja, ca El este Viata Vesnica, implinirea, invierea si Bucuria lumii.

Biserica este intrarea in viata inviata a Iui Hristos, ea este comuniune in viata vesnica, "bucurie si pace in Duhul Sfant". Ea este
asteptarea "zilei neinserate" a imparatiei; nu a unei "alte lumi", ci a implinirii tuturor lucrurilor si a intregii vieti in Hristos. in El,
moartea insasi a devenit un fapt de viata, pentru ca El a umplut-o cu Sine, cu dragostea si lumina Sa. in El "toate sunt ale
voastre; ... fie lumina, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteti ai Iui Hristos,
iar Hristos al lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 21-23). Si daca eu fac aceasta noua viata a mea, daca fac a mea aceasta foame si sete
dupa imparatie; a mea, aceasta asteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea ca Hristos este viata, atunci moartea mea insasi va
deveni un act de comuniune cu Viata. Pentru ca nici viata, nici moartea nu ne pot desparti de dragostea lui Hristos. Nu stiu nici
cand si nici cum va veni implinirea. Nu stiu cand toate lucrurile se vor desavarsi in Hristos. Nu stiu nimic despre "cand" si "cum".
Dar stiu ca in Hristos aceasta mare Trecere, Pastile lumii au inceput, ca lumina "lumii ce va sa fie" vine la noi in bucuria si pacea
Duhului Sfant, pentru ca Hristos a inviat si Viata stapaneste.

In cele din urma, stiu ca acestea sunt credinta si certitudinea care umplu de bucurie intelesul cuvintelor Sfantului Pavel, pe care
le citim de fiecare data cand participam la "trecerea" unui frate de-al nostru adormit in Hristos: "Pentru ca insusi Domnul, intru
porunca la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa
aceea, noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa
pururea vom fi cu Domnul" (I Tes. 4, 16-17).

Parintele Alexander Schmemann

Firea inainte de cadere

Pentru teologia ortodoxa, firea creata vede la izvorul ei harul implicat in insusi actul creator. Lipsa harului este de
neconceput, ar fi o pervertire care ar aduce firea la nefiinta, echivalenta cu moartea cea de-a doua a Apocalipsei (20, 14).
Adevarul firii e de a fi mai presus de fire, "mai presus" insemnand deiform si teofor. Omul e-n esenta lui pecetluit cu chipul lui
Dumnezeu si aceasta deiformitate ontologica explica faptul ca harul este "firesc" firii, dupa cum firea este trivita harului. Ele sunt
complementare si se intrepatrund reciproc participarea, "partasia", face ca una sa existe in realalta "unul in celalalt in porumbita
cea desavarsita" (Sfantul Grigorie de Nyssa). Totodata, fericirea din Rai nu era decat un germene ce tindea spre implinirea
cresterii lui: starea de indumnezeire. Desprinderea libera din comuniune provoaca intreruperea harului. Intruparea restabileste
ordinea si descopera principiul normativ al unitatii dintre firea divina si cea umana in mod "nedespartit si neamestecat". Acest
lucru permite Sfantului Maxim Marturisitorul sa defineasca scopul vietii: "a reuni, prin iubire, firea creata cu cea necreata,
facandu-le sa apara in unitate si in identitate prin agonisirea harului".

Omul este facut partas la firea lui Dumnezeu (spiraculum vitae - suflarea de viata) (Fac. 2, 7), Dumnezeu, prin in trupare,
fiind partas la firea omeneasca. Deiformitatii omului ii raspunde inomenirea lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu in om si chipul
omului in Dumnezeu e cel de-al treilea termen care conditioneaza obiectiv intruparea, deci posibilitatea ontologica a comuniunii
celor doua lumi. Hristos este perfectus homo - om desavarsit - deoarece firea Sa omeneasca se afla in mod "firesc" in comuniune
cu firea dumnezeiasca, cu perfectus Deus - Dumnezeu desavarsit. De la sine inteles ca "firesc" nu inseamna catusi de putin "din
fire", dumnezeiescul nu este in firea omului, intre cele doua firi exista un hiatus, o prapastie de netrecut, pe care numai par-
ticiparea firii divine ca dar o poate depasi. Participarea este harismatica, dar harismele sunt inerente firii omenesti: "Daca esti
curat, cerul este in tine; inauntrul tau vei vedea ingerii si Pe Domnul ingerilor". In adancul cel mai tainic al fiintei sale, omul simte
prezenta lui Dumnezeu in chipul sau, mai intim decat isi este el siesi; ceea ce este dumnezeiesc este, in mod paradoxal, mai
omenesc decat omenescul pur, caci acesta din urma nu este decat o abstractiune. Structura deiforrna face imposibila orice solutie
autonoma a destinului uman. Sufletul este locul prezentelor si al intalnirilor, natura lui este conjugala: logodna sau adulter, este
comuniune cu "Celalalt" al sau. Alegerea nu este intre angelism si animalitate, ci intre Dumnezeu si demonic.

Intruparea este raspunsul dumnezeiesc la propria Sa premisa in firea umana, chipul Sau. De aceea, continutul ispasirii nu este
pentru firea omeneasca atat a indrepta greseala cat a te indrepta pe tine insuti. Cuvantul paraseste "tacerea impasibila" in
vederea comuniunii indumnezeitoare; El se intrupeaza in firea initiala/originara (nastere miraculoasa) si o implineste pentru
totdeauna: in El Raiul devine deja imparatie, "s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu" (Luca 10, 11). Si orice fiinta recapitulata in
Hristos se restaureaza si se indreapta spre status natura integrae.

De aceea, in curentele cele mai reprezentative ale Rasaritului, ispasirea se va exprima mai cu seama in termeni fizico-ontologici
decat in termeni etico-juridici. Scopul nu este atat "rascumpararea", nici chiar "mantuirea" (in sensul "mantuitist" sau individual),
ci apocatastaza, restaurarea si tamaduirea universala. Intruparea si theosis (indumnezeirea) sunt complementare, ceea ce face
sa se vada in dreptatea originara nu un privilegiu gratuit, ci radacina fiintei care raspunde vointei lui Dumnezeu de a se regasi in
om. Tocmai in acest scop divin este omul pecetluit, in fiinta lui, cu pecetea divina.

Paul Evdochimov

Aducerea aminte de moarte

Trecand odata avva Pimen prin Egipt, a vazut o femeie sezand la un mormant si plangand cu amar. Si a zis: "De vor veni toate
placerile lumii acesteia, nu-i vor scoate sufletul din doliu. Asa si calugarul trebuie de-a pururi sa aiba plansul in sine." (Invataturile
Parintilor pustiei. Serie alfabetica, Pimen 26).

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: "Ce voi face?" Si a zis lui batranul: "Avraam, cand a intrat in pamantul fagaduintei,
mormant si-a cumparat siesi si prin mormant a mostenit pamantul". Zis-a fratele: "Ce este mormantul?". Si a zis lui batranul:
"Locul plangerii si al tanguirii" (Pimen 50).

Aceste doua invataturi ale avvei Pimen, surprinzatoare si tulburatoare pentru omul din lume, rezuma ceea ce trebuie sa privim ca
fundamentul vietii spirituale: aducerea aminte de moarte, numita de asemenea "doliu spiritual".

Aducerea aminte de moarte consta in a deveni constient de propriul sfarsit, de apropiata venire a mortii. Aducerea aminte joaca
aici rolul de a actualiza un eveniment viitor si vom vedea de-a lungul acestui studiu ca ea este asemanatoare anamnezei liturgice
din Biserica.

Aceste invataturi se adreseaza, mai inainte de orice, calugarilor si pentru importanta lor Sfantul Benedict le-a mentionat in Regula
sa, recomandand "sa avem mereu in fata ochilor moartea care ne pandeste" (cap. IV). Dar acest indemn, in esenta lui, se
gaseste intretesut in intreaga Evanghelie a lui Hristos si nu se adreseaza numai celor care au parasit totul pentru a-L urma,
dedicandu-I-se in castitate si asceza.
Dar cum sa intelegem la adevarata ei valoare aceasta idee inspaimantatoare? Cum sa vedem in ea altceva decat o atitudine
morbida, opusa vietii, cu bucuriile, bogatia si frumusetea ei?

N-au fost si nu vor fi niciodata oameni mai plini de viata si mai luminosi decat ascetii, marcati de suferinta, dar transfigurati de
iubirea lui Dumnezeu. Niciodata omul nu va iubi asa oum se cuvine viata - cum o face calugarul - necunoscandu-i adevaratul pret,
bogatia si profunzimea ei. Si tocmai pentru ca se atine pe pragurile vietii, calugarul ii atinge strafundurile.

Or, ii este dat oricarui crestin botezat, ca si oricarui om aflat in cautarea lui Dumnezeu, sa atinga aceasta profunzime prin
rememorarea zilnica a clipei supreme, a mortii sale. Paginile care urmeaza ar vrea sa exprime in cuvinte ceea ce ramane, in fond,
un mister tulburator si, vai de necuprins al vietii in Hristos, care este confruntarea cu moartea!

1. Misterul mortii

Inainte de aceasta, ar trebui sa decantam misterul mortii. Moartea, cu adevarat, este un mister. Impusa oamenilor de Dumnezeu
dupa cadere, ea nu este decat in mod indirect legata de aceasta, diavolul insusi neavand nici o putere asupra ei. Cand Dumnezeu
a ingaduit sa fie ispitit Iov, lasandu-l pe diavol sa-i faca rau, El spune totusi: "Il dau in puterea ta. Numai de viata lui sa nu te
atingi!" (Iov 2. 6).

Singur Dumnezeu fixeaza limitele vietii si stabileste ziua in care sufletul si trupul se despart, in asteptarea invierii, trupul
desfacandu-se in cele din care a fost alcatuit, iar sufletul trecand in lumea nevazuta. Pentru orice fiinta vie acest moment este
necunoscut.

Experienta persoanelor care s-au reintors de pe pragurile mortii sau a celor care au iesit dintr-o coma profunda, care relateaza,
ceea ce ele au "trait", nu poate constitui o marturie satisfacatoare, prin insusi faptul ca experierea mortii a fost, evident,
incompleta. Este sigur insa ca separarea sufletului de trup, chiar temporara, caci ea va inceta la invierea de obste, este pentru
om o etapa infricosatoare, care distruge unitatea profunda a fiintei sale. Caci trupul este parte integranta a omului, creat trup si
suflet, capabil de comunicare atat cu lumea vazuta cat si ou cea nevazuta.

Pastele mortii

Cu tot misterul ei, Traditia Bisericii prin experientele spirituale ale sfintilor, intredeschide unele orizonturi asupra mortii. Dupa
Traditie, sufletul, desprinzandu-se de trup, suporta o noua nastere.

Ca si nasterea trupeasca, aceasta nastere spre o noua viata este insotita de suferinta. Trezindu-se in lumea nevazuta, sufletul il
intalneste acolo pe ingerul pazitor, acest inger care ne insoteste de-a lungul vietii si pe care trebuie sa-l cerem lui Dumnezeu, in
rugaciune, in fiecare zi. In acelasi timp, sufletul intalneste acolo si fortele diavolesti care incearca sa-l rapeasca si sa-l duca cu ele.
S-ar putea spune ca aici avem o prima faza a Judecatii lui Dumnezeu, in aceasta aptitudine a noastra de a alege intre inger si
diavol.

In timpul acestei perioade, sufletul ramane pe pamant si "viziteaza" locurile in care a savarsit fapte bune in timpul vietii
pamantesti. Traditia spune ca aceasta dureaza 40 de zile, de unde obiceiul de a se face parastas la 40 de zile dupa moarte. Apoi
sufletul este rapit la cer pentru a-L intalni pe Hristos si acolo are loc judecata particulara. Sigur ca aceasta schema nu este
absoluta. Etapele difera in functie de viata fiecarei persoane. Numerosi sfinti, mai ales martirii si Parintii pustiei, au cunoscut,
dupa spusele martorilor, o moarte plina de slava, in care insusi Hristos a venit in intampinarea lor, insotit de toti sfintii. Altii pot
cunoaste diverse stadii de purificare.

In schimb, Traditia acorda o mare importanta rugaciunii pentru morti. Intr-adevar, in afara timpului petrecut pe pamant, omul nu
mai poate nici sa scada, nici sa adauge ceva vietii sale, celor savarsite, sau sa-si sporeasca castigurile spirituale.

Dupa moarte, sufletul se vadeste a fi la fel de dependent de altii ca si la nasterea trupeasca. Dar puterea de mijlocire a Bisericii,
mai ales in Euharistie, dar si in rugaciunea liturgica pentru morti si in rugaciunea particulara a fiecarui crestin, face ca omul sa
poata fi eliberat de povara relelor si sa primeasca plata lucratorilor din ceasul al unsprezecelea, care este un adevarat dar al milei
divine. Daca toate acestea nu pot fi privite drept certitudini dogmatice, trebuie totusi traite ca speranta pentru cei adormiti.

Moarte si mortalitate

Cu toate acestea, moartea nu se limiteaza la aceasta prima etapa, a separarii sufletului de trup. Trebuie sa reluam distinctia
facuta de Panayotis Nellas intre moarte si mortalitate. Moartea, ca sfarsit al vietii, este randuita de Dumnezeu si intregul univers,
dupa caderea lui Adam, s-a vazut supus domniei dezordinii, pervertirii, triumfului fortelor raului. Moartea este mai intai de toate
incetarea vietii trupului, dar ea este, de asemenea, si semnul pervertirii ordinii vietii care, in sine, a fost creata buna.
Prin mortalitate trebuie sa intelegem tocmai aceasta pervertire, care marcheaza inceputul domniei pacatului in lume prin faptuirea
omului. Caci pacatul nu este numai o incalcare a legii morale: el este, de asemenea, o impotrivire fata de viata, prin aparitia
neantului. Dumnezeu a creat viata buna si luminoasa, dar caderea omului a creat o falie prin care patrunde continuu neantul,
care este despartirea de El. Prin aceasta falie, moartea, negare a vietii, nu inceteaza sa patrunda in lume, insinuandu-se in toate
lucrurile.

Moartea si raul

In ultima instanta, problema mortalitatii omului, si a lumii se identifica cu cea a raului. Prezenta acestuia in creatie este semnul
domniei mortii. Daca moartea este un mister, nu mai putin misterios este si raul: caci este imposibil sa supunem ratiunii si sa
exprimam intr-un chip clar si evident ceea ce este cu totul irational.

Eroarea Occidentului crestin, dupa gnosticism si Fericitul Augustin, care in fapt a introdus o pseudo-gnoza a raului, consta in
faptul ca a vrut sa codifice acest rau, sa-l incadreze intr-un sistem juridic, stabilind baremuri de reparatie morala si condamnare.
Or, aceasta este imposibil, pentru ca raul este intim legat de moarte, de starea de cadere, atat de prezenta in creatie incat se
identifica cu insasi esenta vietii si nu poate fi distinsa in chip obiectiv. Numai victoria asupra mortii poate fi semnul real al
sfarsitului raului, al distrugerii sale. Numai viata poate da un raspuns in problema raului, numai iubirea poate combate aceasta
impotrivire fata de viata.

Problema mortii si a raului obsedeaza spiritul omului de cand a fost alungat din Rai. Se poate spune ca unei asemenea probleme
nu i se va da un raspuns inainte de a doua venire a Domnului, dar scopul ei este de a munci sufletul si a zdrobi constiinta pana la
a face posibila intalnirea cu Hristos in chiar aceasta cautare trudnica a Lui.

Raspunsul dat de Dumnezeu lui Iov

In fapt, Dumnezeu nu-i da nici un raspuns lui Iov, care cere sa i se faca dreptate pentru raul suferit pentru moartea care loveste
totul in jurul sau. Dumnezeu nu face decat sa-Si descopere slava Sa si sa-Si faca auzit glasul. Or, in Vechiul Testament,
descoperirea slavei lui Dumnezeu si rostirea Cuvantului Sau stau la baza Legii si Profetilor.

Revelarea lui Dumnezeu, culminand in Hristos, nu da nici un raspuns rational in problema raului si nu stabileste nici un sistem. Ea
nu face decat sa opuna misterului mortii si raului stralucirea slavei lui Dumnezeu.

De altfel, Dumnezeu nu este strain de acest mister al mortii. Daca nu-l obiectiveaza, daca nu-l simplifica printr-o explicatie
rationala, in schimb El se implica in profunzimea acestui mister. Domnul a coborat pana in strafundurile mortii, pentru a face sa
tasneasca acolo viata. El n-a dispretuit moartea, ramanand inchis in transcendenta Sa.

Trecand dincolo de esenta Sa, "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-
Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filip 2, 7-8).

Aici se afla in fapt adevaratul raspuns dat de Dumnezeu lui Iov, in acest insuportabil absurd, in aceasta nedreptate, in aceasta
suferinta din timpul Patimii Sale si chiar dincolo de absurd, in paradoxul Crucii care uneste suferinta cu slava Invierii. La acest
adevar si, inca mai mult, la aceasta intalnire a lui Dumnezeu in sanul mortii si al suferintei trebuie sa ne duca aducerea aminte de
moarte.

Iluzia vietii

Omul din lume spune ca iubeste viata, dar ceea ce numeste el viata nu e decat un amestec inform de adevarata viata si iluzie,
unde se agita Ispititorul, amestec inextricabil in care energia vitala cea mai autentica este risipita in dezordine si conflict, unde
frumusetea se vestejeste, unde nimic nu ramane statornic in vartejul unei lumi care si-a pierdut integritatea.

Adevarata viata nu exista decat in Dumnezeu si ea n-a putut fi redobandita decat prin rascumpararea adusa de Hristos prin
moartea si invierea Sa. Lumea de aici este o lume decazuta, in care domneste moartea, o lume care a pastrat ceva din
frumusetea originala, dar in care s-a produs o sfasiere in insasi fiinta sa.

Acest punct este esential si cea mai grava problema pusa de aparitia unei noi religiozitati, sintetizata in miscarea New Age, este
tocmai negarea realitatii caderii omului si a nevoii de rascumparare a lumii.

Trebuie s-o repetam fara incetare: universul a cazut din starea sa primordiala, din frumusetea si armonia originare. Orice ar fi
pastrat el din acea frumusete, in structura sa ca si in modul lui de a fi s-a produs o fractura care absoarbe sau limiteaza ceea ce
este mai bun in creatie, ca acele gauri negre descoperite de astrofizica, care aspira totul, pana si lumina, pe care reusesc s-o
retina cu totul.

Omul si moartea

Purtand intregul univers in sine, pe cand trebuia sa incununeze creatia devenind Marele ei Preot, omul a antrenat astfel si acest
univers in caderea ea. De atunci, el poarta aceasta falie in inima sa, ca o rana ascunsa, care se transmite din neam in neam.

Astfel, aducerea aminte de moarte trebuie sa inceapa prin a ne aseza pe marginea acestei prapastii si a incepe sa contemplam
propriul neant.

A fi muritor inseamna a fi limitat, vulnerabil, destinat disparitiei. De acest lucru ne fac constienti, in fiecare zi, suferinta, boala,
frica. Orice om care a vazut moartea de aproape cunoaste deja ce inseamna frica fizica pe care ea o provoaca, vulnerabilitatea pe
care ne-o descoperim in trup si suflet. Dar a fi muritor inseamna, de asemenea, sa fii slab din punct de vedere imoral, sa ai
defecte, pete intunecate care se opun imaginii frumoase pe care am vrea s-o avem despre noi insine.

In acelasi timp, moartea isi intinde domnia si asupra materiei pe care omul vrea s-o modeleze. De la gradinarul dare nu inceteaza
sa trudeasca contra spinilor si palamidei, semne ale blestemului pronuntat de Dumnezeu asupra pamantului, pana la artistul
confruntat, adeseori pana la moarte sau nebunie, cu ingnosarea firii in incercarea sa de a imprima in materie idealul de frumusete
pe care-l poarta in el ca pe un foc mistuitor, moartea este prezenta ca opozitie la opera constructiva a omului, opunandu-nse
dorintei lui de infrumusetare si transformare a lumii.

Limitele lumii

Moartea fixeaza o limita lumii si omului. In ea totul se relativizeaza. Ecclesiastul, contempland indelung acest imperiu al mortii,
scrie: "Totul merge in acelasi loc; totul a iesit din pulbere, si totul in pulbere se intoarce" (Eccl. 3, 20). O admirabila icoana ni-l
arata pe Sfantul Sisoe cel Mare stand langa mormantul lui Alexandru - numit si el "cel Mare", dar la masura lumii. Ea ne dezvaluie
astfel ca domnia mortii pune capat oricarei atotputernicii; oricarei mariri. Nu este bucurie care sa nu-si aiba incarcatura ei de
tristete, ori placere care sa nu duca la durere si la sentimentul de desertaciune a lumii, nici iubire omeneasca care sa nu piara cu
trecerea timpului.

Textul din Facere referitor la cadere si la instaurarea mortii (cap. 3), lasa clar sa se inteleaga ca moartea este o limitare hotarata
de Dumnezeu pentru fiinta umana si creatia decazute. Moartea face astfel imposibila pentru om gasirea, in creatia decazuta, a
unui derivativ al setei constiente sau nu de Dumnezeu, aceeasi sete care l-a impins sa manance, inainte de vreme, din fructul
oprit. Nici o realizare umana, nici un nivel atins in creatie, nici o experienta nu vor putea inlocui harul divin dat prin
rascumpararea adusa de Hristos, care astampara in sfarsit aceasta sete a omului, care vindeca insesi ranile fiintei.

Singura experienta mortii si confruntarea cu ea ii permit cu adevarat omului sa-si dea seama cat de mult are nevoie de aceasta
rascumparare si cat depinde el de Dumnezeu pentru a ajunge la propria implinire.

Ambiguitatea confruntarii cu moartea

Amintirea mortii ne descopera ambiguitatea totala a relatiei omului cu aceasta. Aici se vadeste maretia omului, profunzimea sa, in
intensitatea puternica a vietii care capata o "alta" dimensiune, in acest tragic sens al conditiei umane.

Pe de alta parte - si aceste doua aspecte se unesc intim - moartea exercita asupra omului o fascinatie morbida, o atractie fatala
catre carne si sange, catre distrugere si neant. Pentru a ilustra aceasta atractie, amintesc pe acei combatanti din primul razboi
mondial, care reveneau pe campul de lupta de la Verdun pentru ca nu se puteau detasa de amintirile si nostalgia lor, in care se
amestecau oroarea si maretia, ura si camaraderia, devotamentul si depasirea de sine in elanuri de bravura si, de asemenea,
noroiul, sangele si duhoarea carnii sfartecate. O intreaga generatie, o intreaga epoca au fost astfel marcate de aceasta viata la
limita vietii, de aceasta lunga perioada petrecuta la limita suportabilului, de aceasta patrundere salbatica si cumplita a mortii in
sanul unei lumi civilizate.

Or, aducerea aminte de moarte este o forma de asceza care angajeazja constiinta crestinului in aceasta ambiguitate cu scopul de
a elimina tot ceea ce este morbid si fascinatie nesanatoasa si a retine numai maretia care confera adevarata valoare vietii pe care
Dumnezeu i-a daruit-o.

Aducerea aminte de moarte declanseaza deci o purificare, o detasare de sine, o patrundere in profunzimea sufletului. in aceasta
coborare in strafundurile sinelui, la limita extrema a existentei si constiintei sale, omul este chemat, in masura in care ii este dat
sa-si cunoasca propriul mister, sa se descopere pe sine, sa-si sondeze inima. Acolo, omul este de fapt chemat sa coboare in
propria sa moarte pentru a se uni cu Pastele mantuitor al lui Hristos.

2. Credinta in Mantuitorul - tenebrele inimii

"Caci dinauntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile,
inselaciunea, nerusinarea, pizma, hula, trufia, nebunia" (Mc. 7, 21-22).

Nici o alta parte a creatiei nu reflecta mai bine domnia mortii ca inima omului. Aici, unde ar trebui sa domneasca iubirea si setea
dupa viata in Dumnezeu, despartirea de El, prin iubirea egoista de sine, a instaurat domnia intunericului.

Inima omului este un abis si a-ti aduce aminte de moarte inseamna a contempla acest abis, a vedea cum se nasc acolo toate
relele intentii, care, antrenand vointa, incearca sa se realizeze. Unul din putinele merite ale psihanalizei a fost acela ca a facut
spiritul modern constient de aceasta parte intunecata prezenta in inima omului. Cu mult inainte, Parintii pustiei si ascetii
experiasera aceasta zilnic, in truda lor necontenita de purificare si eliberare a sufletului.

Trezvia si setea de viata

Aducerea aminte de moarte nu este o introspectie morbida si lasa. Nu este vorba aici de o analizare indelungata, nici de o
contemplare sterila a propriului eu, ci de o pastrare a spiritului veghetor fata de noi insine, de ferirea fara incetare de patimile, de
gandurile care se pat naste in inima, pentru a "le sfarama de (piatra care este) Hristos".

A ne aminti de moarte inseamna a ne atine pe aceasta limita extrema a fiintei noastre si a fi constienti de slabiciunea si
vulnerabilitatea noastra. Omul care staruie in cercetarea intunecimilor inimii sale, renuntand la orice iluzie si alungand iubirea de
sine, descopera, in final, in aceasta instrainare de sine propriul adevar.

Luand astfel cunostinta de sine, omul, in chip firesc, se revolta, caci tot ce este in el striga dupa viata. Setea de viata, ca si setea
de Dumnezeu sunt imprimate in el, de la facere, legate de chipul lui Dumnezeu dupa care a fost creat si pe care-l poarta in sine.

Iata de ce constiinta mortalitatii noastre, ca si moartea insasi, sunt o adevarata cruce pentru inima omului. Si totusi aceasta cruce
omul, trebuie nu numai s-o accepte, dar sa si o duca de. bunavoie, cu luciditate si curaj.

Fara aceasta acceptare lucida a mortalitatii sale, a marginirii si a tot ceea ce este intuneric si amagire in el, nu exista viata
spirituala. Se poate spune ca aceasta intelegere constienta a mortii este o etapa indispensabila in inaintarea spre Dumnezeu.

Din nefericire, in fata revoltei pe care ea o naste, omul ajunge adesea sa se autoinsele, sa se refugieze in spatele amagirilor, care
pot lua chipul virtutii si al altruismului, dar care nu sunt decat moduri mai mult sau mai putin reusite de evadare din sine.

Trezvia spirituala consta in a vadi fara incetare aceste inselaciuni, concentrandu-ne in permanenta asupra propriului adevar,
pastrand mereu in minte adevarul de necontestat al apartenentei noastre la o viata decazuta si supusa domniei mortii.

Dar aceasta trezvie trebuie sa fie mereu sustinuta de dragostea de viata si de iubire. Daca omul isi contempla propria moarte, nu
face aceasta pentru ca o doreste si nici pentru a se complace in aceasta stare, oi pentru a se elibera cu totul, sadind in sine
dorirea lui Dumnezeu.

Astfel, punctul de plecare al unei vieti duhovnicesti demne de acest nume consta in a ne elibera de toate limitarile mincinoase ale
propriului orgoliu, pentru a lasa sa rasune cu putere in inima noastra strigatul apostolilor aflati in primejdie pe mare: "invatatorule
pierim!".

Viata in Hristos

"Au nu stiti ca toti cati in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am ingropat cu El, in moarte,
prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom. 6, 3-
4).

Cand ne intrebam cum se poate ca aducerea aminte de moarte sa nu devina morbida, cum poate deveni roditoare aceasta
scufundare in propriile tenebre, singurul raspuns posibil este cel dat de Sfantul Pavel.
Morbidul consta tocmai in aceasta fascinatie autodestructiva in fata mortii, moarte iubita pentru ea insasi, ca neant. Psihologia
subconstientului scoate la lumina adesea tendinte pe care le putem numi perverse, pentru ca ele ne fac sa iubim moartea ca
aneantizare si sa negam viata intr-o nesanatoasa ura de sine.

A plonja in contemplarea propriei morti, acceptand sa fii crucificat intre iubirea de viata si constiinta propriei disparitii, devine
posibil numai pentru ca Hristos a murit pe cruce, S-a pogorat la iad si a inviat a treia zi.

Daca noi ne scufundam in aceste tenebre o facem pentru a-L intalni acolo pe Hristos, care este peste tot, care a facut sa sara
zavoarele iadului, distrugand in chip virtual moartea. A-ti aduce aminte de moarte inseamna a muri siesi si lumii acesteia
decazute, pentru a invia in Hristos. Inseamna a ne uni cu Hristos, lasandu-ne dusi de El spre viata, potrivit icoanei invierii, in care
il vedem pe Hristos, stralucind in slava smulgandu-l pe Adam si Eva din mormant si stricaciune, inseamna a intelege, in
desfasurarea ei, aceasta trecere la viata prin moarte.

Acolo, setea noastra, strigatul nostru de durere se unesc cu setea lui Hristos si cu ultimul lui strigat pe cruce. Dar, deja, acest
strigat este un strigat de victorie. Sfantul Macarie spune ca Dumnezeu este prezent chiar si in mijlocul iadului. Iar porunca data
de Hristos Sfantului Siluan, in momentul chinului sau sufletesc cel mai profund, "Tine-ti sufletul in iad si nu dispera!", nu este in
fapt decat invitatia de a-L vedea pe El mereu, dincolo de orice disperare a noastra.

Harul Botezului

Botezul ne-a oferit, in chip sigur, harul Duhului care ne uneste cu Hristos chiar in acest trup muritor. in botez, si apoi la
Mirungere, ni se daruieste renasterea in Hristos si Duhul Sfant si salvarea din moarte si din lume.

A ne aduce aminte de moarte nu poate fi, deci, decat un act de credinta. Caci singura credinta in Hristos, Fiul lui Dumnezeu
intrupat, rastignit pe cruce si inviat a treia zi, ne poate face sa luam parte la acest Paste rascumparator al lui Hristos. Si numai
astfel putem invia cu El in lumina Duhului si sa primim asigurarea bucuriei imparatiei, in eliberarea de sine. Or, aceasta ne-a fost
data virtual in taina Botezului, ca "marturie a infierii, arvuna a bunurilor viitoare", si viata in Hristos are drept scop sa faca sa
rodeasca aceasta samanta.

Botezul nu inseamna nimic daca nu se ajunge la botezul lacrimilor, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Tainele toate nu inseamna
nimic daca omul in actele sale de credinta nu simte setea de Dumnezeu si nu devine constient de nevoia de a fi mantuit din
neantul propriei morti.

A-ti aduce aminte de moarte crezand in Cel inviat este singurul mijloc de a face sa lucreze, in adancul inimii, harul oferit prin
taina Botezului. Caci nu noi ne vindecam, ci, unindu-ne cu Hristos, pe El il lasam sa lucreze in noi in Duhul Sfant. Din adancul
inimii sale omul striga spre Dumnezeu, si Dumnezeu il elibereaza din moarte, inviindu-l spre viata de sus. Caci inima nu este
numai locul de unde tasnesc patimile, ci si salasul imparatiei lui Dumnezeu, locul unde Dumnezeu insusi se face simtit in
nesfarsita Sa iubire de oameni.

Invierea, supremul sens al mortii

Fara credinta in Cel inviat, moartea este un abis inspaimantator, si intunecimile ei aduc numai deznadejde. Fara speranta
mesianica a unui Rascumparator, cartea Eocle-siastului nu este decat o scriere de un pesimism nesfarsit. in lumina invierii
intelegem mai bine aceasta carte a Vechiului Testament, mult prea putin cunoscuta. Autorul ei vrea sa aminteasca fratilor evrei,
ispititi de mirajul civilizatiei lui Alexandru cel Mare, despre decaderea lumii si domnia mortii. Universului inchis al ordinii elenistice
el ii opune o lume decazuta, intr-adevar, dar o lume in devenire. Fara speranta me--siani'ca, aceasta carte inspaimanta prin
pesimismul ei. in lumina invierii, insa, cartea isi regaseste profunzimea si limpezimea demne de cele mai importante pasaje din
Vechiul Testament. Moartea pe care ea o descrie de o maniera voalata, ingradirile lumii, invitatia de a prefera tristetea unei
bucurii artificiale isi gasesc semnificatia profunda in victoria finala a lui Hristos inviat, rasarind victorios din mormant.

Asa trebuie sa fie si in aducerea aminte de moarte: ea nu are sens decat in credinta noastra in Cel inviat, ea nu poate deveni
roditoare decat in asteptarea plina de bucurie a invierii.

3. Nadejdea Imparatiei

"Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele. In ochii celor fara de minte, dreptii sunt morti cu
desavarsire si iesirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Si plecarea lor dintre noi nimicire, dar ei sunt in pace. Chiar daca in
fata oamenilor ei au indurat suferinte, nadejdea lor este plina de nemurire" (Int. Sol. 3, 1-4).
Aducerea aminte de moarte nu cuprinde numai constientizarea permanenta a decaderii noastre si a necesitatii izbavirii noastre
prin Hristos. Dincolo de mortalitate si cadere, exista aceasta nesfarsita speranta in dobandirea imparatiei cerurilor, care ni-l aduce
in suflet pe Cel inviat, speranta care a stat mult timp in centrul vietii crestinilor si care a marcat profund liturghia. Numai aceasta
speranta poate da un sens confruntarii noastre cu moartea; ea singura ne permite sa ne atinem pe marginea abisului propriei
noastre inimi fara a ne cufunda in nebunia declansata de fascinatia raului.

Astazi, orizontul spiritual al celor mai multi crestini se margineste prea adesea la prezentul imediat. incetul cu incetul ei sfarsesc
prin a trai, dupa cum spune Sfantul Pavel in Epistola catre Tesaloniceni, "ca cei care nu au nadejde".

Cati crestini, sau cel putin cati din cei care se declara crestini, mai cred in viata de dincolo de moarte? Pentru cati "crestini", dar,
de asemenea, pentru cati clerici si oameni asa-zisi ai Bisericii, invierea si inaltarea lui Hristos la cer se limiteaza doar la o simpla
mitologie, acceptata din varful buzelor, nu fara condescendenta, sau pur si simplu ignorata?

Sfantul Pavel a spus-o insa cu tarie: fara nadejdea invierii, credinta este zadarnica (cf. 1 Cor. 15, 12-18) - admirabil text la care ar
trebui sa meditam indelung! Altfel, credinta nu este decat o adeziune cerebrala si superficiala, ea ducand cel mai adesea la o
viata dezordonata, plina de platitudine si nemultumire, unde altruismul capata masca milosteniei, iar activismul si afectarea
pietatii nu fac decat sa ascunda lipsa unei vieti spirituale adevarate.

Asteptarea invierii

"Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi. Pentru ca faptura asteapta cu
nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum Si nu
numai ea, ci si noi, care avem parga Duhului si noi insine suspinam in noi, asteptand rascumpararea trupului nostru. Caci prin
nadejde ne-am mantuit" (Rom. 8, 18-24).

Intreaga viata pamanteasca a unui crestin trebuie indreptata spre suprema intalnire cu Hristos, la Judecata de apoi. In aceasta
asteptare se gasesc amestecate doua sentimente, care se sustin unul pe celalalt: teama si nadejdea. Teama ca trebuie sa dam
socoteala de orice fapta rea, si ca am putea suporta "invierea osandirii", de care vorbeste Hristos in evanghelia Sfantului Ioan
(Ioan 5, 29). Dar, de asemenea, nesfarsita nadejde in mila lui Dumnezeu, care ne poate face partasi la "invierea vietii", dupa care
n-a incetat sa inseiteze omul, de cind a fost alungat din Rai.

In fata acestei nadejdi, cum o spune Sfantul Pavel in citatul de mai sus, moartea nu mai are acelasi inteles, orizontul nu mai este
obturat de invartosarea lucrurilor, lumea nu mai este inchisa in ea insasi, in absurditatea si grozavia ei. Stiind ca universul vizibil
nu este decat o parte infima din realitatea creatiei si ca ceea ce traim noi, aici jos, nu este decat o parte marginita a existentei la
care am fost chemati, cele mai mari orori, cele mai mari suferinte nu mai trebuie sa devina surse ale disperarii.

Dincolo de misterul raului, care domneste in creatie, exista infinita slava a lui Dumnezeu, nesfarsita Sa iubire si indurare. Iar
moartea nu este decat o usa deschisa spre taina lui Dumnezeu. Trebuie sa se termine odata cu aceasta viziune maniheiea, care
se intalneste inca la multi crestini cu credinta sovaielnica, a egalitatii dintre rau si bine, dintre diavol si Dumnezeu. Dumnezeu a
invins raul o data pentru totdeauna, si aceasta victorie este, in chip nevazut, prezenta in Biserica, indaratul intunericului din lume.

In asteptarea revelatiei fulgeratoare a acestei victorii in clipa Judecatii din urma, lumea cunoaste o crestere indelungata si
insesizabila, la care omul ia parte intr-o masura nebanuita, care nu se descopera tuturor, ci, poate, numai celor care au "ochi sa
vada si urechi ca sa auda".

Chiar si uciderea salbatica a unui copil poate capata un sens inexprimabil si misterios in cadrul acestei inaintari spre Dumnezeu.
Dincolo de oroarea absoluta a gestului, cine ar putea sa vorbeasca despre harul pe care Dumnezeu il raspandeste in lume prin
acest sange nevinovat? Cine ar putea spune ce chemare anume au acesti martiri, cine ar putea vorbi despre infrangerea
diavolului prin chiar acest sfarsit oribil, in chiar momentul unei biruinte aparenlt depline?

Pregatirea pentru moarte

Traind cu nadejdea dobandirii imparatiei cerurilor, viata devine o lunga pregatire pentru ultimul Paste, trecerea spre Dumnezeu.
Nu este nimic morbid in asteptarea acelei zile in care il vom intalni pe Dumnezeu fata catre fata. in aceasta asteptare, batranetea
nu inseamna numai uzura trupului si slabirea lui, ea este si semnul ca ne-am apropiat de sfarsitul nostru si, deci, si de aceasta
intalnire pe care n-am putea-o exprima in cuvinte.

Teama crestinului in fata sfarsitului s-ar putea compara cu "tracul": amestec de teama, bucurie si speranta. N-au cunoscut oare
atati actori, muzicieni sau sportivi aceasta teama fata de ceea ce li s-ar putea intampla, teama care iti rascoleste viscerele inainte
de a actiona, dar care iti pune in functiune toate capacitatile, cind a sosit timpul actiunii?
Asa trebuie sa se intample si cu cel ce crede: spaima de moarte trebuie sa f\e insotita de bucurie si de speranta trairii unui
moment sublim si intens, in care se va petrece un lucru neasemuit si plin de maretie. Atunci, problemele care ii fac pe oameni sa
se agite aici pe pamant devin "desertaciune si vanare de vant" (Eccl. 4, 4). Atunci, importanta este numai acea clipa care
marcheaza sfarsitul timpului pe pamant, in care totul dobandeste un sens suprem.

Caci moartea nu este numai o trista plecare din aceasta lume, parasirea celor iubiti si despartirea dureroasa a sufletului de trup.
Ea este, s-o repetam mereu, si o noua nastere. Putinele marturii pe care Traditia le pastreaza ca pe o comoara ascunsa, lasa
totusi sa se inteleaga clar ca ea este si o eliberare, un acces la un mod de existenta superior si mai profund. Si n-ar menita ea
traita numai pentru ca doar astfel noi vom vedea, in sfarsit, chipul lui Hristos fata catre fata, oricat de cutremuratoare ar putea fi
aceasta intalnire?

4. Iubirea de aproapele - ofranda vietii

Deschiderea inimii in aducerea aminte de moarte. Avand in fata mereu propria noastra moarte, scrutand neantul existent inca in
inima noastra si dandu-ne seama de marginirea noastra, reusim sa ne eliberam de inchiderea inimii in egoism. Oricine a experiat
in chip profund sentimentul mortii, intalnindu-l acolo pe Hristos, a putut sa si contemple nimicnicia lumii si sa auda suspinele
fapturii in dureri, de care a vorbit atat de bine Sfantul Pavel in Epistola sa catre Romani.

Cel care isi recunoaste slabiciunea si o accepta fara a se complace in ea nu poate ramane inchistat in sine, in chip egoist.
Viziunea sa asupra lucrurilor se largeste si el patrunde in intimitatea suferintei altora si a lumii insasi.

Daca aducandu-ne aminte de moarte purtam in suflete credinta si speranta, nu se poate sa nu ajungem si la dragoste, aceasta
dragoste plina de mila care cuprinde toata faptura, care ne face, cum spune Sfantul Isaac Sirul, sa simtim mila pentru cea mai
mica fiinta aflata in suferinta. Cand Sfantul Siluan a exclamat: "Neindurator este Dumnezeu!", i s-a aratat iubirea lui Hristos, el
ajungand la o pilduitoare mila fata de osanditii la muncile iadului si chiar fata de diavoli.

Comuniunea intra moarte

"De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume, si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca
toti au pacatuit" (Rom. 5, 12).

Sfantul Pavel o spune clar: toti oamenii sant uniti intre ei prin legatura pacatului si a mortii. Intr-un sat din Languedoc, strada
care duce la cimitir se numeste, semnificativ, "strada Egalitatii". Toti vom avea aceeasi soarta, si in fata mortii nici unul nu
valoreaza mai mult ca altul. A ne aduce aminte de moarte mai inseamna, deci, a ne da seama de aceasta apartenenta la o ordine
decazuta, de aceasta legatura cu toti ceilalti oameni printr-o soarta comuna.

In fata propriei noastre neputinte, in fata propriei noastre mortalitati, in fata fatalitatii unui destin comun tuturor, cum l-am mai
putea judeca pe semenul nostru? Cum am putea sa nu fim indurerati pentru toti ceilalti, cum n-am putea sa dorim, pentru toti,
mantuirea? Cum, in sfarsit, am putea ramane inchisi in noi insine, cand moartea ne ofera aceasta viziune profunda si universala
asupra intregii creatii?

Asumarea pacatoseniei noastre

Cand Sfantul Pavel se declara cel dintai dintre pacatosi, nu trebuie sa vedem aici vreo emfaza sau grandilocventa, inerente stilului
sau. O astfel de declaratie ar fi pura complezenta daca s-ar face in public, demonstrativ. Ea ar ilustra un comportament care
dezvaluie, in fond, aceeasi rezerva pe care o exprima Rostand apropo de reprosuri:
"Cu verva, singur, adesea mi le fac
Dar altul sa le spuna, nu mi-e deloc pe plac".

A te socoti cel din urma dintre toti nu este rodul unei intunecari a inimii, nici al unei autoflagerari nesanatoase, ci, dimpotriva,
rodul inspiratiei directe a Sfantului Duh. Omul contempla in sine insusi decaderea intregii fapturi si, simtindu-se vinovat, el
intelege ca in propria sa vinovatie este cuprinsa toata nefericirea lumii si ca el poarta in sine, in chip misterios, greselile tuturor.

Nu este vorba de o contabilizare a greselilor, ci de o intelegere calitativa a lor, de constientizarea brusca si fulgeratoare a
prezentei raului si mortii in propria inima. Orice persoana poarta in sine deplinatatea naturii umane.

Aceasta implica o comuniune ou toti ceilalti oameni, in moarte si in stareaiie suferinta si decadere. Mai mult, si aceasta s-a vazut
deja, omul repeta in el intreaga creatie. Cele doua istorisiri ale crearii omului, in Facere, il arata, in acelasi timp, ca incoronare si
punct de plecare al actiunii creatoare a lui Dumnezeu. Caderea omului a antrenat, astfel, caderea intregii naturi. "Blestemat sa fie
pamantul, din pricina ta!" (Fac. 3, 17), ii spune Dumnezeu lui Adam cel cazut.
Aducerea aminte de moarte este deci si o recapitulare a intregii creatii, dar nu in felul in care a facut-o Hristos, noul Adam,
Creatorul si Mantuitorul ei, ci in chipul primului Adam, care-si contempla vina, semn al domniei mortii in lume si cauza a ei.

Oferirea propriei vieti Iui Dumnezeu. Asa cum am mai spus, aducerea aminte de moarte nu poate fi rodnica decat daca se face
fara revolta, daca se accepta starea in care ne aflam, decaderea noastra. Este momentul sa spunem mai mult despre acest
adevar. Pentru crestin revolta contra mortii este inacceptabila, caci ea .este, in ultima instanta, o revolta contra lui Dumnezeu.
Iov ii cere socoteala lui Dumnezeu pentru nefericirea sa, dar nu se revolta contra Lui.

Aceasta nu inseamna, desigur, ca crestinul isi accepta in chip pasiv soarta, cu resemnare si fatalism. Dimpotriva, tocmai in acest
domeniu este el mai activ, actiunile sale fiind insusi motorul lumii. Or, aceasta lucrare a lui este in acelasi timp foarte simpla si
extrem de dificila. Ea consta nu in revolta, oi in contrariul ei, in oferirea vietii proprii lui Dumnezeu, facand, de bunavoie, din
propria moarte - care este inevitabila, si exprima vointa lui Dumnezeu - un dar, o ofranda lui Dumnezeu. Nu mai e vorba de a fugi
din fata mortii, ci de a rezista in fata ei, ca o fiinta libera.

Jertfa lui Hristos

In aceasta rezistenta in fata mortii nu facem, altceva decit sa-L imitam pe Hristos. Daca aducerea aminte de moarte are drept tel
sa ne faca sa luam parte la Pastele lui Hristos, sa ne cuminecam cu moartea si invierea Lui, actualizand in inima noastra realitatea
tainica a Botezului, aceasta participare nu se poate realiza decat prin imitarea de bunavoie si constienta a sacrificiului Lui, al carui
Arhiereu savarsitor si jertfa a fost.

Astfel vom deveni, urmandu-L si unindu-ne cu El, preoti slujitori ai jertfei propriei noastre vieti si, prin aceasta, ai intregii creatii.
Hristos in jertfa Sa a adus ca jertfa intregul cosmos, pentru ca El recapitula in Sine creatia, atat ca creator cat si ca Logos si Nou
Adam. in ceea ce-l priveste pe om, el ofera propria stare decazuta si, prin ea, si natura corupta. Aceasta este descoperirea fiilor
lui Dumnezeu asteptata de intreaga faptura, de care vorbeste Sfantul Pavel.

Preotia imparateasca

Acum, cand este la moda sa se vorbeasca fara incetare (si adesea fara nici o grija de felul in care se vorbeste) despre preotia
imparateasca a crestinilor, trebuie sa ne reamintim acest adevar fundamental: noi toti suntem "preotie imparateasca, neam sfant"
(I Pt. 2, 9), ca membri ai Bisericii Una, Trupul lui Hristos - Marele Arhiereu, in care Se odihneste deplin Sfantul Duh,
transformand-o intr-un popor de preoti, profeti si regi in duh.

Singurul mijloc de a savarsi aceasta preotie, in afara slujirii clericale, este tocmai acest act de oferire jertfelnica a propriei noastre
vieti. Acesta este faimosul cult "logic" (tradus in franceza prin "spiritual") de care vorbeste Sfantul Pavel cand scrie: "Va indemn,
fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea
voastra duhovniceasca (in greceste logikin, adica conforma cu Logosul)" (Rom. 12, 1).

Dimensiunea liturgica a aducerii aminte de moarte

Totusi aceasta preotie noi o exercitam si in comun, in sanul unicei adunari euharistice. Aceasta adunare implica locuri si roluri
diferite, si jertfa se indeplineste in chip sacramental, (adica) in anamneza liturgica a jertfei unice a lui Hristos pe cruce, prin acte
rezervate episcopilor si preotilor, asistati de diaconi. Dar ii este dat si intregii adunari sa ia parte in chip deplin la aceasta jertfa,
unindu-se cu Hristos si oferindu-si propria viata lui Dumnezu, in comuniune cu intreaga Biserica recapitulata prin preotii slujitori.

Daca trebuie sa avem fara incetare moartea in fata ochilor, daca in fiecare dimineata noi trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu
pentru ca ne-a daruit o noua zi, nu este loc mai potrivit, nici moment mai favorabil pentru aceasta decat Liturghia, in care este
retraita si reactualizata intreaga istorie a mantuirii prin Hristos si unde noi putem sa inaintam in chip tainic spre intalnirea cu El,
prin impartasirea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele Sau.

Noi stim ca, cu adevarat, Liturghia reprezinta o anticipare tainica ,a celei de a doua veniri a lui Hristos. Ceea ce vom vedea in
toata stralucirea dupa moartea noastra si in ziua de apoi ne este oferit, prin credinta, in Biserica.

Aducerea aminte de viitor, anticipare a Judecatii

"Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea. Cel care crede in El nu
este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, fiindca nu a crezut in numele Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3,
17-18).
Este ceva paradoxal in aducerea aminte de moarte. Oricine poate spune, pe drept, ca aducerea aminte nu se poate referi decat la
trecut, in timp ce moartea apartine viitorului. Or, chiar in Liturghie, inainte de inaltarea Sfintelor Daruri, preotul recapituleaza
toata iconomia lui Hris-tos, zicand: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut
pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea La ceruri, de sederea cea de-a dreapta", adaugand la
sfarsit "si de cea de a doua si slavita iarasi venire".

Aceasta aducere aminte de moarte nu este deci paradoxala decat pentru cei din lume. in Biserica, de-a lungul Liturghiei, istoria
este recapitulata in anamneza. Aceasta face ca evenimentele comemorate sa devina, in chip tainic si nevazut prezente, actionand
in Biserica care le celebreaza si le aminteste, fie prin comemorarea trecutului, fie prin anticiparea celor ce vor sa fie.

Or, aducerea aminte de moarte este si ea liturgica, in masura in care ea poate fi o pregustare a intalnirii cu Hristos. Viata
crestinilor, am vazut deja, trebuie traita ca o pregatire pentru moarte. In Biserica, orice pregatire este si o anticipare, si aceste
doua aspecte sunt de nedisociat, cum, in chip minunat, scrie Parintele Schmemann:

"Prin liturghie aceasta dubla natura a Bisericii ne este revelata si comunicata. Fiecare zi, fiecare saptamana, fiecare an sunt astfel
transformate in aceasta dubla realitate, in aceasta dubla corelatie intre ceea ce s-a petrecut isi ceea ce nu s-a intamplat inca. Noi
n-am li putut sa ne pregatim pentru imparatia lui Dumnezeu care va sa vina, daca tmparalia lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost deja
data. N-am li putut niciodata sa facem din sfarsitul nostru un obiect al iubirii, nadejdii si dorintei, daca el nu ne-ar fi fost
descoperit ca iiind un inceput plin de slava si stralucire".

Astfel, atunci cand ne pregatim pentru a muri, cand ne temem de Ziua Judecatii, o facem pentru ca, prin credinta, ne-a fost data
deja pregustarea bunurilor Imparatiei si de aceea nu este nimic morbid

In faptul ca crestinul se hraneste fara incetare si din tot sufletul cu aceasta dureroasa bucurie a pregustarii, in Sfantul Duh, a
nespuselor fericiri din imparatia lui Dumnezeu, grabindu-ne sa-l intampinam pe Hristos prin aducerea aminte de moarte. Prin ea
noi mergem in intampinarea Lui, "ca in fata Mirelui", dorind sa facem din intreaga noastra viata vesmant neintinat, si din bucuria
noastra, candela aprinsa din care se revarsa untdelemnul Duhului Sfant.

Pilda martirilor

Toate acestea se bazeaza pe experienta martirilor, care au trait in chip desavarsit aceasta aducere aminte, acceptare si jertfire a
propriei morti si suferinte a lui Dumnezeu. Asa facand, ei au revarsat asupra lumii un har de nespus si tainic. Pentru crestinii
primelor secole, ca si pentru Traditia cea mai profunda si cea mai autentica a Bisericii, Pastele martirilor au grabit venirea lui
Hristos, au anticipat-o in propriul lor trup, ei unindu-se cu Domnul in sangele varsat pentru El asa cum noua nu ne este dat sa
cunoastem.

Asteptarea finala

Totusi acesti martiri n-au inviat. Unirea lor cu Dumnezeu nu s-a facut deplin, caci trupurile lor sunt inca printre noi-Sigur,
moastele lor, care izvorasc tamaduiri, sunt semne eshatologice care anunta in acelasi timp apropierea imparatiei si faptul ca Ea
chiar a venit. Dar osemintele lor nu sunt inca acele trupuri pline de slava pe care le vom imbraca toti si care ne vor face sa fim
"oa ingerii din ceruri" (Mt. 22, 30). Ei, ca si noi, sunt in asteptarea celei de A Doua Veniri, in ziua din urma.

Sangele lor s-a unit cu tot sangele nevinovat "raspandit pe pamant, de la sangele dreptului Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis
intre templu si altar" (Mt. 23, 35). Si tot acest sange s-a amestecat cu sangele varsat de Hristos in jertfa Sa unica, sange de viata
datator, tasnit din coasta Sa, o data cu apa, ca semn eshatologic al deplinatatii vietii oferite Bisericii.

Tot acest sange continua sa strige spre Dumnezeu de la Abel incoace. Dar acest strigat nu mai este un apel la razbunare, si
Dumnezeu nu se descopera ca un razbunator al lui Iov (Iov 19, 25). El este Mangaietorul lumii. Cu El impreuna, cu Sfantul Duh,
unit cu Mireasa lui Hristos, creatia sfintita prin sangele martirilor nu inceteaza de a inalta spre Dumnezeu strigatul final din
Apocalipsa, care incheie Biblia: "Vino, Doamne Iisuse!"

Ierodiaconul Gabriel Bunge

Pervertirea si decaderea cunoasterii si a organelor sale

Sfintii Parinti au constatat ca, la omul cazut, cunoasterea si organele ei sunt bolnave. "Cum ar fi sanatos un suflet rational a carui
putere de cunoastere ar fi bolnava ?", se intreaba Sfantul Grigorie Palama. Aceasta boala, in mod fundamental, consta in
necunoasterea lui Dumnezeu.
Adam, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, "s-a imbolnavit de necunostinta cauzei sale". "Ceea ce sunt sanatatea si boala pentru
trupul care vietuieste () sunt cunostinta si nestiinta pentru cuget", spune tot el. La fel, Evagrie considera "necunoasterea" lui
Dumnezeu ca "boala a sufletului", in timp ce, dimpotriva, "sanatatea sufletului este nepatimirea si cunostinta". Intr-adevar,
mintea omului este din fire facuta sa caute lucrurile dumnezeiesti si sa tinda spre cunoasterea lui Dumnezeu; atunci cand
lucreaza potrivit firii sale, ea este "sanatoasa". Departandu-se de Dumnezeu insa, ea se imbolnaveste, pentru ca nu mai lucreaza
conform scopului ei firesc, ci contra firii sale. De aceea Sfantul Maxim precizeaza: "nestiinta si nebunia vin din reaua intrebuintare
a puterii rationale".

In timp ce sufletul omenesc "a fost facut ca sa-L vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El", prin pacat el s-a pervertit, s-a
indepartat de Dumnezeu si de realitatile spirituale, intorcandu-se spre realitatile sensibile, singurele de care tine seama.

Totusi, a-si indrepta privirea spre realitatile sensibile nu constituie un pacat pentru om. Dumnezeu i-a dat omului mintea nu
numai pentru ca prin ea sa tinda spre cunoasterea Lui, ci si pentru ca sa poata cunoaste toate fapturile, pe cele sensibile si pe
cele inteligibile. Deci, inainte de cadere, Adam le cunostea pe acestea, cunoasterea lui fiind insa de ordin spiritual. El contempla
in chip firesc ceea ce Sfintii Parinti numesc "ratiunile" spirituale (logoi) ale fapturilor sau, altfel spus, el le percepea in relatie cu
Creatorul lor; le cunostea ca avandu-si in Acesta obarsia si telul; le vedea in intregime in Dumnezeu, intelegand ca de la El isi au
ele fiinta si insusirile, iar in ele il vedea pe Dumnezeu prezent prin energiile Sale necreate. Caci, asa cum subliniaza Sfantul Maxim
Marturisitorul: "intreg cosmosul inteligibil se arata in intreg cosmosul sensibil in chip tainic prin formele simbolice, celor ce pot sa
vada; si intreg cel sensibil exista in cel inteligibil, simplificat in sensurile (logoi} mintii, in acela se afla acesta, prin intelesuri
(logoi) iar in acesta, acela, prin figuri. Iar lucrarea lor este una, ca "o roata in roata", cum zice minunatul vazator al lucrurilor
mari, Iezechiel, vorbind, cred, despre cele doua lumi (l, 16). Iar dumnezeiescul Apostol zice, la randul sau: "Cele nevazute ale lui
Dumnezeu se vad de la intemeierea lumii, intelegandu-se din fapturi" (Rom. l, 20). Iar daca prin cele ce se vad, se privesc cele ce
nu se vad, cum s-a scris, cu mult mai vartos vor fi intelese prin cele ce nu se vad cele ce se vad, de catre cei dedati contemplatiei
duhovnicesti. De fapt, contemplatia simbolica a celor inteligibile prin cele vazute este stiinta si intelegere duhovniceasca a celor
vazute prin cele nevazute. Caci cele ce-si sunt unele altora indicatoare trebuie sa vadeasca reciproc prezenta adevarata si clara a
celorlalte si relatia nestirbita cu acelea".

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca, intr-un sfarsit, Adam, sporind si crescand duhovniceste, urma sa vada fapturile cu ochii lui
Dumnezeu, adici "sa primeasca cunostinta (fapturilor) ca dumnezeu, iar nu ca om, avand dupa har in chip intelept aceeasi
cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita-prefacerii mintii si simtirii prin indumnezeire". Omul ar fi putut atunci sa spuna,
impreuna cu inteleptul Solomon: Dumnezeu "mi-a dat cunostinta cea adevarata despre cele ce sunt, ca sa stiu intocmirea lumii si
lucrarea stihiilor, inceputul si sfarsitul si mijlocul vremurilor () firea dobitoacelor () puterea duhurilor si gandurile oamenilor,
feluritele neamuri ale plantelor si insusirile radacinilor. Toate cele ascunse si cele aratate le-am cunoscut, fiindca intelepciunea,
lucratoarea tuturor, mi-a dat invatatura" (Int. Sol. 7, 17-21).

La acest nivel, pentru Adam si pentru cei care s-au facut urmatori ai lui, pacatul si raul constau in a nu-L cunoaste pe Dumnezeu
si a privi fapturile independent de El; in a nu mai sesiza in chip spiritual realitatea lor inteligibila datorata energiilor dumnezeiesti
care se reveleaza prin ele, ci in chip trupesc, in simpla lor aparenta sensibila. Pomul cunostintei binelui si raului, despre care
vorbeste cartea Facerii (2, 9), de care, sub amenintarea cu moartea, Dumnezeu l-a oprit pe Adam sa se atinga (3, 3), reprezinta,
spune Sfantul Maxim, creatia vazuta: "Contemplata duhovniceste, ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta
raului. Caci celor ce se impartasesc de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti".
Oprindu-l sa manance din rodul acestui pom, Dumnezeu voia sa-l fereasca pe om de primejdia care-l pandea, aceea de a ajunge
inainte de vreme la aceasta a doua forma de cunoastere, neincercata de el pana atunci; trebuia ca mai intai sa sporeasca in
cunoasterea Creatorului sau, si numai dupa aceea s-ar fi putut bucura, fara nici un neajuns, de creatia vazuta. Dar Adam s-a
grabit si, din pricina starii sale copilaresti, n-a fost in stare sa-si asume in mod spiritual aceasta forma de cunoastere, cazand in
pacat.

Prin pacat, ochii spirituali ai lui Adam se inchid, si in locul lor se deschid ochii trupesti, intr-adevar, cum spune Origen, "exista
doua feluri de ochi: unii, cei care s-au deschis prin pacat; ceilalti, de care se slujeau Adam si Eva ca sa vada, inainte de cadere".
Despre acesti ochi trupesti, adica despre acest fel trupesc de a vedea realitatea, vorbeste Sfanta Scriptura cand zice ca, li s-au
deschis ochii la amandoi" (Fac. 3, 7). Adam si Eva au vazut atunci ca erau goi, se spune in continuare, iar Sfantul Atanasie
comenteaza astfel: "S-au cunoscut pe ei goi nu atat de haine, ci ca s-au facut goi de vederea celor dumnezeiesti si si-au mutat
cugetarea spre cele contrare". La fel, Sfantul Simeon Noul Teolog vorbeste despre schimbarea si decaderea suferite de
cunoasterea primordiala a omului: "in locul cunoasterii dumnezeiesti si spirituale, (omul) a primit cunoasterea trupeasca. Orbindu-
i ochii sufletului si cazand din viata cea nepieritoare, a inceput sa vada cu ochii cei trupesti".

Sa remarcam ca nu deschiderea ochilor trupesti a produs inchiderea ochilor spirituali, ci invers: prin ignorarea lui Dumnezeu
incetand sa mai existe cunoasterea cea dupa Dumnezeu, acesteia ii ia locul cunoasterea dupa trup. "Raul, spune Sfantul Maxim,
sta in necunoasterea Cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat
pe om cu totul de cunostinta lui Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi". Sfantul Simeon
Noul Teolog spune, la fel: "in locul cunostintei dumnezeiesti si duhovnicesti a primit cunostinta trupeasca". Aceasta s-ar putea
explica prin faptul ca mintea, incetand de a-L mai cunoaste pe Dumnezeu si, in general, realitatile spirituale sau inteligibile, totusi
tinde sa cunoasca ceva, caci, potrivit naturii sale, nu inceteaza de a se misca; atunci ea se intoarce spre realitatile sensibile - mai
precis spre fapturi, privite numai in aparenta lor sensibila -, care de acum raman pentru ea singurele pe care le poate percepe, de
vreme ce le-a negat, le-a refuzat ori le-a uitat pe celelalte, dupa cum arata Sfantul Maxim: "Toata mintea omeneasca, ratacind si
abatandu-se de la miscarea cea dupa fire, se misca spre patimi si simturi si spre cele supuse simturilor, neavand unde sa se miste
in alta parte, o data ce s-a abatut de la miscarea care o duce in chip firesc catre Dumnezeu".

In timp ce, in starea lor originara, facultatile cognitive ale omului erau luminate de Sfantul Duh si astfel cunosteau fapturile
potrivit naturii lor firesti si potrivit naturii acelora, departandu-se de Dumnezeu, ele s-au predat simturilor, primind prin ele toate
cunostintele. Devenit calcator de porunca si uitand de Dumnezeu - spune Sfantul Simeon Noul Teolog -, omul si-a amestecat
toata puterea intelegatoare cu simtirea. De atunci, cugetul omului a fost cu totul robit de aceasta lume.

Mintea nu s-a lasat condusa numai de simtire, ci si de toate poftele patimase care se ivesc in suflet ca urmare a nestiintei, care
este, cum spune Marcu Ascetul, "pricina tuturor relelor", alaturi de uitarea lui Dumnezeu si trandavie. Aceste trei atitudini
negative, care nu pot fi despartite una de alta si care se sprijina reciproc, sunt socotite de Sfantul Marcu Ascetul (iar apoi de
Sfantul Ioan Damaschin) "cei trei uriasi puternici ai diavolului", "patimile cele mai adanci si mai launtrice", prin care toate celelalte
patimi lucreaza, vietuiesc si prind putere in sufletele oamenilor.

Cunoasterea omeneasca, in starea pacatoasa, este cu totul predata patimilor, care au ajuns sa fie pricina si scopul ei. Patimile
"atrag cugetarea spre ele". Din pricina nestiintei, a lipsei de grija si a uitarii lui Dumnezeu si, de asemenea, din supunerea fata de
celelalte patimi, mintea omului se intuneca, devine oarba, rataceste, arunca sufletul in bezna si-l face pe om sa se miste intr-o
lume a intunericului. Mai mult, robita de simtire, cugetarea devine greoaie si ingrosata. Ea devine incapabila de dreapta judecata
si de adevarata cunoastere. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca: "Dupa cum cei care sunt in intuneric nu pot cunoaste natura
lucrurilor, tot asa cei care vietuiesc in pacat nu vad limpede lucrurile, si alearga dupa umbre desarte, socotind ca sunt adevarate".
In ceea ce-l priveste, Sfantul Isaac subliniaza faptul ca patimile vatama intr-atat sanatatea fireasca a mintii, incat o fac incapabila
de cunoasterea spirituala: "Daca mintea nu e sanatoasa in fire, nu lucreaza in ea cunostinta (duhovniceasca), asa cum simtul
trupesc este lipsit de vedere cand e vatamat din niste pricini oarecare". De aceea, Sfantul Simeon Noul Teolog exclama: "Ce sunt
lucrurile vazute, o, Dumnezeul meu, nu pot sa spun (...), am cazut cu totii in mandrie si nu suntem in stare sa judecam drept
despre fapturi". Fiind "tinut in lantul cunostintei lumesti", omul nu poate "scapa din cursele ratacirii", iar "gandurile lui sunt
neputincioase (bolnave)", spune Sfantul Isaac Sirul.

Astfel, omul dobandeste o cunoastere mai apropiata de cea a animalelor, decat de a unui adevarat om. "Omul, gresind impotriva
ratiunii (Logos), poate fi socotit pe buna dreptate fara ratiune (logos) si deci se aseamana cu dobitoacele", scrie Clement
Alexandrinul. Iar Sfantul Nichita Stithatul, la fel, spune despre omul cazut ca: "este miscat impotriva firii si in chip nerational,
traieste contrar ratiunii, inrobit simturilor, cazut din demnitatea sa (...), iar nemiscandu-se potrivit cu firea, s-a asemanat prin
aceasta dobitoacelor, caci cugetarea lui este moarta, iar din pricina relei lui purtari a fost biruit de partea nerationala a sufletului".

Incetand de a-L mai vedea pe Dumnezeu in creaturi si pe creaturi in Dumnezeu, omul a pierdut intelegerea obarsiei si a telului lor
comune si nu le mai sesizeaza unitatea lor fundamentala, avand despre ele o cunoastere parcelata, divizata, compozita. Iar atunci
cand incearca sa-si unifice aceasta cunoastere, nu o poate face decat apeland la artificii produse de ratiune; or, aceasta,
nemaiputand obtine cunostinte in mod spiritual, se sprijina numai pe principii arbitrare, definite de ea insasi, sau pe intuitii
sensibile, lipsite de orice obiectivitate, de vreme ce sunt legate de perceptia eronata a omului cazut.

Instrainarea mintii in simtire este treapta cea mai de jos pe care ajunge spiritul uman cazut din cunoasterea lui Dumnezeu si din
contemplarea naturala. Exercitarea ei in activitatea rationala devenita autonoma este o etapa intermediara, care insa este si ea
tot o forma de instrainare a mintii omului. Omul cazut, cel mai adesea, crede ca lucrarea mintii este exclusiv rationala, ajungand
sa considere cunoasterea rationala drept singurul mod autentic de cunoastere sau chiar singurul posibil. Predat ratiunii, omul
cade, cum spun Sfintii Parinti, in "robia cugetelor", care merge de la formele de gandire cele mai empirice si cele mai putin
organizate pana la constructiile ingenios elaborate ale cugetarii celei mai abstracte.

Fie ca activeaza sub imperiul senzatiei, fie in latura ratiunii care emite reflectii autonome cu caracter abstract, mintea se afla
intoarsa spre cele din afara. Astfel, ea il desparte pe om nu numai de Dumnezeu, ci si de sine. Este ceea ce Parintii numesc
despartirea mintii de inima, in starea ei fireasca, mintea era unita cu inima, care, in limbajul scripturistic si patristic, desemneaza
"omul launtric", centrul ontologic al omului si izvorul tuturor puterilor sale. Atunci cand activitatea sa este de natura
contemplativa, potrivit naturii sale, mintea are o miscare circulara; ea ramane inlauntrul inimii si nu se raspandeste in afara, "se
intoarce acasa si se ridica prin puterile sale ca sa cugete la cele dumnezeiesti". Parasind lucrarea contemplativa si nemaiavand o
miscare circulara, ci una in linie dreapta, mintea iese din inima, deci din centrul spiritual al omului, si se raspandeste in afara, intr-
o activitate discursiva in care se risipeste si se divizeaza, scotandu-l pe om din sine insusi si in afara lui Dumnezeu.

Astfel, mintea se afla intr-o permanenta raspandire, ratacind incolo si incoace intr-o continua agitatie, opusa starii de liniste care
caracterizeaza activitatea ei contemplativa. Gandurile, altadata concentrate si unificate, acum multe, felurite si dezbinate, se
revarsa si curg intr-un flux neincetat, devin confuze si nestatornice, dezbinate si imprastiate si risipite in toate laturile, tarand in
aceasta dezordine si dezbinare intreaga fiinta a omului. Pe drept cuvant Sfantul Maxim vorbeste despre "ratacirea sufletului
printre formele vazute ale celor sensibile", caci sufletul devine cumva multiplu, dupa chipul multiplicitatii sensibile pe care el insusi
a creat-o si care nu e, de fapt, decat o iluzie zamislita din neputinta lui de a percepe unitatea obiectiva a fapturilor, pentru ca
ignora prezenta in ele a energiilor lui Dumnezeu Cel Unul.

Separarea mintii de inima, adevarata schizofrenie spirituala, in sensul etimologic al cuvantului, caci ea divide mintea omului, duce
la divizarea intregului suflet. Urmand mintii, raspandita si impartita de multimea gandurilor pe care ea insasi le naste si de
senzatiile pe care le primeste, toate celelalte facultati ale omului, hartuite si zapacite pe deasupra de multimea patimilor, sunt
manate, in mod contradictoriu, in toate directiile, facand din om o fiinta divizata la toate nivelurile.

Vedem astfel cum necunoasterea lui Dumnezeu a produs in om o multitudine de efecte patologice, pe atat de nefaste pe cat de
benefica ii era cunoasterea Lui. De aceea Marcu Ascetul o numeste "maica si doica tuturor relelor". Sfantul Nichita Stithatul
rezuma astfel efectele ei: "Cumplit lucru este nestiinta si mai presus de toate cele cumplite, fiind un intuneric de sa-l pipai cu
mana (cf. les. 10, 21). Ea face sufletele in care intra intunecate; ea dezbina puterea cugetatoare in multe si desparte sufletul din
unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune. Caci ne face in intregime nerationali si nesimtitori, precum nestiinta
ingrosata se face sufletului covarsit de ea adanc prapastios de iad, in care e adunata toata osanda, durerea, intristarea si
suspinul".

Jean Claude Larchet

Eva - de la unitate la schisma ontologica

Introducere. Despre creatie

Religia isi afla dogmele si culoarea sa nativa in inceputurile lumii; Dumnezeu, in bunatatea Lui fara de margini, l-a facut pe om
curat, intru slava Sa. "Creatia este o activitate continua de care omul isi da seama cu recunostinta. Lucru adevarat nu numai in ce
priveste grija lui Dumnezeu fata de individ, ci si in ceea ce priveste ordinea lumii in general". Omul, in urma unui acces de
perfidie, a pierdut curatia nativa si a fost decazut din drepturile la mostenirea cereasca: aceasta este temelia credintei si a
moralei, in general. In creatia lumii, si in creatia omului facut pentru a domni ca un suveran peste toate lucrarile Creatorului,
stralucesc atributele divinitatii.

Caci, dupa spusele Sfantului Vasile cel Mare, "Omul este o faptura care a primit porunca sa devina Dumnezeu". Creatia este un
act liber al vointei lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin vorbeste despre diferenta care exista intre facerea lumii si nasterea
Cuvantului: "Fiindca nasterea este o lucrare a firii si purcede din insasi firea lui Dumnezeu, trebuie in mod necesar ca ea sa fie
fara inceput si vesnica, astfel, Cel care naste ar suferi o schimbare, ar exista un Dumnezeu anterior si un Dumnezeu posterior.
Cat despre creatie, ea este lucrarea vointei, deci ea nu este din eternitate cu Dumnezeu". In acest sens, facerea reprezinta doar
inceputul timpului. Dar, spune Sfantul Vasile cel Mare, "inceputul drumului nu-i inca drumul si inceputul casei nu-i inca casa, tot
astfel inceputul timpului nu-i inca timpul si nici macar o parte mica din timp".

Actul facerii omului de catre Dumnezeu este de o neasemanata maretie. Iata cum comenteaza Origen evenimentul: "Sa facem
om" (Facere 1, 26). Numai aceasta creatura este desemnata ca fiind lucrarea personala a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a facut
decat cerul si pamantul, soarele luna si stelele precum omul, pe cand toate celelate, spune Scriptura, au fost facute la porunca
Sa. Vezi care este maretia omului: este egalul celor mai mari si principale elemente. Este slavit ca fiind egalul cerului; tot asa cum
are fagaduinta imparatiei cerurilor. Este slavit ca fiind egalul pamantului; tot asa cum el spera sa patrunda intr-un pamant bun, in
"pamantul celor vii unde curge lapte si miere" (Iesire 3, 8; 33, 3). Este slavit ca fiind egalul soarelui si al lunii; tot asa cum ii este
fagaduit sa "straluceasca ca soarele in Imparatia lui Dumnezeu" (cf. Matei 13,43).

In pacatul primului om se afla izvorul din care tasneste raul sub toate formele: ignoranta spiritului, slabiciunea vointei de a face
binele, furia pasiunilor care pot conduce pana la crima: revolta naturii intregi impotriva omului revoltat pe Creatorul sau. Daca
acest fapt primordial nu ar fi fost recunoscut ca atare, nu ar mai fi existat nici cult si nici morala. Caci prin ce cult am putea cinsti
un Dumnezeu care loveste fara ca, in cele mai multe dintre cazuri, sa putem vedea cauza, si care ne-ar putea parea a fi mai
degraba un tiran decat un tata. Sau: ce morala am putea intemeia fara sa admitem in prealabil ca toate patimile, fiind nascute
din pacat, reprezinta simptomele unei naturi corupte, si prin urmare trebuie reprimate. Or, doctrina fundamentala este invatata in
primul articol al simbolului de credinta:

Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului. Dar actul creatiei este un act derulat pe verticala:
Facerea e spusa pornind de la originea divina. In actul si naratiunea Facerii, toate lucrurile se desfasoara progresiv intre cer si
planul terestru. Dar nu numai actul creatiei se deruleaza pe verticala, structura insasi a lumii e verticala, e o ierarhie de niveluri,
locuite de entitati proprii fiecarui nivel, e o suita de trepte angelice si nivel uman.
Eva cea facuta din coasta lui Adam

Vechiul Testament retine putine date despre Eva (Viata), personajul feminin cel mai important din prima Carte a Bibliei - Facerea
- cea care va avea cel mai insemnat cuvant de spus in alegerea fagasului pe care omenirea il va urma. "Cand Dumnezeu a vrut sa
creeze femeia - se spune in Midrash - "El S-a intrebat: Din ce parte a trupului lui Adam o voi face? Nu o voi face din cap, ca sa nu
fie orgolioasa. Nici din ochi ca sa nu fie curioasa; Nici din ureche ca sa nu asculte pe la usi; Nici din gura ca sa nu fie vorbareata;
Nici din inima ca sa nu fie invidioasa; Nici din mana ca sa nu fie hoata; Nici din picior ca sa nu fie umblatoare ... Am s-o fac dintr-
o coasta, o parte a trupului foarte ascunsa, ca sa fie inclinata la supunere.

Si, creand fiecare membru, El spunea: "Sa nu fie orgolioasa, curioasa, sa nu traga cu urechea, sa nu fie vorbareata, invidioasa,
furacioasa, umblatoare ... " Dar iata ca ati aruncat in infern toate aceste planuri: Caci ea nu a fost facuta din cap, dar este scris:
"Fetele Sionului sa mearga cu gatul intins."

Nici din ureche, dar trage cu urechea caci este scris: "Si Sara asculta la usa cortului". Nici din inima, dar ea este invidioasa, caci
este scris: "Si Rasela a fost geloasa pe sora ei". Nici din mana, dar este hoata, caci este scris: "Si Rasela i-a furat pe Serafimi".
Nici din picior, dar este umblatoare, caci este scris: "Si Dina iesi".

Exista si o alta descriere a crearii omului in capitolul 2 al Cartii Facerii unde se spune ca Dumnezeu a facut mai intai omul, dupa
chipul si asemanarea Sa. "In conditia omului eu disting ceva si mai covarsitor, ceva ce nu se afla in alta parte: si a facut
Dumnezeu pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Lucrul acesta nu se afla precizat nici pentru cer, nici pentru pamant, nici pentru
soare sau luna".

Si continua Origen: "Cel care a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu este omul nostru interior, nevazut, netrupesc,
nestricator, nemuritor. Acestea sunt atributele pe care le recunoastem in asemanarea cu Dumnezeu. A intelege ca fiinta
trupeasca a fost facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ar lasa loc presupunerii ca Insusi Dumnezeu este trupesc si are
o forma umana: o asemenea idee despre Dumnezeu este cu siguranta o nelegiuire. Iar Fericitul Augustin cauta mereu pe
Dumnezeu, chiar si atunci cand crede ca sa indeparteaza de El pentru dorul permanent din suflet dupa viata paradisiaca,
petrecuta in preajma Tatalui-Creator: "Caci ne-ai facut pe noi dupa Tine si nelinistit este sufletul nostru pana se va odihni in
Tine".

Sau cum minunat spune Iustin Popovici: "Creand pe om dupa chipul Sau, Dumnezeu a revarsat in fiinta lui dorul dupa
nemarginirea dumnezeiasca a vietii, dupa nemarginirea dumnezeiasca a cunostintei, dupa nemarginirea dumnezeiasca a
desavarsirii. Tocmai din acest motiv, dorul nemarginit si setea fiintei omenesti nu pot fi satisfacute integral de nimic altceva decat
numai de Dumnezeu. Proclamand desavarsirea dumnezeiasca drept scopul principal al existentei omenesti in lume - "Fiti, deci, voi
desavarsiti, precum tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este" (Matei 5, 48) - Hristos a dat prin aceasta raspunsul la cautarea si
nevoia fundamentala a fiintei omenesti crea te dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si pline de nostalgia dupa Dumnezeu".

Dumnezeu l-a pus pe om in gradina Edenului ca sa o lucreze si sa o pazeasca; i-a poruncit sa nu manance din pomul cunostintei
binelui si raului pentru ca sa nu moara " ... in ziua in care vei manca din el vei muri negresit" (Facere 2, 17) si numai dupa aceea,
a decis Dumnezeu: "Nu este bine ca omul sa fie singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2, 18). Si aceasta pentru ca,
dupa ce Adam a pus "nume tuturor animalelor fi tuturor pasarilor cerului fi tuturor fiarelor salbatice" (Facere 2, 20), Dumnezeu
vede ca nu s-a gasit ajutor de potriva lui (Facere 2, 20). Si astfel, Dumnezeu a facut femeia din coasta lui Adam si i-a dus-o
acestuia; atunci Adam a spus: "iata, aceasta-i os din oasele mele fi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este
luata din barbatul sau. De aceea va lasa omul pe tatal sau fi pe mama sa fi se va uni cu femeia sa fi vor fi amandoi un trup"
(Facere 2, 23-24).

"In relatarea biblica despre crearea omului, adevarul privitor la chipul lui Dumnezeu, care este intiparit in om, este urmat si
completat de distinctia firilor, diferentierea barbat - femeie". "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, dupa chipul lui
Dumnezeu l-a facut, barbat fi femeie i-a facut pe ei" (Facere 1,27). Sfantul Vasile cel Mare spunea urmatoarele: "Virtutea
barbatului este deopotriva cu cea a femeii, caci venirea lor in lume este deopotriva de demna, asa incat rasplata este aceeasi
pentru amandoi. .. Pentru ca au aceeasi fire, ei au aceleasi puteri, iar cei ce fac aceeasi fapta primesc aceeasi rasplata". Si
aceasta pentru ca omul - barbat si femeie - in virtutea creatiei sale, este legat de lumea inferioara prin materia din care a fost
facut si de lumea superioara prin suflul de viata care a fost revarsat asupra lui. Caci omul este in acelasi timp trup si suflet -
trupul traind si actionand prin suflet, sufletul manifestandu-se prin trup. Omul, aceasta fiinta sublima, rezuma in sine marele
mister al unitatii universale: el reuneste in sine toate darurile Duhului si toate puterile materiei. Sau, cum spunea Paul Evdokimov:
"Pozitia omului in lume este unica, el se situeaza exact intre spiritualitatea ingerilor si materialitatea firii; in alcatuirea sa el le
include pe amandoua ... " Dumnezeu a facut din el o fiinta inteligenta, morala si sociabila.

"Dar sa vedem cum, dupa chipul lui Dumnezeu, omul a fost facut barbat si femeie - spune Origen. "Omul nostru interior este
constituit din spirit si suflet. Sa spunem ca spiritul este masculinul; pe suflet il putem declara femininul. Daca se inteleg si se
potrivesc intre ei, prin unirea lor cresc si se inmultesc; ei nasc, drept fii ai lor, gandurile bune, reflexele folositoare prin mijlocirea
carora ei umplu pamantul si sunt stapanii lui; adica, stapanindu-si inclinatiile carnii, ei o transforma si o poarta spre teluri mult
mai minunate si astfel ei sunt stapanii trupului, si nu tolereaza nici o revolta a carnii impotriva vointei spiritului. Dar daca sufletul
care este unit cu spiritul si cuplat cu acesta, ca sa ne exprimam astfel, se coboara uneori la placerile trupesti si isi indreapta
inclinatiile catre bucuriile carnale, chiar daca pare a se supune avertismentelor salvatoare ale spiritului si cedeaza in favoarea
viciilor trupesti, acest suflet, murdarit ca de un adulter trupesc, nu poate nici sa creasca si nici sa se inmulteasca in mod legitim,
caci Scriptura declara ca fiii nascuti din adulter nu ating desavarsirea (Intelepciunea lui Solomon 3, 16: "Fiii desfanatilor nu vor
avea desavarsire si samanta iesita din patul nelegiuit se va stinge '). Cu adevarat, un asemenea suflet, care lasa la o parte unirea
cu spiritul si se deda cu totul inclinatiilor carnii si dorintelor trupesti, ca si cum s-ar intoarce fara de rusine de la Dumnezeu, va
auzi spunandu-i-se: " ... ai avut frunte de desfranata si nu te-ai rusinat" (Ieremia 3,3). De aceea, va primi pedeapsa unei
desfranate si va fi data porunca ca fiii sa-i fie macelariti (Isaia 14, 21: "Pregatiti macelul feciorilor din pricina faradelegilor
parintilor lor").

In fapt, Eva nu a fost creata, asa cum a fost creat Adam; venirea ei la viata este o reala nastere, caci Eva se desprinde din Adam.
"Aceasta inseamna ca in momentul in care actul creator al lui Dumnezeu il cheama pe Adam la viata, acesta continea deja in el
partea lui constitutiva, jumatatea lui, pe Eva ... Crearea lui Adam este o creatie a celulei umane originare, a omului ca barbat-
femeie, elemente masculine si feminine in fuziunea lor originara inca nediferentiata." Ca este asa ne-o spune Cartea Sfanta: Sa
facem om (singular) si ei vor stapani (plural); Si Dumnezeu l-a facut pe om (singular) si a facut barbat si femeie (plural, raportat
la singularul om) (Facere 1, 27).

Distinctia care se face acum intre barbat si femeie este departe de adevarul initial. La acest punct initial relatat acum in Cartea
Facerii, cele doua aspecte ale omului sunt inseparabile, "ca o fiinta umana masculina sau feminina luata izolat si considerata in
sine, nu este in mod desavarsit un om. Nu exista, ca sa spunem asa, decat o jumatate de om intr-o fiinta izolata de elementul ei
complementar. Nasterea Evei apare deci ca marele mit al deofiintimii principiilor complementare ale fiintei umane barbat-femeie,
arhetipul de la inceput al fiintei umane in intregul ei".

Sfantul Grigorie cel Mare, in Comentariul sau la Cartea 1 Regi, explica diferenta dintre primul barbat- Adam si Adevaratul Barbat -
Iisus Hristos: " vir (barbat) provine, dupa cum se stie, din virtus (virtute). In paradis, unde a fost creat, omul a intrat in conflict
cu ingerul apostat, dar el nu a stiut cum sa-i reziste folosind virtutea pe care o primise odata cu facerea sa. Creat puternic, dar
cazut in mod las sub jugul potrivnicului sau, nu s-a aratat barbat in lupta, asa cum ii fusese dat sa fie. Oricat de puternic ar fi
fost, ii era imposibil, dupa condamnarea neamului omenesc, sa fie superior potrivnicului care il dovedise, in afara de cazul in care
aceasta natura omeneasca nu ar fi fost asumata de Cel care se afla deasupra oamenilor.

"Iata de ce Creatorul nostru a devenit, in lupta, invingatorul nostru. S-a aratat El a fi un adevarat barbat? Desigur, avand in
vedere virtutea pe care a aratat-o, El Si-a asumat natura noastra, pentru ca aceasta sa devina prin El victoriceasca si sa-si
redobandeasca nobletea cu care fusese dotata. In Mantuitorul nostru, slabiciunea acestei naturi se va preface, astfel, in forta, pe
cand la Adam, forta devenise slabiciune: In pustiu, in timp ce postea ispititorul s-a apropiat de el si, recurgand la armele care ii
adusesera candva triumful, trimise catre El sagetile numite lacomie, orgoliu, trufie; dar acestea s-au frant intr-o rezistenta fara
cusur. Acest triumf al Mantuitorului nostru a aratat in mod stralucit ca El era barbat (vir), pentru ca a invins forta ingerului
apostat, castigator altadata opunandu-i nu puterea divinitatii Sale, ci slabiciunea omenescului din El."

De ce nu a facut Dumnezeu un singur om - barbatul? Rabinii evrei raspund la intrebarea aceasta in felul urmator: "Pentru ca
paganii sa nu spuna: "In ceruri nu este decat o singura conducere". Un alt motiv: "Din cauza Dreptilor si a celor rai. Pentru ca
Dreptii sa nu spuna: "Noi suntem fiii Celui Drept" si pentru ca cei rai sa nu spuna: "Noi suntem fiii unui om rau". "Un alt motiv:
din cauza familiilor de pe pamant: pentru ca familiile de pe pamant sa nu se inviedize una pe cealalta, caci daca in situatia
actuala, atunci cand sunt descendente ale aceluiasi barbat se invidiaza una pe alta, cat de mare ar fi invidia aceasta daca ar fi
descendente din mai multi."

"Un alt motiv: din cauza talharilor: acum, cand acestia sunt descendenti din acelasi barbat, ei fura si talharesc, cu cat mai mult ar
face ei treaba aceasta daca ar fi descendentii mai multor barbati?"

O explicatie data tot de un rabin ar fi urmatoarea: " ... in singuratate, omul se poate gandi ca ar fi perfect. Existenta semenilor
constituie un sprijin in a vedea ce trebuie corectat si schimbat. Vazand un defect la unul din semeni, omul trebuie sa se intrebe
daca nu cumva l-ar avea si el".

Exegeza crestina si discutiile pe tema aceasta purtate de crestini sunt mult mai profunde si raspund cu adevarat nevoii omului de
a cunoaste aceste adevaruri dintru inceput. "Conform criteriilor exegezei edesiale, trebuie sa vedem in imaginea primului om
integral unitatea nedespartita a naturii umane. Dar identitatea fizica in ceea ce priveste carnea si oasele (Facere 2, 23) nu este
suficienta pentru a asigura acea unitate a naturii umane care ar fi facut din om chip al unitatii dumnezeiestitreimice. Modelul
treimic de viata este unitatea ca si comuniune de iubire, comuniune de ipostasuri distincte si libere, si nu o unitate data in chip
natural. In felul acesta ne intoarcem din nou la nevoia distinctiei intre barbat si femeie pentru a realiza in limitele creatului chipul
si aratarea vietii necreatului".
Mucenita Iulita, pe cand suferea martiriul, le indemna pe femeile prezente in felul urmator: "Suntem din acelasi aluat ca si
barbatii; am fost facute, ca si ei, dupa chipul lui Dumnezeu; destoinice de virtute, la fel ca pe barbati le-a creat Dumnezeu si pe
femei! Oare nu suntem cu totul inrudite cu barbatii? Dumnezeu n-a luat numai carne cand a facut-o pe femeie, ci si os din oasele
lui (Facere 2, 21-23). De aceea suntem si noi, ca si barbatii, datoare Stapanului cu statornicie, cu tarie de caracter si cu
rabdare!".

Dar iata barbatul si femeia pentru prima data fata in fata. El este imbracat doar cu razele trupului sau, ea acoperita doar cu parul
ei. Ce face Adam in Paradis? Nimic, in afara de unele mici lucrari de gradinarit. El este regele Paradisului, dar este un rege destul
de lenes. Eva, abia trezita la viata, munceste. Dar considera ca munca aceasta este destul de monotona si atunci doreste sa rupa
monotonia aceasta visand la glorie, la libertate si la cate altele ...

In povestirea despre Ispitire si Cadere, Biblia este foarte laconica. De altfel, tocmai in aceasta consta grandoarea ei. "Si a zis
sarpele catre femeie: Dumnezeu a zis El oare sa nu mancati roade din orice pom din rai? .. Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie
ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facere 3, 1, 4-5).

In fapt, dand aceasta porunca, spune Sfantul Chiril al Alexandriei, a vrut sa-l puna pe Adam sub o lege, pentru a-L recunoaste pe
Creatorul sau. Si aceasta pentru ca, la un moment dat, "omul era intiparirea slavei celei prea inalte si era chip pe pamant al
puterii celei dumnezeiesti. Deoarece se cuvenea ca acela care ajunsese la atata faima si desfatare sa stie si sa cunoasca bine ca
are pe Dumnezeu drept imparat si domn, si pentru ca nu cumva sa alunece usor din pricina fericirilor lui prea mari catre dorinta
de a se scutura de puterea si de covarsirea Aceluia Care avea puterea intreaga; de aceea, indata i-a dat o lege si a asezat
amenintarea pedepsei alaturi de calcarea acestei legi. Caci nu se afla si nu era in lume pacatul, atata timp cat omul era singur. Si
pentru ca sa fie omul supus legii, i-a talcuit lui si felul pazirii acestei legi: "Din toti pomii din rai poti sa mananci; iar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit" (Facere 3, 16-17).

Pumul paradisiac: e asezat la rasarit, ca si gradina Edenului; sadita de Dumnezeu, Facere 2, 8: "Apoi Domnul Dumnezeu a sadit o
gradina in Eden, spre rasarit si a pus acolo pe omul pe care il zidise". Cand stam in biserica, stam cu fata catre tampla care
desfasoara de cele mai multe ori ample si foarte elaborate motive vegetale, o gradina verticalizata. Stam cu fata catre gradina
paradisiaca al carei acces a fost redeschis, din punct de vedere crestin, de catre al doilea Adam, de catre noul Adam, care e
Hristos I Cor. 15, 45: "Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata"; Luca:
genealogia lui Iisus pana la Adam. Cum bine stim, iconografia usilor altarului - purtand ele insele de multe ori acelasi tip de
decoratie vegetala - figureaza Bunavestire: de o parte ingerul vestitor, de cealalta parte Maria. Interpretarea teologica - pusa in
imnografie, ca si in imagine - spune ca actul intruparii, anuntat si semnificat aici prin scena Buneivestiri, e cel care a redeschis
calea spre Pomul Vietii din mijlocul gradinii paradisului. Iata o cantare intonata inainte de sarbatoarea Nasterii lui Iisus, care e in
fond o meditatie teologica, o hermeneutica a evenimentului Nasterii: "Pregateste-te Betleeme pentru ca s-a deschis tuturor
Edenul/ Impodobeste-te Efrata, pentru ca pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara/ Pantecele ei s-a aratat rai intelegator
(paradis noetic), in care este dumnezeiescul pom, din care mancand vom fi vii si nu vom muri ca Adam. "Hristos Insusi este acest
Pom al Vietii depline, necoruptibile, divine, la care avem acces in mod ritual - in liturghie - prin eucharistie. Directia care duce de
la intrarea in biserica spre altar, axa principala a bisericii traseaza, asadar, un drum de reintoarcere in paradis, e accesul din nou
posibil catre acest spatiu si aceasta stare - care e starea nefracturata, integrala a umanului, starea in care el comunica, s-ar
spune, in mod "natural" si permanent cu Dumnezeu. Au existat comentarii care pun o corespondenta explicita intre biserica si
paradis. Dupa Clement Alexandrinul "Adam il semnifica pe Hristos, Eva semnifica Biserica". Elementele vegetale care se ivesc mai
peste tot in spatiul bisericii (pe capiteluri, in crucea cu ramuri, pe detaliile de pictura sau de sculptura) au si aceasta functiune: de
a tace prezenta starea originilor, starea gradinii paradisiace.

In acelasi sens, Sfantul Irineu de Lugdunum comenteza astfel: "Insa, pentru ca omul sa nu gandeasca lucruri mari despre sine,
nici sa nu se preamareasca ca si cum nu ar fi avut nici un stapan, din pricina stapanirii care i-a fost data si a partasiei cu
Dumnezeu-Creatorul sau, depasindu-si limitele, si pentru ca nu cumva sa aiba cugetarea semeata inaintea lui Dumnezeu, o lege
i-a fost data din partea lui Dumnezeu, pentru ca el sa stie ca avea un stapan, pe Domnul tuturor. Iar El i-a pus anumite oprelisti.
Daca el, omul, va pazi poruncile lui Dumnezeu, va ramane intotdeauna asa cum era, adica nemuritor. Daca nu le va pazi, el va
deveni muritor si se va intoarce in pamantul din care a fost luat".

Haggada evreilor - Legenda lor de aur - se arata mult mai vorbareata pe tema ispitirii Evei de catre sarpe. "Este adevarat, spune
Sarpele - primul diplomat - ca Dumnezeu v-a interzis sa mancati din aceste fructe? - Noi putem, raspunde Eva, sa mancam toate
fructele in afara de cele din acest pom care se afla in mijlocul gradinii si pe care nici macar nu avem voie sa-i atingem fara a fi
pedepsiti cu moartea."

Caci Adam, in dorinta lui de a o proteja pe Eva impotriva vreunei nesupuneri fata de porunca divina, ii interzisese Evei sa se
atinga de acest pom, in vreme ce Dumnezeu nu a vorbit decat de roade. Avem aici un adevar enuntat de acest proverb: "E mai
folositor un zid inalt de zece coti care sa tina, decat unul de o suta de coti care sa nu tina". Aceasta exagerare a lui Adam avea
sa-i ajute sarpelui sa o convinga pe Eva. Sarpele a sprijinit-o pe Eva de pom si i-a spus: "Iata, ai atins copacul si nu ai murit. La
fel nu vei muri daca vei manca un fruct din acest pom. Doar gelozia L-a impins pe Dumnezeu sa va interzica lucrul acesta, pentru
ca imediat ce veti fi mancat din fructul acesta, veti fi devenit asemenea Lui. Caci Cel Vesnic a mancat El Insusi din fructul acestui
pom si apoi a creat lumea; El ti-a interzis sa mananci la randul tau de teama ca tu sa nu creezi alte lumi. Nu a facut El observatia
ca fiecare creatura este dominata de cea care a fost creata dupa ea? Lumina care a fost facuta in prima zi, este supusa cerului
care a fost creat dupa ea. La randul lui, cerul este condus de plantele care ii iau toata apa. Soarele si toate corpurile ceresti
domnesc peste plantele pe care le fac sa ajunga la maturitate si sa infloreasca. Lumea animala creata in ziua a cincea domina
corpurile ceresti. Dovada uliu care umbreste cerul cu aripile sale. Si daca tu esti acum regina creatiei, este pentru ca esti ultima
dintre creaturi. Dar grabeste-te si mananca din fructul acesta inainte de a nu fi creata a alta femeie care, la randul ei, sa poata
domni peste tine". Si sarpele, gustand din fructul pomului ii spune Evei: "Asa cum eu nu am murit dupa ce am mancat din fructul
acesta, la fel nici tu nu vei muri". Atunci Eva, spunand ca tot ce i-a povestit Adam nu este decat minciuna, urma sfatul sarpelui.

"Dar abia ce a terminat de mancat fructul, ca si vazu in fata ei pe Ingerul Mortii. Gandind ca i-a venit ceasul de pe urma, si
pentru ca Adam sa nu se poata casatori cu o alta fata dupa ea, s-a grabit sa-l determine pe acesta sa manance din fruct. Si chiar
le-a dat sa guste tuturor fiintelor vii care se aflau in Paradis pentru ca si acestea sa devina supuse bolii si mortii".

Este evident ca aceasta Eva din Talmud este mult mai vicleana decat Eva din Facere, dar ea nu este lipsita de un oarecare avant
si spiritul ei de colectivism este emotionant. Se pare ca in religia iudaica transmiterea pacatului original nu exista. "Omul se naste
expus dar pur". In ce o priveste pe femeie, Tora pare a se teme mai mult de caracterul ei urat, decat de seductia ei naturala. Cu
toate acestea, in Galilea, femeile trec primele la inmormantari, pentru ca femeia este cea care a chemat moartea in lume; femeile
sunt primele care trebuie sa aprinda luminile Sabbatului, pentru ca femeia este cea care a stins lumina sufletului; si cand Ieremia
si alti Profeti voiau sa infiereze- orasele vinovate, le asemuiau cu femeia adultera.

In drama Paradisului terestru, singurele doua personaje sunt Eva si Sarpele. Adam are un rol de figurant: sa o denunte pe Eva,
care, la randul ei, va denunta Sarpele. Judecata lui Dumnezeu. Pedeapsa lui Adam: "Cu osteneala sa te hranesti din el in toate
zilele vietii tale" (Facere 3, 17). Ce este de retinut aici este faptul ca pana acum Dumnezeu nu s-a adresat separat barbatului si
femeii. Numai in momentul pronuntarii pedepsei El se adreseaza pe rand personajelor actului nesupunerii. Astfel, "datele
revelatiei biblice demonstreaza clar ca diferentierea intre masculin si feminin nu este o problema fiziologica sau psihologica, ci
spirituala; ea reiese din misterul fundamental care inglobeaza fiinta umana in intregul ei".

Pedeapsa sarpelui este multipla: el nu va mai putea vorbi, nu va mai putea merge, va musca pamantul si, chiar si in lumea de
dincolo unde toate fiintele sunt rascumparate, el va fi alungat din Pamantul Sfant atata vreme cat Israel va urma voia lui
Dumnezeu (Facere 3, 14-15). In fapt, sarpele reprezinta raul, iar "prima intalnire cu raul aduce pierderea imediata a luminii".Ni se
pare foarte interesant sa punctam urmatorul aspect descris de situatia aceasta: Dumnezeu se adresa celor doi fara sa
deosebeasca barbatul de femeie; sarpele, intruchiparea ingerului cazut, impotriva firii, alege numai pe unul spre a i se adresa si a
pune planul sau in aplicare; cu alte cuvinte, el incalca principiul divin al nesepararii celor doi, "operand astfel o sciziune, o
schisma ontologica". Si isi continua jocul, inducand indoiala in sufletul femeii: Dumnezeu, a zis El oare? .. Or, se cunoaste faptul
ca indoiala este una dintre cele mai dezastruoase manifestari ale raului. Indoiala duce la dezbinare, in vreme ce simbolul este
ceea ce pune laolalta.

Ce inseamna simbolul in genere: termenul provine din grecescul symbolon: a pune sau a lansa impreuna, ceea ce uneste, dar si
reuniunea intre realitatea ascunsa, superioara si "fata" ei vizibila, exprimabila.

Ce pune impreuna, ce reuneste simbolul? In sensul lui tare, simbolul reuneste o realitate foarte concreta, un dat sensibil, imediat
perceptibil si un sens care tin de o realitate metafizica, inexprimabila, misterioasa, ascunsa. Simbolul este o asemenea reuniune -
o reuniune nu conventionala si arbitrara, ci o reuniune bazata pe o afinitate efectiva, pe o analogie reala intre simbolizantul
imediat perceptibil si realitatea densa, de dincolo de forme si expresie pe care el o simbolizeaza. Astfel, copacul este un simbol al
axei lumilor pentru ca - in structura sa vizibila - el exprima in mod firesc atat verticalitatea cat si stabilitatea acestei axe. Trunchiul
da verticala, radacinile sunt o expresie a stabilitatii si a temeiului. Ramurile ce se intind orizontal la diferite niveluri ale uunchiului
corespund nivelurilor de existenta pe care aceasta axa le sustine, carora axa le da viata si pe care le leaga in centrele lor. In
sfarsit, radacinile si coroana sunt expresii ale termenilor complementari care rezuma cosmosul: pamantul si cerul. Iar aceasta
expresivitate prima, "naturala", poate revela, mai bine zis poate face sa transpara, sensuri propriu-zis spirituale, exemplare.
Pomul din mijlocul paradisului este un pom al vietii propus contemplatiei si intelegerii mereu mai ample a faptului ca el este
traseul dupa care activitatea divina e prezenta in centrul paradisului si al cosmosului, ca ea da viata si coeziune lumii. Crucea
inglobeaza si ea, printre alte sensuri simbolice, pe cele ale copacului.

"Pomul acesta, de cereasca intindere, creste de la pamint pana la ceruri. Pom nemuritor inaltat in mijlocul cerului si al
pamantului, neclintitul punct de sprijin al universului, locul odihnei tuturor lucrurilor, suport al intregului pamant locuit, reazem al
cosmosului cuprinzand in sine amestecul pestrit al naturii umane".

Pedeapsa Evei: " Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale; in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre
barbatul tau si el te va stapani" (Facere 3, 16). Dar acesti copii ai ei, nascuti in durere, vor fi fericirea ei, pedeapsa. Exemplul
acesta dovedeste pe de o parte, afinitatea, coerenta intima intre simbolizant si simbolizat; iar pe de alta parte, faptul ca simbolul
nu este o simpla corespondenta intre doi termeni, ci un lant de semnificatii care porneste de la concret pentru a ne indrepta spre
realitati din ce in ce mai inalte, atingand misterul ultim. Din acest motiv, simbolul starneste interpretarea, o cere si el poate
antrena capacitatea noastra de imaginatie si de gandire dincolo de limitele sale curente, catre depasirea limitarilor fiintei umane si
catre transformarea ei devine o recompensa. "In procesul care a avut loc in Paradisul terestru, in fata verdictului divin, Eva este
prima avocata care, pentru ca nu si-a pledat cauza, a obtinut achitare" . Putem spune ca Eva s-ar fi putut multumi cu o viata
linistita si fara peripetii, fara istorie, ar fi putut trai fara sa cunoasca grijile zilnice, ar fi putut trai bucurandu-se de roadele
pamantului si de visele sale ... Numai ca a preferat sa fie curioasa, ambitioasa, indrazneata, trasaturi caracteristice ale marilor
inventatori, ale cuceritorilor si ale conducatorilor. Astfel, prin ea au intrat in lume munca fara de care nu exista placere, pudoarea
fara de care nu exista iubire, iubirea fara de care nu exista viata.

Kabbalistii vorbesc despre Lilith, o alta femeie - fiica demonului - care i-ar fi fost data lui Adam inaintea Evei si care ar fi mama lui
Cain. Aceasta a vrut cu orice pret sa devina egala lui Adam si a preferat sa-l paraseasca decat sa i se supuna. Eva a obtinut, fara
sa vrea lucrul acesta, singura egalitate a barbatului cu femeia si anume: suferinta. Am putea spune, in termeni contemporani ca
Eva este prima feminista din istorie.

Prima familie

Profetia facuta de Adam referitoare la faptul ca barbatul isi va parasi parintii si se va uni cu femeia sa pentru a deveni un trup
(Facere 2, 24) ne face sa vedem limpede cum comuniunea dintre barbat si femeie a fost si ramane un act de libertate in care
unitatea fizica se intregeste. Legatura copiilor de parinti este una naturala, care la un moment dat se rupe; atunci se creeaza o
noua legatura care reprezinta materializarea exercitarii libertatii, a posibilitatii de alegere. Legatura aceasta noua dintre barbat si
femeie conduce la realizarea unitatii trupesti, "ceea ce inseamna unitate de viata, impreuna-existenta la propriu". Modelul acestei
noi legaturi il reprezinta legatura din sanul Treimii. Parintele Staniloae spunea ca in actul iubirii dintre un barbat si o femeie unirea
este perfecta, si "realizezi ca sunt doua persoane numai atunci cand se despart.

Dar tot din profetia aceasta a lui Adam intelegem ca principiul familiei era cel monogamic, numai o astfel de familie fiind
binecuvantata de Dumnezeu. Poligamia reprezinta o abatere de la voia lui Dumnezeu legata de unirea barbatului cu femeia, o
alterare a acestei legaturi. Primul care a cazut in acest pacat al poligamiei, al denaturarii legaturii conjugale, a fost Lameh: Lameh
si-a luat doua femei: numele uneia era Ada si numele celeilalte era Sela (Facere 4, 19).

De altfel, poligamia se inscrie in multimea faptelor pe care omul le-a facut uitand de Creatorul sau, dupa caderea in pacat. Asa se
explica faptul ca poligamia se manifesta in randul claselor bogate, a stapanilor de sclavi; cei saraci, lipsiti de mijloace materiale
aveau o familie stabila, adica formata din barbat si o singura femeie, mama copiilor sai.

Este curios sa observam ca femeia israelita, careia Talmudul ii recunoaste atat de mult defecte, din care cultul evreu face o
crearura inferioara si legea iudaica o permanenta supusa (minora), in Biblie ocupa locul principal. Resemnarea si clementa nu
sunt trasaturi sprecifice israelitilor din timpul Bibliei si cele mai multe dintre eroinele Vechiului Testament - mame, sotii fiice si
chiar curtezane - cu toate au un caracter puternic si se manifesta ca atare. De cele mai multe ori, aceste femei salveaza situatii
dificile, care devin exemple de urmat chiar si pentru barbati, care pun chiar si inaimea virtutii lor salvarea Israelului. Fecioare
intelepte, fecioare nebune dar fecioare puternice, luminand fiecare pagina a Cartii Sfinte cu virtutile de care dau dovada, stiind sa
adauge la forta sufletului alte arme: finetea care poate fi mai tare decat puterea si frumusetea, mai puternica decat toate
celelate.

Concluzie

Actul neascultarii va aduce omului pierderi grele. In primul rand, comuniunea cu Dumnezeu se va altera, omul intorcand spatele
Creatorului, asezandu-se sub dominatia fortelor materiale care-l leaga de pamant, tot mai puternice odata cu trecerea timpului.
De acum inainte, vor putea transmite viata prin nastere de fii, dar nu vor putea evita moartea. Odata cu incalcarea poruncii
divine, omul a pierdut nemurirea. Dar dupa caderea parintilor, relatia personala a omului pacatos cu Dumnezeu nu inceteaza, ci
semimentul de vina marturisita de om si cainta pentru pacatul facut, duc la o adancime a relatiei omului cu Dumnezeu. "Caci
omul nu este definitiv invins si inrobit fortelor raului. Iahvistul alatura maternitatii nadejdea intemeiata pe Insusi Dumnezeu. Este
foarte probabil ca el sa fi vazut in maternitatea salvatoare a Evei prototipul maternitatii regale (cf Isaia 7, 14), deci maternitatea
mesianica."

De remarcat faptul ca, dintre toate religiile antichitatii, religia iudeilor este singura care nu cunoaste nici o zeitate feminina:
Egiptul o are pe Isis, Fenicia pe Astarte, Grecia - jumatate din zeii Olimpului. Dar istoria poporului evreu le ofera o sansa fiicelor
Evei: pentru a continua istoria poporului ales si pentru a-l apara, Iehova se va folosi de femei.

Protos. conf. dr. Justinian Carstoiu

 Dezbinarea, iadul si moartea

Umanitatea pe care o observam si din care facem parte este o umanitate divizata. Este divizata in primul rand in fiecare dintre
noi: (eul) este un teatru de umbre, de personaje nevrotice ale caror sfori nu le tragem noi, ci mai degraba ele le trag pe ale
noastre.

Facultatile noastre sunt si ele divizate si ierarhia lor bulversata: o inteligenta pur cerebrala, care compara, o inima in incertitudine,
abandonata fortelor subconstientului, care confunda. Si iata-ne de-a rostogolul, fara un centru de referinta pentru a impaca totul.

Dezbinati in noi insine, la fel suntem si intre noi: indivizi dusmani, singuratici sau confundati, singuratici in confuzia insasi.
Aceasta este ceea ce teologia numeste conditia caderii.

Limitandu-ne la aceasta conditie nu am putea elabora o antropologie crestina. Gandirea ar merge in gol. A analiza individul doar
in conditia sa de separare, ar insemna a ne inchide intr-o viziune mioapa, rezultat al alienarii noastre, alienare care nu este numai
sociala, ci fundamentala, ontologica.

Insa aceste tenebre sunt traversate de fulgere. In nebunia dragostei sau a creatiei, in transparenta unei priviri, in simpla si
neasteptata mirare de a exista, se ivesc adancuri luminoase.

Omul nu se explica la nivelul omului. Cuvantul ethos pe care noi l-am golit de sens in "etic", avea semnificatia originala de
"lacas": "Lacasul omului este Dumnezeu", zicea batranul Heraclit.

Atunci cum putem intra in aceasta cunoastere a omului care nu se lasa atinsa fara descoperirea lui Dumnezeu?

Nu prin stiinta, in sensul de stiinta umana, pe care noi o salutam si o recunoastem in trecere, ci prin cunoasterea crestina, care
este o cunoastere in credinta, o cunoastere al carei organ nu este o facultate separata, ci omul intreg.

Pe scurt: o cunoastere care debuteaza si progreseaza prin pocainta. Mai bine zis, impreuna cu Evanghelia si cu Parintii greci,
metemoia, in sensul de reintoarcere a constiintei noastre de a fi, de trecere coperniciana de la geocentrismul eului (individual sau
colectiv) la heliocentrismul care descopera, in profunzimea fiintelor si a lucrurilor, jurul soarelui dumnezeiesc.

Dar mai intai trebuie sa te ciocnesti de peretii inchisorii tale. Una dintre cele mai potrivite definitii ale decaderii noastre a fost data
de Sfantul Andrei al Cretei, un calugar din secolul al VII-lea al carui canon de pocainta il citim la inceputul Postului Mare. Simbol
al pocaintei care ne pregateste pentru a primi Invierea. "Omul este idolatru fata de el insusi", zice Sfantul Andrei. El a deturnat
spre sine insusi capacitatea de venerare, de cult, care constituie fondul naturii sale. Prin aceasta omul se separa - atat cat
depinde de el - de Izvorul vietii si se gaseste reintors spre neantul, spre nimicul din care este creat.

El nu poate fi neantizat, dar devine sclavul mortii. Iar moartea nu este numai acest fapt nemilos, crud: ca viata fiecarui om
trebuie sa se termine. Caci in aceasta moarte se ghiceste o consecinta a milei lui Dumnezeu. Pe masura ce omul avanseaza in
destinul sau, isi da seama ca totul se termina:"prea mult a facut, prea mult a vazut" si, cum zice talharul pe cruce: "Noi dupa
dreptate primim ce ni se cuvine dupa faptele noastre" (Lc.23, 41). Dar moartea, starea de moarte din timpul vietii chiar,
inseamna in sens mult mai larg o existenta "impotriva naturii", impotriva setei de eternitate, a acestei nevoi de sarbatoare care
constituie adevarul nostru de taina. In acest sens, suntem in moarte. Ne descoperim intr-o natura umana si intr-un univers cu
adevarat dezintegrate.

Una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale epocii noastre este ca adevaruri spirituale pe care nu de mult le vadeau doar oamenii
contemplatiei, ai rugaciunii, devin astazi realitati istorice. Astfel, in evidenta istoriei, dezintegrarea atomului nu este intr-o
oarecare masura decat expresia unei stari de spirit a umanitatii, pe care Traditia o desemneaza prin acea idee a dezintegrarii, a
"atomizarii".

Cand persoana intoarce spatele lui Dumnezeu, nu mai poate contine natura sa, ea devine un individ - atomos - in care se
distruge aceasta natura. Natura umana si cosmica (nu in sens filosofic ci in sensul teologic propriu al cuvantului natura), aceasta
unitate simfonica si acest dinamism ce-l presimtim in Hristos si in sfintenie, este "atomizata" in noi.

In noi, juxtapus pe chipurile noastre inchise, pe privirea celuilalt care-mi ascunde universul, dinamismul euharistic al naturii
devine o miscare oarba. El nu-si mai gaseste, prin noi, astampararea sa in Dumnezeu. Atunci el se joaca cu individualitatile
noastre in acelasi timp inchise si diforme, cu acesti "atomi" pe care-i loveste unul de altul.

Si aceasta este conditia noastra. in care trebuie sa ucidem pentru a manca, pana cand murim si natura cangrenata ne absoarbe;
in care trebuie sa ucizi de asemenea in atatea feluri pentru a gasi o siguranta trecatoare; in care se cauta siguranta prin
stapanirea lumii - pe care o facem sa devina astfel mormantul nostru: in care, prin eros-ul care doreste eternitatea, servim in
definitiv doar la perpetuarea speciei. Si acestea sunt tot atatea aspecte a ceea ce ascetii numesc "patimi" si care s-ar putea numi
"idoli". Devenita impersonala, natura aserveste omul si-l inghite in moarte.
Indivizii se crispeaza asupra libertatii lor lipsite de sens, o libertate care sfarseste prin aservirea la ea insasi si la relatia de
exterioritate si de posesiune, careia ii da nastere. Este dragostea imposibila si in cele din urma distrugatoare, ultima constrangere
a mortii. Un personaj al lui Dostoievski. Kirilov din Demonii, e detasat de tot, deschis la tot, pana la a resimti eternitatea,
contempland de exemplu o frunza de-abia ingalbenita de toamna. El crede ca murind liber in aceste momente, va gasi implinirea
ultima, adevarata libertate: va fi Dumnezeu. Si in momentul ales, se sinucide. Insa el nu va fi Dumnezeu - va fi mort. Aici este
radacina robiei noastre. Toata conceptia despre lume care nu include moartea, care se straduieste sa o uite, nu poate fi decat o
iluzie.

Iata deci, pe de o parte, libertatea lipsita de sens a individului. Iar pe de alta, miscarea de adorare, de celebrare, de sarbatorire,
de deschidere la infinitul care este "natura" in noi, dar care datorita faptului ca nu mai este exprimata prin persoanele noastre si
prin ele ancorata in Dumnezeu, devine nebuna, devine salbatica, ne antreneaza in elanul sau nesabuit, de acum inainte
impersonal. Incepe atunci cautarea unui extaz - n-are importanta care - prin distrugere, drog sau erotism, inscrierea euharistica a
naturii in persoana se transforma in prizonierat infernal al individului in natura.

Caci, printr-o dimensiune intreaga a existentei noastre decazute, noi suntem nu numai in moarte, ci deja, aici si acum, in iad.

Nu este nevoie sa citam aici pe Parintii Bisericii. Am putea sa ne marginim la doua scurte fraze ale lui Sartre, caci gandirea lui
este riguros ascetica, dar de o asceza care se deschide spre neant sau spre o evadare intr-o revolutie absolutizata. "Iadul sunt
ceilalti", scrie Sartre, si iarasi: "Caderea mea originara este existenta celuilalt". Caci esenta omului, spune el in Fiinta si Neantul,
nu este nimic altceva decat setea de a fi Dumnezeu. De aceea aceasta esenta este atat de neesentiala pentru el.

Aceasta sete de a fi Dumnezeu, aceasta sete de absolut, respinsa cu indiferenta, il distruge, il identifica cu moartea. Celalalt este
pentru mine esecul, esecul meu de a ma implini in comuniune. Este constiinta starii mele de non-comuniune, chiar peste dorinta
mea de a iubi. si re-caderea sa mortala. "L-am iubit prea mult, de aceea l-am omorat", zic autorii crimelor pe care pe buna
dreptate le numim pasionale.

In ce priveste reciprocitatea, am putea spune ca ea are un pol de deschidere si de abandon, pe care l-am putea desemna
simbolic ca feminin, si un pol de elan si dinamism, masculin. Spun simbolic, mai intai pentru ca fiecare persoana, fie ca este vorba
de un barbat sau de o femeie, poarta simultan in natura sa aceste doua atitudini, dar cu una dominanta; apoi pentru ca
sexualitatea este ea insasi simbolica - si nu singura expresie legitima a eros-ului total care se poate exprima si mai bine in slujirea
celuilalt si in prietenie, in creatia artistului sau in contemplatia omului duhovnicesc. Daca exprimam deci reciprocitatea dupa
aceasta complexa simbolica sexuala, observam ca intalnirea, in lumea esecului, degenereaza in sadism si in masochism. Cat
despre dimensiunea verticala a comuniunii, care la origine este participare in Duh la "patrifiliatia" trinitara - "Ca ei sa fie una
precum Noi una suntem", zice Hristos Parintelui Sau in Evanghelia dupa Ioan -, ea se denatureaza in mii de forme ale relatiei
"stapan-sclav".

Aceasta este conditia de cadere pe care Sfintii Parinti o evoca prin termeni ca esec, boala, absenta si, pentru a relua un leitmotiv
al acestui capitol, dezbinare. O iluzie, cum o numeste India, parazitand creatia "buna toata", provocand o suferinta inepuizabila,
suspin al creatiei, vaiete de sufocare pe care Hristos le-a facut cele ale unei nasteri. Nu o "asemanare", ci o "neasemanare" care
prolifereaza uneori in monstri de o frumusete magica, precum in Satiricon-ul in imagini (si imaginat) de Fellini, si in care
frumusetea se umple de un absolut denaturat.

Aici dimpotriva, nici Evanghelia nici marea traditie crestina nu construiesc un Dumnezeu razbunator, terorist, si castrator. In inima
mesajului evanghelic nu este nimic altceva decat Dragostea infinita, jertfelnica. datatoare de existenta, respectand libertatea
noastra "pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil.2, 8).

La cei mai mari marturisitori ai perioadei patristice, de la Sfantul Irineu de Lyon la Sfantul Grigore de Nyssa si la Sfantul Maxim
Marturisitorul, tema creatiei omului de catre Dumnezeu este interpretata in sensul unui risc cautat voluntar de Creator, a unei
vulnerabilitati infinite asumata de acum inainte de catre El. Caderea - acest simbol al unei asemenea forte, a carei experienta o
facem in fiecare clipa - devine incercarea libertatii, incercare necesara constiintei, tara de care nu exista dragoste personala. Daca
Dumnezeu indeparteaza pe om de la Pomul Vietii, o face pentru ca el sa nu fie eternizat in stare de separare. Caci aceasta stare
(care este si a noastra), daca ar fi cufundata ca atare in Lumina divina, n-ar putea fi decat un iad, si inca un iad iremediabil. Sa
ne gandim la acele momente in care, plini de minciuna si de marsavie, a trebuit sa infruntam privirea "neindurator" de inocenta a
unui copil! O singura clipa de iubire tradata, de incredere batjocorita, daca ar fi cercetata de mintea mea cu o constiinta - total
lucida - de Dumnezeu, s-ar revela o eternitate infernala. Cat de mult avem nevoie de istorie, de rabdatoarea "pedagogie" a lui
Dumnezeu, de crucea eliberatoare a lui Hristos!

Conditia de muritori pe care pacatul o antreneaza nu este deci o pedeapsa, ci cel mult, s-ar putea spune, o autopedepsire pe care
Dumnezeu o intoarce, o transforma in remediu, in leac. Omul moare pentru ca refuza pe Cel Viu si exclude pe Creator din creatia
Sa. Dar Dumnezeu se va intrupa si va muri pentru ca moartea insasi sa se umple de dragostea Sa si sa devina pentru om inviere.

Olivier Clement
 Raul ca irealitate

Raul nu este de la Dumnezeu, nici nu este in Dumnezeu, nici n-a fost de la inceput. Dumnezeu n-a creat raul. Toate fapturile au
fost la origine cu totul bune si vietuiau in intregime in bine. Adam, cum am vazut, a fost dintru inceput ferit de tot raul. Raul
exista intr-adevar in Rai, in persoana Sarpelui, diavolul, dar acest rau nu-l atingea nici pe om, nici creatia; diavolul insusi a fost
creat bun de catre Dumnezeu si prin voia sa a cazut din starea sa dintai, de arhanghel, devenind rau.

Raul, spun Sfintii Parinti, este o inventie, o nascocire, o inselatorie: nascocirea vointei libere a diavolului, mai intai, iar apoi a
omului, care s-a lasat inselat de Satana si a urmat calea lui, adica s-a instrainat ca si acela de Dumnezeu.

"Rautatea care stapaneste pe oameni, scrie Sfantul Grigorie de Nyssa, prin inselarea diavolului, omul de bunavoie a adus-o
asupra sa, insusi facandu-se nascocitor al relelor, neaflandu-se vreun rau creat de Dumnezeu; omul este cel care, intr-un anume
fel, a devenit facator si lucrator al raului".

Astfel, raul nu este o creatie a lui Dumnezeu, ci a diavolului si a omului care conlucreaza cu acela; este un produs al vointei
diabolice si al celei omenesti, care ar fi putut sa nu existe deloc daca diavolul nu s-ar fi intors impotriva lui Dumnezeu, si care ar fi
ramas numai in el si in ceilalti ingeri cazuti daca omul n-ar fi primit sa-l urmeze.

Dintru inceput raul exista ca posibilitate pentru libertatea omului; acest lucru era indispensabil pentru ca libertatea omului sa fie
desavarsita. Daca omul n-ar fi putut face raul, n-ar fi fost cu adevarat liber. Numai ca simpla posibilitate raul constituia o conditie
a libertatii omului; nu se cerea actualizarea acestei posibilitati, savarsirea lui efectiva. Dimpotriva, asa cum vom arata in
continuare, savarsirea raului nu putea duce decat la caderea omului din desavarsirea sa initiala.

Nu numai ca raul este o nascocire, ci, mai mult, el este o fantasmagorie. "Cele rele au fost plasmuite prin gandurile omenesti",
scrie Sfantul Atanasie. Sfintii Parinti spun ca raul nu are substanta, el este pur si simplu non-existenta. Aceasta nu inseamna ca el
nu exista intr-un anume fel: el exista ca negatie.

Raul este non-existenta intrucat este necunoastere, negare, respingere, uitare de Dumnezeu care este Fiinta prin excelenta, izvor
a tot ce exista si adevarata existenta a tuturor celor ce sunt. "Golindu-se de gandul la Dumnezeu, spune Sfantul Atanasie, s-au
golit si de existenta".

Lepadand cunoasterea de Dumnezeu, omul ajunge la o cunoastere care, necorespunzand firii sale autentice, poate fi privita ca
fictiune, un produs al imaginatiei sale, o fantasma. "Oamenii, spune in continuare Sfantul Atanasie, respingand gandul binelui, au
inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu sunt".

Dumnezeu singur fiind fiinta cu adevarat si in mod absolut, dupa cum El insusi i-a descoperit lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ies.
3, 14), omul care traieste in afara Lui nu poate cunoaste decat neantul. Strambandu-se astfel si uitand ca este dupa chipul lui
Dumnezeu cel bun, nu a mai vazut prin puterea din el pe Dumnezeu-Cuvantul, dupa care a fost facut. Si ajungand in afara de
sine, nascoceste cele ce nu sunt si le da chip lor."

Nemaivazand chipul lui Dumnezeu din el, temei al fiintei sale, nici ratiunile spirituale ale celor create, omul ramane in fata unei
realitati golite de orice semnificatie. Cunoscandu-se pe sine si fapturile in afara lui Dumnezeu, el ajunge sa cunoasca neantul.

Privind creatia ca lipsita de Dumnezeu, in timp ce, in realitate, El "pretutindenea este si toate le plineste", omul ajunge sa
delireze, facandu-si vadita nebunia: Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu!", spune Psalmistul (Ps. 13, 1). Si, desi cele
nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Rom. I, 20),
omul, avand ochii sufletului inchisi, ajunge sa nu mai cunoasca nimic, chiar atunci cand crede ca stie ceva, luand neantul pe care-
l scruteaza cu mintea lui intunecata drept realitate.

Caci precum atunci cand apare soarele si tot pamantul e luminat de lumina lui, cineva, inchizand ochii, isi naluceste intunericul
fara sa fie intuneric si umbla ratacind in intuneric, cazand de multe ori si rostogolindu-se in gropi si socotind ca nu e lumina, ci
intuneric, caci parandu-i-se ca vede nu vede nicidecum, tot asa si sufletul oamenilor, inchizandu-si ochii prin care poate vedea pe
Dumnezeu, si-a nascocit cele rele, in care se misca, si nu stie ca nu face nimic, desi i se i pare ca face ceva. Caci da un chip celor
ce nu sunt si ceea ce s-a savarsit nu ramane cum s-a savarsit, ci, precum s-a stricat, asa si apare. Pentru ca sufletul a fost facut
ca sa vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El. Dar in locul lui Dumnezeu, el a cautat cele stricacioase si intunericul.

Acest fel de cunoastere deliranta a omului pacatos se manifesta si intr-un alt fel. Departandu-se de Dumnezeu, omul priveste
creaturile ca independente de Creatorul lor, caci el crede ca universul exista prin sine. Or, acest mod de cunoastere nu este decat
pura imaginatie, iluzie, delir, de vreme ce tot ce exista prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu exista; toate fiintele isi au sensul,
valoarea si realitatea de la Dumnezeu, inceputul si sfarsitul, alfa si omega oricarei fapturi.
Orice fiinta este prin natura ei legata de Dumnezeu, si a o privi in afara acestei legaturi ontologice inseamna a n-o cunoaste in
mod real, ci a o cunoaste asa cum nu este. Aceasta lume pe care omul o priveste ca existand in afara lui Dumnezeu nu este
decat o fantasma, o iluzie produsa de o minte care aiureaza.

De aceea Sfantul Atanasie cel Mare, vorbind despre oamenii care privesc cele create fara a-si inalta mintea la Creatorul lor,
spune: "Acestia sunt tare nebuni si orbi. Caci cum ar fi cunoscut cladirea, sau corabia, sau lira, daca n-ar fi lucrat un mester de
corabii, daca n-ar fi cladit un arhitect si daca n-ar fi armonizat-o un muzician?

Precum, deci, cel ce gandeste asa e nebun si dincolo de orice nebunie, la fel nu mi se par sanatosi la minte cei ce nu recunosc pe
Dumnezeu si nu cred in Cuvantul (Ratiunea) Lui, Mantuitorul tuturor, Domnul nostru lisus Hristos, prin care Tatal oranduieste si
sustine si poarta de grija de toate".

Pierzand intelegerea legaturii fiintelor cu Dumnezeu, si deci a caracterului lor relativ, omul, inevitabil, le priveste ca pe ceva
absolut, ele ajungand sa uzurpe in mintea lui locul cuvenit lui Dumnezeu, pe Care-L neaga.

Cultul creaturilor inlocuieste, pentru omul cazut, adoratia cuvenita Creatorului. Avem de-a face cu idolatrie nu numai in cazul
formelor religioase organizate, in care creaturile sunt explicit definite ca zei, ci si de fiecare data cand omul acorda unei fiinte o
finalitate, o valoare si un sens in sine, in loc ca acestea sa-i fie recunoscute ca venind de la Dumnezeu.

Gasim idolatrie, de asemenea, in orice activitate, in orice efort dedicate unei fiinte luata in sine, iar nu lui Dumnezeu, prin
mijlocirea ei. Avem de-a face cu o atitudine idolatra fata de o fiinta de fiecare data cand ea inceteaza de a mai fi transparenta
pentru Dumnezeu, cand inceteaza de a-L revela, adica, altfel spus, de fiecare data cand omul nu mai sesizeaza ratiunile ei
spirituale si energiile dumnezeiesti prezente in ea, care definesc adevarata ei natura.

Astfel inteleasa, fiinta il ascunde pe Dumnezeu, in loc sa-L descopere; intr-un anume fel se inchide in sine, in loc de a fi pentru
om un fel de treapta, ajutandu-l sa se inalte spre Creatorul ei. Si atunci omul ii atribuie unei creaturi, redusa la neant de nestiinta
lui, slava pe care se cuvine s-o aduca, prin mijlocirea ei, lui Dumnezeu.

Sfantul Pavel numeste aceasta nebunie: "S-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat. Zicand ca sunt
intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si
al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor" (Rom. l, 21-23).

Urmand invataturii Apostolului, toti Sfintii Parinti vad in idolatrie o forma de nebunie spirituala. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare
scrie: "Oamenii ajunsi fara de minte (nebuni) au nesocotit harul dat lor si prin aceasta au intors atat de mult spatele lui
Dumnezeu si au tulburat atat de mult sufletul lor, incat au uitat de cunostinta de Dumnezeu si si-au plasmuit zei in locul Lui - caci
au faurit idoli in locul adevarului si au cinstit mai mult cele ce nu sunt, in locul lui Dumnezeu Cel ce este, slujind fapturii in locul
Facatorului".

Iar in alta parte spune: invatand oamenii sa nascoceasca pe seama lor rautatea, care nu este, si-au plasmuit si pe zeii care nu
sunt. Pierzandu-si mintea si uitand de cunostinta de Dumnezeu, folosindu-se de o ratiune fermecata, mai bine zis de o lipsa de
ratiune, si-au inchipuit cele vazute ca sunt zei, pentru ca slaveau zidirea in locul Ziditorului (cf. Rom. l, 25) si au indumnezeit
lucrurile in locul cauzei lor, al Creatorului si Stapanului Dumnezeu".

Si, putin mai sus, spune inca: Si neexistand nimeni afara de Sine (de Cuvant), ci si cerul si pamantul si toate cele din ele atarnand
de El, totusi unii oameni fara minte, inlaturand cunostinta Lui si credinta in El, au cinstit cele ce nu sunt; si in loc de Dumnezeu au
zeificat cele ce nu sunt, patimind astfel un lucru nebunesc si plin de impietate".

Inchinandu-se creaturilor, in locul Creatorului, "oamenii au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna" (Rom. 1, 25).
Necunoscandu-L pe Dumnezeu, Adevarul insusi, adevarul oricarei fiinte si izvor a tot adevarul (In 1, 9, 17; 8, 32; 14, 17; 15, 26;
16, 13. Efes. 4, 21; 1 In 5, 6), omul s-a lipsit de orice posibilitate de cunoastere adevarata. El nu mai sesizeaza prin duhul sau
realitatea in Duhul si, vazand astfel toate lucrurile deformate din pricina pacatului si a patimilor, el ajunge la o falsa intelegere a
lor; pacatosii, spune Origen, nu vad cu ochii intelegatori, sanatosi si buni, ci cu cei numiti "minte trupeasca" (Col. 2, 18)"; crezand
ca vede, este de fapt orb (Is 6, 9-10; In 9, 39; 2 Cor. 4, 4).

Omul cazut traieste astfel intr-o lume falsificata, ireala, creata de el, necunoscand adevarata semnificatie a celor existente si nici
raporturile dintre ele. Aceasta confuzie este sporita prin lucrarea Celui Rau, tatal minciunii (In 8, 44), care, cum spune Sfantul
Ioan Gura de Aur, "tulbura in chip nenorocit cugetul nostru si face sa rataceasca judecata noastra cu privire la dreapta pretuire a
lucrurilor". El vede aici o forma de nebunie, spunand despre omul pacatos ca este cu adevarat "lipsit de minte, necunoscand
adevarata natura a lucrurilor".
Cum vedem, omul cazut, din pricina intelegerii sale devenita trupeasca, judeca lucrurile dupa aparenta lor sensibila, neintelegand
ce sunt ele in esenta lor inteligibila, in fata mintii sale sta un fel de val care-l impiedica sa sesizeze ceea ce este dincolo de
fenomene, adica dincolo de lucruri asa cum apar ele simturilor, ramanand intr-o permanenta iluzie. Iar acoperamant (val) este
inselaciunea senzatiilor care leaga sufletul de suprafetele lucrurilor sensibile si impiedica trecerea lui la cele inteligibile".

Socotind ca adevarate cele care ii par lui asa, introduce cea mai desavarsita confuzie in perceperea realitatii; el ia drept adevarat
ceea ce este fals, socoteste raul bine, iar binele rau. Ceea ce este cel mai putin real, aparenta, o considera drept realitate deplina,
iar ceea ce este cu adevarat real - realitatea spirituala, inteligibila si dumnezeiasca -, drept ceva mai putin real si chiar ceva ce nu
exista deloc, in delirul sau, omul cazut vede totul de-a-ndoaselea, lumea lui este o lume cu susul in jos. Sunt mai lipsiti de minte
decat magarii, pentru ca socotesc indoielnice cele ce sunt mai limpezi decat cele ce se vad", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Si voind sa-i aduca pe ascultatorii sai pe calea cunoasterii celei adevarate, el adauga: "Daca spui ca trebuie sa crezi numai in ce
vezi, iti voi spune si eu ca trebuie sa crezi mai mult in cele pe care nu le vezi decat in cele pe care le vezi. Par ciudate cuvintele
mele, totusi sunt adevarate".

La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul subliniaza rolul lucrarii diavolesti in aceasta confuzie si iluzie: "Din cauza ca a incalcat
porunca, (sufletul) a ajuns jucaria puterilor potrivnice. Acestea l-au scos din minti si au tocit inclinarea lui spre cele ceresti, incat
el nu mai vede cele ce i-au facut si crede ca asa a fost de la inceput".

Pierzand intelegerea adevarata a realitatii, pe care o avea in Duhul Sfant, dar simtind in continuare setea de a cunoaste, omul
cazut ajunge nu la o alta unica cunoastere, ci la o multime de cunostinte, corespunzatoare multitudinii de aparente printre care
se misca.

Sfantul Marcu Ascetul spune astfel ca "necunoasterea si uitarea de Dumnezeu tulbura sufletul printr-o grozava si nestatornica
curiozitate". Dar cunostintele pe care le capata in acest fel sunt numai partiale, schimbatoare, diferite, chiar opuse, ca si realitatile
fenomenale cunoscute.

Prin aceste substitute ale cunoasterii, omul nu face decat sa claseze cele aparente, care nu au in sine nici urma de obiectivitate,
de vreme ce sunt definite de o minte neputincioasa si deformanta.

Cunoasterea rationala, care incearca sa unifice cunostintele, depasind formele aleatorii ale perceptiei sensibile, nu poate face
aceasta decat in mod artificial, dupa cum am mai spus, din pricina conventiilor pe care si le-a stabilit ea insasi si care sunt, deci,
cu totul relative.

Diversele cunostinte ale omului nu sunt astfel decat proiectii iluzorii ale constiintei sale decazute, si acolo unde pare ca s-a atins o
anumita obiectivitate sau s-a ajuns la un adevar - ca in cazul cunoasterii stiintifice - aceasta obiectivitate si acest adevar
reprezinta doar un acord provizoriu al unor constiinte care opereaza cu acelasi tip de proiectie si care, intr-un anume fel, au ajuns
sa se inteleaga, in decaderea care lor comuna. Aceasta proiectie poate, de altfel, sa varieze potrivit valorilor la care se raporteaza
aceste constiinte si scopurilor pe care ele le urmaresc.

"Nici cunostintele stiintifice nu sunt neutre, ci, cum subliniaza Sfantul Grigorie Palama -care se intalneste in aceasta privinta cu
reflectiile epistemologice cele mai moderne - ele stau in legatura cu scopurile oamenilor, isi iau forma dupa gandirea celor care se
folosesc de ele si se schimba cu usurinta dupa punctul de vedere al celor care le detin".

Aceasta este cu atat mai adevarat cu cat cunostintele omului nu vin numai sa umple vidul intelectual creat prin pierderea modului
de cunoastere spiritual, ci au si scopul de a-i satisface nevoile, cel mai adesea de ordin material, si care, cele mai multe, sunt
dictate de patimi.

Cand cunoasterea urmeaza poftelor trupesti, ea aduna aceste moduri: bogatia, slava desarta, podoaba, tihna trupului, cautarea
sarguitoare a intelepciunii rationale, care e potrivita cu carmuirea lumii acesteia si din care tasnesc noutatile nascocirilor, a
mestesugurilor si a invataturilor si celelalte care incununeaza trupul in lumea aceasta vazuta.

Toate acestea ii pot oferi omului iluzia unei veritabile cunoasteri si, aparent, ii pot umple golul pe care il resimte, insa ele nu-i
sunt de nici un folos temeinic, pentru ca nu-si poate implini prin ele adevaratul sau destin, care este indumnezeirea lui.

"Cunoasterea trupeasca, spune Sfantul Isaac Sirul, se numeste cunostinta desarta, intrucat este goala de orice grija de
Dumnezeu si aduce o neputinta rationala in cugetare, punand-o sub stapanirea trupului. Grija ei este cu totul in lumea aceasta".

Nespunand nimic despre Dumnezeu, ea nu spune nimic esential nici despre om, nici despre creaturile de care acesta este
raspunzator din punct de vedere spiritual. "Aceasta cunoastere, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, este cu adevarat o
necunoastere a oricarui lucru bun".

Jean Claude Larchet

Moartea trupeasca a lui Iisus Hristos

Acesta este un fapt petrecut pe la ora trei in dupa amiaza zilei de vineri, 7 aprilie (14 nisan) anul 30. Se aflau langa Cruce, cand
Domnul si-a dat Duhul, soldatii romani si centurionul care-L rastignisera si care-L pazeau, leviti din garda templului, numerosi
barbati, femei si copii din popor, farisei, carturari si sinedristi, precum si cativa prieteni si cunoscuti ai Mantuitorului, din Iudeia si
mai ales din Galileia.

Dintre acestia din urma, nu lipseau sfintele femei: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic, mama fiilor lui Zevedeu si
Maria, sotia lui Oleopa, ruda Maicii Domnului. Intre ele, desigur, Prea Curata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu. Apostolii sunt
reprezentanti prin Sfantul Ioan Evanghelistul.

Ceilalti stau inca departe, de frica Iudeilor. Ei nu mai sunt insa inspaimantati, ca-n momentul arestarii Domnului. Cativa dintre ei
erau poate de fata, privind de la distanta sfarsitul invatatorului lor (Matei XXVII, 54-56; Marcu XV, 39-41; Luca XXIII, 47-49 si
Ioan XIV, 25-27). Trupurile inviate ale pacatosilor

Trupurile inviate ale pacatosilor vor fi si ele incoruptibile, insa in acelasi timp capabile sa simta chinurile. Vor avea si ele o
neputrezire in sens rau, ca o carne vesnic vie.

Unii teologi, mai ales dintre catolici, cred ca ele nu se vor inalta in vazduh, ci vor ramane pe pamant in semn de dispret. Dar
Sfantul Ioan Damaschin spune ca "focul vesnic nu va fi material, ca cel cunoscut de noi". Ne e greu sa admitem ca Dumnezeu
foloseste creatia Sa ca mijloc de chinuire vesnica. Noi am incercat mai inainte sa aratam ca "lumea" in care traiesc pacatosii este
o slabire halucinanta a lumii, o acoperire a ei in intunericul total individualist, in care s-au scufundat ei.

Desigur ca aceasta desfigurare halucinanta a lumii trebuie sa aiba si o anumita legatura cu realitatea ei materiala, odata ce
trupurile insesi ale pacatosilor, ca trupuri inviate, avand o consistenta materiala, nu poate fi lipsita de orice baza materiala
externa.

Pe de alta parte, aceste trupuri fiind si ele incoruptibile si lipsite de nevoia consumarii, trebuie sa aiba un fel de subtirime
spirituala. Dar ea trebuie sa fie in acelasi timp o spiritualitate intunecata si, odata cu aceasta, o foarte accentuata expresivitate a
rautatii si tristetii din sufletele lor insingurate si chinuite de demoni. In acelasi timp lipsa de comunicativitate le da o anumita
incremenire, neavand dorinta cunoasterii creatiei extinse si inradacinate in adancimile infinite ale lui Dumnezeu.

Sfera materiala in care sunt plasate ele poate sa fie, in aceste conditii, constituita aproape numai din materia spiritualizata in mod
tenebros a trupurilor lor, dintr-un fel de legaturi intre purtatorii lor si intre demoni, constituind impreuna un fel de lume de
umbre, intr-un fel reala, intr-alt fel ireala, cu dimensiuni mai degraba halucinante decat reale. Aceasta poate face ca nici locuitorii
acestei lumi sa nu vada lumea de lumina si de suprema realitate a dreptilor, socotind-o ireala si uitand de cei ce se afla in ea,
precum nici dreptii, sa nu vada lumea subiectiv halucinanta si oarecum ireala a celor din ea si pe acestia insisi.

Sfantul Simeon Noul Teolog intreaba: "Dumnezeu fiind infinit si necuprins, unde va fi locul celor ce cad din imparatia Lui?".

Ei vor sti de lume numai din amintire, dar nici amintirea nu le-o mai reda asa cum a fost. Ei vor sti de o lume strambata si intinata
dupa poftele lor. Ei vor vedea numai o lume umbrita de poftele lor, de nalucirile lor. Nici pe ei nu se vor vedea fata catre fata, sau
asa cum sunt in realitate, ci vor vedea numai mastile celorlalti in parte adoptate de catre aceia, in parte proiectate de catre ei;
vor sti doar ca si ceilalti se chinuiesc in acelasi intuneric ca si ei, imprejurul lor, mai bine zis in altfel de naluciri ale lumii si in
chinuri corespunzatoare pasiunilor lor speciale.

Fiecare va avea o "lume" individuala a lui. Nu va fi o lume unitara, ca sa sustina o unitate intre ei. Se vor vedea unii pe altii mai
mult ca niste umbre goale de continutul lumii reale, neprogresand in cunoasterea ei si in imbogatirea lor spirituala intreolalta si in
contact cu lumea reala.

In Sfanta Scriptura credinciosul cere adesea lui Dumnezeu sa nu-l departeze de la fata Lui, de maxima si infinita existenta, in
legatura cu care sta si e luminata toata lumea; sau sa-i faca parte de lumina fetei Lui, caci in aceasta lumina va avea parte de
toate (Ps. 4, 6; 26, 1; 35, 9; 44, 5; 104, 4; Is. 2, 5; 60, 19; Mih. 7, 8; Avac. 3, 4; In. 8, 12; Col. 1, 12; 1 Tes. 5, 5; 1 Tim. 6, 16;
Apoc. 21, 24; 22, 5; Ps. 13, 4 etc).
De aceea nu se poate spune de trupurile pacatosilor ca vor forma si ele o unitate, ca vor fi si pacatosii un "trup universal". Intre
cei rai, ca egoisti, nu este aceeasi unitate ca intre cei ce se iubesc. Sau cel putin nu vor fi uniti launtric intre ei, ci intr-un mod
silnic, fiecare simtind efluviile rautatii celorlalti care pe de o parte ii inrudesc, pe de alta ii tin intorsi unul de la altul. Numai prin
iubire sunt unite real persoanele si numai in iubire sunt intr-o legatura reala cu lumea. Si numai in iubire se realizeaza deplin si
are loc plinatatea existentei.

"Drept axioma a iubirii se arata ca eu-ul nu e singular, nu e monadic, ci dual, syzigie, relational, se cunoaste si se are pe sine
numai in legatura cu partenerul sau, in dualitate.. El afla pentru sine loc in existenta, se afirma in ea si se intareste definitiv in ea
numai in syzigie (in viata perechii), tinandu-se de mana cu altul.

Prin aceasta metafizica tinere de mana, el iese din ceata semiexistentei, gaseste puterea sa si realitatea sa in lume. In taina ei,
persoana are nevoie sa se vada, sa se cunoasca si sa se iubeasca pe sine in oglinda duhovniceasca a altuia".

Desigur e o taina neinteleasa de noi faptul ca pe de o parte trupurile pacatosilor se resimt si ele de invierea lui Hristos, inviind si
ele, pe de alta, nu se impartasesc de slava trupului inviat al Domnului. Teologul rus Nesmelov a incercat sa explice invierea
trupurilor pacatosilor prin aceea ca Domnul, inviind natura omeneasca pe care a luat-o, a facut vesnica natura general-
omeneasca, dat fiind ca natura Lui inviata n-a constituit un ipostas omenesc separat. inviind El, invierea a devenit "o lege" pentai
toti, asa cum murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toti.

"Daca Hristos ar fi fost numai un om ideal de sfant, Fiu al lui Dumnezeu dupa har, nu dupa fiinta, invierea Lui ar fi avut un
caracter individual, de "minune", care, asemenea luarii lui Ilie la cer, ar fi marturisit doar despre milostivirea exclusiva a lui
Dumnezeu fata de El, dar in nici un fel nu ar fi influentat destinul intregii omeniri". "Drept temei al minunii invierii ar fi servit
atunci, evident, nu demnitatea firii omenesti, ci demnitatea morala personala a acestor drepti asupra carora s-ar fi savarsit
minunea".

In baza unitatii ipostasului dumnezeiesc al lui Hristos "natura omeneasca a primit in El o demnitate pe care ea insasi prin sine nu
o are si nu o poate avea; ea a devenit trupul propriu al lui Dumnezeu". Iar inviind-o, a facut-o "trupul Sau vesnic". El a luat
natura omeneasca nu in sens individual, ci "general-omenesc si ea este intru totul identica cu natura purtatorilor ei. Astfel,
primind-o prin actul invierii Sale in unire vesnica cu Sine, eo ipso El face partas de vesnicie tot neamul omenesc in deplinatatea
compozitiei lui.

Dupa invierea lui Hristos din morti, fiecare om este purtatorul naturii vesnice, nu pentru ca el insusi prin sine este trup al lui
Hristos, ci pentru ca fiecare om poarta aceeasi natura pe care Hristos a facut-o natura vesnica; asa ca dupa natura sa umana, ca
unul ce e de o fiinta cu Hristos, fiecare om este inevitabil membru al trupului vesnic al lui Hristos.

In lumina acestei invataturi, pentru noi e clar ca pacatosii vor invia nu pentru a primi rasplata pentru viata lor de pacat, ci, invers,
ei primesc rasplata pentru viata lor de pacat pentru ca vor invia inevitabil din morti. Iar invierea lor este inevitabila pentru ca -
indiferent de viata lor pacatoasa - in virtutea invierii lui Hristos ei sunt totusi beneficiari ai naturii vesnice si trebuie sa apartina
neaparat vesniciei.

Astfel Hristos este incepatura neamului, cauzatorul, izvorul "vietii vesnice" a omenirii, in acelasi fel cum este in raport cu viata
naturala, vremelnica, stramosul Adam. Ceea ce a fost odinioara actul creatiei omului, adica principiul si cauza existentei omenesti
indeobste, aceea a devenit invierea lui Hristos, adica principiul si cauza "vietii vesnice" in cer, in alte conditii de existenta.

S-ar putea spune deci ca toti vor invia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos. Dar nu toti vor invia spre fericire, intrucat
fericirea este o problema de decizie personala a fiecaruia pentru comuniunea cu Hristos. Hristos nu are in Sine toate persoanele
umane, ci toata natura umana. Daca ar avea in Sine toate persoanele, El ar fi o pluralitate de persoane si o pluralitate de libertati.
Dar atunci n-ar mai fi persoane umane in afara lui Hristos. In unitatea de natura cu Hristos avem o baza pentru comuniunea
usoara cu El, dar nu avem mantuirea noastra decisa fara noi. Chiar si pacatosii invie in baza unitatii de natura cu Hristos, ca sa
poata contempla vesnic putinta ce au avut-o de a se mantui, dar pe care nu au folosit-o datorita libertatii lor care a refuzat
comuniunea a carei baza li s-a dat.

Sfantul Chiril din Alexandria spune acelasi luciu: "Ratiunea invierii trece asupra tuturor pentru invierea Mantuitorului, Care ridica
cu Sine toata firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de pacat. Caci ei vor fi dusi la iad primind invierea numai
pentrii a fi pedepsiti. Dar ea va folosi mult celor ce s-au exercitat in viata aleasa, caci vor primi invierea pentru impartasirea de
bunatatile cele mai presus de minte".

La fel, insusirea de a fi proprie lui Hristos se extinde la toti, buni si rai, dar nu e pentru toti aceeasi, ci celor ce cred in El invierea
le este pricina de inrudire adevarata si de cele ce provin din ea.
Hristos ne are pe toti, intrucat S-a facut om ca toti; toti suntem ai Sai. In aceasta sta poate pricina invierii tuturor. Nimic omenesc
nu poate disparea pe veci, caci nimic al lui Hristos nu poate disparea. Dar impartasirea de fericire depinde de vointa personala a
fiecaruia. Caci "toti ii vor fi proprii intrucat sunt oameni ca si El; tuturor le e comuna insusirea de a-I fi proprii, atat celor ce-L
cunosc, cat si celor ce nu-L cunosc pe El. Caci S-a facut om, nu daruindu-Se unora, iar altora nu, ci indurandu-Se de toata firea
cazuta".

Deci ceea ce depinde de El - invierea - o daruieste tuturor, fericirea insa depinde de aderarea voluntara a fiecaruia la El.
Incoruptibilitatea intregii materii va depinde de puterea unui act conservator vesnic al lui Dumnezeu.

pr. prof Dumitru Staniloae

Inmormantarea Domnului

Aceasts este istorisita de catre toti Evanghelistii:

Matei XXVII, 57-60
Marcu XV, 42-47
Luca XXIII, 50-56
Ioan XIX, 31-42.

Ea este precedata de urmatoarele momente istorice:

a) Iudeii iau masuri pentru ingroparea rastignitilor. Legea romana ordona, in general, ca trupurile rastignitilor sa ramana pe
cruce, spre a servi ca hrana fiarelor si pasarilor de prada. Legea mozaica, pe care romanii o ingaduiau iudeilor, oprea insa acest
obicei, poruncind ca lesurile celor spanzurati pe lemn sa fie ingropate in aceeasi, zi, inainte de apusul soarelui (Deut. XXI, 23). In
plus, nici un trup nu trebuia sa spanzure pe lemn in zi de sarbatoare, ca sa n-o spurce.

Graba iudeilor de a lua primele masuri pentru inmormantarea rastignitilor nu porneste insa numai din scrupule religioase, ci si din
motive de ordin psihologic: Daca nu se elimina mai curand orice urma a existentei lui Iisus, s-ar putea ca, din cauza semnelor si
minunilor savarsite in timpul agoniei Sale, poporul sa revina si sa creada intr-insul. De aceea, dupa cum ne informeaza autorul
Evangheliei a patra, sinedristii trimit indata o delegatie la Pilat si-l roaga sa ingadue ca cei rastigniti sa fie ingropati inainte de
apusul soarelui, dupa care incepea sarbatoarea Pastilor (Ioan XIX, 31).

b) Pilat ingaduie ingroparea victimelor, dar ordona verificarea prealabila a decesului. In acest scop, el trimite ostasi pe Golgota
- altii decat aceia care pazeau crucile. Ostasii aplica celor doi talhari rastigniti impreuna cu Domnul pedeapsa zdrobirii fluierelor
picioarelor, care grabeste procesul mortii si face cu neputinta reintoarcerea vietii. Zdrobirea fluierelor picioarelor (crurifragium)
era ultimul si cel mai ingrozitor act de cruzime fata de cei rastigniti. Ea era de prisosi pentru Iisus, care murise: de cateva minute.

Ca sa-I asigure totusi o moarte definitiva, sutasul infige: sulita in coasta Lui Iisus, strapungandu-I inima. Din rana, a iesit sange si
apa, ceea ce arata evidenta decesului. Biserica vede in aceste doua elemente simbolul Sfintei Euharistii si simbolul Tainei
Sfantului Bbtez si le aminteste totdeauna la Proscomidie (Ioan XIX, 31-37).

a) Iosif din Arimatea, membru al sinedriului si prieten intr-ascuns al Mantuitorului, vine la Pilat si cere trupul lui Iisus. Pilat se
mira cand afla ca Iisus a murit atat de curand. Centurionul e insa de fata si confirma spusele lui Iosif. Legea iudaica interzicea
inmormantarea onorabila a rastignitilor. Legea romana ingaduia insa, in anumite cazuri si numai pe baza unei autorizatii speciale
date de catre autoritatea locala suprema, ca victimele sa fie cedate rudelor sau cunoscutilor in vederea inmormantarii. Pilat
aproba deci cererea lui Iosif, conformandu-se datinilor romane (Digeste XLVIII, 24). Altfel, trupul Domnului urma sa fie aruncat
de ostasi in groapa comuna pregatita pentru cei rastigniti (Ioan XIX, 38).

d) Coborarea lui Iisus de pe Cruce si pregatirile de inmormantare se fac de catre Iosif din Arimatea, ajutat de Nicodim si de
femeile mironosite. Nicodim era, ca si Iosif, membru al sinedriului. El facuse parte dintre ucenicii ascunsi ai Mantuitorului. Acum,
se da pe fata cu curaj si aduce pentru inmormantarea Domnului ca la o suta de litre (cca 30 litri) amestecatura de smirna si de
aloe. Iosif aduce un giulgiu de in de mare pret si ofera Mantuitorului mormantul pregatit pentru sine si situat in gradina sa din
vecinatatea Golgotei. Traditia ne spune ca, de pe Cruce, Domnul a fost coborat in bratele Maicii Sale, care asista la imbalsamare
si inmormantare.

Dupa obiceiul vremii, Trupul lui Iisus a fost spalat, uns cu smirna si aloe si infasurat in giulgiuri speciale cu care se infasurau pe
rand mainile si picioarele, cu care se inveleau capul si mai apoi in giulgiul cel mare, cu care se acoperea in intregime tot corpul.
Aromatele se turnau pe trup, pe giulgiuri si in mormant; de aceea s-au adus in cantitate atat de mare (cca 30 kg.).
Dintre pregatiirile pentru inmormantare, a lipsit doar ungerea cu mir. Mironositele n-au mai avut vreme sa pregateasca dupa
randuiala mirul, deoarece se apropiase momentul inceperii praznicului Pastilor iudaice. Ele se gandeau sa completeze
imbalsamarea Mantuitorului indata dupa trecerea primei zile de Pasti, cand trebuiau sa se odihneasca, potrivit prescriptiunilor
Legii mozaice (Marcu XVI, 1; Luca XXIV, 1). Mirungerea fusese primita insa de Domnul, in chip profetic, cu cateva zile mai inainte
(Matei XXVI, 6-13). El a primit deci in intregime ceremonialul unei inmormantari onorabile. In plus, a fost invelit intr-un giulgiu de
in, facut adica din panza folosita pentru confectionarea vesmintelor preotesti, aratandu-ni-se si prin aceasta ca El este vesnicul
nostru Arhiereu la Tatal (Evrei V, 1; VII, 24, 27).

e) inmormantarea Domnului s-a facut de catre Iosif si Nicodim, spre asfintitul soarelui. Femeile nu participau la acest act
funerar, rezervat numai barbatilor. Ele stateau deoparte, privind totul in tacere. Mormantul era sapat piezis in stanca si consta
dintr-o cripta precedata de un mic vestibul, care se inchidea cu o piatra verticala greu de urnit. Era un mormant nou, in care nu
fusese asezat nimeni pana atunci. Acolo au asezat deci Trupul Domnului si, dupa ce au pravalit piatra la usa lui, Iosif, Nicodim si
sfintele femei, s-au inapoiat in oras, ca sa respecte odihna Sabatului si a Pastelui iudaic. Era ultimul Sabat si ultimul Paste
praznuit de Ucenicii Domnului dupa Legea Veche. Asa se incheie, dupa Sfintele Evanghelii, Patimile Mantuitorului.

Paza si sigilarea mormantului

Sf. Evanghelist Matei ne informeaza ca sinedristii nu s-au multumit cu ceea ce se facuse. Ei constata cu surprindere ca Iisus are
adepti chiar intre dansii. Ei afla ca poporul, vazand minunile care insotisera moartea lui Iisus, regreta cele intamplate si-s gata sa
creada intr-Insul. Ei isi amintesc, in sfarist, ca Nazarineanul pe care-L rastignisera anuntase ca a treia zi va invia din morti.

Pentru toate acestea, ei cad pe ganduri, se intrunesc in graba si trimit o delegatie la Pilat, cerandu-i paza in jurul mormantului.
Plictisit de cazul lui Iisus, care-l turburase atata, si ostil credintei in posibilitatea invierii unui mort, Pilat le raspunde ironic: "Aveti
straja! Mergeti de intariti cum stiti". Multumiti de acest raspuns, delegatii sinsdriului iau deci cativa ostasi romani - cel putin patru
- si merg de sigileaza mormantul, dupa ce se asigura, in fata strajerilor, ca Trupul lui Iisus se afla acolo.

Dupa o veche traditie, garda era comandata de centurionul Petronius si primise ordin sa pazeasca mormantul timp de trei zile si
trei nopti. Pecetluirea facuta de iudei in fata lor trebuia sa garanteze ca mormantul se va pastra neatins. Comentatorii noteaza,
pe buna dreptate, ca nici un rastignit n-a fost urmarit si dupa moarte cu atata furie si ca nici un mort n-a primit vreodata atata
cinstire din partea adversarilor sai.

Fara sa-si dea seama, sinedristii indeplineau insa un act cu totul providential pentru credinta noastra: stabileau realitatea istorica
a Mortii si a Invierii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Caci asa ne arata Sf. Matei, cand scrie: "Iar a doua zi, care este dupa
Vineri, s-au adunat mai marii preotilor si fariseii la Pilat, zicand: Doamne, ne-am adus aminte ca amagitorul acela a zis, inca fiind
in viata: Dupa trei zile Ma voi scula. Deci porunceste sa fie pazit mormantul pana a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui
noaptea, sa-L fure si sa spuna poporului ca s-a sculat din morti si sa fie astfel ratacirea de pe urma mai rea decat ceia dintai. Zis-
a lor Pilat: Aveti straja, mergeti de intariti cum stiti. Iar ei mergand, au intarit mormantul cu straja si au pecetluit piatra" (Matei
XXVII, 62-66).

Si Biserica ne invata ca Domnul, pe cand zacea cu Trupul in mormant, s-a coborat in iad cu sufletul, ca sa binevesteasea si acolo
implinirea profetiilor mesianice si inceputul prabusirii puterii diavolului si a mortii (Ef. IV, 9; I Petru III, 18-20; Iv, 6).

Iar Sfintele si mantuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se incheie cu invierea Sa din morti, dogma fundamentala a
credintei crestine si temeiul nadejdii noastre in invierea mortilor (I Cor. XV, 1-34).

Rastignirea

Din clipa in care Pilat renunta la dreptul sau de gratiere si il preda pe Iisus evreilor, Domnul este parasit in mainile calailor Sai.
Sinedristii, pe care ii vom regasi pe Golgota, grabesc pornirea convoiului, caci in acea seara se praznuiau Pastile si pana atunci
osanditul trebuia sa-si fi dat sufletul. Impreuna cu Iisus aveau sa fie rastigniti si doi talhari, condamnati probabil mai de mult, pe
care Pilat, in semn de dispret fata de iudei, ii asociaza la supliciul Aceluia socotit drept regele lor.

Osanditii trebuiau sa-si poarte singuri crucea pana la locul executiei, ei fiind dati in grija unui sutas, ajutat de o mica unitate de
ostasi romani. Evreii il duc la moarte, dar romanii sunt cei ce supravegheaza executarea pedepsei.

In urma venea multime mare de popor, dintre care nu toti erau impotriva lui Iisus. Fiind ajunul Pastilor, in Ierusalim se aflau in
acel moment numerosi pelerini veniti cu prilejul sarbatorilor, care vor fi urmat convoiul osanditilor, atat din curiozitate, cat si
poate dintr-un sentiment de compasiune pentru Iisus, despre care auzisera atatea.
Iata-L deci pe Fiul Tatalui, care Se intrupase spre a-1 mantui pe om, ducandu-Si cu anevoie crucea catre locul unde avea sa
patimeasca. Acela care ii indemnase pe ucenicii Sai sa-si poarte crucea, simbol al acceptarii suferintelor, indeplineste acum
aceasta lucrare in toata cruda ei realitate. Pentru Iisus crucea nu mai este un simbol, ci un obiect care apasa cu toata greutatea
pe firavii Lui umeri. Ducandu-Si crucea, El simte povara conditiei umane, ingreuiata de noianul pacatelor.

Chinurile Domnului, care la Ghetsimani fusesera numai spirituale, sunt acum sporite de suferinta trupeasca, caci spre a ne izbavi
El trebuia sa sufere nu numai in cuget, ci si in sfant trupul Sau. Fiind foarte slabit din pricina flagelarii care precedase acest
supliciu, Iisus Se prabusea sub greutatea poverii. De aceea romanii au apelat la ajutorul unui om strain de Iisus, care sa-I ajute la
purtarea crucii.

Toti sinopticii relateaza ca, in drum spre Golgota, ostasii oprira un trecator, Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, dupa
cum precizeaza Marcu (Marcu 15, 21), si il silira sa duca crucea. Simon se supuse fara impotrivire la aceasta porunca si, purtand
crucea, merse in urma lui Iisus pana la locul supliciului (Luca 23, 26). Se pare ca, ulterior, Simon s-a convertit. Sfantul Pavel, in
epistola catre romani, pomeneste pe un anume Ruf "cel ales intru Domnul" (Rom. 16, 13). Daca acest Ruf era cu adevarat
feciorul cirineianului, inseamna ca fapta lui Simon rodise insutit pentru neamul lui.

Trebuie retinut amanuntul notat de Luca, si anume ca Simon venea de la tarina. Rezulta deci ca - asa cum s-a mai subliniat -
evenimentul a avut loc in ajunul Pastilor, caci in zi de praznic nimeni nu ar fi cutezat sa mai iasa la camp.

Lui Simon i s-a daruit cea mai mare gratie, de care nu s-au invrednicit nici apostolii: aceea de a purta crucea Domnului,
contribuind astfel la usurarea suferintelor Sale. Hristos este Dumnezeu, dar si om adevarat, in aceste ceasuri cumplite, Logosul
acorda intaietate omenitatii din Hristos: El infraneaza puterea dumnezeirii pentru ca omul sa fie lasat singur prada durerii si s-o
invinga. Iisus sufera ca om si de aceea are nevoie de un alt om cu care sa imparta suferinta, care sa-L ajute la purtarea crucii.
Aceasta nu este un semn de neputinta, ci de smerenie, un alt aspect al chenozei, ce merge pana la asumarea tuturor trasaturilor
omenesti, care nu constituie alunecari spre pacat. Acceptand ca un altul sa-L sprijine si sa-I ia o parte din povara, Hristos alunga
orice urma de orgoliu. Exista o ispita subtila si in dorinta de a infrunta singur suferintele, bizuindu-te pe propriile puteri. Domnul o
respinge, primind sa fie ajutat. Gandul ca si Hristos a avut nevoie de o prezenta omeneasca si a ingaduit ca un altul sa fie alaturi
de El este de natura sa ne mangaie si sa ne faca sa nu dezna-dajduim atunci cand simtim ca ne lasa puterile. Ucenicii lui Hristos
nu vor fi insa niciodata singuri cu crucea ce le-a fost harazita, caci Domnul este pururea cu ei, ajutandu-i sa o poarte.

Printre cei care urmau lui Iisus pe drumul spre locul Capatanii se aflau, dupa marturia lui Luca, si unele femei "care se bateau in
piept si II plangeau" (Luca 23, 27). Vazandu-le, Domnul Se intoarse catre ele si le spune: "Fiice ale Ierusalimului, nu Ma plangeti
pe Mine, ci pe voi plan-geti-va si pe copiii vostri" (23, 28), adaugand o profetie care reaminteste o proorocie a lui Osea: "Caci
iata, vin zile in care vor zice: Fericite sunt cele sterpe si pantecele care n-au nascut si sanii care n-au alaptat!" (23, 29).

Mantuitorul Se infioara la gandul incercarilor ce le asteapta pe aceste femei, dar si pe cei ce vor veni dupa ele. El sufera in
cugetul Sau pentru destinul tragic al lui Israel, pe care a nadajduit de atatea ori ca ar putea sa-l indeparteze si care acum ii apare
de neinlaturat. La chinul Sau se adauga gandul la suferintele pe care le va indura poporul evreu.

In legatura cu prezenta acestor femei ce il compatimesc pe Iisus si plang pentru El, trebuie subliniat ca nicaieri in Evanghelii nu
apare vreo femeie care sa manifeste ostilitate fata de Mantuitorul. Chiar in clipa cand iudeii il trimit la moarte, femei din Ierusalim
il urmeaza plangand. Prin ele, Israel participa la suferintele lui Hristos, indreptatind astfel speranta exprimata de Sfantul Pavel
potrivit careia o ramasita, aleasa prin har si apartinand poporului ales, va dobandi ceea ce au pierdut ceilalti (Rom. 11, 5-7).
Evreii nu au fost numai calai; printre ei s-au aflat si ucenici, care se cutremurau de suferintele lui Iisus, precum si femeile care L-
au insotit pe Golgota. Vestind fiicelor Ierusalimului nenorocirile ce vor veni, Iisus adauga: "Daca fac acestea cu lemnul verde, cu
cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 31), intrebare de natura sa nedumereasca. Pare ca lemnul verde il inchipuie chiar pe Hristos,
asemuit unui copac fecund, pe cand prin cel uscat El intelege pe cei secatuiti de o viata spirituala si rosi de pacate. Daca El, Fiul
Tatalui, Mielul cel fara de prihana, trebuie sa patimeasca astfel, ce vor avea de indurat cei apasati de greutatea pacatelor proprii?
Domnul ii vizeaza aici in primul rand pe cei vinovati de moartea Lui, dar si pe ratacitii ce vor veni. intrebarea Sa rasuna profetic
peste veacuri.

Pe cand Mielul, ce ridica pacatele lumii, Se indrepta sangerand spre locul unde avea sa fie rastignit, preotii si arhiereii junghiau in
templu mieii pastrati pentru marea sarbatoare si se pregateau sa serbeze Pastile! Hristos, a Carui jertfa fusese prefigurata de
uciderea mielului pascal, va patimi in ziua si la ceasul cand evreii faceau pregatirile pentru praznu-irea Pastilor.

Si totusi, cei de fata raman orbi si nu inteleg ca sub ochii lor se implinesc cele prefigurate in vechea alianta si prevestite de
prooroci... Este cea mai cumplita orbire colectiva din istorie - bogata, de altfel, in numeroase rataciri. Cei care urcasera la
Ierusalim pentru a participa la cina pascala sunt fara sa vrea si fara sa stie martori la Jertfa Mielului, care se implineste spre
mantuirea lor si a tuturor oamenilor.
Evanghelistii se dovedesc extrem de concisi in relatarea rastignirii. Mai mult decat oricand se observa aici sobrietatea lor, teama
de a se opri asupra unor amanunte menite sa raneasca sensibilitatea si sa creeze efecte dramatice. Ei evita constant tot ce poate
stimula imaginatia si se limiteaza in relatarile lor la ceea ce este esential si semnificativ din punct de vedere spiritual. "Si cand au
ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga"
relateaza Luca extrem de succint (23, 33).

Denumirea de Capatana sau Golgota a locului isi gasea explicatia in forma ridicaturii stancoase pe care aveau sa se inalte crucile.
El se afla situat in nordul Ierusalimului, langa poarta Damascului. Sfantul Ioan Hrisostom spune ca Hristos a fost ucis in afara
orasului si a zidurilor acestuia, tocmai pentru ca jertfa Sa este universala.

Dupa o veche traditie ebraica, pe Golgota s-ar fi aflat ingropat craniul lui Adam, credinta de natura sa sugereze numeroase
conexiuni. Tot aici ar fi vrut Avraam sa-l jertfeasca pe Isaac, personaj biblic in care exegetii au intrezarit prefigurarea lui Hristos.
Ierusalimul constituie de altfel axul in jurul caruia graviteaza toate religiile abrahamice si, dupa spusele profetilor, tot aici va avea
loc Judecata de Apoi si va incepe transfigurarea finala. Numai la Ierusalim putea deci Fiul lui Dumnezeu sa patimeasca si sa
invinga moartea.

Inainte de a fi tintuit pe cruce, lui Iisus I se da sa bea vin amestecat cu fiere, dupa Matei, cu smirna, dupa Marcu; dar gustandu-l,
Domnul il respinge. Era obiceiul ca o astfel de bautura ametitoare sa fie data osanditilor inainte de supliciu, pentru a-i face sa
indure mai usor chinurile. Matei mentioneaza fierea poate tocmai pentru a sublinia din nou implinirea unei profetii: "Si mi-au dat
spre mancarea mea fiere si in setea mea m-au adapat cu otet" (Ps. 68, 25). Partea a doua a profetiei se va realiza peste cateva
ceasuri.

Marcu este singurul evanghelist care consemneaza ora cand a avut loc rastignirea: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea"
(Marcu 15,25). Deasupra crucii Mantuitorului, Pilat poruncise sa se puna o tablita cu inscriptia: "Iisus Nazarineanul, imparatul
iudeilor" (Ioan 19, 19), scrisa in evreieste, latineste si greceste. Ioan afirma ca arhiereii, nemultumiti de aceasta formulare, s-au
dus la procurator si l-au rugat sa schimbe textul: "Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor" (19,
21), sugerara ei. Pilat insa, de data aceasta, nu s-a mai lasat influentat si a ramas la punctul sau de vedere. "Ce am scris, am
scris" (19, 22) le raspunde el scurt preotilor evrei, fara a mai admite o noua discutie. Din pacate, procuratorul se hotaraste cam
tarziu sa-si mentina autoritatea; totusi, este impresionant de constatat cum, afirmand demnitatea imparateasca a lui Hristos, el
exprimase fara sa-si dea seama un adevar a carui insemnatate nici nu o sesizeaza. Semnificativ este si faptul ca inscriptia apare
scrisa in limbile celor trei mari culturi, care isi vor pune succesiv pecetea pe religia intemeiata de Iisus. Iudeea, Elada si Roma
sunt astfel prezente pe Golgota, asistand la nasterea Bisericii crestine si a unui nou mod de adorare a Divinitatii.

Sobrietatea naratiunii evanghelice, care elimina orice detaliu macabru si evita continuu sa cada in patetism, eludeaza momentul
infricosator in care Fiul Tatalui este pironit in cuie si tintuit pe lemnul crucii si toata suferinta ce a incaput in acele clipe in care s-a
indeplinit mantuirea noastra. Doar Luca mentioneaza cateva cuvinte ale Mantuitorului, care depasesc in dragoste jertfelnica tot
ceea ce rostise El pana atunci. Pe cand ostasii de fata il huleau si isi bateau joc de El, Domnul se ruga: "Parinte, iarta-le lor, ca nu
stiu ce fac" (Luca 23, 34). El nu ridica glasul spre a Se plange sau spre a-i ameninta pe calaii Sai, ci doar spre a Se ruga ca Tatal
ceresc sa le ierte acest pacat. in apararea evreilor, Iisus invoca argumentul nestiintei: nici iudeii, nici ostasii romani nu banuiesc
ca il rastignesc pe Fiul lui Dumnezeu. De fapt, acesta este cel mai puternic temei pentru care Israel poate fi absolvit de pacatul
sau. Sfantul Petru va afirma cu tarie: "Si acum, fratilor, stiu ca din nestiinta ati facut rau ca si mai-marii vostri" (F.A. 3, 17), iar
Sfantul Pavel va sublinia si el ca iudeii L-au osandit pe Iisus "necunoscandu-L" (F.A. 13, 27).

Claudel spune ca rugaciunea de pe cruce a Mantuitorului a fost ascultata - cum ar fi putut fi altfel? - si ca Israel, fiul risipitor
indragit de Dumnezeu, in ciuda caderilor sale, se va mantui pana in cele din urma. Tot el subliniaza cu subtilitate ca evreii, desi
au facut posibila jertfa de pe cruce, sunt totusi primii care s-au bucurat de roadele ei, intrucat pe cand scump sangele lui Hristos
curgea pentru mantuirea tuturor oamenilor, El Se ruga in primul rand pentru iertarea fiilor lui Israel385. Ultimul Lui gand merge
deci catre poporul Sau, de soarta caruia Se infioara.

Indata ce sfarsira cu rastignirea, ostasii luara hainele lui Iisus si le impartira intre ei. Era obiceiul ca hainele osandirilor la moarte
sa fie date celor care supravegheau indeplinirea sentintei. Soldatii se gasira insa de data aceasta in incurcatura, deoarece
camasa, fiind fara cusatura si tesuta in intregime, nu putea fi sfasiata. Atunci le dadu in gand sa o traga la sorti. Pe cand Hristos
patimea pentru noi toti, cei ce il pazeau se dedau la un joc de noroc spre a-si insusi ultimele lucruri ramase de la El. Fiul Tatalui
paraseste aceasta lume dezbracat de orice podoaba si lipsit de tot ce ar fi putut poseda, dand astfel pilda suprema a renuntarii
totale, deoarece primeste moartea intr-o stare de umilire desavarsita.

Actul ostasilor face parte din seria faptelor ce fusesera proorocite de profetii care, cu veacuri in urma, anticipand intr-un mod
uluitor, pana in cele mai mici amanunte, Patimile lui iisus. Sfantul Ioan Evanghelistul confirma ca prin tragerea la sorti s-a implinit
profetia (Ps. 21, 20) unde se spunea: "impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au aruncat sorti" (Ioan 19, 24). De la
Augustin incoace exegetii s-au deprins sa vada in camasa fara cusatura simbolul Bisericii lui Hristos, ce nu poate fi nici impartita,
nici dezbinata.
Dar pare ca acel joc infam, ce consta in a trage la soiti hainele Celui care "intemeiase pamantul pe ape", nu era inca suficient
spre a umple paharul cu umilinte pe care Hristos trebuia sa-l soarba pana la ultima picatura, in timp ce Iisus, cu bratele intinse pe
crucea inaltata intre cer si pamant, patimea pentru a readuna in jurul Sau si pentru a readuce la Tatal tot ce odinioara zidise, si
pe cand sangele Sau se prelingea pe pamant sfintindu-1, cei ce treceau indrazneau sa-L infrunte chiar si in acea clipa suprema.
Unii isi aminteau de invinuirea privind daramarea templului si il sfidau: "Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti,
mantuies-te-Te pe Tine insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!" (Matei 27, 40). Iar arhiereii, carturarii si
batranii - toti venisera deci pe Golgota sa asiste la rastignirea lui Iisus - isi bateau si mai amarnic joc de El, spunand: "Pe altii i-a
mantuit, iar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Daca este regele lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede in El.
S-a increzut in Dumnezeu: Sa-L scape acum, daca-L vrea pe El! Caci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu" (27, 42-43).

Cumplite sunt aceste provocari; ele oglindesc din nou interventia duhului celui rau, inrudindu-se in intelesul lor adanc cu ispitirile,
si totodata pun iarasi in lumina nedumeririle evreilor. in esenta, ceea ce I se cere lui Hristos, pana in ultima clipa, este un miracol
uluitor: sa-Si arate puterea coborand de pe cruce si nimicindu-Si calaii, pentru ca numai astfel vor crede in El. Este de presupus
ca unii dintre cei care rosteau aceste hule erau sinceri; poate ca ei chiar asteptau minunea menita sa-L salveze de supliciu si sa le
intareasca credinta. Un asemenea miracol i-ar fi putut desigur converti pe multi. Mantuitorul insa a evitat continuu sa recurga la
minuni menite sa starneasca uimirea si sa excite curiozitatea, fara insa a produce o prefacere launtrica, deoarece astfel de minuni
ar fi avut un caracter de constrangere si ar fi dus la convertiri superficiale, realizate cu pretul violarii libertatii persoanei. Si apoi,
tinea de o randuiala mai adanca, pe care noi nu o putem patrunde intru totul, ca omul sa fie mantuit prin suferinta si jertfa, si nu
printr-un act de putere. Pe cruce Iisus nu savarseste nici o minune, dar prin suferinta Sa tacuta si primita cu rabdare El ne
izbaveste pe toti de sub stapanirea pacatului si a mortii. Fiecare picatura din sfant sangele Sau sterge cate una din faradelegile
noastre.

Sub ochii celor ce treceau pe Golgota avea loc cea mai mare minune din cuprinsul istoriei: portile cerului se deschideau si omul,
izbavit de moarte, regasea comuniunea cu Tatal ceresc. Si totusi, martorii acestui eveniment unic, neintelegand nimic, continuau
sa ceara o minune. Dar cuvintele aruncate de catre arhierei in obrazul lui Hristos includeau inca o intentie demonica: aceea de a
surpa increderea lui Iisus in Tatal, Care aparent il parasise, lasandu-L prada mortii. Se simt din nou uneltirile celui rau, care
nazuieste sa-L rupa pe Hristos de Tatal picurand in sufletul Sau deznadejdea in fata unei morti nedrepte. Duhul intunericului
incearca, prin glasul arhiereilor si al trecatorilor lipsiti de suflet, sa trezeasca in Hristos spiritul de revolta, tendinta de
autoafirmare, cu scopul de a-L face sa Se opuna Tatalui, sa-L infrunte. Dar ceea ce satana nu izbutise odinioara, pe muntele
Carantaniei, cand folosise mirajul placerii si al puterii, nu ii va fi dat nici acum sa obtina, in ciuda suferintei care punea stapanire
pe trupul lui Iisus.

Tocmai prin faptul ca a acceptat in mod liber suferinta si a indurat-o rara carteala si revolta a putut Hristos sa ne mantuiasca.
Sfantul Pavel si toti ceilalti scriitori neotestamentari subliniaza in repetate randuri ca Mantuitorul a dat dovada de cea mai deplina
smerenie, facandu-Se ascultator "pana la moarte, si inca moarte de cruce" (Filip. 2, 8). Prin cruce Domnul a biruit orgoliul,
precum si orice tendinta de autoafirmare care se afla la originea tuturor pacatelor. Acceptand sa fie asezat in rand cu ultimii
dintre nelegiuiti, sa sufere supliciul cel mai hulit, El a lepadat orice mandrie si S-a supus intru totul Tatalui, rabdand ocari si
insulte fara a Se plange sau a-i blestema pe calaii Sai. Blandetea, supunerea la vointa Tatalui constituie trasaturile cele mai
caracteristice ale Mielului lui Dumnezeu, asa cum fusese intrezarit cu veacuri in urma de Isaia, in viziunea sa profetica: "Chinuit a
fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o
tund, asa nu Si-a deschis gura Sa" (53, 7).

Spre a-l mantui pe omul care se pierduse tocmai prin dorinta de a se opune Tatalui si de a-si fauri o vointa autonoma,
neatarnata, Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care intruchipeaza atotputernicia divina, "Se jertfeste in mod liber si renunta la orice
putere si mai ales la orice vointa de putere", facand ca atotputernicia Sa sa se preschimbe in darul de a birui prin rabdare. Iisus
afirmase singur despre Sine: "Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, fiindca Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-1 ia de la
Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-1 iau. Aceasta porunca am primit-o de la
Tatal Meu" (Ioan 10, 17-18).

Cuvintele de mai sus dezleaga intrucatva, atat cat poate fi ea dezlegata, taina cea de nepatruns a jertfei Fiului lui Dumnezeu. Ele
atesta o data mai mult deplina libertate in care Hristos isi ofera propria viata, precum si faptul ca, savarsind de buna voie aceasta
jertfa suprema, El indeplineste dorinta Tatalui si face astfel sa creasca neincetat dragostea dintre Tatal si Fiul. Schillebeecks
subliniaza ca numai pe plan uman putea daruirea eterna a Fiului fata de Tatal sa capete forma de jertfa. De aceea Patimile
constituie, dupa el, manifestarea suprema a dragostei Fiului fata de Tatal si a Tatalui fata de Fiul. A fost deci necesara aceasta
chenoza suprema a Fiului, aceasta predare a Sa desavarsita in mainile Tatalui, indeplinita cu dragoste jertfelnica, pentru ca El sa-
Si manifeste si pe plan temporal vocatia, care consta in a sluji si a Se darui.

Jertfa lui Hristos raspunde deci unei necesitati mai adanci, care tine de profilul spiritual al celei de a doua Persoane a Sfintei
Treimi, la care precumpanesc ascultarea si slujirea fata de Tatal, izvorate dintr-o iubire nemarginita. Spre a-l impaca pe om cu
Dumnezeu si a-1 readuce in comuniune cu Divinitatea, era nevoie de Jertfa Fiului lui Dumnezeu. El isi va oferi deci viata din
dragoste pentru omul cazut, dar si spre a raspunde unei chemari mai adanci, care II indemna sa-Si arate iubirea fata de Tatal
prin supunere si daruire totala.

Sfantul loan Evanghelistul arata ca la originea jertfei Fiului se afla iubirea Tatalui fata de lumea prabusita in pacat: "Caci
Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica"
(Ioan 3, 16). Aceasta afirmatie infirma invatatura lui Anselm de Canterbury, care il infatisa pe Dumnezeu Tatal ca pe un senior
ofensat ce pretindea satisfactie pentru ca fusese insultat. Este aproape un sacrilegiu a crede ca demnitatea divina ar fi putut fi
lezata prin pacatul omului si ca, din aceasta pricina, Dumnezeu ar fi asteptat o compensatie, in schimbul careia ar fi acordat
iertarea. O asemenea conceptie vadeste o mentalitate juridica, total straina de modul in care il descopera Revelatia pe
Dumnezeu.

Daca Dumnezeu doreste mantuirea oamenilor, este din mila si din dragoste pentru fapturile Sale. Si totusi, Celui Atotputernic ii
este cu neputinta, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, a-1 sili pe om sa-L iubeasca, pentru ca asteapta de la el o dragoste izvorata
din libertate. Tocmai pentru aceasta L-a trimis El pe Fiul Sau in lume si a ingaduit ca Acesta sa sufere moarte muceniceasca spre
a-l mantui pe om prin iubire, tara a-l aduce cu sila la credinta. Hristos, urmand indemnul Tatalui, accepta sa moara pentru om,
spre a-l convinge, asa cum spunea Nicolae Cabasila, ca il iubeste cu o dragoste nebuna (manikos eros). Pentru El crucea apare ca
punctul unde se intersecteaza dragostea Sa fata de Tatal cu aceea fata de omul cazut. De aceea moartea pe cruce constituie
implinirea, la modul desavarsit, a vocatiei Sale de Fiu si de Mantuitor.

Pe cruce, Sfanta Treime Si-a aratat ca niciodata iubirea fata de om: Tatal L-a daruit pe unicul Sau Fiu pentru mantuirea noastra,
iar Fiul a patimit pentru noi impreuna cu Sfantul Duh, caci, dupa cuvantul apostolului, Hristos S-a adus lui Dumnezeu pe Sine
jertfa fara de prihana "prin Duhul cel vesnic" (Evr. 9, 14). Sfantul Duh a participat deci impreuna cu Fiul la aducerea sfintei Sale
jertfe. Insa ceea ce poate parea straniu si greu de inteles, mai ales pentru omul de astazi, este legatura dintre jertfa si
rascumpararea omului. Pentru a incerca, pe cat este posibil, dezlegarea acestei taine trebuie sa patrundem mai adanc in
semnificatia notiunii de jertfa, a carei finalitate nu se poate reduce la ispasire, caci originea ei este anterioara caderii390. Plecand
de la comentariile patristice, indeosebi de la acelea ale Sfantului Maxim, s-a ajuns la concluzia ca jertfa este structural legata de
creatie, a carei taina o descopera. insasi zidirea lumii a constituit un act jertfelnic din partea Creatorului, caci Fiul Tatalui a
cunoscut mai inainte de a o zamisli din nefiinta cata suferinta ii va pricinui acest rod al dragostei divine. De aceea Sfantul loan
Teologul il contempla pe Miel injunghiat inca de la intemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Jertfa este deci inscrisa la temelia creatiei si
tot ea va deveni, dupa cadere, mijloc de rascumparare a omului si a lumii, de restaurare a lor in har.

Daca de esenta Dumnezeirii tine autodaruirea jertfelnica, iar omul a fost zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rezulta ca jertfa este una
din modalitatile de manifestare ale chipului divin din om, modul specific prin care creatura raspunde la iubirea lui Dumnezeu. Fata
de darul pe care i l-a facut Dumnezeirea omului, aducandu-l la existenta si facandu-l stapan al intregii zidiri, omul ar fi trebuit sa
se daruiasca pe sine Tatalui ceresc, din strafundurile fiintei sale. Pe aceasta cale a dragostei jertfelnice ar fi trebuit sa paseasca
Adam, pentru a face ca chipul divin sa atinga dezvoltarea sa plenara, a carei tinta finala era dobandirea asemanarii depline cu
Divinitatea. Caderea insa l-a abatut pe om de la adevarata sa menire si a facut ca pacatul sa se interpuna intre el si Ziditorul sau.

Omul cazut, in care totusi, sub pojghita groasa a pacatului, mai licarea chipul divin, a intuit ca numai prin daruire generoasa se
mai putea apropia de Dumnezeu si putea obtine astfel iertarea. De aici aparitia sacrificiilor prezente in toate religiile, prin care
omul, nemaigasind calea unei ablatiuni personale, incerca sa-L omagieze pe Creator prin oferirea de daruri smulse naturii, ce
constituiau totodata rodul muncii si al stradaniilor sale. insa aceste sacrificii nu puteau totusi sa stearga pacatul si sa aduca
impacarea cu Tatal.

Asadar, jertfa, care initial trebuia sa fie cale spre desavarsire, plinire a destinului uman, a devenit dupa cadere, sub forma
specifica a aducerii de prinoase, mijloc de impacare a omului cu Dumnezeu. Totusi, jertfele aduse inainte de intruparea lui
Hristos, chiar si cele practicate in cadrul iudaismului, nu aveau decat o valoare de simbol, deoarece nu puteau sa-l elibereze pe
om de pacat si sa-l repuna in comuniune cu Dumnezeu. Ele indicau cel mult o anumita deschidere a sufletelor fata de Divinitate,
dar in finalitatea lor profunda ramaneau sterile.

Numai o suferinta infinita, purtata de Dumnezeul cel intrupat, putea sa topeasca tot raul si tot pacatul care deformau creatia.
Nimeni in afara de Fiul Tatalui nu poseda o asemenea capacitate de suferinta, nascuta din compatimirea iubitoare pentru
omenirea cazuta, care sa contrabalanseze pacatul intregii omeniri, anulat astfel de iubirea Sa mistuitoare. Totodata, numai El -
adica numai o fiinta neprihanita, neintinata nici de pacatul stramosesc, nici de vreunul personal - Se putea aduce pe Sine jertfa
desavarsita, menita sa-l impace pe om cu Dumnezeu.

Jertfa presupune acceptarea de a indura chinuri pentru altul, mergand pana la nimicirea propriei fiinte. De esenta jertfelor, aduse
de omul cazut, tinea consumarea pana la disparitie a prinoaselor oferite sub forma de sacrificiu. Obscurele intuitii prezente in mai
toate religiile anterioare intruparii lui Hristos au sesizat necesitatea arderii de tot, adica a distrugerii totale a animalelor
consacrate, in vederea obtinerii iertarii pacatelor.
Hristos insa nu numai ca a suferit pentru pacatele noastre, dar a primit de buna voie sa Se impovareze cu pacatul universal. "El a
purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati
vindecat", spune Sfantul Petru (I Petru 2, 24), iar Sfantul Pavel se exprima intr-un mod si mai cutremurator: "Hristos ne-a
rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Gal. 3, 13). Cum a fost cu putinta ca Hristos, fiind fara de
pacat, sa-Si asume pacatul intregii omeniri ramane o taina in veci nedezlegata. Bulgakov subliniaza ca Iisus nu numai ca
patimeste pentru pacatele lumii, dar Si le si insuseste prin dragoste compatimitoare. El, Cel fara de pacat, preia natura pacatoasa
a vechiului Adam, devenind astfel in mod real Mielul lui Dumnezeu care poarta pacatul lumii. Totusi, modalitatea asumarii
pacatului universal de catre Fiul Tatalui nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca. Aceasta este marea antinomie, asa cum o
numeste Parintele Staniloae, marea taina a solidaritatii lui Iisus cu omenirea pacatoasa. Impropriindu-Si natura umana, intinata
de caderea lui Adam, Hristos Se identifica cu tot neamul omenesc, pentru care sufera, spre a-l mantui. in calitatea Sa de cap al
omenirii cazute, al carei pacat Si-l asuma, El Se jertfeste pe Sine, aducand suprema Liturghie, care are darul de a sterge pacatele
tuturor.

Caderea primului om pricinuise o umbrire a chipului divin din om, o deformare a fiintei sale; era deci necesara o restaurare a
omului. Totodata insa, deoarece pacatul se interpusese intre om si Dumnezeu, instrai-nandu-l de Creatorul sau si izolandu-l intr-o
lume ce-i devenise vrajmasa, era nevoie de o actiune mai energica, menita sa taie raul din radacina si sa faca posibila revenirea
omului la Dumnezeu si reunificarea creatiei sfartecate prin pacat. Dar prima si cea mai dureroasa urmare a pacatului lui Adam
fusese aparitia mortii, care tindea sa-1 nimiceasca pe om si intreaga zidire, caci "printr-un om a intrat pacatul in lume si prin
pacat moartea" (Rom. 5, 12). Omul trebuia deci eliberat de povara pacatelor si izbavit de tirania mortii, iar acest lucru nu-l putea
face decat Fiul lui Dumnezeu cel intrupat.

Jertfa Fiului nu era deci ceruta de un Dumnezeu cu chip de despot, Care intelegea sa Se razbune pe omul care ii gresise si de la
care astepta plata pentru faradelegile sale, ci de cauze mai adanci, care tineau de insasi structura fiintei umane si de randuiala
acestei lumi, asa cum a fost ea conceputa de Ziditorul ei. Intreaga creatie, intinata din pricina pacatului, va trebui sa sufere o
adevarata mutatie, spre a continua sa fiinteze, transfigurata, dincolo de hotarul actualului eon. Dar numai sacrificiul Fiului lui
Dumnezeu, care singur reprezenta plenitudinea jertfei, avea darul de a topi pacatul universal si de a-1 mantui pe om si tot ceea
ce exista.

Sfantul Grigorie Teologul subliniaza ca taina rascumpararii nu poate fi explicata cu ajutorul conceptelor rationale. Tatal accepta
jertfa Fiului nu pentru ca El ar fi pretins-o, ci din iconomie, pentru ca omul sa fie mantuit si sfintit. Din marturia autorilor
neotestamentari, ca si din scrierile tuturor Sfintilor Parinti, rezulta ca rastignirea lui Hristos era singura cale de izbavire a omului,
singurul mijloc de regenerare a naturii umane intinate de pacat. Hristos, cap al intregii umanitati, pe care avea sa o mantuiasca,
trebuia sa sufere atat in trupul cat si in cugetul Sau. Sfantul Maxim a aratat ca Hristos a biruit atat ispita placerii, odinioara, pe
muntele Caran-taniei, cat si pe aceea a durerii. Comentand un pasaj din Sfantul Maxim, Parintele Staniloae subliniaza ca prin
infrangerea atat a afectelor de placere, cat si a celor de durere, Iisus a supus aceste afecte vointei omului. Astfel a neutralizat El
trasatura patimitoare din firea umana, ce aparuse in urma caderii lui Adam, dand omului posibilitatea de a nu se lasa dominat nici
de placere si nici de durere.

Cel rau a crezut ca afectele naturale, proprii firii omenesti de dupa cadere, pe care Fiul Si le-a asumat o data cu conditia umana,
se vor putea preface in pricini de razvratire impotriva Tatalui. Apare din nou cat de marginita era viziunea sa. El nici nu banuia
macar ce putere salasluia in Hristos, Care prin suferintele indurate in trupul Sau a slobozit natura omeneasca de sub stapanirea
puterilor intunericului si a facut-o apta de a se invrednici de viata vesnica.

Pe cruce Logosul infrana dumnezeirea din Hristos, pentru ca toate sa le rabde si sa le invinga omul, si nu Dumnezeul. Sfantul
Pavel si toti Sfintii Parinti accentueaza asupra suferintelor reale indurate de Iisus "in trupul carnii Lui" (Col. 1, 22). Firea divina din
Hristos nu a patimit pe cruce, spun toti Sfinti Parinti. Totusi, daca se tine seama de distinctia dintre natura si energii, se poate
spune ca Cuvantul a suferit in trup prin mijlocirea energiilor Sale. Parintele Staniloae face o analiza subtila, subliniind ca energiile
sunt manifestari voluntare si libere ale Divinitatii, prin care Dumnezeirea dezvaluie ceva din fiinta Sa si intra in legatura cu lumea
creata. Prin energii Dumnezeul Se impartaseste de suferinta spirituala indurata de om si astfel divinul si umanul se intalnesc in
patimirea inchinata Tatalui. Exista deci o intrepatrundere a celor doua firi din Hristos pe planul energiilor. Sfantul Chirii al
Alexandriei spune ca, desi Logosul este mai presus de patimire, totusi El Si-a impropriat patimile propriului Sau trup.

Sfantul Maxim arata ca pe cruce puterea divina din Hristos a patruns pana in strafundurile firii umane, realizandu-se astfel
"capatul lucrarii tainice a inomenirii lui Dumnezeu", precum si a indumnezeitii depline a naturii omenesti. Abia atunci se
desavarseste deci complexul proces inceput o data cu intruparea Cuvantului, care avea sa duca la perfecta sudare a celor doua
firi, fara ca totusi acestea sa se amestece sau sa se contopeasca vreodata. Hristos patimeste cu omenitatea Sa, dar Dumnezeul
nu ramane total strain de aceasta suferinta, tocmai pentru ca in acea clipa unirea dintre cele doua naturi atinsese punctul
culminant.

Restaurarea omului se indeplineste deci atat prin tamaduirea inclinarilor pacatoase ale trupului, cat si prin starpirea egoismului si
a tendintei de autoafirmare. Deoarece pacatul aparuse ca o consecinta a libertatii si ca o manifestare a vointei autonome, el nu
putea fi biruit decat printr-o libera renuntare la vointa proprie si prin desavarsita ascultare. "Caci precum prin neascultarea unui
om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi", spune Sfantul Pavel (Rom. 5, 19).

Supunandu-se intru totul Tatalui si lepadand orice pornire egoista, Hristos taie radacinile pacatului, la originea caruia se afla
totdeauna o hipertrofie a eului. in modul acesta, El inlatura si vrajmasia dintre oameni, separati si dezbinati de tendintele lor
egocentrice, readunandu-i in aceeasi dragoste fata de Dumnezeu, "ca prin El avem si unii si altii apropierea catre Tatal, intr-un
Duh" (Efes. 2,18). Nimicind pacatul si tamaduind firea umana, pe care o face apta sa dobandeasca nemurirea, Domnul daruieste
omului capacitatea de a reveni in comuniune cu Tatal. Astfel ia nastere un nou univers spiritual. Lumea se zideste din nou, asa
cum glasuieste o cantare a Bisericii Ortodoxe. Este vorba de o restaurare a intregii creatii, care incepe o data cu rastignirea lui
Hristos, dar se va desavarsi abia la transfigurarea finala, cand toata zidirea va fi integrata in imparatie.

Totodata, nimicind temeiurile ontologice ale pacatului si dand omului putinta sa se elibereze de el, Hristos a dat prin cruce
lovitura de gratie imparatiei intunericului: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapa-niile, le-a dat de ocara in vazul tuturor,
biruind asupra lor prin cruce" (Colos. 2, 15). Acum, pe cruce, il biruieste definitiv Fiul lui Dumnezeu pe satana. Chiar daca ulterior,
in cuprinsul istoriei, spiritul cel rau isi va mai manifesta prezenta, uneori in mod foarte dramatic, acestea nu sunt decat ultimele
zvarcoliri ale celui care, stiind ca a pierdut vesnicia, incearca sa se faca stapan pe clipa, concentrand in aceasta cele mai rafinate
si subtile ispite.

Pe cruce, asadar, Hristos sufera si ispaseste pentru noi toti, intemeind un nou legamant, al carui Arhiereu este. Jertfa adusa de El
are o valoare universala; ea ridica pacatele tuturor oamenilor, savarsite in cuprinsul intregii istorii, deci si cele infaptuite dupa ce
va fi avut loc rastignirea Sa. Sfantul Ioan il vede pe Miel injunghiat pana la sfarsitul istoriei, pentru ca jertfa Fiului continua sa fie
adusa in cer si pe pamant pana la mantuirea ultimului pacatos. De aceea Sfantul Pavel II numeste pe Hristos "Arhiereu in veac"
(Evr. 6, 20), intrucat Jertfa Sa este pururea lucratoare. Pe scaunul slavei, El Se afla asezat de-a dreapta Tatalui, prelungindu-Si
acolo slujirea arhiereasca (Evr. 10, 12), dar asumandu-Si simultan si demnitatea imparateasca, manifestata plenar prin inviere.

Dar pentru ca omul sa se poata bucura de roadele jertfei lui Hristos, el trebuie sa raspunda la chemarea lui Dumnezeu, sa-si
deschida sufletul fata de Cel care, insufletit de o dragoste nemarginita, a venit in apropierea lui si Si-a dat viata pentru el.
Dumnezeu vrea ca omul sa-si recunoasca greseala si sa se intoarca in mod liber la El. Hristos nu a suferit pentru a-1 scuti pe om
de suferinta, ci pentru a-i ingadui sa ispaseasca suferind, caci de acum inainte suferinta sa nu mai este inutila, ci devine treapta
spre cer. El a evitat miracolul spectaculos pe care i-l cereau, pana in ultima clipa, fariseii si arhiereii, desi multimile s-ar fi
convertit mai usor si ar fi crezut mai degraba intr-un mag, facator de minuni, decat intr-un osandit, care murea spanzurat pe
lemn, deoarece omul trebuia mantuit prin jertfa si suferinta, si nu printr-un act de putere. Numai che-noza Fiului lui Dumnezeu,
umilirea Sa extrema au putut sa-1 rascumpere pe acesta si sa-i redea puritatea pierduta. Dumnezeu, asadar, renunta la puterea
Sa si Se face ca unul dintre noi, lasand in umbra insusirile Sale divine, si astfel ne mantuieste, iar pentru a se putea izbavi
oamenilor li se cere sa creada in Cel rastignit, iar nu intr-un dumnezeu care se descopera numai sub chipul maiestatii si al
atotputerniciei.

Crucea - care, dupa cuvintele Sfantului Pavel, este nebunie pentru cei ce pier si prilej de sminteala pentru multi - deschide celor
ce cred calea spre mantuire. Numai cine crede ca Cel ce a murit pe cruce este Fiul lui Dumnezeu, Care Si-a varsat sangele pentru
pacatele tuturor oamenilor, poate sa se mantuiasca. Rastignirea lui Hristos este un fapt istoric, obiectiv, ce a avut loc o data
pentru totdeauna, dar pentru ca ea sa aiba darul de a ne izbavi ni se cere un act de credinta, izvorat dintr-o adeziune libera si din
dragoste fata de Cel care a patimit pentru noi. Este drept ca dupa cruce va urma invierea, care reprezinta biruinta definitiva si
plenara asupra mortii, dar trebuie observat ca, in timp ce Patimile Domnului au avut loc in vazul tuturor, nimeni, chiar dintre
adversarii crestinismului, nu poate contesta faptul rastignirii, pe cand invierea este negata de necredinciosi. Tinea insa tot de
planul divin, care urmareste mantuirea omului in libertate, ca invierea sa nu fie cunoscuta decat de cei care au crezut ca Cel
rastignit era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu.

Crucea lui Hristos sta infipta in centrul istoriei, ea constituie linia de demarcatie dintre cele doua etape ale devenirii istorice.
Parusia, spune Ev-dokimov, se inaugureaza pe cruce, deoarece Sfantul Duh initiaza in Biserica o Parusie sacramentala. Asadar,
din clipa cand Iisus a fost judecat si rastignit, se intra, dupa cum s-a mai subliniat, in etapa eshatologica. Crucea insa nu
delimiteaza numai cele doua etape istorice; ea ii separa, de asemenea, pe adevaratii inchinatori ai lui Hristos de cei care ii
tagaduiesc dumnezeirea, constituind pentru multi o pricina de cadere. Dar tot in jurul crucii se readuna omenirea impovarata de
pacate. Hristos singur spusese: "Cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32). intreaga creatie,
care suferea de pe urma caderii, este reunificata prin jertfa mantuitoare a Fiului. Sfantul Pavel afirma ca Hristos pe toate le-a
impacat, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale" (Colos. 1, 20), iar Sfantul Maxim
Marturisitorul, intregind viziunea paulina, spune ca Hristos, prin sangele jertfei Sale, a impacat cele ceresti cu cele pamantesti, a
surpat puterile vrajmase care umpleau vazduhul dintre cer si pamant si a aratat unirea fiintelor pamantesti cu cele ceresti, adica
impartasirea lor din aceleasi dumnezeiesti daruri.

Ceea ce fusese intrezarit in noaptea sfanta a nasterii Domnului se desavarseste acum pe Golgota. Judecata cea din urma se va
desfasura tot la umbra crucii, caci "semnul Fiului Omului", de care se vorbeste in Evanghelia dupa Matei, pare sa fie tot crucea, in
jurul careia se va readuna Israel impreuna cu toate neamurile pamantului. Crucea se infatiseaza deci mereu investita cu insusiri si
misiuni antinomice: ea este instrument de supliciu, dar si treapta spre inviere, pricina de sminteala si arma impotriva puterilor
intunericului, mijloc de despartire a oilor de capre, dar si de readunare si sfintire a tuturor.

Insasi pozitia crucii lui Hristos pe Golgota indreptateste asemenea afirmatii. Domnul este rastignit intre doi talhari, dintre care
unul se va converti, trecand astfel in ceata dreptilor. Crucea ii desparte deci pe cei drepti de cei pierduti. in spatele crucii se afla
calaii lui Iisus, iar la picioarele ei Maica Domnului si sfintele femei. Mereu aceeasi virtute a crucii: ea delimiteaza si divide, uneste
si readuna.

Natalia Manoilescu Dinu

Moartea si ingroparea

Episodul cu talharul cel bun, consemnat numai de Sfantul Luca, pe care evanghelistul l-a salvat de la uitare, pastrandu-ne astfel
una din paginile cele mai miscatoare din viata Mantuitorului, pune din nou in lumina virtutea crucii de a-i deosebi pe inchinatorii
lui Hristos de apostati.

Pe cand Domnul patimea pentru noi toti, nu il batjocoreau numai arhiereii si carturarii, ci si unul dintre talhari, care se afla in
aceeasi osanda cu El si indura aceleasi chinuri. Acesta il hulea sfidandu-L: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine insuti si
pe noi" (Luca 23, 39). Talharul se afla pe linia adoptata constant de conducatorii evrei, care, desi tagaduiau ca Iisus ar fi Mesia,
asteptau totusi o minune din partea Lui. El se indoieste de puterea Lui Hristos si il priveste cu ura si, cu toate acestea, il
indeamna sa savarseasca miracolul care, crede el, i-ar salva pe toti trei. Dar pentru asemenea oameni nu se vor face niciodata
minuni...

Este infricosator de constatat cum, pana in ultima clipa si avand de infruntat o moarte atat de cumplita, un suflet poate ramane
invartosat si insensibil la suferinta semenului. in timp ce sangele lui Hristos se varsa pentru mantuirea tuturor oamenilor, cel care
se afla in preajma Sa si sufera alaturi de El il sfideaza, lipsindu-se astfel de iertarea pe care ar putea-o dobandi chiar in acea
ultima clipa. Este tragedia atator muribunzi care mor departe de Dumnezeu, fiindca singuri s-au exclus din comuniunea cu
Divinitatea.

Celalalt talhar insa, infricosat de indrazneala sotului sau, il cearta: "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi
pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau" (23,40-41).

Ceea ce impresioneaza in primul rand in cuvintele acestui om, care desigur se facuse vinovat de pacate grele, este smerenia. El
nu este un razvratit care invinovateste cerul pentru suferintele indurate, ci dimpotriva, are constiinta vinii sale si a faptului ca
ispaseste pentru ea, fiind deci impacat cu moartea sa. Totodata insa, talharul a mai inteles ca Cel ce Se afla alaturi de el, in
aceeasi osanda, este nevinovat si ca deci intre Iisus si cei doi tovarasi de suferinta este o prapastie: acestia primesc plata pentru
cele faptuite, pe cand Hristos este dat mortii fara sa-I fi fost gasita vreo vina.

Pocainta de care da dovada talharul cel bun topeste pacatul care ii invartosa inima, iar mila aratata de el fata de Iisus face ca
harul sa se pogoare asupra lui si sa-i deschida ochii mintii. Atunci, intr-un elan nestavilit, care porneste din adancurile fiintei sale,
talharul il roaga pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta" (23,42).

Se pare ca el cunostea ceva din invatatura lui Iisus: de aceea ii cere sa-l pomeneasca in imparatia Sa. Este semnificativ si faptul
ca I se adreseaza cu apelativul de Domn si ca - si acesta este inca un merit al talharului - el nu ii cere lui Iisus sa-i usureze
calvarul sau sa-1 scape de supliciu, ci doar sa-l pomeneasca in imparatia Sa, adica in lumea de dincolo.

Mai trebuie observat ca, spre deosebire de farisei si de atatia dintre dusmanii lui Hristos, talharul cel bun nu fusese martor la nici
o minune, Domnul nu ii graise nici un cuvant si totusi, doar privind la Iisus rastignit, a crezut in El si in puterea Sa lucratoare si
dincolo de hotarul acestei lumi. Prin marturisirea sa, talharul cel bun - trecut de Biserica in randul sfintilor sub numele de Dismas
- s-a aratat a fi ultimul suflet dobandit de Hristos inainte de a birui moartea. Cutremurat de credinta acestui om, care I se daruia
pe pragul vesniciei, Iisus ii spuse: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (23,43).

Singura data cand Iisus a rostit cuvantul "rai" a fost - dupa cum remarca un predicator dominican, cu prilejul mortii lui Malraux -
pe cruce, pentru un talhar...

In clipa in care agoniza, umilit, hulit si lipsit pana si de camasa pentru care ostasii aruncau sorti, Hristos ii daruieste aceluia care a
crezut in El viata vesnica. Cuvintele Sale il descopera din nou ca pe Dumnezeul care are putinta sa deschida portile cerului. Pentru
El nu exista nici trecut si nici viitor, ci un vesnic prezent: "Astazi vei fi cu Mine in rai". Raiul mentionat acum de Iisus se identifica
cu imparatia Fiului, care, prin moartea pe cruce a Acestuia, va inceta sa mai fie o simpla virtualitate, devenind o realitate
accesibila tuturor dreptilor. in urma caderii lui Adam, omul fusese izgonit din rai - heruvimii pazeau cu sabie de foc poarta raiului
-, aflandu-se deci despartit de Creator printr-un abis. Ceea ce ii fagaduieste acum Hristos talharului celui bun este posibilitatea de
a reveni in comuniune cu Divinitatea, de a preface moartea intr-o beatitudine fara de sfarsit. Pana atunci moartea reprezenta un
somn vesnic, vecin cu nonexistenta, din pricina departarii de Dumnezeu. Talharul cel bun va intra primul in imparatia Fiului,
luminata de revarsarea continua a energiilor divine, deoarece, in cel din urma ceas al vietii pamantesti a lui Iisus, a crezut in El si
in puterea Sa. Hristos Se descopera deci ca stapan peste moarte si viata, peste timp si vesnicie. Nimeni nu a mai facut vreodata o
asemenea faga-duiala. Dupa cum sublinia Sfantul Chirii al Ierusalimului, talharul intra in rai inaintea lui Avraam si a lui Moise, caci
ei vor fi eliberati din imparatia umbrelor abia dupa coborarea la iad a lui Hristos. Cei doi talhari care isi dau sufletul in preajma lui
Iisus intruchipeaza cele doua modalitati ale mortii, ce se vor perpetua peste veacuri. Talharul cel razvratit, coplesit de singuratate,
intampina moartea cu sufletul intunecat si lipsit de ajutor din partea lui Iisus. El se exclude de buna voie de la mantuirea care se
implineste sub ochii lui, caci fiecare picatura de sange a lui Hristos ce se prelinge pe pamant sterge cate o faradelege de-a
noastra si ne izbaveste de pedeapsa. De-o parte si de alta a crucii lui Hristos se implinesc deci simultan doua destine diametral
opuse, datorita liberei optiuni a celor doi osanditi: unul se pierde si altul se mantuieste. Soarta tragica a talharului care refuza sa
se pocaiasca si ramane cu inima impietrita pana in ultima clipa arata ca jertfa rascumparatoare a lui Hristos nu mantuieste pe
oricine, fara distinctie. Toti sunt chemati la mantuire, chiar cei impovarati cu cele mai cumplite pacate, dar pentru a fi vrednici de
aceasta trebuie ca ei sa creada in Hristos si in puterea izbavitoare a jertfei Sale. Sangele Sau sterge orice faradelege, cu conditia
ca omul sa creada in virtutea salvatoare a crucii. Poate tocmai pentru aceasta ultimul convertit a fost un talhar, adica un om ce
savarsise crime, spre a se pune mai bine in lumina puterea jertfei de pe Golgota, prin care s-au iertat toate nelegiuirile. insa
pentru cei care o ignora sau o neaga, jertfa lui Hristos ramane nelucratoare. De aceea crucea desparte si osebeste pe cei alesi de
cei pierduti.

La picioarele crucii se aflau - spune Sfantul Ioan - Maica lui Iisus si "sora mamei Lui, Mana lui Cleopa, si Maria Magdalena" (19,
25). Aceea despre care evanghelistul spune ca era sora Maicii Domnului pare sa fi fost vara acesteia, caci stim ca la evrei termenii
"sora" si "frate" se aplicau verilor si altor rude apropiate. Maria lui Cleopa era si ea inrudita cu Maica Domnului, caci Hegesip
afirma ca Cleopa ar fi fost fratele dreptului Iosif. Fiii Mariei, pomeniti atat de Matei cat si de Marcu (Matei 13, 55; Marcu 6, 3),
erau Iacov zis "cel mic" si Iosif, sau Iosie, rudele apropiate ale lui Iisus. Alaturi de sfintele femei, care nu il parasisera pe Domnul
in ceasul de restriste, mai statea si "ucenicul pe care il iubea" Hristos. Cat de dulce suna aceste cuvinte si cata smerenie
presupun ele, caci Sfantul Ioan nu vrea sa-si dea in vileag propriul nume! Si totusi, de sub aceasta discreta caracterizare, ce
revine in repetate randuri, razbate recunostinta nemarginita a aceluia care a simtit revarsandu-se asupra lui iubirea calda a
Domnului sau. Vazandu-l deci pe "ucenicul iubit" alaturi de Sfanta Sa Maica, Iisus ii spuse Mariei: "Femeie, iata fiul tau!" (Ioan 19,
26), iar catre Ioan grai: "Iata mama ta!" (19, 27), si_ din acel ceas - precizeaza evanghelistul - "ucenicul a luat-o la sine". in
pragul mortii, Domnul o incredinteaza pe Sfanta Fecioara apostolului care I-a fost cel mai apropiat, in acest gest, ca de altfel in
toate episoadele evanghelice, este vizibila o interferenta de planuri si el pune in lumina atat grija lui Iisus pentru sfanta Sa Maica,
pe care doreste sa o stie ocrotita de ucenicul ramas credincios pana in ultima clipa, cat si o semnificatie de ordin mai adanc.

Cuvintele lui Iisus scot in evidenta in primul rand cat de gresita a fost parerea acelor exegeti care au sustinut ca Maica Domnului
ar mai fi avut si alti fii, aceia pe care evanghelistii ii numesc fratii Domnului. Este limpede ca, daca Iisus nu ar fi fost singurul ei
fiu, fapt ce ar infirma invatatura Bisericii cu privire la pururea fecioria Sfintei Maici, El nu S-ar fi gandit sa o incredinteze lui Ioan,
chemat sa-i tina loc de fiu. De la Origen incoace se obisnuieste sa se vada in apostolul Ioan ocrotitorul tuturor acelora care,
datorita iubirii lor fata de Hristos, pot fi socotiti fratii Sai si deci fiii spirituali ai Maicii Domnului. Dupa inviere, Domnul ii va spune
Mariei Magdalena: "Mergi la fratii Mei si le spune" (Ioan 20, 17). Apostolii sunt deci numiti frati. Frati ai lui Iisus vor fi, de
asemenea, toti cei ce vor crede in El si se vor impartasi de darul Sfantului Duh.

Din faptul ca Maica Fecioara a fost consacrata Maica a ucenicului neprihanit s-ar putea trage si concluzia ca Sfanta Fecioara va
deveni Maica unei noi umanitati, purificate de pacat si regenerate prin har. Prin curatia fiintei si a vietii Sale, Maica este parga
unui nou chip de om, iluminat de har si chemat sa intre in imparatie. De altfel, la sfarsitul vietii sale pamantesti, Sfanta Fecioara
se va inalta cu preacuratul ei trup la cer, biruind astfel moartea, care nu a avut nici o putere asupra sa tocmai pentru ca era
neprihanita. Ea ne apare drept capetenia omenirii, renascute pentru o viata mai presus de fire.

Dar deocamdata, la picioarele crucii, Sfanta Fecioara traieste implinirea profetiei dreptului Simeon, asistand la moartea cumplita a
singurului ei fiu. Evanghelistii nu noteaza nici un cuvant rostit de ea in aceasta dramatica imprejurare, nici un suspin, nici un
geamat. Maria participa la Jertfa de pe Golgota intr-o desavarsita resemnare: ea tace si se roaga. Un imn al Bisericii ortodoxe ii
atribuie Sfintei Maici cuvintele: "Mare taina vad, insa ma inchin Patimilor Tale care de buna voie ai rabdat". Ele sunt desigur
plasmuite de poetul liturgic, dar oglindesc starea de spirit a Manei, care, ca si odinioara la primirea soliei ingerului, se pleaca la
voia Tatalui si indura fara sa carteasca cea mai sfasietoare suferinta. Mieluseaua priveste - dupa cum se canta in Prohod - pe
Mielul sau injunghiat si totusi ea nu se razvrateste, nu striga si nu face nici un gest care sa denote o pierdere a stapanirii de sine.
intocmai ca si Fiul ei, Maica Domnului sufera in tacere si asista la Patimile Lui cu rabdare si smerenie.

Biserica romano-catolica a mers prea departe atunci cand a socotit-o partasa, alaturi de Hristos, la lucrarea de rascumparare a
omului, lucrare proprie numai Dumnezeului intrupat. Sfanta Sa Maica va fi insa pururea mijlocitoare pentru tot neamul omenesc
inaintea Fiului ei, iar la Judecata din urma tot ea va cere indurare pentru pacatele noastre. Astfel, la picioarele crucii, unde se
desavarseste ascultarea Mariei, ea devine cu adevarat Maica si ocrotitoare a acelora care vor crede in Hristos, precum si
mangaietoare a tuturor celor obiditi si napastuiti.

In ceasul al noualea, adica la orele 3, dupa modul nostru de a socoti timpul, Iisus striga cu glas mare, asa cum noteaza atat
Matei cat si Marcu: "Eli, Eli, lama sabahtani?" adica: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27,46;
Marcu 15, 34). Aceste cuvinte au fost gresit intelese inca din clipa cand El le-a rostit, caci unii dintre cei de fata au crezut ca il
striga pe profetul Ilie si au gasit astfel din nou prilej sa-si arate lipsa de suflet: "Lasa, sa vedem daca vine Ilie sa-L mantuiasca"
(Matei 27, 49). Ulterior, critica rationa-lista a vazut in ele dovada ca, in ceasul mortii, Hristos S-a simtit parasit de Dumnezeu si a
murit scotand un strigat de deznadejde.

Cuvintele rostite de Domnul constituie primul verset din Psalmul 21, poate cel mai mesianic dintre toti psalmii, intrucat descrie cu
o precizie uimitoare suferintele Unsului. Acest psalm rezuma, intr-o viziune anticipatoare, principalele momente ale Patimilor, din
care nu lipseste nici jocul macabru al soldatilor in vederea dobandirii camasii fara cusatura. Rostindu-l in ultimul ceas al vietii
Sale, Iisus atesta dinaintea tuturor ca El este "omul suferintelor" intrezarit cu veacuri in urma de psalmist. Psalmul mai sus citat
se incheie cu viziunea profetica a instaurarii imparatiei mesianice: "isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate
marginile pamantului. Si se vor inchina inaintea Lui toate semintiile neamurilor. Ca a Domnului este imparatia si El stapaneste
peste neamuri" (Ps. 21,31-33).

Acest final constituie una din paginile cele mai luminoase din Scriptura veterotestamentara. Alegand psalmul respectiv pentru a-l
recita pe cruce, Iisus a voit sa sublinieze deci ca El Se identifica cu Mesia cel asteptat, chemat sa biruiasca prin suferinta, iar nu
prin putere, si totodata sa reaminteasca faptul ca toate neamurile vor fi chemate sa intre in imparatia harului.

Versetele citate sugereaza o adevarata apoteoza, dar slabiciunea fizica nu I-a mai ingaduit lui Iisus sa rosteasca intregul psalm, si
atunci primele cuvinte au continuat sa sune pentru multi ca un strigat de deznadejde, desi ele constituiau de fapt inceputul unui
imn de biruinta. Ioan mai consemneaza inca o dorinta a lui Iisus, pe care evanghelistul socoteste ca Domnul a exprimat-o
cunoscand "ca toate s-au savarsit acum, ca sa se implineasca Scriptura". Inainte de a-Si da duhul, Hristos spuse:, Mi-e sete"
(19,28). Suferea desigur de setea proprie celor care mor de moarte violenta. Atunci, ostasii pusera in varful unei trestii un burete
inmuiat intr-un vas cu otet, ce se afla acolo, si-l dusera la gura lui Iisus.

Este cutremurator gandul ca Celui ce a zidit lumea si a impodobit pamantul cu ape I se refuza o picatura de apa. Fiului lui
Dumnezeu, Care a venit in lume spre a astampara setea noastra de absolut si Care ne-a daruit apa datatoare de viata vesnica
(Ioan 4, 14), I se da, in loc de apa invioratoare, otet. Si totusi, unii exegeti au vazut in acest gest un act de compasiune din
partea ostasilor, care poate nu aveau la indemana apa proaspata. Chiar daca intentia lor a fost buna, faptul ramane, subliniind o
data in plus caracterul infricosator al Patimilor lui Iisus.

Sorbind ultima picatura de otet, ce-I fusese oferit in locul apei mult asteptate, Hristos a golit pana la fund paharul suferintelor,
aflandu-Se astfel pregatit pentru intampinarea mortii. De aceea, dupa ce bau otetul spuse: "Savarsitu-s-a" (Ioan 19, 30) si,
potrivit versiunii lui Ioan, plecan-du-Si capul, isi dadu duhul. Ucenicul iubit nu aminteste strigatul scos de Iisus in ultima clipa si
nici cuvintele care l-au insotit. Poate pentru ca, scriind la mult timp dupa sinoptici, a retinut in Evanghelia sa indeosebi acele
cuvinte ce fusesera omise de ceilalti evanghelisti. Cuvantul ce apare numai la Ioan, "savarsitu-s-a" , reprezinta un strigat de
implinire, care poate fi corelat cu acela din rugaciunea sacerdotala: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17, 4).
In Hristos s-au implinit toate profetiile, s-au realizat toate prefigurarile, iar prin Jertfa - Sa El a facut posibila plinirea iconomiei
divine in vederea rascumpararii omului. Misiunea pe care Dumnezeu I-a incredintat-o si pe care Si-a insusit-o de buna voie, ca o
dovada de dragoste jertfelnica fata de Tatal si fata de omul pierdut, Fiul a indeplinit-o pana la capat. De aceea aceste cuvinte,
pastrate numai de ucenicul iubit, constituie marturisirea smerita a unei biruinte.

Toti sinopticii noteaza ca "de la ceasul al saselea, s-a facut intuneric peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea" (Matei 27,
45). inainte ca Fiul lui Dumnezeu sa-Si dea duhul, lumea zidita de El intra intr-un con de umbra, deoarece exista o solidaritate
tainica intre creatie si Cel ce a adus-o la existenta. Pe la ceasul al noualea, Iisus scoate un strigat mare si apoi spune: "Parinte, in
mainile Tale incredintez duhul Meu" (Luca 23, 46), dupa care isi da sufletul. Aceste cuvinte, retinute numai de Luca, confirma
predarea totala a Fiului in mainle Tatalui. Hristos Se pleaca la voia Parintelui Sau, Caruia ii incredinteaza propriul suflet. in Iisus
Hristos se indeplineste - afirma teologii protestanti - predarea deplina a omului catre Dumnezeu415, renuntarea desavarsita la
orice initiativa personala, tinta spre care trebuie sa tinda fiecare crestin adevarat.

Jertfa de pe Golgota constituie limita extrema a supunerii fata de Tatal. Din ultimele cuvinte ale lui Iisus razbate insa si o
incredere nemarginita in Parintele ceresc, Care nu L-a parasit niciodata si la Care stie ca Se reintoarce. Iisus paseste senin in
moarte, cunoscand ca aceasta este doar o treapta pe calea revenirii in sanul Sfintei Treimi. El moare perfect lucid, mintea Sa
nefiind intunecata din pricina chinurilor indurate, ci tinuta pana in ultima clipa in stare de maxima trezvie, ceea ce a sporit, fara
indoiala, intensitatea suferintei. insasi pozitia verticala arata ca Iisus a privit moartea in fata, nu doborat de ea, ca ceilalti oameni,
ci ridicat in sus. Pe cruce Mantuitorul nu este prabusit de durere, asa cum L-a infatisat adesea plastica occidentala, ci incordat
pana la limita extrema a puterilor, spre a invinge moartea dinlauntrul fiintei Sale.
Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Nasterea Sa dupa
trup nu si-a avut originea in satisfacerea placerii trupesti, ca pentru toti oamenii de la Adam incoace. De aceea Sfantul Maxim
subliniaza ca Acela care venise pe lume depasind legea pacatului, prin care moartea devenise stapana pe om, nu putea fi supus
stricaciunii. Moartea deci, inteleasa ca proces de destramare a firii umane generat de modul de nastere al omului, nu ar fi trebuit
sa se atinga de Iisus.

Totusi, umanitatea din El nu fusese inzestrata de la nastere cu atributul nemuririi, asa cum a aratat Leontiu din Bizant. Cuvantul,
prin intrupare, isi asumase firea umana de dupa cadere, sloboda de pacat, dar totusi sortita mortii. Moartea lui Iisus apare, cu
toate acestea, drept o moarte nefireasca, o violare a integritatii fiintei Sale, moarte care, patrunzand in plinatatea vietii Lui, a fost
cu atat mai chinuitoare. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica,
nu este atins de vreo boala, ci sufera o moarte violenta, care il doboara in plina tinerete si vigoare, dar pe care El o acceptase in
mod anticipat. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Dar din pricina ca a smuls din firea umana legea nasterii prin placere si urmarea acesteia, adica osanda mortii, Mantuitorul a
schimbat rostul mortii, care din osanda a firii se preface in osanda a pacatului. El nu a murit deci de o moarte naturala, inerenta
conditiei umane de dupa cadere, ci de o moarte pe care a preluat-o in mod liber, ea reprezentand plata pentru pacatul cu care a
acceptat sa se impovareze. Hristos o primeste tocmai in vederea desfiintarii pacatului. Sfantul Petru spune limpede: "El a purtat
pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii" (I Petru 2, 24).

Spre deosebire de ceilalti oameni, care indura moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in
stare de maxima concentrare spre a o birui, El insusi fiind fara de pacat. Prin moartea Sa, Hristos ii ofera Tatalui trupul pacatului
sortit mortii, care se va preface in trupul sfintit prin har. El face astfel ca si noi toti sa putem apartine in moarte Tatalui. Moartea
Sa se preface in trecere spre inviere, tocmai pentru ca ea inceteaza a fi osanda pentru pacat si devine mijlocul suprem prin care
firea omeneasca se leapada de pacat si in modul acesta trece de la forma ce poarta urmarile pacatului la cea nestricacioasa,
sortita vietii vesnice. Prin moarte, Hristos Se ridica la deplinatatea vietii, deoarece, asa cum subliniaza Evdokimov, iubirea Sa
atoatefacatoare nu nimiceste pur si simplu raul si moartea, ci le asuma "prin moarte pe moarte calcand" Daca Iisus nu ar fi murit,
ci ar fi invins moartea din afara, fara sa Si-o insuseasca, nu ar fi biruit-o cu adevarat. El a trebuit sa Se aseze de buna voie
dinaintea neantului, intruchipat de moarte, pe care la zidirea lumii il invinsese ca Logos si pe care acum il infrunta ca victima,
impovarat cu pacatul universal ". Nu trebuie sa se uite ca in aceasta inclestare dintre Hristos si fortele intunericului ipostasul Sau
divin tinea in umbra dumnezeirea, pentru ca biruinta sa fie castigata de om, si nu de Dumnezeu.

Bulgakov crede ca in timpul Patimilor a avut loc si o chenoza a Sfantului Duh, datorita careia Iisus nu mai percepea cu aceeasi
intenai-tate odihna Duhului peste omenitatea Sa. Este ceea ce el numeste "extrema chenoza a Fiului, dar si a Duhului". Totusi,
Duhul infierii nu a putut sa-L paraseasca intru totul pe Hristos - comuniunea dintre cele doua Persoane divine este desavarsita -,
chiar daca pentru omul Iisus prezenta Sa s-a facut atunci mai slab simtita. Ultimele cuvinte ale Domnului: "Parinte, in mainile Tale
incredintez duhul Meu" arata ca desavarsita comuniune treimica nu a putut fi desfacuta nici prin moarte.

Puterea lui Hristos in fata mortii a constat tocmai in certitudinea Sa ca nefiinta nu-L va putea inghiti, dublata de credinta ca nici
Tatal si nici Duhul nu-L vor parasi. De aceea, traind moartea cu o luciditate unica si scrutand abisul in ce I se deschidea in fata,
nu S-a lasat nici o clipa biruit de vrajmasa neamului omenesc. Cuvintele adresate talharului dovedesc ca Hristos privea mereu
dincolo de pragul mortii si stia ca, desi in acel moment era asaltat de puterile intunericului, continua sa fie stapan peste moarte si
peste viata, daruind nemurire aceluia care a crezut in El. In cele din urma, ipostasul Sau divin va da lupta cu nefiinta si o va
invinge, dupa ce omul se supusese intru totul mortii. Prin caderea lui Adam moartea patrunsese in lume, pricinuind despartirea
dintre trup si suflet, precum si asezarea sufletelor celor disparuti intr-o zona existentiala unde Dumnezeu era absent. Pana la
venirea lui Hristos, moartea insemna deci pentru toti oamenii salasluirea intr-un spatiu spiritual dominat de spiritul cel rau si lipsit
de prezenta mangaietoare a Dumnezeirii. Chiar de aceea era atat de cumplita, ea aducand indepartarea de insusi izvorul vietii si
vegetarea la un nivel subexistential. Din acest punct de vedere, imparatia umbrelor din mitologia greaca, la fel ca si seolul biblic,
sugera admirabil acea stare de seminefiinta.

Insa din clipa cand Hristos, Care spusese despre Sine: "Eu sunt viata", S-a supus mortii, moartea ce implica despartirea de Tatal,
moartea in sine, a fost nimicita. "El face sa patrunda iubirea mai tare decat moartea acolo unde ura, orgoliul, deznadejdea
cimenteaza imparatia aceluia care desparte", subliniaza Olivier Clement. Moartea, care pana atunci insemna prabusire in nefiinta
si instrainare de Dumnezeu, devine deci cale spre Tatal, mijloc de a ne uni cu Hristos. Cel ce crede in Hristos nu mai moare de
moartea lui Adam, ci de moartea lui Hristos, dar pentru aceasta el trebuie sa se afle intr-o adevarata comuniune cu Domnul si sa
participe inca din viata la moartea Lui, spre a putea spune impreuna cu apostolul: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu
mai traiesc, ci Hristos traieste in Mine" (Gal. 2, 20), sau: "Caci voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru
Dumnezeu" (Col. 3, 3). Toate tainele Bisericii isi primesc puterea sfintitoare tocmai de la moartea lui Hristos, cu care ne unesc,
Botezul fiind inceputul sacramental al mortii crestine.

Hristos a invins astfel moartea pentru toti oamenii. in canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: Praznuim
omorarea mortii". Totodata, indurand chinurile pana la capat fara a carti, Hristos a intarit firea umana in lupta impotriva durerii si
a temerii de moarte. Prin ascultarea si Jertfa Sa, Domnul a restaurat natura omeneasca intinata de pacat si a deschis omului
perspectiva unei vieti vesnice in comuniune cu Dumnezeu, precum si pe aceea, mai indepartata, a dobandirii nestricaciunii si deci
a infrangerii definitive a mortii. In acest mod, El a aratat calea pentru toti oamenii, chemati sa treaca prin jertfa la inviere,
conditia fapturii fiind jertfelnica si totodata pascala. De aceea ea nu se poate implini decat prin jertfa, premergatoare invierii.

Nimicind moartea, Mantuitorul a doborat si puterea vrajmasului, caci, dupa cuvintele apostolului, prin moartea Sa El a surpat pe
"cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul" (Evr. 2, 14). S-a invederat astfel inca o data cat de limitata a fost viziunea
satanei, care s-a straduit sa provoace uciderea lui Iisus in speranta desarta ca astfel il va aduce sa Se lepede de Tatal. Contrar
asteptarilor, prin moartea lui Hristos, el a pierdut stapanirea asupra omului, iar puterea sa a fost definitiv zdruncinata, urmand a fi
total nimicita la sfarsitul veacurilor. insa biruinta deplina asupra duhului intunericului o va dobandi Hristos numai prin coborarea la
iad si prin inviere. Abia dupa ce vor fi sfaramate portile iadului si puterea celui rau va fi naruita, imparatia Fiului va putea deveni o
realitate, caci noul eon, vestit staruitor de Iisus, nu va putea lua fiinta decat in clipa cand omul va reintra in comuniune cu
Dumnezeu, deschizandu-i-se astfel perspectiva de a se impartasi de harul sfintitor si dincolo de mormant. Cuvintele Mantuitorului
rostite catre talharul cel bun confirma aceasta: din acea clipa, imparatia devine accesibila celor drepti.

Biserica, vestita de Hristos apostolilor, va lua nastere tot pe temeiul Jertfei de pe Golgota. Aducerea sa in planul realitatii va avea
loc insa abia la Cincizecime, prin Coborarea Duhului Sfant, eveniment ce nu ar fi fost posibil fara moartea pe cruce a lui Iisus.
Astfel, atat intemeierea imparatiei cat si cea a Bisericii isi au originea in Jertfa sangeroasa a Dumnezeului intrupat. Indata dupa ce
Iisus, plecandu-Si capul, isi dadu duhul, s-au aratat o serie de semne miraculoase, consemnate de Matei, care au punctat in mod
semnificativ trecerea Domnului din viata spre moarte. De altfel, pentru a descrie acest moment, evanghelistul imprumuta teza ca,
din clipa mortii lui Hristos, se intra in perioada eshatologica.

Minunile mentionate de Matei sunt de trei feluri, dupa modul lor de manifestare: unele au loc in templu, altele in natura si, in
sfarsit, altele sunt vizibile printre morti. Astfel, evanghelistul relateaza ca perdeaua templului s-a sfasiat in doua. Catapeteasma
sanctuarului vechii aliante, care despartea Sfanta de Sfanta Sfintelor, se rupe in clipa in care templul isi pierde virtual ratiunea de
a mai exista. Totodata, disparitia perdelei despartitoare are si intelesul simbolic al naruirii zidului care izola pe Israel de celelalte
neamuri, chemate acum toate la mantuire. Sfantul Pavel spune ca Hristos "a facut din cele doua [lumi] una, surpand peretele din
mijloc al despartiturii" (Efes. 2, 14). Murind pe cruce si intemeind un nou legamant intre om si Dumnezeu, Iisus desfiinteaza
astfel vechiul asezamant, precum si cultul ce ii era propriu.

Nu numai templul, ci si intreaga fire s-a cutremurat de moartea Ziditorului ei. Pamantul se clatina si pietrele se despica. Natura
resimte pana in adancurile ei descumpanirea pricinuita de stingerea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu si sufera alaturi de El: "S-a
schimbat faptura vazand patima Ta, ca cu Tine au patimit toate cate sunt, facator a toate cunoscan-du-Te", se canta in slujba
Sfintelor Patimi din Vinerea Mare.

In sfarsit, tot Sfantul Matei aminteste si faptul ca mormintele s-au deschis si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat. Este
desigur vorba de o revenire temporara printre cei vii a celor disparuti, fapt menit sa indice ca, prin Jertfa Sa, Hristos va zdrobi
definitiv moartea. Prin urmare, trecerea lui Iisus din viata s-a facut indata simtita pe diferite planuri, invederandu-se astfel ca atat
omul cat si intreaga zidire vor suferi o prefacere esentiala in urma mortii Sale.

Martorii rastignirii sunt zguduiti de aceste semne, care si-au aflat cel mai puternic ecou tocmai la ostasii romani care
supravegheasera executia. Ei se infricoseaza vazand cele intamplate, iar sutasul, care statea in fata lui Iisus, dupa cum precizeaza
Marcu, spune: "Cu adevarat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Marcu 15, 39). Este primul suflet convertit de Hristos dupa
moarte si este vrednic de retinut ca el vine dintre pagani. Dupa traditie, el se numea Petronius.

Toti sinopticii noteaza prezenta femeilor din Galileea in preajma crucii, unde ramasesera si dupa ce Domnul isi dadu ultimul
suspin. Ele priveau din departare cele intamplate, impreuna cu "toti cunoscutii Lui" (Luca 23, 49). Luca este singurul evanghelist
care arata ca multimile aflate pe Golgota, cutremurate de cele vazute, "se intorceau batandu-si pieptul" (23, 48). Amanunt foarte
important: se constata din nou ca nu tot poporul dorise moartea lui Iisus, iar acum, in fata faptului implinit, multi se infiorau -
poate chiar unii dintre aceia care, intr-o pornire nestapanita, cerusera rastignirea. Vazand faptele miraculoase ce insotisera
moartea

Domnului, ei vor fi inteles ca gresisera amarnic pricinuind moartea unui drept si de aceea se bateau in piept, in semn de pocainta,
sperand astfel sa indeparteze mania divina. De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana spanzurate pe cruce si a doua zi,
respectiv sambata - "caci era mare ziua sambetei aceleia" (Ioan 19, 31) -, cand se praznuiau Pastile, iudeii se dusera din nou la
Pilat spre a cere sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu
spre a scurta chinurile celor rastigniti, grabindu-li-se astfel moartea. Pilat isi dadu incuviintarea si ostasii zdrobira, dupa porunca,
fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu sucombasera. Cand venira insa la Iisus constatara ca
El murise si atunci nu ii mai zdrobira oasele. Este vrednic de retinut faptul ca in Lege se interzicea sa se zdrobeasca vreun os al
mielului pascal (Iesire 12, 46). Mielul pascal prefigura deci, in cele mai mici amanunte, jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Spre a se convinge ca Iisus murise cu adevarat, un ostas ii impunse coasta cu sulita si indata tasni sange si apa. Sfantul Ioan
adauga: "Si cel ce a vazut a marturisit si marturia lui este adevarata" (Ioan 19, 35), intarind astfel cele afirmate cu propria sa
marturie. Dupa traditie, cel ce a strapuns inima Dumnezeului intrupat se numea Longinus. Medicina moderna a confirmat
marturia evanghelistului, deoarece s-a constatat ca, daca la interval foarte scurt dupa o moarte violenta se face o punctie in
inima, tasneste sange si apa. Ne aflam deci din nou in fata unui fapt absolut real, atestat de un martor ocular, care insa cuprinde
o semnificatie simbolica, chiar daca pe plan imanent el este perfect explicabil. Sfantul Chirii al Ierusalimului spune ca, dupa cum,
la creatie, femeia a iesit din coasta lui Adam, tot astfel, la noua zidire a lumii, mantuirea a izvorat din coasta lui Hristos, iar
Sfantul Ioan Hrisostom afirma ca apa si sangele care au curs din coasta deschisa a lui Iisus semnifica atat mijloacele mantuirii -
apa botezului si sangele euharistie -, cat si prezenta reala a lui Hristos si a Sfantului Duh in lume, ca urmare a rascumpararii
omului. Toti Sfintii Parinti afirma ca Biserica, menita sa daruiasca oamenilor mantuirea prin mijlocirea Sfintelor Taine, s-a nascut
din coasta strapunsa a lui Hristos, in ea continuand sa-Si manifeste prezenta atat Fiul cat si Duhul Sfant.

Cand se insera, veni un oarecare Iosif din Arimateea, despre care Sfantul Ioan spune ca era "ucenic al lui Iisus, dar intr-ascuns,
de frica iudeilor" (Ioan 19, 38), si merse la procurator cerandu-i sa-i daruiasca lui trupul lui Iisus. Acest Iosif era un om bogat,
dupa cum precizeaza evanghelistul: el facea parte din Sinedriu, de aceea Marcu il caracterizeaza drept "sfetnic ales" (15, 43), iar
Luca, aratand ca era "barbat bun si drept" (23, 50), adauga ca nu se invoise cu sfatul si cu fapta celorlalti sinedristi. Om drept si
cu frica lui Dumnezeu trebuie sa fi fost acest sinedrist care indrazneste sa infrunte mania coreligionarilor sai! Iosif face parte din
acea ramasita aleasa a lui Israel, care traia, ca si dreptul Simeon, in asteptarea imparatiei lui Dumnezeu (Marcu 15, 43). Poate
tocmai fiindca vietuia cu privirea atintita spre noul eon a crezut el in Hristos mai curand decat ceilalti. Pilat este mirat cand aude
ca Iisus murise atat de repede si, chemand sutasul, care ii confirma faptul, porunceste sa i se dea lui Iosif trupul Celui trecut pe
celalalt taram. Este vrednic de retinut ca, dupa cum batranul Iosif veghease odinioara asupra Pruncului nevinovat, un om purtand
de asemenea numele de Iosif a indeplinit ultimele indatoriri fata de Cel rastignit, oferind ioc de odihna trupului Sau chinuit, asa
cum primul Iosif il adapostise, copil, in caminul sau.

Primind incuviintarea procuratorului, Iosif "cel cu bun chip", dupa cum se canta in Liturghia ortodoxa, merse si cobori trupul
Domnului de pe cruce. Atunci sosi si Nicodim - mentionat numai de Ioan -, fariseul care cu doi ani in urma venise noaptea la
Iisus, aducand cu sine o suta de litre de amestec de smirna si aloe (Ioan 19, 39). Iosif impreuna cu Nicodim infasurara sfantul
trup al Domnului intr-un giulgiu curat de in, cumparat anume de Iosif, dupa ce mai intai il unsesera cu aromatele aduse de
Nicodim, iar pe cap ii pusesera o mahrama, asa cum se obisnuia. Ei au implinit deci intru totul datina iudaica a inmormantarii,
neomitand nici un amanunt. Dupa ce savarsira toate aceste lucrari, il dusera pe Iisus pana la un mormant sapat in stanca, aflat
intr-o gradina, in imediata apropiere a locului unde fusese rastignit. Matei spune ca mormantul apartinea lui Iosif, iar Ioan
precizeaza ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41). Cel zamislit de o Fecioara trebuia sa Se
odihneasca intr-un mormant ferit de orice atingere, subliniaza Augustin.

Mormantul se gasea intr-o gradina. De asemenea, intr-o gradina se gasea Adam cand a dus neamul omenesc la pieire, iar
Hristos, inviind intr-o gradina, va darui omului putinta de a reintra in rai, dupa cum observa Sfantul Chiril al Alexandriei. Dupa ce
asezara sfant trupul lui Iisus in mormant, Iosif si Nicodim pravalira o piatra mare la usa acestuia si plecara. Martore ale ingroparii
au fost si sfintele femei, care nu se indurasera sa-l paraseasca pe Iisus nici dupa moarte si de aceea ii urmasera din departare pe
cei doi ucenici. Luca spune ca femeile din Galileea l-au urmat pe Iosif, dar Marcu si Matei le mentioneaza numai pe Mana
Magdalena si pe cealalta Marie, care sedeau la mormant si "priveau unde L-au pus" (Marcu 15, 47). Nici un evanghelist nu
pomeneste in aceasta imprejurare de Maica Domnului. Totusi, traditia si indeosebi iconografia occidentala au infatisat-o constant
pe Sfanta Maica asistand la coborarea de pe cruce, precum si la punerea in mormant a Fiului ei. in lipsa unor precizari ale
evanghelistilor, nu se poate insa afirma cu certitudine daca Sfanta Fecioara va fi fost martora la ingroparea lui Iisus sau daca
Sfantul Ioan, care de acum se socotea fiul ei, o va fi luat cu sine spre a o cruta de aceasta priveliste dureroasa.

Despre celelalte sfinte femei - este posibil ca mai multe dintre ele sa-i fi urmat pe Iosif si pe Nicodim, dar numai cele doua Marii
s-au incumetat, pare-se, a se apropia de mormant, astfel ca marturia lui Marcu concorda cu cea a lui Luca - Sfantul Luca spune
ca, dupa ce au vazut unde a fost pus trupul, au venit acasa, unde "au pregatit miresme si miruri; iar sambata s-au odihnit, dupa
Lege" (Luca 23, 56). Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop sa intarzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui
mort spre a raspandi un miros placut cat mai multa vreme.

Sfintele femei deci - sau macar doua dintre ele, Maria Magdalena si cealalta Marie, adica Maria a lui Cleopa - fusesera martore ale
ingroparii, cunoscand prin urmare locul unde se afla mormantul. Este tulburator gandul ca cei ce L-au ingropat pe Iisus au fost un
sinedrist si un fariseu care, in taina, erau ucenicii Domnului. Fapta lor arata, o data in plus, ca nici o categorie de oameni nu va fi
exclusa, din principiu, de la mantuire. Iudeii il rastignesc pe Iisus, dar primii ucenici si martiri crestini vor proveni din randurile lor.
Sinedristii il condamna la moarte, fiind secundati de farisei, care permanent L-au atacat si au urmarit pieirea Lui. Si iata, printre
cei mai inversunati dusmani ai lui Iisus s-au aflat doi barbati credinciosi care, infruntand primejdia, s-au straduit sa-L ingroape
dupa toate randuielile Legii. Duhul sufla unde voieste si nu este dat oamenilor sa cunoasca cine vor fi aceia care se vor mantui
sau care se vor pierde. Din mijlocul celor mai mari pacatosi pot sa rasara oricand drepti, chemati uneori chiar sa urce treptele
sfinteniei.
Sinedristul Iosif si fariseul Nicodim se alatura deci apostolilor, sfintelor femei si celorlalti fii ai lui Israel care au crezut in Hristos si
L-au compatimit, pe cand suferea pentru noi, alcatuind samanta noului Israel: de aceea fapta lor va ramane inscrisa in vesnicie.
Dar arhiereii si fariseii nu-si gasesc linistea nici dupa ce afla ca Iisus murise. Ei par sa fie urmariti de gandul ca, si de dincolo de
mormant, Hristos ar putea sa-i tulbure, sa le primejduiasca invatatura. Fapta lor de a doua zi indreptateste aceasta presupunere,
caci sambata, dupa cum arata Sfantul Matei, arhiereii si fariseii se adunara si mersera la Pilat, rugandu-l sa puna straja la
mormant. Cererea lor era justificata, ziceau ei, de chiar afirmatiile lui lisus, Care spusese fiind inca in viata: "Dupa trei zile Ma voi
scula" (Matei 27, 63). Arhiereii se temeau de aceea ca nu cumva ucenicii lui lisus, venind si furand trupul invatatorului lor, sa
vesteasca poporului ca El S-a sculat din morti. "Si va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai" (27, 64), afirma acestia, in
speranta de a-l convinge astfel pe procurator sa incuviinteze cererea lor.

Pilat, caruia procesul lui lisus cu numeroasele sale incidente si interventii din partea capeteniilor lui Israel ii pusese rabdarea la
grea incercare, le raspunde: "Aveti straja; mergeti si intariti cum stiti" (27, 65). Se vede limpede ca doreste sa nu mai fie tulburat
in legatura cu acest osandit, asa ca le ingaduie sa ia orice masuri vor crede de cuviinta.

Fruntasii evrei, multumiti desigur ca au primit consimtamantul procuratorului, se grabesc sa aseze o paza la mormant si merg
chiar mai departe, pecetluind si piatra de la intrare. Iudeii pecetluiesc piatra - cat de semnificativ este acest gest! - in nadejdea ca
uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus,
urmata de raspandirea noii credinte. De cate ori, de-a lungul istoriei, vor incerca dusmanii lui Hristos sa pecetluiasca cuvantul
Evangheliei, sa faca sa amuteasca glasul slujitorilor lui Hristos!... Stradania lor se va arata insa la fel de zadarnica si de lipsita de
noima ca si aceea a carturarilor evrei care isi inchipuiau, in nebuneasca lor indrazneala, ca aveau vreo putere asupra Fiului lui
Dumnezeu si ca puteau sa-L retina pe veci in maruntaiele pamantului.

Fapta capeteniilor lui Israel se va intoarce si de data aceasta impotriva lor: ostasii vor fi primii martori ai invierii, ei vor vedea
ingerul care va pravali piatra si vor simti cutremurul ce va urma coborarii solului ceresc. Straduintele fruntasilor evrei, ca si acelea
ale succesorilor lor intru aceeasi nazuinta, care urmareau sa se impotriveasca randuielii divine si sa astearna o tacere vesnica
asupra lui Hristos si a invataturii Sale, s-au dovedit zadarnice.

Invierea Domnului, urmata de Coborarea Sfantului Duh si de fulgeratoarea raspandire a Evangheliei, va risipi curand iluziile
acestor amagitori, dezvaluind puterea Dumnezeului intrupat, pe care moartea nu-L va putea pastra.

Natalia Manoilescu Dinu

Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru
ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste
Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se
gandeste totodata la cruce. Aceasta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii
teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din
textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in
opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si
starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti tuie impreuna un
paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua momente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare,
ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va
inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul
sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35).
Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai paradoxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al
unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea
gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in
inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii
lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantuitorului si nu acela al unei
simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15,
36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata
cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai.
Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi
moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de
cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu
produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a
invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele
Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca inca in ziua
rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate trofeele razboiului
de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a
jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe mortul
pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul a
patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi "lumina in intuneric lumineaza" (Ioan I, 5) si a golit toata vistieria
mortii. Astazi s-a savarsit intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat portile de arama si a frant lanturile de
fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantu. Astazi Hristos, piatra cea din capul
unghiului, a clatinat temelia stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea iadului. Astazi si cei ce plangeau
inainte, pe care moartea ii inghitise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde este, iadule boldul
tau?" (I Cor. 15. 55).

Ar fi gresit sa se creada ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a sigurantei pentru niste lucruri care se
vor intampla de-abia mai tarziu. E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul
la iad, si nu ca sa continuie sa patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor, cu slava dumnezeiasca iesita
din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Domnului prin scena
coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de viata
facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni socotesc ca aceasta se arata in
faptul ca din coasta Domnului curge, la cateva ore dupa moartea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o minune asa de mare,
ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei motivul, pentru
care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie. Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar
el are acum, altfel decat in timpul dinaintea mortii, o putere prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad neasemanat mai
redus, si in moastele sfintilor - se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii
bisericesti din Rasarit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator. In acest
spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului Dom nului de
pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca
sangele cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului, care a aparut intai in Rasarit, in Siria. Dar, desigur,
ca apa si sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de
puterea Duhului Sfant.

Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala,
acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului,
asa si acum in cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

Aceasta impletire a mortii si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe care ne impartasim cu Hristos, viata
noastra, este vazut in Rasarit ca mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.

Spiritualitatea rasariteana nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe care-l intalnim in iconografia
apuseana, care a separat parca cu totul evenimentul mortii Domnului de viata ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa,
spiritualitatea rasariteana nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa inviere, cum face teologia catolica,
urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.

Sunt numeroase textele patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea vietii celei noi, rasarita in umanitatea
Domnului inca in timpul mortii, cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.

In ce priveste prima idee, iata cateva expresii tot din Sfantul Proclu: "O, patima curatitoare a lumii! O, moarte, pricina a nemuririi,
ce ai odraslit viata! O, pogorare la iad, punte spre inviere celor omorati din veac! O, cruce, doftoria pomului! O, cuie care ati
pironit lumea intru cunostinta de Dumnezeu, si ati scos-o de la moarte!... O, burete care ai uscat si ai sters pacatul lumii! O,
trestie, care scrii intre cetatenii cerului pe credinciosi si ai zdrobit tirania sarpelui incepator al raului". "Stralucite sunt, asadar,
florile patimii de trei zile... Soarele a rasarit celor ce sedeau in intunericul si in groapa cea mai de jos. Slavita este petrecerea in
prinsoare a Celui rastignit". Se cuvine sa marturisim ca "mormantul e vistieria mantuirii". Desigur, aceasta se datoreaza faptului
ca "in mormant e viata", cum se spune in Prohod, nu un trup pur si simplu mort. Se cuvine sa ne laudam, zice mai departe
Sfantul Proclu, cu crucea "prin care s-a rupt zapisul cel vechi". "Darul cel mare al Celui rastignit ves teste invierea". "Acestea sunt
darurile Celui rastignit. Acestea trofeele mormantului... Mormantul s-a facut tamaduire paradisului; crucea a dezlegat blestemul
pomului".

Iar Biserica preamarindu-L pe Domnul in cantari, ii zice: "Stapanirea mortii ai zdrobit cu moartea Ta, Puternice, ca de Tine s-au
cutremurat portarii iadului" (Sedealna I, gl. I, dupa I-a catisma la Untrenie); sau: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul de pe lemn,
cu ingroparea Ta ai omorat stapania mortii" (Stihira V, gl. II, la Vecernie); sau: "In iad pogorandu-Te ca un puternic, pe cei ce
asteptau acolo venirea Ta i-ai rapit ca dintr-o mana puternica" (La stihoavna, stihira III, gl. II); sau adresandu-se Nas catoarei de
Dumnezeu, spune: "Prin crucea Fiului tau, iadul s-a surpat si moartea s-a omorat si cei morti au inviat" (Sedealna III, gl. II, la
Utrenie, dupa I-a catisma). Iar coborand in iad, Mantuitorul le spune celor de acolo: "Acum am biruit, Eu sunt invierea" (Stihira
VI-a, gl. III, la Vecernie). Si iarasi, adresandu-se Domnului, Biserica ii spune: "Pogorarea Ta in iad infricosata a fost tiranului"
(Stihira a VII-a, gl. IV, la Vecernie), sau: "Punandu-Te in mormant, pe cei ce locuiau in mormanturi i-ai inviat, nestricaciune si
viata daruind neamului omenesc" (Stihira a II-a, la stihoavna, gl. IV, Vecernie). Biserica lauda "pe Cela ce pe cruce a inflorit viata
neamului nostru" (la Liturghie, dupa Fericiri, glas V). Si insasi crucea o numeste "facatoare de viata" (Stihira I, gl. IV, la Ve -
cernie). Si adresandu-se iarasi Lui, Biserica ii zice: "Inoitu-ne-ai pre noi prin crucea Ta, daruindu-ne noua viata si nestricaciune"
(Stihira a V-a, gl. VI, la vecernie); sau: "Stralucit-ai pe cruce" (A Nascatoarei, la stihoavna, gl. VI). Ba insasi moartea Domnului
este numita "de viata facatoare" (Ipacoi, la Utrenie, glas VI); sau: "Viata mea" (Stihira IV-a, la Vecernie, glas VII).
In multe feluri se exprima apoi ideea ca moartea Domnului a fost instrumentul de omorare a mortii. "Cu moartea pe moarte ai
stricat", "cu moartea pe moarte ai calcat", "cu moartea, moartea ai omorat", "cu moartea ta, imparatia mortii ai stricat".

S-ar putea face incercarea de a explica expresiile acestea in sensul invataturii apusene, ca moartea Domnului e instrument al
invierii, sau crucea, al vietii, numai intrucat prin ele Iisus Hristos a meritat viata, care vine peste trei zile. Dar incercarea aceasta
ar fi fortata. Expresiile: "prin cruce, prin ingropare, prim moarte, ai pradat moartea, iadul, ai infricosat pe diavol, ai dus viata celor
din iad", nu pot fi intelese numai asa, ca pentru ele si dupa ele a primit Domnul aceste puteri, deodata cu invi erea. Pogorarea
Domnului la iad e ca a unui puternic; chiar acum cand coboara. El e biruitor, e infricosat diavolilor.

Acest fapt il arata Sfintii Parinti si cantarile bisericesti si prin paralela in care pun starea Lui de mort ca om si starea Lui de biruitor
al mortii, ca Dumnezeu. In acelasi timp, Domnul le are pe amandoua: "Moarte ai luat cu trupul... si in mormant Te-ai salasluit"
(Stihira V. la glas. VI. la Hvalite), "portile cele de arama zdrobindu-le si incuietorile iadului sfaramandu-le ca un Domn
atotputernic" (Stihira II, glas VI, la stihoavna).

Dar Biserica nu staruie prea mult asupra acestei paralele. Caci ea nu poate trece peste faptul ca Mantuitorul se duce la iad ca
biruitor si cu sufletul omenesc, deci si ca om. E adevarat ca numai intrucat are calitatea deosebita de a oricarui alt om de a fi si
Dumnezeu, se duce la iad ca biruitor. Atata inseamna expresia "a pradat iadul ca un Domn atotputernic". Aceasta se vede si din
faptul ca actul invierii i se atribuie lui Iisus tot ca unui Dumnezeu, desi nu se poate spune ca El nu invie propriu zis ca om. Deci
expresia "ca un Dumnezeu", fie ca se foloseste pentru actul Domnului de zdrobire a iadului, fie pentru cel de inviere, nu arata
cine le-a savarsit, ci cu ce putere.

Ca cel ce a savarsit actele din iad in vreme ce trupul Lui era in mor mant, nu era numai Dumnezeu, ci si omul, sau ele se refereau
si la omenitatea Lui, o vedem din expresia: "La iad coborandu-Te, puternice, legaturile mortii ca un Dumnezeu, le-ai rupt" (Stihira
II, glas IV, la Vecernie). Dar Domnul nu putea rupe legaturile mortii de deasupra altora, inainte de a rupe legaturile mortii de
deasupra omenitatii Sale. Deci Domnul pogorandu-se la iad in clipa urmatoare expirarii, rupea chiar atunci legaturile mortii de
deasupra omenitatii sale, ca sa se poata spune pe de o parte ca in iad a rupt in principiu legaturile mortii, dar pe de alta parte ca
n-a cazut nici o clipa sub puterea iadului, deci la primul contact cu iadul a rupt legaturile mortii. Astfel, cel ce rupea legaturile
mortii ce infasurau pe cei din iad, era deja si Omul-Hristos scapat El insusi de legaturile mortii, nu numai Dumnezeu.

Expresia "cu moartea pe moarte ai calcat" si cele asemenea ei, ne precizeaza si mai bine momentul in care Hristos a surpat
stapanirea ce o avea moartea asupra firii omenesti: in momentul cand moartea s-a consumat, in momentul cand ea si-a implinit
lucrarea ei, adica in momentul cand Hristos ca om a expirat, care coincide cu momentul cand atingea iadul. Inaintind, moartea
inainta in surparea mortii. Cand s-a savarsit ea deplin, s-a savarsit si slujba, ei de instrument al desfiintarii mortii. Domnul
strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin actul mortii.

Dar de ce a fost necesar pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru ca sa rupa legaturile mortii de
deasupra umanitatii Sale si implicit de deasupra intregii omeniri?

Redand explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestei necesitati a mortii Domnului pentru invierea Lui, vom da inevitabil de faptul ca
moartea Omului Hristos are si ea o contributie la actul invierii Sale. Nu e aci vorba numai de necesitatea ca Hristos sa fie mai intai
mort ca om, pentru ca sa aiba cine fi inviat de catre Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de ve dere ar putea fi trecut omul la
starea de inviere si fara sa fie intai mort, ceea ce nu se intampla insa. Ci e vorba de un rol pozitiv pe care il are insusi actul
primirii mortii de catre Domnul, ca om, pentru actul invierii Sale, Desigur, nu moartea unui om de sine statator, autonom in
existenta si in actul mortii sale, ci existenta umanitatii in Dumnezeu si moartea ei in El are un rol in actul invierii; un rol pe care
nu-l are, asadar, umanitatea prin sine, ci prin faptul ca i se randuieste de Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.
Crucea e considerata de Sfintii Parinti si de Biserica o mare taina. Ca atare, ea nu poate fi explicata pana la capat, ci trebuie
respectata prin tacere, formand o tema a teologiei apofatice. Dar daca Dumnezeu ar opera invierea omenitatii prin simpla Sa
atotputernicie cum ar opera invierea unei alte oarecari naturi ce s-ar comporta cu totul pasiv fata de acest act dumnezeiesc, de
ce ar mai fi considerata crucea, moartea si invierea Domnului, niste mari taine? Licareste aici, precum se vede, misteriosul rol al
mortii de instrument folosit de Dumnezeu pentru desfiintarea mortii. Dumnezeu e cel ce lucreaza prin ea ca instrument in acest
scop. Dar Dumnezeu se foloseste de acest instrument; in acest rost paradoxal, sta taina crucii.

Explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestui sens paradoxal al crucii, nu au pretentia sa-l epuizeze, ci sa evidentieze si mai mult
caracterul ei de taina, conform cu ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nissa, ca orice inaintare in intelegerea lui Dumnezeu, e o
inaintare in intelegerea Lui ca taina neinteleasa.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede rostul mortii Mantuitorului in eliberarea firii omenesti de afectele care s-au introdus in ea dupa
caderea lui Adam. E vorba de o eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie divina, savarsit asupra ei din
afara de ea, ci printr-o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se intelege nu fara lucrarea lui Dumnezeu,
care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Caci ele reprezinta starea de slabiciune
in care a fost asezata firea omeneasca dupa caderea in pacat. Deci scaparea firii omenesti de ele trebuie sa se arate ca o tarie a
firii fata de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de catre firea omeneasca, se arata taria ei efectiva fata de ele.

Unul din aceste afecte este frica de moarte. Biruinta acestei frici de moarte nu o putea arata firea omeneasca a Domnului ocolind
moartea, ci primind-o, biruind frica ce face firea omeneasca sa fuga de moarte. Aceasta frica e cel mai puternic afect, e cea mai
mare slabiciune a firii omenesti. De aceea, in biruirea ei se manifesta cea mai mare tarie a firii. Si de aceea ea e ultima pe care a
invins-o Mantuitorul. Si invingand cu firea Sa omeneasca aceasta ultima slabiciune a ei, a fost invinsa moartea insasi, ca punct
final al slabiciunii firii umane.

Iata, deci, paradoxul: prin primirea mortii se invinge moartea; primirea mortii este supremul act de tarie al firii umane, in efortul
ei de a se ridica de sub stapanirea slabiciunilor de pe urma pacatelor, slabiciuni ce culmineaza in moarte. Dar moartea primita,
astfel e altfel decat moartea suportata ca punct final al pacatelor, al momentelor de slabire a firii. Moartea Celui fara de pacat e
supremul act de tarie, cata vreme moartea de pe urma pacatului e ultima treapta de slabire a firii. Daca e asa, aceste doua morti
sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tarie al firii, de intarire a ei, e actul de biruinta a ultimei trepte de slabire a firii,
aratata in moarte. Pe cand moartea de pe urma pacatului e o moarte a firii, moartea Celui fara de pacat e o moarte a mortii firii.
Mai bine zis, prin moartea Celui fara de pacat se nimiceste orice urma a pacatului si drept urmare orice premisa din care ar putea
rezulta in mod indreptatit moartea firii. Prin moartea Celui fara de pacat se ia baza ontologica si de drept a mortii din firea
omeneasca.

Dar aceasta tarie a lui Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fata mortii, tarie care nu se putea arata si actualiza
decat prin primirea mortii, sau staruinta Lui intr-o atitudine fara de pacat, ca unul ce n-a acceptat placerea si nu s-a incovoiat in
fata durerii, inclusiv a celei adusa de moarte, inseamna o atitudine a vointei Lui ca om. Anume El n-a pri mit pacatul in voia Lui
omeneasca, ceea ce inseamna ca n-a cautat nici cand cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "pacatul", sau
"blestemul" nostru in firea Sa, adica a luat afectele de pe urma pacatului, dar nu l-a luat in vointa Sa, adica nu si l-a facut
personal, ceea ce inseamna ca nu a primit slabiciuni in vointa Sa. Si faptele Lui sunt cu atat mai vrednice de lauda, cu cat avand
slabiciunile noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu vointa, ci dimpotriva le-a biruit. Vointa Lui ca om s-a putut arata tare, tocmai
intrucat n-a evitat, cautand placerea, sa suporte afectele de durere, prezente in firea Sa, ci le-a suportat, sau a ramas ascul-
tatoare de Tatal, desi avea in firea sa unele afecte de placere care se cereau satisfacute.

Propriu zis, pacatul fapturii isi are originea si suportul in voia ei libera. Trebuia ca voia omeneasca sa ramana odata pana la capat
fara de pacat, adica in ascultare de Dumnezeu, necazand in placere nici prin atractia pozitiva exercitata de placere, nici prin fuga
de durere. Firea omeneasca nu putea depasi pacatul, decat daca invingea odata, prin voia ei, de la inceput pana la sfarsit, cele
ale sale. Era necesara o voie care sa renunte pana la capat in afirmarea de sine a omului impotriva lui Dumne zeu. Aceasta
deplina conformare a voii omenesti cu voia lui Dumnezeu, nu putea avea loc, - data fiind starea de pacat a tuturor oamenilor, sau
posibilitatea pacatului pentru orice faptura autoipostatica, - decat primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu insusi. Aceasta
s-a facut in Hristos.

"Hristos a asumat natura noastra. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor pacatului, El a luat asupra Lui
responsabilitatea pentru greseala noastra, ramanand totusi strain de pacat, pentru a rezolva tra gedia libertatii umane, pentru a
depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducandu-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un
conflict interior".

Dar o vointa care ramane pana la capat in renuntarea autonomiei sale, este o vointa care trebuie sa accepte si moartea pentru
Dumnezeu. In aceasta se vede si se manifesta deplina renuntare a vointei umane la autonomia ei. Acesta e actul ultim al
supunerii omului sub voia lui Dumnezeu. O vointa care nu o face si pe aceasta, nu arata ca s-a conformat cu totul voii lui
Dumnezeu. Dar, pe de alta parte, acceptarea prin vointa a mortii pentru Dumnezeu, este si ea tot un act al vointei, deci un act de
afirmare a unei vointe. In acest caz vointa afirma, de buna voie, printr-un act su prem si irevocabil, suveranitatea lui Dumnezeu,
isi afirma de buna voie supunerea desavarsita si definitiva sub voia lui Dumnezeu. Si propriu zis acesta este actul cel mai puternic
al vointei. Acesta este actul care manifesta o recunoastere deplina a adevarului; e actul care deschide faptura pentru
comunicarea deplina cu izvorul vietii. Voind ce vrea si Dumnezeu, pe de o parte vointa accepta o moarte a ei, dar pe de alta
parte, aceasta nu inseamna o incetare de a voi, ci dovada ultima a unei voiri intru totul conforma cu firea, a adevaratei voiri. Caci
firea noastra isi poate trai adevarata viata numai in comuniune desavarsita, prin voire, cu Dumnezeu, izvorul vietii ei. Moartea ca
suprema si definitiva aratare a supunerii vointei omenesti, vointei lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevarata viata.
Omenescul atunci moare intrucat arata definitiv ca nu vrea nimic al sau, nimic deosebit de Dumnezeu; dar invie, intrucat facand
dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viata, si-a aratat identificarea deplina a voirii cu voia lui
Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodata inceputul vietii adevarate, sau premisa ei, e o moarte paradoxala. Faptura voindu-se
pe sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntand Pentru Dumnezeu in mod definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu.
Si cine nu vrea ceva deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.

Deci actul prin care Mantuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tarie ca om, nu intrucat a sfidat pur si simplu
moartea, ci intrucat a fost actul prin care si-a aratat definitiva identificare a voii sale cu voia lui Dumnezeu, actul
ultim si irevocabil al unei voiri sara de pacat. Si numai la El primirea mortii a avut o astfel de semnifi catie, netrebuind sa moara,
cum trebuie sa moara omul.

Supremul act de tarie al vointei fapturii e renuntarea definitiva pentru Dumnezeu la tot ceea ce pare ca are: la existenta empirica.
Prin aceasta nu inceteaza de a fi peste tot. Firul existentei nu se rupe de tot prin moarte nici la cei pacatosi, cum socotesc
protestantii chiar si pentru cei drepti. Cu atat mai mult, acest fir al existentii se ridica la cel ce moare pentru Dumnezeu, la un
mod de viata superioara, la viata prin Dumnezeu.

Moartea pentru Dumnezeu e o desghiocare a fapturii de o viata de suprafata, de un invelis neesential al vietii, pentru a face sa se
dezvaluie adevarata viata ce incepe sa se adape, chiar prin acest fapt al mortii pentru Dumnezeu, din izvorul nesfarsit al vietii
dumnezeiesti, intr-un mod mai deplin, ca inainte.

Rostul acesta l-a primit in mod desavarsit moartea Domnului. Si intrucat El a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale
omenesti lui Dumnezeu-Tatal, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spunem, ca El e in veci in stare de jertfa in fata
Tatalui. Iar puterea acestei stari ne-o comunica si noua, unindu-se cu noi in dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi si
in momentul mortii noastre, sa nu ne fie moartea spre moarte, ci spre trecere la viata, spre identificare deplina a voii noastre cu
voia Tatalui, cum a fost si moartea Lui.

Dar jertfa adevarata implica in sine o curatie. Iar curatia aceasta e, pe de o parte, un rezultat al jertfirii, pe de alta ceva
prealabil jertfirii. Lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine ceva curat, ca sa-i fie Lui spre miros de buna mireasma; iar Dumnezeu,
primind acest dar curat, il sfinteste. Dar daca e asa, ideea de jertfa nu se implineste cu adevarat decat printr-o fiinta rationala si
libera, a carei curatie nu e numai rezultatul naturii automate, sau a unei griji externe, exercitata asupra ei, ci rodul vointei
proprii. Jertfa adevarata nu poate fi decat cel fara de pacat. Iar acesta e cel care are vointa orientata intreaga si neintrerupta
spre Dumnezeu. Chiar aceasta inseamna ca acela isi traieste existenta ca pe o jertfa, ca pe un dar inchinat lui Dumnezeu,
ca nu-si traieste siesi viata, ci lui Dumnezeu. Insa jertfa trebuie dusa pana la capat. Cel ce se jertfeste, trebuie sa arate ca e in
stare sa-si duca jertfa, sau existenta fara de pacat, chiar pana la primirea mortii existentei sale, pentru Dumnezeu. Pro priu zis
aceasta e jertfa, ca act ultim, cu care e in stare sa se incoroneze numai Cel ce a dus o viata fara de pacat. Prin aceasta arata ca
se face cu vointa deplin a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce se jertfeste lui Dumnezeu, chiar in sensul acesta deplin, nu se distruge, ci se daruieste lui Dumnezeu, devine bun al
Lui. Si in aceasta calitate, intrucat a intrat in proprietatea lui Dumnezeu, in sfera Lui, se sfinteste, se patrunde de suflarea lui
Dumnezeu, de Duhul Lui, de calitatea Lui; cu alte cuvinte, e ridicat la un nou mod de existenta, deosebit de cea naturala, la un
mod indumnezeit.

Hristos jertfindu-se, ni se face conducator spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de existenta nou, deosebit de cel
dinainte de moarte si inviere, la o stare de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de dinainte de moarte si
inviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o parte o jertfa adusa lui Dumnezeu ca o renuntare la tot ce este ca om, pe de
alta, o saltare pe un plan de existenta superioara, se intelege ca om, dat fiind ca modul de existenta infintita este un mod de
existenta mai inalta, mai bogata, prin impartasirea desavarsita de Dumnezeu, izvorul vietii, prin impreuna-vietuire cu Dumnezeu.

Daca numai in stare de jertfa se poate patrunde la Dumnezeu, sau in Dumnezeu, aceasta are doua sensuri: a) inca chiar in starea
de jertfa pe cruce, Hristos e ridicat ca om intr-un mod nou in Dumnezeu, si b) Hristos ramane la Dumnezeu in stare de jertfa si
dupa inviere, pentru ca numai insusindu-ne si noi aceasta stare a Lui, ne putem transpune in starea de jertfa si prin urmare avem
intrare la Dumnezeu. Ideea aceasta e cea pe care o dezvolta Sf. Ciril al Alexandriei cel mai mult.

Ca chiar actul de jertfire este o saltare ontologica a celui ce se jertfeste pe un plan superior de existenta, se vede din faptul ca,
Hristos intra cu jertfa Sa in Sfanta Sfintelor (Evrei 9, 12). Sfantul Ciril spune ca chiar prin jertfa Sa, Iisus Hristos se ofera ca un
dar de buna mireasma lui Dumnezeu, iar prin Sine, si pe noi, umpland de aceeasi buna mireasma tot cortul sfant, adica toata
Biserica, desigur pentru ca toata sa inalte spre Dumnezeu aceasta buna mireasma a lui Hristos, prin toate madula rele care o
constituie.

Ori, daca Domnul ar fi in starea de jertfa cu totul mort, n-ar putea imprastia aceasta buna mireasma. "S-a jertfit pentru noi
Hristos, dar acelasi era si in moarte si mai presus de moarte".

In rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnului: a) ca desfiintarea "pacatului", sau a slabiciunilor din firea
Lui omeneasca de pe urma pacatului; b) ca renuntare a vointei omenesti la orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si
irevocabila a ei sub voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curata a umanitatii Sale, adusa lui Dumnezeu pentru a se sfinti, ca prin ea
sa ne sfintim si noi - laturi care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre inviere. Si nu e drum spre
inviere numai in sensul de conditie prealabila a invierii, in sensul ca intai trebuie sa dispara forma veche de viata pentru a face loc
celei noi, care vine cu totul din alta parte. Ci moartea si invierea Domnului sunt legate intr-un mod launtric: moartea Domnului e
miscare spre inviere, asa cum moartea grauntelui vechi, semanat in pamant e miscare spre grauntele cel nou si inceput de viata
pentru acest graunte nou; din moartea Domnului ia putere actul de inviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e act de
putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desavarsita a omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru,
in si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar aceasta o poate face Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.

Moartea numai ca expresie ultima a renuntarii omului la o existenta autonoma, sau a afirmarii sale in Dumnezeu si cu Dumnezeu,
e o astfel de saltare in "mai multa viata"; numai intrucat e actul de cea mai stransa relatie dialectica cu Dumnezeu, nu un act ce
se savarseste in afara de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea act e moartea celor ce mor
avand pe Hristos in ei. Lucrul acesta il semnaleaza Sfantul Ciril al Alexandriei, cand comenteaza cuvintele Mantuitorului pe cruce;
"Parinte, in mainile Tale imi dau duhul Meu". "Aceste cuvinte, zice Sfantul Ciril, au pus inceputul si temelia unei nadejdi bune si
pentru noi. Caci trebuie sa socotim, pe drept cuvant, ca sufletele sfintilor plecand din trupuri se muta in mainile Tatalui Atottiitor,
prin bunatatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in jurul mormintelor, asteptand inmormantarea, cum au crezut unii
necredinciosi, nici nu sunt duse ca cele ale pacatosilor la locul chinurilor nemasurate, adica in iad; ci trec in mainile Tatalui
tuturor, iar acest drum ni l-a inaugurat Mantuitorul nostru Hristos".

Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viata,
savarsindu-se in relatia omenescului cu Duhul. De aceea e un act de sfintire. De aceea ea e calea spre inviere. Si de aceea numai
in starea de inviere, crescuta din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul, ridicandu-l la un nou nivel de existenta. In
acest sens explica Sfantul Ciril din Alexandria cuvantul Sfantului Evanghelist Ioan: "Inca nu era Duh, pentru ca Iisus inca nu
fusese slavit" (6, 39).

Prin intruparea, moartea si in mod deplin prin invierea Sa, Hristos a recastigat pe seama firii omenesti Duhul Sfant, pierdut, de
aceasta prin caderea lui Adam. Iar prin readucerea Duhului Sfant in firea omeneasca, a restabilit-o pe aceasta in modul ei
adevarat de fiintare, caci omenescul isi actualizeaza intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfant. "S-a facut deci Unul
Nascut ca noi pentru ca in El, cel dintai, sa i se pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului inradacina, prin aceea ca
Unul Nascut ne daruieste stabilitatea neclatinata a firii Sale".

Prezenta Duhului se arata numai in actul de tarie al unei firi ce se ridica din slabiciune. Aceasta calitate a avut-o actul mortii
Mantuitorului. Si Duhul Sfant ramane statornic numai intr-o fire ce-si pastreaza taria in mod neschimbat, adica nu mai cade. Si
aceasta insusire o are firea omeneasca a Mantuitorului, prin faptul ca e purtata de persoana neschimbata a Cuvantului, dar si prin
faptul ca datorita Purtatorului ei dumnezeiesc s-a ridicat prin actul mortii la taria neschimibacioasa de dincolo de moarte a invierii.
"Caci nu e trupul altuia, ci al insasi vietii dupa fire, avand in sine toata puterea Cuvantului salasluit si fiind, asa zicand, imbibat,
mai bine zis umplut de lucrarea (energia) Lui, prin care toate se vivifica si se pastreaza in existenta".

Parintele Dumitru Staniloae

Actul caderii protoparintilor

Referatul Genezei ne spune ca protoparintii au cazut mancand din pomul cunostintei binelui si raului, neascultand de porunca lui
Dumnezeu, care, permitandu-le sa manance din toti ceilalti pomi din paradis, ii oprea sa manance din el (Gen. 2, 16-17; 3, 1-6).

Un element al caderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunostintei binelui si raului. Desi neascultarea si
gustarea se produc deodata, gustarea se adauga totusi ca un element deosebit la neascultare. Fiind o materializare a neascultarii,
gustarea e si implinirea, dar si urmarea neascultarii.
Despre nescultare ne dam seama ca are un caracter pacatos. Ea e o opunere a omului fata de Dumnezeu, un refuz de a-L
considera ca Stapanul suveran, e manifestarea unei independente fata de El, o desconsiderare de catre om a avertismentului ce i
s-a dat ca nu poate fi fericit decat conformandu-se voii divine, si prin aceasta o rupere a comuniunii neintrerupte de iubire cu
Dumnezeu, o bizuire a omului pe sine insusi. Motorul neascultarii este, cu un cuvant, mandria.

Dar ce este gustarea din pom, respectiv ce este pomul cunostintei binelui si raului? Fiind prin sine un pacat, pacatul care implica
si declanseaza o multime de alte pacate, s-ar parea ca neascultarea, ca produs al mandriei, ar fi putut sa-si gaseasca prilejul de a
se manifesta in calcarea indiferent carei porunci sau oprelisti a lui Dumnezeu. Deci a putut gasi acest prilej si in gustarea rodului
unui pom vazut, care i-a fost oprit omului de Dumnezeu.

Dar, trecand peste latura vazuta a faptului care s-a putut savarsi in legatura cu un pom concret, sau peste tot cu un obiect vazut,
ceea ce e cu mult mai important e semnificatia spirituala a gustarii din acest pom, care presupune o semnificatie spirituala a
pomului insusi. Lamurirea semnificatiei spirituale a pomului ne va ajuta sa intelegem mai bine in ce-a constat pacatul gustarii din
el, ce-a insemnat aceasta gustare, pe langa neascultare. Sfintii Parinti ne-au dat mai multe asemenea semnificatii spirituale ale
pomului cunostintei binelui si raului. Ele se completeaza reciproc, lamurind diferitele aspecte ale pacatoseniei actului caderii.

Mai intai, chiar prin materialitatea obiectului in legatura cu care s-a produs caderea, se exprima o semnificatie de ordin spiritual:
prin ea se indica o aplecare a omului spre cele simtuale si materiale, intr-un act de neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-
au fost ingaduite de Dumnezeu, dar gustarea lor trebuie sa se faca in limitele randuite de El, fara sa uitam de El. Gustarea
protoparintilor din pomul oprit indica insa o alipire dezordonata, in afara de limitele ingaduite de Dumnezeu, de cele materiale, o
cufundare exclusiva a omului in ele. Omului i se pare ca placerea celor sensibile, pe care o gusta, sau cele sensibile insesi
constituie adevaratul bine. Si tinand seama de aceasta parere viitoare a omului, Dumnezeu numeste cu anticipatie pomul din care
va gusta el, in sens ironic, pom al cunostintei binelui si raului.

De semnificatia aceasta a pomului se apropie explicarea Sf. Maxim Marturisitorul. Dupa el, "omul vietii reprezinta mintea sufletului
in care isi are sediul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului in care e vadit ca se afla miscarea
nerationala".
Amandoi pomii, sau atat mintea cat si simtirea, au puterea de a deosebi intre anumite realitati. Mintea deosebeste intre cele
spirituale si cele sensibile, sau intre cele vesnice si cele trecatoare, indemnand pe om sa se prinda de cele dintai ca de cele bune
si sa dispretuiasca pe cele de-al doilea, ca pe cele rele. Simtirea deosebeste intre placere si durere, gasind-o pe cea dintai ca
buna si pe cea de a doua ca rea si indemnand pe om sa caute pe cea dintai. Ea inverseaza binele si raul, prezentand ca bine ceea
ce nu e bine, sau e numai in aparenta bine, si invers. Caci forul care decide acum ce e bine si ce e rau, nu mai e ratiunea, ci
irationalitatea simtirii. "Omul primind porunca dumnezeeasca sa nu se atinga prin cercetarea cu fapta de aceasta simtire, n-a
pazit-o. El are acum irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de discernamant in slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde
cu totul de placere ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau".

Dupa explicarea aceasta, raul ar sta intr-o predominare a simtualitatii asupra spiritului. Dar, "irationalitatea simtirii", de care
vorbeste Sf. Maxim, nu inseamna lipsa ratiunii din simtire, ci o ratiune subordonata simtirii, o "amestecare a intregii puteri
cugetatoare in simtire" (Filocalia, III, p. 9). Iar aceasta inseamna o slabire a ratiunii, a spiritului in om. "Desfatarea simtirii" se
impreuna, cum zice Sf. Maxim, cu o "pervertire a mintii" (Filocalia III, p. 127). Chiar cand pacatul se arata ca o preocupare
excesilva de cele sensibile, el are totusi o implicatie spirituala, fiind o abdicare a spiritului de la rolul lui conducator. "Asa numita
simtualitate e ea insasi o modalitate a spiritualului. Daca simtualitatea este o anumita modalitate a vietii spirituale, raul
simtualitatii nu consta, fireste, in continutul ei, nu in aceea ca noi satisfacem trebuintele noastre inferioare, ci in aceea ca pentru
ele inabusim sau uitam aspiratia dupa lucrurile mai inalte. Nu e, de pilda, "in sine" pacat, ca mancam, dar cand inchinam toata
viata spiritului nostru interesului de a manca, in aceasta inabusire a nazuintelor mai inalte se arata raul". Raul in asemenea cazuri
sta in aceea ca omul abdica prin spirit de la spiritul sau, caci spiritul insusi abdica de la demnitatea sa de conducator.

Caci omul e spiritual si in abdicarea de la spirit. Dar spiritualitatea lui e acum pervertita, echivoca. El poate justifica prin ratiune,
prin spirit, fapta nespirituala, irationala, pe care o face. E un act sau stare care poate fi interpretata si ca spirituala si ca
nespirituala, sau antispirituala, adica si ca rationala si ca nerationala, si ca libera si ca nelibera, si ca buna si ca rea. Spiritul e
acela care da faptei simtuale rele, intelesul unui bine. Dar spiritul o face aceasta indemnat de simtualitate. Caci aceasta considera
intai placerea ca un bine, lucru pe care il face apoi si spiritul. De aci caracterul echivoc al raului: el pare adica rau, aci ca bine. Nu
e curat ca binele.

Dar Sf. Maxim talmaceste pomul acesta si ca creatiunea indeobste, in care deasemenea se cuprinde atat binele cat si raul, dupa
cum e privita duhovniceste sau pur trupeste. Considerarea simtirii ca bine e strans legata, de altfel, cu considerarea celor
materiale, gustate simtual, ca bune. "Sau iarasi, poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si al raului,
fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala, care pe de o parte desfateaza simtirea, pe de alta
perverteste mintea. Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste li se face oamenilor dascal in
ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeesti". De aci rezulta ca nu zidirea in sine e rea, ci alipirea de ea, numai printr-o
simtire necarmuita de minte, ci suverana peste minte.

Sensul acesta al pomului ca zidire, se reduce deci tot la sensul lui ca simtire, sau sta in legatura cu el. De aceea Dumnezeu nu i-a
oprit omului pentru totdeauna impartasirea de lume, ci numai pana ce ar fi ajuns sa-si stapaneasca deplin simtirea prin
maturizarea spirituala. Dar omul neascultand "si-a deschis larg simtirea", ceea ce i-a "orbit mintea", l-a instrainat cu totul de
cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrarilor. "Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta
numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine
firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca, menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea
vazuta drept dumnezeu, indumnezeind-o, datorita faptului ca e de trebuinta pentru conservarea trupului".

Dar de aci rezulta ca experienta pacatului s-a putut naste in primii oameni prin mijlocirea unui pom sensibil. Caci imbratisarea
creatiunii si intoarcerea de la Creator, a trebuit sa se manifeste nu numai printr-un act precis de neascultare, ci si printr-o
manifestare a atasamentului fata de ceva din creatiune. Si e foarte de inteles ca aceasta neascultare a putut fi provocata in om
de iluzia ca, intr-un anume obiect creat, reliefat dintre celelalte printr-o anumita ispita, gaseste tot ceea ce-l poate dispensa de
Dumnezeu.. Din acest motiv, pomul e numit pomul cunostintei binelui si raului, in sens ironic. O explicare in sensul acesta a
pomului din paradis, da Sf. Ilarie de Poutier. "Astfel, tot ce a spus despre pomul in care se crede ca a fost stiinta binelui si a
raului si de fructul aceluia... precum si de Adam ca, gustand din pom s-ar fi facut dumnezeu, a spus, contrar obiceiului de graire,
spre rusinarea neascultarii acelora, care au crezut diavolului impotriva vietii lor. Deci a numit bun un pom care nu era bun... intr-
un sens ironic. Astfel pomul acela, n-a avut in gustul fructului sau, puterea de a impartasi binele si raul, ci pentru ca diavolul,
voind sa duca la gustare pe Eva si prin ea pe Adam, ca sa o poata indemna la aceasta cat mai usor, a mintit, ca in fructul
arborelui acela ar fi binele si raul, sau ca daca ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut pentru aceea, pentru ca
socotea ca in fructul acelui arbore se cuprinde cunoasterea binelui si raului".

Deci pomul acela n-a fost un pom mitologic, ci un pom real, fara nici o putere spirituala intrinseca.

Iar expresia "s-au deschis ochii lor", Sfantul Ilarie, urmand lui Origen, o explica in sensul ca s-au deschis alti ochi ai lor, ochii
simtirii pacatoase, "caci ii delecta pe ei fagaduinta diavolului, prin care se credeau pe ei dumnezei viitori".

O explicare, care nu e total straina de acestea, dar care pare sa retina numai semnificatia spirituala a pomului, desinteresandu-se
de realitatea lui materiala, o da Sfantul Grigore de Nissa. El declara, in Comentariul la Cantarea Cantarilor: "Suntem convinsi ca
pomul interzis mancarii nu era un smochin, nici altul din pomii fructiferi. Caci daca atunci smochinul ar fi fost purtator de moarte
vesnica, n-ar fi nici acum bun de mancare". Desigur ca Sf. Grigore de Nissa voieste sa spuna prin aceste cuvinte, in primul rand,
ca nu in sine a avut un pom puterea de a naste raul si moartea. E ceea ce am vazut ca spune si Ilarie de Poitier. Dumnezeu n-a
putut face ceva rau. Totusi nu e exclus ca gustarea celor materiale sa fie pentru om si un act de pacat. Degradarea omului
implica degradarea creatiunii. Dar pe Sfantul Grigore il intereseaza in explicarea sa, numai fiinta pacatului insusi. Tinand seama
de aceasta, iata semnificatia spirituala pe care o da Sf. Grigorie de Nissa pomului cunostintei binelui si raului: "Asadar e interzis
pomul care rodeste cunostinta amestecata. Caci s-a amestecat fructul acela din cele contrare... poate din motivul acesta, ca raul
nu sta gol, de sine insusi, aratandu-se dupa fiinta sa. Caci raul ar fi fara putere daca n-ar fi colorat in vreun bine, prin care sa
atraga pe, cel amagit, spre poftirea lui. Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie,
iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui. Caci cine s-ar rostogoli in noroiul rau mirositor al desfranarii, daca
n-ar socoti voluptatea ca un lucru bum si vrednic de preferat... Fiindca deci, cei multi vad "binele in ceea ce desfata simturile, si
binele adevarat si cel parut au acelasi nume, de aceea pofta ce se misca spre rau ca spre bine, a fost numita de Scriptura bine si
rau... Nu e nici rau in sens absolut (neamestecat cu nimic, n. pr.), deoarece e amestecat cu binele, nici bine in sens curat,
deoarece sub el se ascunde raul". Sf. Grigorie observa ca raul nu poate sta singur de sine si nu poate exercita nici o atractiune
prin sine; el are lipsa de bine pentru a cuceri. In ori ce rau e un echivoc, o duplicitate, prin care se vede dependenta lui si a
constiintei umane, de bine. De aci vine si viclenia legata inevitabil de rau, si marea lui putere de disimulare, de minciuna. Un rau
absolut demascat nu are nici o putere. Numai binele poate exista prin sine in forma pura. Numai el e lipsit de viclenie, de
duplicitate, de echivoc. Cu ce lucru superior s-ar mai putea masca binele? "Binele adevarat e simplu si cu un singur chip prin fire,
strain de orice duplicitate si amestecare cu contrarul". Aceasta inseamna ca numai binele are un fundament propriu in existenta,
pe cand raul e un parazit. Ideea aceasta o expune Sf. Grigore, interpretand raportul intre cei doi pomi din Paradis. Observand ca
de amandoi pomii spune Geneza, ca erau in mijlocul sau in centrul Paradisului, iar doua centre nu pot fi, el zice: "Trebuie sa
intelegem din intelepciunea celor spuse, aceasta invatatura, ca locul cel mai din mijloc dintre cele sadite de Dumnezeu il are
viata; iar moartea este nesadita si fara radacina, neavand nicaeri vreun loc propriu, ci se sadeste prin privarea de viata, cand
inceteaza impartasirea celor vii de ceea ce e bun. Fiindca deci viata e in mijlocul pomilor dumnezeiesti, iar prin caderea din
aceasta se iveste moartea, de aceea cel ce a explicat invatatura aceasta prin ghicituri, a spus si de pomul acesta ca este in
mijlocul Paradisului. Iar de rodul lui a spus ca e amestecat din cele contrare. Caci a spus de unul si acelasi lucru ca e bun si rau,
indicand prin aceasta firea pacatului. Fiindca toate cele savarsite in chip pacatos, sunt precedate de o placere si nu se poate afla
un pacat lipsit de placere... De aceea se numeste fructul bine dupa judecata cea pacatoasa, intrucat asa li se pare celor ce pun
binele in placere. Dar dupa aceea, prin mistuirea amara a mancarii, se afla ca e rau". Ca si Sf. Maxim, asa si Sf. Grigorie de Nissa
interpreteaza pomul cunostintei binelui si raului, in sensul ca el ar exprima pe de o parte caracterul simtual al raului, pe de alta
parte echivocitatea pacatului, necesitatea lui de a-si da o aparenta a binelui. Dar pe cand Sf. Maxim staruie mai mult asupra
primului lucru, Sf. Grigorie staruie mai mult asupra celui de al doilea.

Ambele aceste aspecte ale raului sunt adevarate. Cel de al doilea, echivocitatea, e chiar cu mult mai general si mai adanc, decat il
descrie Sf. Grigorie de Nissa. Explicatia aceasta nu pretinde sa arate propriu zis ce e raul in fiinta lui, desi rea e si sfasierea pe
care o produce si o sustine in om pacatul. Ceea ce e pacatul propriu zis, pretinde sa o spuna afirmatia ca raul sta in ridicarea pe
primul plan a simtualitatii. Sa vedem cum trebuie inteleasa aceasta afirmatie a Sfintilor Parinti, tinand seama si de alte expresii
ale lor.
Daca pomul acela nu avea in sine puterea cunoasterii, nu avea in sine nici cine stie ce senzatie deosebita. Diavolul a amagit pe
protoparinti mai mult prin inchipuirea placerii ce o vor avea gustand din el. Pe langa aceasta i-a ispitit cu inchipuirea
independentei, starnita in ei. Astfel, se poate spune ca in legatura cu un obiect material, caderea a fost totodata un" act spiritual.
Pe om l-a ispitit, pe langa perspectiva unei placeri simtuale, perspectiva mincinoasa a indumnezeirii sale, a totalei independente
de Dumnezeu; dar aceasta a fost provocata de pofta simtuala. "Diavolul - zice Sfantul Ilarie - a amagit pe Eva cu acel fel de
pacat, prin care a meritat sa cada si el din cer, adica prin aroganta". Neascultarea insasi a fost prima manifestare a acestei
independete, a acestei "indumnezeiri" gustata intai cu inchipuirea, precum a fost si provocata in mare masura de perspectiva
indumnezeirii si nu numai de ispita placerii materiale. Propriu zis aceste doua sunt mereu amestecate. Gustand din pom,
protoparintii au simtit amandoua aceste lucruri, placerea sensibila si experienta unui act de independenta fata de Dumnezeu, de
indumnezeire. Cautarea placerii sensibile in fapturi, e indumnezeirea fapturii, e trairea unei nepasari de Dumnezeu in aceasta
gustare.

Dar autoindumnezeirea omului si indumnezeirea creatiunii este nu numai o atitudine, ci si o conceptie. Si aci avem din nou, sub
forma cea mai reliefata, amestecul dintre simtualitate si spiritualitate. Indumnezeirea zidirii inseamna ridicarea ei pe treapta
suprema a existentii, investirea ei cu sensul absolutului. Iar acesta este un act propriu spiritului omenesc. E un echivoc cumplit
aci. Creatia vazuta, ca material de satisfacere a simtirii, devine dumnezeu. Dar aceasta, pentru ca placerea simtuala insasi i se
face omului dumnezeu. Intreg sensul existentei se concentreaza in preocuparile simtuale. Iar preocuparile acestea produc omului
grija de sine, intelegandu-se precumpanitor ca trup. Indumnezeirea creatiei e produsa de iubirea trupeasca a omului de sine.
"Necunoasterea lui Dumnezeu, care a indumnezeit zidirea, vine din iubirea trupeasca de sine a neamului omenesc". Pacatul se
naste dintr-o miscare impusa spiritului de simtualitate si duce spiritul la o stare inferioara, subordonata simtualitatii: la parasirea
lui Dumnezeu si la alipirea de creatiune. Atat momentul initial, cat si cel final al miscarii reprezinta o spiritualitate echivoca, o
spiritualitate pusa in slujba trupului. In iubirea de sine din care porneste pacatul, omul se vede ca trup, iar prin indumnezeirea
creatiei, lumea nu e transfigurata, ci ingrosata. Pe langa aceasta, indumnezeirea creatiunii, desi e o conceptie atotcuprinzatoare,
implica o necunoastere a ceea ce e mai esential, a lui Dumnezeu, mai bine zis chiar "necunoasterea lui Dumnezeu a indumnezeit
zidirea" (Filocalia, III, .13). Desi aceasta e o conceptie, si o conceptie inseamna o cunoastere generala, larga, ea e in acelasi timp
o grozava necunoastere si ingustare. In indumnezeirea creatiei se manifesta aceleasi caractere spiritual-nespirituale, acelasi bine-
rau, aceeasi "cunostinta amestecata", care prin cautarea placerii si evitarea durerii, tradeaza o tendinta ce se invarteste
necontenit in jurul creatiei.

Astfel pacatul protoparintilor, desi are si un caracter spiritual, implica o spiritualitate echivoca, o alunecare a spiritului. Pacatul e
deodata simtual-spiritual. Caracterul lui spiritual e impregnat de simtualitate si viceversa. Acest dublu aspect al lui, il arata
naratiunea Genezei. Sarpele cauta sa provoace inca prin prima intrebare adresata Evei "ce este ca a zis Dumnezeu: sa nu mancati
din tot pomul raiului?" Geneza II, 1, atat o pofta a trupului, cat si mandria spiritului. Si cand Eva arata ca "e oprita de la
mancarea pomului, prin frica de moarte (Gen. II, 3), sarpele isi intareste ambele ispite, inalaturand din Eva frica de moarte, (Gen.
II, 4-5). Si slabind aceasta frica, femeia vede deodata atat frumusetea pomului, cat si valoarea cunoasterii (Gen. II, 6). De aci ea
vede ca pacatul a insemnat atat o miscare a poftei, cat si o miscare spirituala de orgoliu. Pana ce omul era stapanit de frica
mortii, isi tinea atat simtirea in frau, cat si dorinta spirituala de a cunoaste ca Dumnezeu, de a fi ca El. Simtirea nu se deschidea
ca sa vada frumusetile sensibile si prin aceasta nici dorinta ca sa descopere binele si raul de caracter simtual, adica placerea si
durerea. Dar cand i se spune ca nu va muri, chiar de va da drumul simtirii, aceasta se desface indata de sub stapanirea spiritului.
Si insusi spiritul se lasa dus de ea, in dorinta de a cunoaste binele si raul. "Si a vazut femeia ca pomul e bun la mancare si frumos
la vedere si cum ca frumos este a cunoaste". (Geneza II, 6). Iar dupa mincare "s-au deschis ochii lor, si au vazut ca sunt goi".
Omul e bucuros sa aiba si nemurirea, dar si placerea simtuala; adica o nemurire neconditionata de ascultarea de Dumnezeu, ci de
puterile proprii si de alipirea simtuala la lume.

Si de fapt duhul rau nu spune Evei numai ca nu va muri, ci si ca va fi ca Dumnezeu, cunoscand ca si El binele si raul, iar aceasta
printr-o gustare simtuala. Asadar, pe de o parte stimuleaza simtirea sa se desfaca din legaturile spiritului, iar pe de alta trezeste
in spirit mandria, adica ambitia omului de a fi ca Dumnezeu. Daca sarpele ar fi incurajat numai simtirea, sau dorinta de placere
trupeasca, poate ca n-ar fi reusit s-o duca pe aceasta la pacat. Dar in acelasi timp, duhul rau ii slabeste spiritul, trezind in el
mandria, aceasta pofta necurata a spiritului de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii si pofta spiritului s-au aprins astfel deodata, ca o
singura miscare. Omul nu mananca din pom numai pentru a-si satisface pofta simtirii starnite, ci si pentru a-si satisface ambitia
spirituala de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii trezeste ambitia spiritului, sau slabeste legatura lui cu Dumnezeu, si ambitia spiritului
da un sens absolut, spiritual, acestei pofte, sporind-o. Pacatul se savarseste de om in intregime, nu de o parte a lui, si afecteaza
omul in intregime. Ambitia omului de a deveni Dumnezeu e provocata si se foloseste de un act de satisfacere simtuala.

Sf. Ciril din Alexandria spune ca prin placere a fost amagita mintea lui Adam, ca sa considere ca nu e nici un rau a calca legea lui
Dumnezeu. Iar Sf. Simion Noul Teolog, spune ca Adam a cazut din mandrie. Si la fel spusese Fericitul Augustin, ca la baza caderii
lui Adam sta mandria. Deci pofta simtuala, ca eliberare a simtualitatii de spirit, a trebuit sa starneasca in spirit mandria, pentru a
se putea satisface. Deabia prin mandrie a rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu si l-a aservit siesi. Actul caderii e prin urmare
in acelasi timp un act spiritual si un act simtual. El e o indulcire simtuala, prin gustare, dar si o condamnabila indulcire spirituala,
prin neascultare, prin mandrie. Satisfacerea poftei simtuale, fara contributia spirituala a neascultarii, e proprie animalului si nu e
pacat. Astfel pacatul e, in acelasi timp, desprinderea omului de Dumnezeu si o dezordine in firea lui. Aceasta e iarasi ideea Fer.
Augustin, redata astfel de Gaudel: "Pacatul este dezordine si perversitate in om, act prin care el se intoarce de la binele sau
suveran, Creatorul, pentru a se atasa la creatura".

Alipirea de lume, dorita de simtualitate, genereaza in acelasi timp mandria, sau neascultarea. Caci aceasta alipire e nu numai
dintr-un dor al simtualitatii, ci si dintr-o uitare de Dumnezeu, sau dintr-o desconsiderare a Lui, fapt care indica o slaibire a
spiritului. Pana ce constiinta de Dumnezeu e puternica in om, mandria nu gaseste loc in el, pentru ca Dumnezeu e prea covarsitor
fata de el. Dar cand Dumnezeu e uitat si in fata omului nu mai sta decat lumea, sau un Dumnezeu micsorat prin distanta, omul
se lasa dus cu totul spre lume sau incepe sa se simta mare fata de lume si nepasator fata de Dumnezeu. Astfel indumnezeirea
lumii, care inseamna uitarea de Dumnezeu, usor duce la indumnezeirea omului. E aci poate si o revansa pe care si-o ia spiritul.
Tras in jos, tarat spre lume, el nu poate sa nu se simta superior fata de lume; el nu poate sa nu se simta injosit in aceasta
inlantuire de ea. Mandria e o replica pe care spiritul o da simtualitatii, dar nu o replica pura ce se opune simtualitatii, pentru a
reveni in slujba lui Dumnezeu, a Spiritului suprem, ca sa creasca din El, ci o replica echivoca pentru a se socoti el insusi, ca spirit
omenesc, suprema instanta, deci putand abuza si de simtualitate sau putand asculta de ea cum ii place, fara teama ca va trebui
sa dea candva socoteala de aceasta cadere in simtualitate. Mandria aceasta a spiritului e mandria spiritului simtualizat. Replica ce
o da prin ea spiritul simtualitatii, nu e o opozitie fata de simtualitate, ci incantarea ca se poate bucura constient de ea, robind ei,
ca nu e in el o simtualitate oarba, animalica. Pacatul omului, ca fiinta spiritual-trupeasca, nu e nici pur simtual, nici pur spiritual,
ci spiritual-simitual, e pacatul omului intreg, cazut de la Dumnezeu si gravitand in jurul sau propriu ca ultima realitate, si a lumii
ca realitate subordonata exclusiv lui, dar care in acelas timp il subordoneaza.

El consta in caderea spiritului omenesc din legatura cu Spiritul suprem, ca izvorul vietii spirituale, si prin aceasta se poate spune,
ca pacatul consta dintr-o simtualizare a spiritului. Dar e o simtualizare voita de spirit. Miscarea pacatului poate fi numita cu
numele general de iubire egoista de sine, care se manifesta atat sub aspectul de pofta dupa o satisfacere simtuala, cat si sub
aspectul ambitiei de a deveni ca Dumnezeu, de a se iubi si socoti pe sine ca suprema realitate.

Cum s-a putut naste aceasta miscare, aceasta iubire egoista, spiritual-simtuala in om, odata ce prin creatiune era curat? O
samanta de explicatie ne da tot Geneza, cand ne arata ca omul inca inainte de pacat tinea sa nu moara. Dumnezeu insusi a sadit
in firea omului instinctul de conservare si tot El a sadit si instinctul cresterii in viata si al stapanirii peste lumea obiectelor, cand le-
a spus: "Cresteti si va inmultiti, si stapaniti pamantul" (Gen: 1, 20)

Desigur, pentru ca aceasta crestere sa se faca normal si real, atat simtualitatea cat si spiritul trebuiau sa pazeasca o anumita
granita, simtualitatea granita care o tinea in subordinea spiritului, adica in spirit, iar spiritul granita care il tinea an subordinea lui
Dumnezeu, adica in unire cu Dumnezeu. Era granita care tinea pe om in legatura cu Dumnezeu, adevaratul infinit, si asigura
cresterea lui indefinita. Simtualitatea trebuia sa nu iasa din spirit, sau sa nu incalece peste spirit, iar spiritul trebuia sa nu iasa din
unirea cu Dumnezeu, sa nu se considere pe sine Dumnezeu. Aceasta nu insemna o restrangere a cresterii, ci o crestere ordonata,
adica o adevarata crestere. Numai Dumnezeu e izvorul vietii si numai din El se poate face cresterea ordonata a spiritului. La fel,
numai in spirit, simtualitatea sporeste in cunoasterea adevarata a celor sensibile. Nu granita ce s-a pus omului ii inchidea propriu
zis sporirea in viata, ci iesirea din sfera divina, prin amagirea ca se intinde intr-un domeniu mai larg. Sensul acestei granite il avea
porunca de a nu manca din pomul cunostintei binelui si al raului, adica de a nu da drumul simtualitatii, de a nu-i permite sa
atraga si spiritul exclusiv -in imanenta. Porunca urmarea tinerea omului in matca ce-i facea posibila cresterea, oprirea lui de la
revarsarea si imprastierea haotica. Porunca aceasta constituia in acelasi timp o granita a spiritului in spre Dumnezeu, si o granita
a simtualitatii in spre spirit. Constiuia o asemenea granita prin teama ce trebuia sa o aiba omul de a nu asculta de Dumnezeu.

A fost deajuns o mica intunecare de judecata prim ispita satanei, ca omul sa creada ca e indreptatit sa-si validiteze instinctul de
crestere si intr-o directie in care simtea granita, fara sa inteleaga prea bine rostul ei. De ce n-ar creste cu atat mai vartos, daca ar
gusta din plin si din ordinea lumii sensibile? Cresterea prin infranarea de la aceasta directie i s-a parut omului, sub ispita satanei,
ca e prea inceata si oarecum unilaterala. De ce n-ar creste mai bine, dand drumul indata la toate posibilitatile simtualitatii? Omul
voia, printr-un instinct, sadit in el de Dumnezeu, sa se mentina in viata si sa aiba mai multa viata. Satana ii spunea ca aceasta
dorinta nu va deveni irealizabila, prin intinderea lui peste hotarul pus, ci dimpotriva, se va realiza mai din plin. Printr-o scurta
intunecare de judecata, omul usor a putut crede, ca e pe linia instinctului, urmarindu-l pe acesta si in directia oprita. Satana i-a
spus: "Poti sa te mentii si sa cresti, fara a te mai lovi de o granita". Ispita se folosea de un instinct pus in om. De ce nu si-ar lasa
omul simtualitatea singura, sa se desfasoare in toate virtualitatile ei, in loc sa se lase actualizata treptat de spirit? De ce n-ar lua
ea initiativa, daca e mai spontana? De ce sa creasca spiritul treptat sub calauzirea lui Dumnezeu, in loc sa devina automom ca
Dumnezeu?

Cum zice Sf. Ciril din Alexandria, Dumnezeu facuse pe om si-l asezase intr-o stare de mare bogatie. Dar tocmai pentru a nu cadea
dirr aceasta pricina in mandrie, uitand ca totusi e rob, ca nu are de la el bunatatile ce le are, i s-a dat aceasta porunca. Ea indica
omului ca nu spre cele sensibile trebuie sa-i fie cresterea, sau nu fara Dumnezeu, ci in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Porunca
insemna propriu zis oprirea omului de a iesi din unirea cu Dumnezeu. "impodobind deci Dumnezeu faptura, i-a daruit vietuirea in
paradis. Dar pentru ca trebuia ca cel astfel infrumusetat si incoronat cu belsugul bunatatilor de sus, sa nu fie lasat sa fie dus spre
ingamfare, ignorandu-si starea de dependenta, (caci largimea in stralucire si libertatea nemasurata usor duce pe cineva spre
patima ingamfarii si inaltarii), i s-a dat - cum se da de obicei o masura slujitorilor - o lege a infranarii, ca prilej de a nu uita pe
Stapanul, ca prin ea sa fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca si sa stie clar ca e supus randuielilor Celui ce-l
stapaneste".

Trecand peste aceasta porunca, omul a refuzat conditia de supus al lui Dumnezeu, a refuzat masura pusa slujitorului si s-a facut
el insusi masura tuturor lucrurilor. El nu s-a mai orientat dupa Dumnezeu in judecarea a ce e bine si ce e rau, ci a luat din fiinta
sa schimbacioasa criteriul suprem de judecata. Acesta e un alt sens al cunoasterii binelui si raului, la care a ajuns omul prin
gustarea din pomi, prin calcarea granitei.

Prin porunca lui Dumnezeu se pusesera in primul rand niste granite si niste masuri inlauntrul omului. Calcand porunca, aceste
granite si masuri launtrice au fost nesocotite. O granita s-a calcat prin excesul de simtualitate, alta prin mandrie; si amandoua
prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu si o rupere launtrica a omului, caci desi spiritul s-a simtualizat, dar nu
de tot, nu in insasi potentele sale, ci a ramas in acelasi timp intr-o atitudine de protest fata de nefireasca lui situatie de rob al
simtualitatii si de instrainare de Dumnezeu, izvorul vietii lui si al cresterii indefinite.

Astfel simtualitatea a iesit din sfera spiritului si spiritul din sfera divina. In alti termeni, intreg omul a devenit simitualitate, sau s-a
imanentizat si a indumnezeit lumea vazuta caci simtualitatea a atras spiritul dupa ea, rasturnand raportul firesc cu el si facandu-
se calauza lui. Spiritul a ramas in functiune, dar intr-o functiune de suprafata, uitand de adancimile sale, de adancimile divine,
desi nu de tot. Lumea i-a devenit dumnezeu. Vrand sa fie insusi dumnezeu, i-a devenit lumea dumnezeu. In loc ca spiritul sa
inalte simtualitatea in Dumnezeu, simtualitatea a coborat spiritul la suprafata lucrarilor.

Parintii rasariteni pun in actul caderii un accent asa de mare pe alipirea omului la cele sensibile, nu pentru ca ar vedea pacatul
constand numai in aceasta, nu si intr-o degradare spirituala, ci pentru ca, dupa ei, tocmai prim autonomizarea simtualitatii e
facuta imposibila lucrarea spiritului care, prin contemplarea oarecum directa a lumii spirituale si dumnezeiesti, are marele rol de a
unifica si calauzi intreg omul spre Dumnezeu. Pe cand in Apus, urmandu-se lui Aristotel, spiritul conceput mai mult pasiv "e
excitat din afara" prin fenomene si se realizeaza prin simturi, prin acestea dobandindu-se cunoasterea si infaptuindu-se sudura
intre suflet si corp, sufletul nefiind "in contact imediat cu lumea suprasensibila", in Rasarit "spiritul e orientat din nastere spre
contemplarea luminii necreate" si tocmai datorita acestei lucrari a lui, este unificatorul tuturor puterilor si functiunilor naturii
umane si ale acesteia cu Dumnezeu, revarsand o lumina de sus peste lucrurile sezisate de simturi. Pe cand pentru latini, spiritul,
neavand nici o iluminare primita de sus, nu cunoaste altceva decat aceea ce ii mijlocesc simturile, si numai prin analogie cu
materialul oferit de ele cunoaste pe Dummezeu, pentru rasariteni, dimpotriva, spiritul revarsa prin simturi lumina de sus peste
lucruri. Desigur, pentru a unifica prin aceasta omul intreg in el insusi si cu Dumnezeu, spiritul trebuie sa fie incarnat si sa lucreze
in trup prin puterile lui inferioare sau psihice, spiritualizandu-le prin aceasta si pe ele, ca si intreg trupul.

Data fiind aceasta doctrina patristica, intelegem cum afirmatia parintilor, ca pacatul primilor oameni sta in ridicarea celor sensibile
la rangul binelui, in locul binelui adevarat, care sta in cele spirituale, departe de a insemna ca aceasta autonomizare a simtualitatii
n-a afectat si spiritul insusi in viata lui - cum se considera in Apus - implica atragerea spiritului de la contemplarea lui Dumnezeu
si impiedecarea lui de la rolul de unificator al tuturor puterilor umane, ceea ce inseamna o slabire a spiritului.

Parintele Dumitru Staniloae

Starea lui Hristos in moarte

Starea lui Hristos in moarte, in hristologia Sf. Grigorie, a fost studiata de cercetatori, cum ar fi: Jean Danielou si Lebourlier
Grillmeier, Wichom, Caneyet, Drobneer si Bernard Pottier.

Sf. Grigorie dezvolta o hristologie a tipului "Cuvant-Om" si defineste moartea omului ca o separare dintre trup si suflet. El afirma
moartea lui Hristos pe Cruce si invierea Sa ca o unire constanta a dumnezeirii cu fiecare din partile separate ale naturii umane.
Aceasta reprezinta dubla unire. El analizeaza problema locurilor unde se gasesc sufletul separat de trup si unit cu dumnezeirea si
trupul separat de suflet si unit cu divinitatea.

Sfantul Grigorie ramane credincios invataturii Logos-anthropos si a unirii ipostatice dintre natura divina si cea umana. Dubla unire
dintre natura divina si trupul si sufletul omenesc este descrisa astfel: "Hristos a facut sa se desfaca, dupa o randuiala
providentiala, trupul de suflet, dar dumnezeirea sa ramana nedespartita de ele. Fiind amestecata pentru totdeauna cu natura
umana, dumnezeirea nu s-a desfacut nici de trup, nici de suflet. Prin sufletul Sau se afla in paradis, deschizand calea oamenilor in
persoana talharului de pe Cruce, prin trupul Sau se afla in inima pamantului, nimicindu-l "pe cel care avea putere asupra mortii".
Pentru aceasta Trupul Lui este numit, de asemenea, Domn, in virtutea dumnezeirii prezente in el."

Sf. Grigorie argumenteaza dubla unire a elementelor naturii umane cu divinitatea. Dumnezeirea este indivizibila. Ea nu se
multiplica, chiar daca se uneste cu un compus divizibil, ci ramane indivizibila, unita cu fiecare parte. Acest argument in legatura
cu simplitatea si indivizibilitatea divina se raporteaza numai la cei care inteleg diferenta intre creat si necreat, intre Creator si
creatura. Daca Creatorul transcende diastema creaturii, el poate sa fie unit cu cele doua parti separate, fara sa se divida El insusi.

Dumnezeirea s-a unit cu omenitatea o data pentru totdeauna. Nimeni si nimic nu poate desface ceea ce Dumnezeu a legat. Daca
El s-a unit cu natura umana, s-a unit pentru totdeauna, oricare ar fi starea omului, caci vointa divina nu se schimba niciodata.
"Darurile lui Dumnezeu sunt fara parere de rau", pentru aceea ca iubirea dumnezeiasca este permanent aceeasi, fara diminuare.

Al treilea argument se refera la locurile unde odihnesc sufletul si trupul separate: raiul, pe de o parte, inima pamantului, pe de
alta. Dumnezeu unit cu sufletul si cu trupul va purifica cele doua elemente si va ramane cu fiecare in parte. Sufletul isi recapata
intreaga sa capacitate de a-L intalni pe Dumnezeu (raiul deschis talharului simbolizeaza aceasta restaurare); trupul este eliberat
din stricaciune si din moarte, consecintele pacatului (eliberarea este aratata prin invingerea diavolului).

Argumentele se regasesc in: Contra lui Eunomiu III, Respingerea marturisirii si in Marea cuvantare catehetica. Unirea firii divine
cu trupul si cu sufletul in Persoana Mantuitorului sunt afirmate de mai multe ori in Antierheticul impotriva lui Apolinarie si in Tridui
spatio. Antierheticul arata ca unirea dumnezeirii cu trupul si cu sufletul, considerate distincte, a avut loc de la zamislirea lui Iisus.
Tot in Antierhetic, Sf. Grigorie citeaza din Romani 11, 29 comentand: "Darurile lui Dumnezeu nu se pot lua inapoi, atunci darul
unirii dintre natura divina si natura umana nu se retrag prin moartea lui Hristos intrupat."

Celor trei argumente din Epistola a treia li se mai poate adauga un al patrulea, pentru care i s-au adus multe reprosuri Sf.
Grigorie de Nyssa: conceptia "fizica" a transmiterii mantuirii sau conceptia metafizica luata din gandirea platonica, din conceptul
generic despre umanitate. Legatura dintre Dumnezeu-Omul si ceilalti oameni, fie ea inteleasa intr-o maniera fizica, morala sau
metafizica, nu destrama taina mantuirii care ramane intreaga. Mantuirea se realizeaza prin har, prin credinta si prin fapte bune:
conceptiile filozofice nu au decat statut de simbol.

Acest argument nu pretinde ca explica mecanismul Invierii. Dubla unire dintre dumnezeirea indivizibila si elementele naturii
umane ne ajuta sa gandim, dincolo de orice reprezentare, reunirea trupului si a sufletului in inviere. "Dumnezeu uneste iarasi
partile separate prin puterea dumnezeiasca, armonizand ceea ce fusese despartit spre o unire de nedespartit. invierea este
realipirea, dupa destramare, a lucrurilor care fusesera odata legate prin unirea de nedezlegat a lucrurilor care cresc impreuna,
pentru ca omul sa se intoarca la harul de la inceput si la viata vesnica, raul amestecat in firea noastra fiind inlaturat la moartea
noastra, asa cum se intampla cu un lichid tare, atunci cand vasul se sparge, el se imprastie si dispare, nefiind nimic care sa-l1
tina".

Aceste reflectii le vom gasi si in antirrheticul Contra lui Apolinarie. Facand apel la o experienta cunoscuta de botanisti, Sf. Grigorie
propune comparatia urmatoare: dupa cum tulpina de trestie, despicata in doua, se lipeste la loc daca se strang cele doua parti
printr-o legatura stransa, tot astfel Hristos, in Persoana Sa, reuneste cele doua parti separate, a trupului si a sufletului, asumate
in El, apoi prelungeste progresiv in intreaga umanitate, restaurarea omului intreg. Fara indoiala, Sfantul cunostea valoarea
epistemologica a acestui gen de imagine. Ea ajuta intuitia, cu conditia sa nu fie constransa sa explice sau sa conceptualizeze.

Legatura sugerata este dumnezeirea nedespartita. Pe aceasta prima imagine Sf. Grigorie grefeaza un nou element: Adam si
Hristos sunt cele doua parti ale trestiei despicate. Adam s-a desprins primul de trupul trestiei si aceasta despicatura s-a intins in
intreaga omenire. Hristos realizeaza, prima sudura in vederea realipirii, in sensul invers despicarii, astfel ca toata istoria omenirii
care fusese separata de la Adam, sa fie unita in El.

Sf. Grigorie completeaza imaginea, reamintind ca participarea la moartea lui Hristos - simbolizata in Botez - este deja participare
la inviere, sub forma unirii primordiale sau, cel putin, a impacarii spirituale si morale a trupului si a sufletului. Este talmacita in
acest mod invierea lui Hristos Dumnezeu. Omul-Dumnezeu il restaureaza pe om in integritatea sa, dincolo de moarte, in inviere.

In opusculul Trid. Spat, Sf. Grigorie aduce o explicatie simpla a dublei uniri: Atotstiinta divina nu poate sa fie absenta nici din
trupul separat, nici din sufletul separat. intre Creator si creatura este o diferenta esentiala; Dumnezeu transcendent este in
acelasi raport cu Sufletul si Trupul lui Hristos, pentru ca aceste realitati sunt create. Prin Sfantul Duh, Iisus este creat: "Fiind
Creator, El se face pentru noi creatura". Sensul acestor cuvinte ne reveleaza o creatura noua prin excelenta. Slabiciunea acestei
expresii consta in aceea ca omniprezenta divina nu are fata, nu are chip. Ea pare prea abstracta si generala pentru a marturisi o
realitate atat de personala ca unirea ipostatica.

In Antirrheticid, Sf. Grigorie aduce un argument care nu va fi reluat in alte lucrari. Ceea ce separa de Dumnezeu este pacatul;
pentru cine este fara pacat, unirea cu Dumnezeu o data realizata nu are nici o ratiune sa se desfaca. Este justificata in acest mod
persistenta unirii totale mai mult decat dubla unire dintre dumnezeire si trup, pe de o parte, si dintre dumnezeire si suflet, pe de
alta parte.
In Marea cuvantare catehetica, Sf. Grigorie este extrem de rezervat. El se multumeste sa afirme dubla unire si principiul invierii.
Sobrietatea acestei lucrari este datorata faptului ca se adreseaza unor pagani cultivati. Adresantii puteau fi prieteni sau adversari,
sau si una si alta in acelasi timp.

Si in cartea a treia a tratatului Contra lui Eunomiu, Sf. Grigorie are un discurs ilogic masurat, ramanand numai la ideea dublei
uniri. Aceasta lucrare se prezinta ca un adevarat tratat de hristologie gregoriana. In Contra lui Eunomiu III, 3, 68, Sf. Grigorie
afirma numai ca moartea lui Hristos este cu adevarat o separare a trupului de suflet. Nici un comentariu nu vine sa explice mai
mult acest adevar antropologic, considerat in Persoana lui Hristos.

Respingerea marturisirii lui Eunomiu ne da cateva indicatii suplimentare. Sfantul respinge pretentiile lui Eunomiu care sustinea ca
Hristos n-a asumat sufletul uman. Pentru o expresie din paragraful 175, i se va aduce Sf. Grigorie acuza de nestorianism.
Formula: "o mul lui Dumnezeu" este amestecat cu dumnezeirea prin trupul si sufletul sau. Nu este vorba in mod direct de dubla
unire in moarte, dar, in context, se poate deduce acelasi lucru. in paragraful 178, Sf. Grigorie isi argumenta teza sa cu textul din
Faptele Apostolilor 2, 27 reluat dupa Ps. 15, 10: " Caci nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe Cel sfant al Tau sa vada
stricaciunea". El interpreta prima afirmatie cu privire la sufletul lui Hristos, iar pe a doua cu referire la trup.

In paragraful 179, Sf. Grigorie isi justifica exegeza prin ideea dublei uniri, insotita de doua argumente. Esentialul este prezentat si
putem gandi ca Sf. Grigorie, cand scria acest text, era in posesia tezei complete despre dubla unire dintre natura umana -
considerata in trup si in suflet - si firea divina.

Sf. Grigorie isi dezvolta argumentele in functie de imprejurarile si de destinatarii lucrarilor sale. Fata de Eunomiu el a adoptat o
strategie specifica, invateturii acestui ereziarh care nega atat divinitatea lui Hristos, cat si sufletul omenesc. Contra lui Apolinarie,
Sfantul a avut o alta argumentare. Acesta era atasat ideii de divinitate a lui Hristos, pana in punctul in care ii nega umanitatea,
impotriva lui, Sfantul se prevaleaza de dumnezeirea lui Hristos pentru a explica natura umana din Persoana Logosului intrupat.

La intrebarea unde au fost trupul si sufletul Mantuitorului dupa moartea Lui, Sf. Grigorie de Nyssa prezinta diverse variante de
raspuns: in mainile Tatalui -" Parinte in mainile Tale incredintez duhul Meu. Si acestea zicand, si-a dat duhul" (Lc. 23, 46); in rai
-" Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (Lc. 23, 43); in inima pamantului -" Ca precum a fost Iona in
pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti" (Mt. 12, 40); in iad -" Caci
nu vei lasa sufletul Meu in iad, nici nu vei da pe Cel Sfant al Tau sa vada stricaciunea" (F.Ap. 2, 27); si " omorat fiind cu trupul,
dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare."(I Pt. 3, 18-19).

Dintre aceste locuri, cele mai des amintite sunt: raiul si inima pamantului. Pentru Sf. Grigorie, "mainile Tatalui" si "raiul" subintind
acelasi inteles. In rai sufletul lui Hristos il primeste pe talharul cel bun. Inima pamantului este mormantul unde se odihnea Trupul
mort al lui lisus. Pe de-o parte, Sf. Grigorie vede in mormant un loc determinat, pe de alta parte, prin rai, vede un loc spiritual,
fara sa precizeze unde este.

Iadul - mentionat in Faptele Apostolilor (F. Ap. 2, 24; 27, 31) - unde sufletele erau inchise (I Pt. 3, 19), nu este precizat unde s-ar
afla. Aluziile referitoare la acest loc sunt rare si evazive. Sfantul spune numai ca: "Hristos n-a fost stapanit de iad si trupul Sau n-
a vazut stricaciunea."

Sf. Grigorie omite sa analizeze tema coborarii in iad din simbolul apostolic, reluata apoi si in cel niceo-constantinopolitan. Din
punct de vedere teologic, ideea ar putea fi subinteleasa din rezultatul Jertfei mantuitoare: adica in deschiderea portilor raiului si in
nestricaciunea trupului ca biruinta asupra mortii si asupra diavolului.

Pentru Sf. Grigorie, "disparitia raului este ipso facto aparitia binelui. Raul nu are existenta proprie, ci este lipsa binelui. In moartea
lui Hristos se savarsesc doua lucrari, ca fata si reversul aceleiasi actiuni: prin trupul Sau, Hristos opreste moartea, consecinta a
raului, prin sufletul Sau, El deschide viata, care inghite moartea."

Danielou credea ca solutia Sf. Grigorie este noua si se detaseaza de traditie. "Ea consta intr-o demitologizare, care elimina in
intregime conceptiile cosmologice asupra diverselor locuri si se situeaza intr-o perspectiva hristologica unde nu mai este vorba de
locuri, ci de stari ale lui Hristos; ...toate reminiscentele cosmologiei sacre iesite din apocalipsa evreiasca sunt eliminate". Aceeasi
parere o are si Grillmeier: "Sf. Grigorie procedeaza la o adevarata demitologizare, fara sa inlature cadrul filozofic, cosmologic,
mitologic, vocabularul stoician si kerygma; el stapaneste cu abilitate toate laturile vietii religioase".

Invierea lui Hristos in iconomia mantuirii

Sf. Grigorie arata in hristologia sa ca Fiul lui Dumnezeu, prin inomenire, "Si-a asumat suferintele, moartea, osteneala si robia, nu
ca fiind ale Lui, ci pentru ca natura noastra sa fie curatita de ele, facandu-le sa dispara in natura nestricacioasa". Logosul vindeca
firea omeneasca de toata suferinta ei. Devenit subiect al firii muritoare, El participa la suferinta si la moartea firii asumate; trece
cu ea prin moarte si prin inviere si o aduce din nou, prin El, la starea dinainte de cadere.

In lucrarea scrisa impotriva lui Apolinarie, Sf. Grigorie explica misterul pascal: "Moartea nu este nimic altceva decat o separare a
trupului de suflet. Pentru ca Logosul s-a unit cu amandoua, adica si cu trupul si cu sufletul, El nu se separa de nici unul, ci,
comunicand si cu sufletul si cu trupul, deschide cu sufletul sau raiul talharului, iar prin trup invinge puterea stricaciunii. Faptul ca
stricaciunea a devenit neputincioasa fiind alungata din natura datatoare de viata, inseamna distrugerea mortii. Caci ceea ce s-a
lucrat in suflet si in trup devin har si bunavointa comune naturii noastre si, astfel, Cel Care se afla intr-amandoua, reuneste prin
inviere toate cele separate. El se afla, asadar, in moarte, dar nu este, cu toate acestea, stapanit de moarte. Ceea ce este compus
se desface, dar ceea ce este simplu nu accepta desfacerea; natura cea simpla ramane in ceea ce se desface si nu se retrage
atunci cand sufletul iese din trup. Desigur, Cel Ce este simplu si necompus nu Se separa, in despartirea celorlalte (sufletul si
trupul); dimpotriva, El le face una pe cele doua care s-au separat. Dumezeu Cel Unul nascut inviaza firea umana care a fost unita
de El, separand trupul de suflet si unindu-le din nou. Astfel, intreaga natura este mantuita: trup si suflet. De aceea El se mai
numeste incepatorul vietii: caci murind pentru noi si inviind, Dumnezeu cel Unul-Nascut a impacat lumea cu El, rascumparandu-
ne ca pe niste robi prin sangele care este inrudit cu noi, cei care am fost in comuniune cu El prin sange si trup".

"Hristos invinge in Sine moartea pentru ca in El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizata in mod culminant prin moarte.
Dupa Sf. Grigorie, moartea, - ca despartire a sufletului de trup -, apare ca o urmare a despartirii compusului uman de Dumnezeu,
Dumnezeu fiind forta de coeziune intre suflet si trup, cum este forta de coeziune intre toate.

Prin revenirea omului la Dumnezeu, Acesta face iarasi legatura dintre suflet si trup, dupa ce acestea s-au despartit sau dupa ce
legatura dintre ele s-a slabit. Dar aceasta s-a putut intampla prima data in mod deplin in Hristos, in care Ipostasul cel Unul tine
pe veci in Sine atat sufletul si trupul, cat si dumnezeirea si omenirea.

Daca Hristos a acceptat moartea in Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca sa dea ocazie puterii Sale dumnezeiesti sa
se manifeste in asa fel, incat sa reuneasca sufletul si trupul, chiar despartite prin moarte. Caci aceasta era situatia la care ajungea
firea noastra de pe urma pacatului. El a voit sa invinga moartea suportand-o, nu evitand-o, ca sa Se daruiasca si El si fiecare total
lui Dumnezeu si, astfel, comuniunea deplina cu Dumnezeu sa fie si rezultatul unui efort al omului de renuntare totala la sine, de
venire in intampinarea vointei de comuniune a lui Dumnezeu.

Logosul, unind in ipostasul Sau firea omeneasca cu cea dumnezeiasca, a pus de la inceput temelia invierii. El S-a unit ca principiu
unificator si cu sufletul si cu trupul, pastrandu-le limitele naturale, realizand o unitate perfecta, fara sa se desfaca unul de altul si
sa se descompuna. "Spunem ca Dumnezeu a trecut prin amandoua miscarile fiintei noastre: si prin miscarea prin care sufletul se
uneste cu trupul, si prin miscarea prin care trupul se desparte de suflet. Si mai spunem ca, o data plamada fiintei noastre
omenesti fiind facuta din amandoua partile, si din partea trupeasca, si din partea spirituala, prin acea contopire de nespus si de
negrait, Dumnezeu a chivernisit ca aceasta unire - a trupului si a sufletului - sa ramana in vesnicie. Dumnezeu uneste iarasi
partile separate, prin puterea dumnezeiasca, armonizand ceea ce fusese despartit spre o unire de nedespartit". Aceasta este
invierea.

Asadar, spune Sf. Grigorie, "fiindca intoarcerea de la moarte a intregii noastre fiinte era absolut necesara, El, parca intinzand
mana celui cazut si pentru aceasta privind spre caderea noastra, intr-atat S-a apropiat de moarte, incat a atins moartea si a dat
naturii omenesti inceputul invierii prin propriul Sau trup, ca astfel tot omul sa invieze cu puterea Sa".

Hristos accepta ca om moartea din incredere totala ca Dumnezeu il va invia si-L va uni deplin cu El; El renunta, in acelasi timp,
total la Sine ca om. Poate face acest lucru, deoarece Dumnezeu-Omul este nedespartit de Tatal. In Logosul inomenit, omul
realizeaza, maxima comunicare cu Dumnezeu-Tatal. Hristos, in firea Sa umana indumnezeita, a schimbat moartea in bucurie si in
putere de viata facatoare. Oferindu-Se drept schimb pentru moartea noastra, Hristos, prin invierea Sa, a dezlegat legatura mortii,
facand cu putinta invierea tuturor oamenilor.

Unirea definitiva a sufletului si a trupului sau invierea realizata de Hristos pentru natura Sa umana, s-a extins la toti. Acest fapt
este datorat Logosului inomenit, care e in relatie nemijlocita cu noi. "Aceasta este taina iconomiei lui Dumnezeu fata de om si a
invierii din morti, de a desparti sufletul de trup prin moarte si de a nu impiedica evolutia firii, ci a le readuce si uni pe amandoua
prin inviere, pentru ca si trupul, si sufletul sa treaca hotarul vietii si al mortii, dupa ce in El insusi firea a fost despartita prin
moarte, astfel facandu-Se El inceput al unirii elementelor care fusesera separate".

Cel ce a zis: " Inaltandu-Se prin dreapta lui Dumnezeu."(F.Ap. 2, 33) arata clar iconomia de nedescris a tainei: omul unit cu
Dumnezeu devine nemuritor in Cel nemuritor, lumina in Lumina, nestricacios in Cel nestricacios, nevazut in Cel nevazut, hristos in
Hristos, domn in Domn.
Iisus primeste prin inviere atribute divine: Hristos, Domn si nemuritor. Nu este pricina de sminteala. Cel inviat devine asa cum era
deja Iisus, in mod tainic, pe tot parcursul vietii Sale pamantesti inainte de inviere. El devine pe deasupra nevazut, caci Cel inviat
poate sa fie vazut, dar nu mai este propriu-zis o fiinta vizibila in dimensiunea noastra spatio-temporala obisnuita. "Se arata liber,
dupa inviere, ucenicilor Lui, oricand voia, caci era cu ei fara sa fie vazut".

Hristos primeste atributul de Lumina: "Omul-Dumnezeu este Lumina care lumineaza pe tot omul (In. 1, 9); in intrupare este -
lumina neapropiata." (I Tim. 6, 16). Adjectivul trebuie inteles ca sinonim al lui "nemuritor". Darul nemuririi este legat de
nestricaciune dobandita de trup. Vocabularul Sf. Grigorie este insa general.

Nemurirea si nestricaciunea arata mersul omului spre Dumnezeu, chiar daca Sf. Grigorie concepe elanuri mai mult sau mai putin
staruitoare in acest progres infinit spre Dumnezeu. Hristos inviat e nestricacios si acest dar apartine de acum naturii Sale
omenesti, care nu este nici suprimata, nici absorbita, ci restaurata si preamarita.

Hristos inviat nu mai este in trup ca intr-o haina de piele. Tunicile de piele, pentru Sf. Grigorie, reprezinta faptul de a fi muritor,
pierderea darului nemuririi. Pentru Origen, aceleasi tunici de piele semnificau conditia trupeasca in totalitatea ei. Hristos este liber
acum de moarte si noi vom fi cu El. Totusi, El pastreaza un trup, inscris in diastema care apartine pentru totdeauna lumii create.
Cuvantul intrupat, niciodata, chiar inviat, nu este numit vesnic. Daca ar fi vesnic, El ar inceta sa mai apartina iconomiei.

Toate aceste atribute divine conferite umanitatii de Omul-Dumnezeu trebuie intelese in cadrul iconomiei si nu al teologiei, cum ne
indica explicarea versetului din Faptele Apostolilor 2, 33.

Vocabularul Sf. Grigorie pare adesea sa desemneze prin iconomia lui Hristos, viata Sa terestra, patima Sa si mai putin invierea Sa.
Sensul pe care il dam noi cuvantului iconomie este mai degraba conform gandirii Sf. Irineu, decat celei a Sf. Grigorie.

Bouchet indica sase formulari in care cuvantul oucovopia este legat de trup, de moartea si de patimirea Domnului. in sensul
gregorian al cuvantului "trup", Hristos inviat nu mai este "in trup". "Intr-adevar, de vreme ce trupul de Dumnezeu primitor nu era
de alta natura, ci din aluatul nostru, spune Sf. Grigorie, acest trup care s-a ridicat prin inviere o data cu dumnezeirea a inviat
intreaga omenire, dupa cum in trupul nostru lucrarea unui singur simt misca intreaga noastra simtire si, ca si cand intreaga
omenire ar fi socotita ca o fiinta oarecare, invierea unei parti cuprinzand intreaga fire, datorita legaturii si unirii partilor firii,
invierea unei parti revarsandu-se asupra intregului".

In afara de aceste expresii folosite de Bouchet, se mai pot gasi si altele, omise de el. In Epistola 3, 22 este mentionata iconomia
in raport cu unirea dintre natura divina si cea umana. Respingerea marturisirii de credinta a lui Eunomiu 179 arata ca "iconomia
lui Hristos conduce in natura umana la inviere".

Antirrheticul vorbeste despre "misterul iconomiei invierii", dupa modelul expresiilor mai frecvente ale "iconomiei patimii". In
lucrarea In kiciferam sanciam Domini resurrectionem, Sf. Grigorie zice ca Hristos inviat S-a imbracat intru putere. Dar ce este
aceasta putere? Este "iconomia prin trup". Aici trupul nu este considerat in sensul slabiciunilor trupesti, ci ca putere divina
lucratoare in el. Hristos - "bucuria lumii, a inviat, nestricacios, cu trupul Sau". Aceasta omilie aminteste de doua ori ca Hristos
inviat ramane legat de trup si de carne.

In sensul iconomiei trebuie interpretat si textul din Diem natalem in care Pastele este punctul de plinatate al iconomiei, si dincolo
de acest moment temporal, incepe timpul noii creatii.

P.S. Prof. Dr. Irineu Slatineanul

Invierea Domnului - Iubirea care invinge moartea

Sfanta si Marea Sambata este zi de meditatie, rugaciune si reculegere, deoarece ea rememoreaza timpul cat a stat in mormant
trupul Domnului Iisus. Este un timp de tacere si repaos. Astazi, credinciosii se pregatesc pentru majestoasa slujba pascala ce
incepe la miezul noptii. Traditia bisericeasca afirma ca in timpul cat trupul lui Iisus a stat in mormant, Iisus s-a cogorat pana in
iad, de unde i-a eliberat pe Adam si Eva si pe dreptii Vechiului Testament, ca inceput al invierii si al mantuirii tuturor dreptilor,
lucru prezentat in icoanele dedicate Invierii Domnului.

Revenind la ceea ce se intampla in Tara Sfanta, in Israel si revenind la a va povesti experienta mea acolo din Saptamana Sfanta,
trebuie sa stiti ca Politia pazeste Sfantul Mormant cu strictete ca nimeni sa nu se mai poata apropia de usa inchisa. In Biserica
devenita neincapatoare, se afla mii de oameni veniti din toate partile lumii din credinta, pentru folosul sufletesc dar mai cu seama
pentru a vedea marea minune ce avea sa se intimple. In Sambata Mare, desi aveam vestimentatia adecvata unui cleric si invitatie
de la Patriarhia de la Ierusalim, mi-am facut cu greu loc catre Mormantul Domnului, printre miile de pelerini veniti din toate
colturile lumii, mai ales ca interiorul era aproape plin, iar afara astepta sa intre o mare de oameni, unii chiar au lesinat. La ora 10
dimineata, cand soarele ardea cu putere am reusit sa ajung in curtea Sfantului Mormant. Aproape imi pierdusem nadejdea de a
intra. Asteptand la randul creai, pentru ca politia nu a mai permis accesul pe baza invitatiilor, deodata, cei din jurul meu au
inceput sa strige si sa tipe aratand cu mainile catre cer. Nu intelegeam ce spun, insa uitandu-ma in sus am ramas uimit: in jurul
soarelui aparuse un curcubeu perfect rotund, care impresiona. Imaginea era extraordinara... Am ramas tacut, cu privirea la cer
mult timp. Abia dupa vreun sfert de ora m-am gandit sa fotografiez ceea ce vedeam pe cer .

In cele din urma am reusit sa patrund in biserica Sfantului Mormant. De la Piatra Ungerii (desi politia ne-a indicat sa mergem spre
stanga, intr-un Ioc de unde nu se mai vedea nimic), am prins curaj si, netinand cont de acele indicatii, am mers spre dreapta, asa
cum imi propusesem. Astfel, am putut sa ma pozitionez intr-un loc de maxima vizibilitate, chiar in fata Sfantului Mormant, ceea ce
a fost o adevarata binecuvantare.

La ora 11.30 vin de la Betleem cateva sute de arabi ortodocsi, sa ia Sfanta Lumina. Ei sunt foarte evlaviosi, dar si galagiosi in
acelasi timp, inconjoara Sfantul Mormant, se roaga tare cu mainile in sus, se urca unii pe umerii altora, se agata de peretii
baldachinului Sfantului Mormant, de jur-imprejur, ca albinele pe fagure, si ridica mainile, cerand Sfanta Lumina: "Doamne,
trimite-ne din cer Lumina!".

La ora 13:45 a aparut Patriarhul Irineu, insotit de numerosi clerici, care au inconjurat Sfantul Mormant de trei ori. Apoi, ei au iesit
din Altarul Bisericii invierii (aflata in fata Sfantului Mormant), inaintea lor aflandu-se cele 12 steaguri cu insemnari din viata
Mantuitorului. Ocolesc Sfantul Mormant de trei ori in versuri de cantari si in sunetele clopotelor care sunau in tot Ierusalimul.
Acum, toti cei prezenti canta "Kyrie Elcison!" (Doamne miluieste!) si "Axios!" (Vrednic este!).

In jurul orei 14, are loc minunea in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, pentru milioane de credinciosi, locul cel mai sfant de
pe pamant. Toate candelele au fost stinse noaptea trecuta si acum se sting si restul luminilor artificiale, astfel incat Biserica este
invaluita cu totul in intuneric. Acum, Sfantul Mormant este desigilat de catre clerici si oficialitati, Patriarhul se dezbraca de
vesmintele sale, ramanand numai in stihar, care simbolizeaza Giulgiurile cu care Iisus a fost infasurat in groapa, apoi intra in
interiorul acestuia.Un diacon tine un potir de aur foarte pretios si asteapta alaturi de usa Sfantului Mormant. Patriarhul se apleaca
in genunchi cu capul plecat pe Sfanta Piatra si face o rugaciune tainica... impreuna cu toata suflarea sunt emotionat si astept
Sfanta Lumina, marea Minune!

Deodata, un vant lin se simte pe deasupra pietrei Sfantului Mormant si apare o lumina alba-albastruie care nu arde, desi este o
lumina de foc, lucru pe care l-am observat si ne-a impresionat puternic. In timp ce Patriarhul este in capela, in genunchi in fata
pietrei, afara este intuneric, dar departe de a fi liniste. Se aude un murmur tare si atmosfera este foarte tensionata. Cand
Patriarhul vine afara cu lumanarile aprinse, stralucind puternic in intuneric, un strigat de bucurie se aude in toata Biserica. Acum
Patriarhul se intoarce si iese dintre peretii de stanca cu cele doua manunchiuri de lumanari arzand. In clipa primului pas facut
afara din golul de piatra, ca la un semn nevazut, cele 33 de candelele din argint, aflate deasupra Mormantului, se aprind singure,
vestind lumii ca Fiul lui Dumnezeu intrupat, Hristos, S-a ridicat din morti.... Apoi Lumina se intinde ca un glob de foc si aduce
viata si in candelele de deasupra Pietrei ingerii. Patriarhul Irineu paseste incet, pana in pragul intrarii. Intre marile usi ale
Mormantului, tine sus, deasupra capului, lumanarile aprinse de puterea nevazuta si rosteste puternic: .Hristos a inviat! Veniti de
luati Lumina!" Am reusit printre primii sa aprind buchetul cu cele 33 de lumanari (dupa anii Mantuitorului) si cand Patriarhul s-a
apropiat de noi, am strigat in greceste, din tot sufletul: Axios, Kirie eleison! Strigam acestea pentru ca ne dadeam seama ca
Sfanta Lumina venea numai la rugaciunile slujitorilor Bisericii Ortodoxe.

Sunetul vocilor se inalta puternic, lumea se bucura, striga, radea, se inchina, raspundea in cor "Adevarat a inviat!". Patriarhul
apleaca mainile si pare ca Lumina Mantuitorului se intinde ca un val peste oameni (foto coperta fata). Firava la inceput, patrunde
apoi in multime. Pare ca sta deastipra capetelor ca un nimb. in mainile tuturor se aprinde cate o lumanare, doua, trei, apoi sute si
mii de luminite. Chiar am atins flacara coborata din ceruri si am vazut ca nu patesc nimic (caci putini stiu ca Lumina Sfanta de la
Mormantul lui Hristos nu face rau). Ea poate fi atinsa, poate fi luata in palme, fara pericol, caci vreme de doua minute ea nu are
puterea sa arda... Apoi, izbucneste urias, maiestuos, dangatul asurzitor al clopotelor sfinte si vocea Patriarhului, puternica, canta,
acoperind vuietul multimii: "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand!"...

Miracolul nu se limiteaza doar la ceea ce se intampla in interiorul Mormantului unde se roaga Patriarhul. Mai semnificativ este
poate faptul ca, exista relatari potrivit carora, Lumina apare si in afara Mormantului. in fiecare an, multi credinciosi declara ca
Lumina a aprins de la sine lumanarile pe care le tineau in mana. Toata lumea asteapta in Biserica cu lumanari in mana, in
speranta ca s-ar putea aprinde spontan. De multe ori, candele stinse se aprind de la sine sub ochii pelerinilor. Flacara albastra
poate ii vazuta deplasandu-se in diferite locuri din Biserica.

Un numar de declaratii semnate de pelerinii ale caror lumanari s-au aprins spontan atesta adevarul acestor intamplari. Cine
traieste de aproape minunea aprinderii lumanarilor sau vede Lumina albastra, de obicei paraseste Ierusalimul total schimbat si
pentru toti care iau parte la acest eveniment exista un "inainte si dupa", minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim.
Mare bucurie aduce in sufletele multimii aceasta minune. Avand sansa de a vedea Sfanta Lumina, am considerat-o ca pe o
lucrare divina, eram transfigurat, intelegand ca Hristos ma cheama si ma indeamna sa duc o viata placuta lui Dumnezeu, prin
fapte bune si intarirea dreptei credinte. Sfanta Lumina este un semn de imbarbatare pentru crestinii ortodocsi care, de-a lungul
vremurilor, au fost batjocoriti, dar lisus, in multa bunatatea Lui, nu i-a parasit si nu i-a uitat niciodata! Lumina va cobori pana la
sfarsitul veacului, pentru ca nu depinde de vrednicia nimanui, ci de mila si dragostea lui Dumnezeu. Lumina va cobori sa ne
intareasca in asteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos, cand se va face Dreapta Judecata.

Vrednic de mentionat este faptul ca, in miercurea din Saptamana Luminata, m-a ajutat bunul Dumnezeu sa slujesc Sfanta
Liturghie in Sfantul Mormant, impreuna cu episcopul de atunci si patriarhul de acum Teofil. Il implor pe Atotmilostivul Dumnezeu
sa va invredniceasca si pe voi, cititorii, sa puteti calca pe urmele Mantuitorului nostru lisus Hristos, Caruia I se cuvine lauda in
veci vecilor, Amin.

Pr. Prof. Safta Gheorghe - Seminarul Teologic "Sf. Ioan Gura de Aur" din Targoviste

MOARTE

Calcarea poruncii primilor oameni a adus moartea in lume; ea se transmite la toti oamenii odata cu pacatul stramosesc (Rom. 5, 12, 14). De atunci toti
oamenii au devenit muritori, iar moartea a devenit lege universala, ca un hotar intre cele doua vieti : cea pamanteasca, trecatoare si cea cereasca,
vesnica (Matei 25, 34; Luca 16, 22; II Petru 3, 13; Apoc. 20, 4, 12-14).

In sens propriu, prin moarte se intelege despartirea sufletului de trup.

Noul Testament vorbeste de mai multe feluri de moarte : -moartea trupeasca "naturala" - prin despartirea sufletului de trup, la capatul anilor vietii, sau
la batranete (Luca 2, 26; 16, 22; Ioan 11, 4, 13); moartea violenta si cea ca urmare a unui pacat, ca cel care blesteama pe tatal, sau pe mama sa, si cu
moarte se sfarseste (Matei 15, 4; Marcu 7, 10); fie din cauza prigoanei pentru credinta, pentru Hristos (Matei 5, 10, 11 ; 10, 21 ; Marcu 13, 12), cum a
fost cazul sfintilor martiri Stefan si Iacov apostolul (Fapte 7, 59-60; 12, 2; Apoc. 6, 10-11 ; 20, 4) si al tuturor martirilor.

Este vorba si de o moarte sufleteasca; aceasta fiind despartirea de Dumnezeu prin trairea in pacat.

O alta moarte este cea sacramentala, prin botez in care, prin afundarea de trei ori in apa, murim cu Hristos si prin iesirea din apa botezului inviem cu El,
dezbracand omul cel vechi si imbracand omul cel nou, in Hristos.

Moartea lui Hristos pe cruce - ca Mijlocitor al Noului Testament (Evr. 9, 15) - a avut darul impacarii omenirii cu Dumnezeu, dar in acelasi timp si al
biruintelor asupra mortii si a diavolului (Fapte 2, 24, 27). El a murit ca om si a mers in iad, liberand pe cei drepti din el, ca un imparat biruitor, dar a
inviat ca Dumnezeu.

Moartea mea intre Dumnezeu si mine

Dumnezeu si moartea nu se numara impreuna - si, totusi, daruirea de sens eshatologic al carei loc este relatia cu Dumnezeu se
loveste de eshatologia empirica reprezentata de moarte ca si cum ar exista alternativa la ea. Moartea sta deja intre celalalt om si
mine pentru a declara interminabila lucrarea interpersonalitatii, pentru a supune orice luare de cunostinta unei necunoasteri inca
mai mari (si care va avea ultimul cuvant), pentru a face nefericita experienta timpului pe care o am in mod analog, ce e o
transcendenta spre Dumnezeu, o dorinta de Dumnezeu care e traita (si nu cunoastem alta...) sub amenintarea mortii? Dorinta nu
este desigur identificabila cu obiectul care poate sau ar putea sa o satisfaca, nu este o desfatare.

Si, la acest punct, putin conteaza ca moartea mea il mentine la distanta de mine pe Dumnezeu, celalalt om, un ideal sau chiar un
lucru: ca atare, dorinta este in mod necesar frustrata la final, prezenta ei dovedeste, pe de o parte, o anumita absenta a ceea ce
este dorit, moartea in fine ne invata ca nonposesiunea (de sine ca si de ceea ce nu este sine) are totdeauna dreptate asupra
posesiunii, cu alte cuvinte ca penuria, sau saracia, e trasatura fundamentala a ceea ce suntem. De ce sa privilegiem intre dorinte
deci frustrarea unei dorinte, cea al carei capat e Absolutul? Pentru a raspunde am putea face apel la in-comprehensibililatea lui
Dumnezeu, si prin ea la o cerere a unui infinit; conform aporiei filozofice a temporalitatii, Absolutul nu ne este accesibil (in orice
mod am intelege aici realitatea "accesului") in timp, decat cerand mai mult decat timpul; si o relatie cu Dumnezeu pe care
moartea ar limita-o fara drept de apel ar sanctiona un atare primat al neimplinirii, incat orice sens ar risca sa se piarda. Sa
incercam aici sa raspundem teologic, intemeindu-ne deci pe jocul creatiei si al lumii. Intre Dumnezeu si mine, moartea mea ma
harazeste provizoriului sau, ceea ce inseamna acelasi lucru, se propune ea insasi drept singura fata sigura a definitivului. Eu care
voi muri pot foarte bine exista astazi in legamant, pot lasa Absolutul sa nelinisteasca prezentul meu, pot muta grija atat cat se
poate face. Evident insa, un acces la Dumnezeu pe care-l conditioneaza timpul si corpul nu va inceta sa impinga la paroxismul lor
contrarietatile experientei. Oricum ar sta lucrurile cu notiunea unei desfatari definitive de proximitatea lui Dumnezeu (ne putem
indoi de faptul ca ea nu va anula incomprehensibilitatea lui Dumnezeu si nu va putea imbraca probabil decat forma unui extaz
vesnic), dorinta prezenta a unei atari proximitati dovedeste o distanta mai mare decat orice prezenta. Chiar si pentru a implini
relatia mea cu prietenul sau cu iubita, ar fi nevoie de mai mult timp decat e la dispozitia mea, sau de mai mult decat de timp - e
o constatare in acelasi timp adevarata si plata. Nu pot contesta insa ca aici si acum prietenul si iubita sunt in fata mea, la
indemana vocii si prezentei mele, deja cunoscuti, prezenti poate pana la satietate. Dumnezeu insa nu e prezent pana la satietate.
Putem sa-l numim absent, sau prezent intr-un sens care n-are analogie: ecleziologia si teologia sacramentelor sau Sfintelor Taine
ne vor furniza, daca vom dori, o teorie a prezentei sale, si aceasta poate fi afirmata inainte chiar ca teologia sa o organizeze, intr-
un mod deloc intamplator, prezenta are insa drept model (dar nu drept caz exclusiv) sacramentalitatea. Sacramentul poate fi
definit ca loc al eschaton-ului in istorie. E o prezenta locuita de o distanta pe care nu poate, nici nu pretinde sa o umple: distanta
lui sacramentum (care este in mainile omului) in raport cu res (care scapa oricarei alte prize decat cea pe care o ingaduie).
Sacramentul dovedeste existenta lumii - este in chip esential o realitate provizorie, o merinde de drum. Dovedeste si ca istoria
poate face loc la mai mult decat detine masura: deschide provizoriul definitivului. Aici si acum, asadar, prezenta lui Dumnezeu
este poate fericitoare, si dorinta satisfacuta. Si trebuie sa stabilim, pe de alta parte, ca in precaritatea preocuparilor lumesti
inaugureaza o ordine de experienta care excedeaza lumea.

Dar nu ne va fi permis sa trecem sub tacere problema unei atari incoatii: ea este in fapt permisa chiar de ceea ce o va anula, de
medierea timpului, a corpului, in cele din urma a mortii. Moartea mea trece asadar intre Dumnezeu si mine. Absolutul nu ne
preocupa si nu ne nelinisteste asadar la distanta de lume, ci chiar sub conditia lumii. Pastrandu-si intru totul realitatea ontica,
moartea ar putea sa nu mai fie ceea ce aboleste relatia si sa nu fie decat o etapa in istoria relatiei. Negatie ontica si negatie
ontologica se redescopera totusi, fara a impune prejudecata unei incoruptibilitati esentiale poate spiritului, dar al carei concept nu
implica insa ca spiritul nu trebuie si el sa moara. Cine exista in fata lui Dumnezeu, sau in dorinta lui Dumnezeu, atesta faptul ca e
creat. Dar lumea este locul acestei atestari. Si devenirea-lume a creatiei nu lasa nici o experienta intacta.

Jean-Yves Lacoste

Diferene confesionale cu privire la viaa dup moarte

Dat fiind ca se refera la "viata de dincolo", eshatologia este un capitol teologic care se preteaza la multe utopii si confuzii
apocaliptice. De-a lungul istoriei s-au facut diferite calcule referitoare la a doua venire a lui Hristos (dupa Irineu si Hipolit, istoria
lumii va dura 6000 de ani si se va incheia cu al saptelea mileniu, sub imparatia lui Hristos - cf. Ps., 89, 4; Evr. 4, 4). Nu se poate
spune insa ca Biserica a incurajat vreodata speculatiile apocaliptice. Ea a condamnat in general calculele cronologice, prezicerile si
amenintarile milenariste, puse in circulatie de sectele apocaliptice, si nu a permis sa fie confundata speranta eshatologica cu
terorismul apocaliptic si cu mesanismul temporal, istoric.

Milenarism (sau hiliasm)

Este o credinta dupa care Hristos va reveni, in slava, pe pamant, si va domni cu sfintii Sai timp de o mie de ani (mileniu, de unde
si numele de milenarism), satana fiind legat in acest timp. Unele secte fundamentalise, interpretand in sens istoric, cronologic,
notiunea de "imparatia de mii de ani", au imaginat "mileniul" o imparatie de o mie de ani a sfintilor si dreptilor, perioada care va
preceda invierea mortilor si judecata ultima (cf. Apoc. 20, 1-6).

Printre grupurile care propun aceasta interpretare a "mileniului" se afla si Adventistii de ziua a saptea. De origine baptista,
aceasta denominatiune a fost intemeiata in secolul al XIX-lea, in Statele Unite ale Americii, de catre William Miller, care a fixat si
anuntat intoarcerea lui Hristos pe pamant in anul 1843. Adventistii cred deci in venirea apropiata a lui Hristos. Ei respecta ca zi de
repaus a crestinilor sambata, nu Duminica. Martorii lui Iehova sau Studentii in Biblie constituie o alta grupare milenarista,
organizata de Ch. Russel ( 1916). Acestia s-au separat de Adventisti in 1874 (prin jurnalul Turnul de Veghe) si apoi de
judecatorul Rutherford (1942). Pentru Martorii lui Iehova, imparatia de o mie de ani a inceput in 1914. In asteptarea imparatiei
lui Dumnezeu pe pamant, religiile, guvernele, statele, sunt opera lui Satana.

Biserica nu a dat nici un credit acestor calcule milenariste si apocaliptice, deoarece acestea sunt dezmintite de invatatura biblica
despre venirea a doua a lui Hristos. Pentru exegeza ortodoxa, imparatia de mii de ani este o exprimare simbolica obisnuita in
scrierile biblice.

Fata de viziunile milenariste si apocaliptice, se pot face unele precizari.

a. Exista o diferenta radicala intre eshatologie - ansamblul de evenimente, parte integranta din iconomia mantuirii - si miturile
apocaliptice, care sunt utopii milenariste si mesianisme istorice. Aceasta nu inseamna ca Biserica nu propovaduieste apocalipsa,
adica revelatia sau manifestarea plina de slava a lui Dumnezeu, si ca nu asteapta fagaduinta "Ierusalimului ceresc", adica "un cer
nou si un pamant nou" (Apoc. 21, 1).

b. Cand Iisus Hristos vorbeste de viata, El se refera adesea la viata vesnica (cf. Ioan 3, 36; 5, 24; 6, 40, 54). Aceasta nu
inseamna ca "viata dupa moarte" se afla undeva dincolo de realitatile pamantesti si de timpul istoric. Viata vesnica incepe aici si
acum, patrunde bucuriile si suferintele, luptele si sperantele acestei vieti (Filip. 3, 20). Aceasta viata cereasca nu este insa inchisa
in limitele istoriei si timpului, ci a rupt frontierele acestora si a surpat zidul mortii.

Biserica a respins, de asemenea, alte doua idei provenite din traditia apocaliptica iudaica, anume: credinta ca va fi un sfarsit al
raiului si iadului mesianismul istoric, teocratic, potrivit caruia imparatia lui Dumnezeu s-ar realiza in aceasta lume in sens politic.

De-a lungul istoriei sale, Biserica Ortodoxa a fost nevoita sa separe invatatura sa despre "viitoarea reasezare", de interpretari
eretice, influente, necrestine si moravuri sociale care contraziceau profund crezul ortodox. Desi nu a avut o circulatie intensa in
Rasarit, ideea de predestinatie a fost respinsa prin insasi doctrina biblica despre "iconomia divina", doctrina care a marcat
profund teologia ortodoxa. Iar iconomia are doua brate: pe de o parte, vointa lui Dumnezeu ca toti sa se mantuiasca (I Tim. 2,
4), iar pe de alta parte, raspunsul personal al credinciosului (Apoc. 3, 20; Fapte 16, 14). Mantuirea este harul lui Dumnezeu
pentru ca nimeni nu este liber de pacat (Ps. 50, 5). Primirea acestui har reclama insa libertatea fiecaruia, un mod de existenta in
comuniune totala si libera. Credinciosul are libertatea de a rupe prin pacat aceasta sinergie. In fata acestui refuz, Dumnezeu nu
sileste: "Iar de cei ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri"
(Matei 10, 33). Dumnezeu face insa totul pentru ca crestinul sa ramana in aceasta comuniune. Sustinand si antrenand libertatea
prin "celalalt Mangaietor" (Ioan 14, 16). Mai mult, El face sarbatoare cereasca din intoarcerea fiecaruia: "Caci bucurie mare se
face in cer pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15, 10).

Apocatastaza

In epoca moderna s-a vorbit destul despre eternitatea iadului. Se voia astfel o revenire la credinta in apocatastaza, sustinuta de
Origen, Evagrie, Didim, Grigorie de Nyssa. Apocatastaza este o speculatie origenista despre sfarsitul istoriei, potrivit careia
creaturile rationale, atat oamenii ale caror suflete, preexistente trupurilor, au fost condamnate, dupa pacat, sa traiasca in trup,
cat si ingerii si demonii, care au fost create la inceput ca inteligente pure, apoi osandite sa ia forma actuala, vor fi in cele din
urma restabilite in forma lor originara, in perspectiva unei mantuiri universale. Aceasta restabilire in forma primordiala, de
inteligente pure, se face in etape succesive, dupa purificare demonilor si a celor condamnati prin focul iadului, gratie harului lui
Hristos, care nu ar ingadui pieirea vesnica a creatiei Sale si nici pedepsele eterne. Astfel ca pedeapsa iadului trebuie sa aiba un
sfarsit, cred unii. Oamenii, ingerii si demonii vor redeveni ceea ce au fost, adica inteligente pure.

Consecintele acestei doctrine sunt radicale: lipsa oricarui proces de sfintire, disparitia judecatii de apoi si chiar mantuirea
diavolului (Origen, De principiis, III, 6, 5). Desi a atras pe unii teologi din perioada patristica (Grigorie de Nyssa si Didim cel Orb)
prin optimismul ei cosmic, apocatastaza - conceptia origenista despre restaurarea universala la sfarsitul timpului, printr-o
intoarcere necesara la starea cea dintai, inclusiv iertarea gratuita a tuturor si convertirea diavolului - a fost condamnata la al V-lea
Sinod ecumenic (Constantinopol, 553). Aceasta condamnare are in vedere radicalismul etic al Evangheliilor, pentru care au fost
date anume pentru a schimba viata crestinilor aici si acum. Viata in Hristos, transformarea prin intalnirea cu Hristos, are loc aici;
de aceea fiecare trebuie sa coboare in piata, asteptand pe stapan sa-l tocmeasca, sa lucreze in via sa. Toti sunt angajati, dar vor
fi rasplatiti dupa dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, "multi sunt chemati, dar putin alesi" (Matei 20, 16). Apocatastaza, ca
universalitate a mantuirii nediferentiate, contrasteaza cu aceasta orientare etica a Evangheliilor: "Ce semeni aici, culegi acolo".
Modul de viata de aici marcheaza persoana si destinul ei vesnic: "Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii
struguri din spini si smochine din maracini? Asa ca orice pom bun face roade bune, iar pomul rau sa faca roade rele. Nu poate
pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune. Iar orice pom care nu face roada buna, se taie si se arunca in foc.
De aceea, dupa roadele lor ii veti cunoaste" (Matei 7, 16-20).

Pentru a imboldi pe credinciosi sa intalneasca pe Domnul viei si sa lucreze, Evangheliile, care judeca aspru inactivitatea, lipsa de
raspuns la chemarea lui Dumnezeu, nu intrezaresc sfarsitul osandei iadului, ci dimpotriva: "Si vor merge acestia la osanda
vesnica" (Matei 25, 46), adica "in gheena, in focul cel nestins, unde viermele nu moare si focul nu se stinge" (Marcu 9, 44).

Astfel, Biserica marturiseste innoirea lumii la a doua venire, dar afirma in acelasi timp judecata ultima, adica separarea celor buni
de cei rai, de unde inegalitatea rasplatei dupa virtutile fiecaruia (Matei 25, 32-33, 46). Aceasta nu inseamna ca Biserica nu se
roaga neincetat si cu ardoare pentru mantuirea tuturor. A admite eternitatea pedepselor iadului, nu inseamna a nega iertarea si
dragostea vesnica a lui Dumnezeu. Caci "greseala lui Adam a fost ucigatoare de om, nu ucigatoare de Dumnezeu" (Denia din
Sambata Patimilor). Mai mult, "E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipesc de gheena, din dragoste pentru Dumnezeu.
Dragostea este odrasla cunostiintei adevarului, care dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin
puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aci unui prieten, din partea prietenului; iar pe cei ce au
pazit cele cuvenite, ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parere de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa
sufletele fiilor de sus, cu desfatarea ei" (Isaac Sirul, op. cit., cap. 84, trad. cit., p. 423).

Purgatoriul

Notiunea de purgatoriu apare in teologia scolastica in secolul al XII-lea, in actele papei Inocentiu IV, in 1254. Ca articol de
credinta este mentionat la conciliile din Lyon si Florenta (1439) si formulat la Conciliul din Trident (1553). Purgatoriul este inteles
ca o stare de curatire sau purificare prin suferinta, pentru cei care, in momentul mortii sunt mantuiti si in stare de har, dar nu au
platit inca datoria totala de pedeapsa pentru pacate, nefiind deci pregatiti suficient pentru viziunea lui Dumnezeu. Purgatoriul este
imaginat ca un al treilea loc, alaturi de iad si rai, un loc purificator de trecere printr-un foc material, fizic, creat, un infern
temporar si provizoriu a carui suferinta are valoare de ispasire. Purgatoriului sunt destinati cei care au savarsit pacate veniale (nu
de moarte) si le-au marturisit, dar pentru care nu au "satisfacut", in timpul vietii, penitenta corespunzatoare. Ideea este ca
pacatul, chiar marturisit, implica o condamnare temporara si ca actele de penitenta in aceasta viata nu sunt suficiente. Pedepsele
de ispasire nesatisfacute aici, vor fi reluate in purgatoriu prin trecerea printr-un foc purificator. Chinurile din purgatoriu au deci o
valoare expiatorie.

In Evul Mediu, credinta in purgatoriu, care este prezentata in categorii legalistice, s-a dezvoltat in paralel cu ideea ca Biserica are
putere asupra sufletelor care se afla in purgatoriu. Ea numara greselile si "meritele" fiecarui membru al sau, putand sa faca o
distribuire a meritelor in favoarea celor ce au nevoie. Pentru cei vii, ea poate usura sau scurta pedepsele purgatoriului printr-un
sistem de indulgente de care dispune autoritatea sacerdotala. Biserica poate face o mijlocire speciala pe langa Dumnezeu, in
vederea iertatii pedepselor temporale, datorate pentru pacatele deja sterse prin iertarea divina. Teologia catolica de azi intelege
articolul de credinta despre indulgente ca parte din doctrina despre "comuniunea sfintilor". De amintit ca, in primele secole, s-a
practicat iertatea totala sau partiala a penitentei publice, care putea sa fie impusa pentru anumite greseli grave.

Cele doua Biserici, Ortodoxa si Romano-Catolica, sunt in deplin acord asupra existentei unei judecati particulare, care introduce
sufletele intr-o stare de asteptare si devenire. Aceasta stare, de bucurie sau de suferinta, nu este nici perfecta, nici definitiva.
Sufletele dupa moarte nu au fericire completa inaintea judecatii generale si a invierii mortilor. Nici dreptii sau sfintii nu se bucura
de o desavarsire deplina. Dar judecata particulara, personala, nu hotaraste o penitenta si nu este nicidecum contrara rugaciunii
de mijlocire pentru cei raposati, de unde, caracterul legitim al liturghiei pentru morti, practica folosita de ambele Biserici.

Traditia Ortodoxa nu a acceptat insa credinta in purgatoriu din cauza nefondarii ei teologice si sacramentale, caci aceasta teorie
ar anula judecata particulara si ar minimaliza efectul Tainei marturisirii pacatelor. Traditia accepta ideea de vindecare si purificare
dupa moarte, dar a refuzat sa atribuie suferintelor din cealalta viata o valoare de ispasire. Ideea de purgatoriu nu are apoi in
temei biblic explicit (textul invocat - I Cor. 3, 13-15 - nu justifica o asemenea doctrina). In plus, ideea de dreptate, de merit si de
indulgente, pe care se sprijina aceasta credinta, tine mai mult de un sistem penitential juridic, in contradictie totala cu ideea de
dreptate biblica.

Este adevarat ca Marturisirile de credinta din secolul al XVII-lea (Petru Movila - 1642; si Dositei al Ieruslaimului - 1672) vorbesc
despre un timp si o stare intermediara, care se traieste intre judecata particulara de dupa moartea ficaruia, si judecata ultima,
colectiva, de dupa invierea de obste. Ele nu impartasesc insa ideea unui foc material de purificare a sufletelor, in vederea ispasirii
pedepselor temporare nesatisfacute in viata. Asadar, starea de odihna si de suferinta a sufletelor dupa judecata particulara, desi
imperfecta, este reala. Sufletele din iad nu pot repera greseli sau plati datorii. Se poate vorbi numai de o stare de receptivitate a
sufletelor dupa moarte, in urma rugaciunilor Bisericii si a iubirii manifestate a semenilor.

Credinta in purgatoriu vine in contradictie si cu invatatura ortodoxa despre Taina marturisirii pacatelor si despre caracterul
rugaciunii liturgice pentru morti. Chiar dupa dezlegarea sacramentala in Taina marturisirii, - spune teologia catolica -, penitentul
trebuie sa sufere o pedeapsa temporara, aici sau dincolo de moarte. Aceasta teologie face o diferenta intre vina - care se iarta
aici gratuit, prin pocainta si dezlegare, si pedeapsa temporala, care se plateste dupa moarte. Pacatul iertat este sters, dar
pedeapsa corespunzatoare ramane. Or, teologia ortodoxa nu a admis o pedeapsa temporara, cu caracter de ispasire, dupa
dezlegarea sacramentala a pacatelor marturisite. Caci Taina in sine constituie "acest ceas curatitor" in care "toate ranile tale, pe
care ca un vietuitor in lume, le-ai dobandit in diferite intimplari, fara fatarnicie le vei vedea ca sa iei adevarata tamaduire de la
Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Doctorul si Mantuitorul sufletelor si al trupurilor noastre" (Slujba Marturisirii). Taina are un
efect tamaduitor: "Ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat". O datorie care ar trebui platita
dupa moarte, prin suferinta expiratorie in focul purificator, ar arata insuficenta Tainei spovedaniei. Epitimiile sau penitentele
prescrise de duhovnic dupa dezlegare, au numai o functie de intarire a penitentului. In plus, teza indulgentelor acordate celor vii
se intemeiaza pe speculatii arbitrare cu tezaurul de "merite supra-abundente" ale sfintilor, ceea ce teologia ortodoxa, de orientare
organica, nu poate admite, nici idea de merit sau de satisfactie.

Imparatia lui Dumnezeu, ca si invierea, nu este rasplata meritelor noastre in sens legalist, asa cum se vede din invierea lui Lazar,
ci comuniunea prin credinta cu Cel ce este invierea si viata:

"Deci Marta, cand a auzit ca vine Iisus, a iesit in intampinarea Lui, iar Maria sedea in casa. Si a zis Marta catre Iisus: Doamne,
daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar si acum stiu ca oricate vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu iti va da. Iisus i-a
zis: Fratele tau va invia. Marta i-a zis: Stiu ca va invia la inviere, in ziua cea de apoi. Si Iisus i-a zis: Eu sunt invierea si viata; cel
ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui:
Da, Doamne, Eu am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume" (Ioan 11, 20-27).

Pr. Prof. Dr. Ion Bria

 Statutul trupului dupa moarte

Pentru ca trupul pastreaza si dupa moarte o legatura cu sufletul si ramane pe mai departe trup al unei persoane, el trebuie sa se
bucure de respectul pe care-l datoram persoanei insesi. Cand a fost uns cu mir, Hristos n-a spus ca aceasta s-a facut spre
ingroparea trupului Sau, ci spre ingroparea Sa (Cf. Mt. 26, 12).

De aici ingrijirile fata de trupul celui mort, de aici spalarea, ungerea cu miresme, invesmantarea lui in haine curate, asezarea lui
asa cum se cuvine, incununarea, binecuvantarea, tamaierea, sarutarea fruntii si cinstirea lui in multe alte feluri.

In Vechiul Testament, se acorda multa atentie ritualului imbalsamarii, care dura patruzeci de zile, dupa cum indica textul din
Facere, 50, 3. Legea Noua pretuieste si ea grija fata de trupul pus in mormant, infatisandu-ne ca o fapta de evlavie venirea
mironositelor la mormantul Domnului, prefigurata de varsarea mirului de mare pret pe capul lui Hristos, cand El insusi spune:
"turnand mirul acesta pe trupul Meu, a facut-o spre ingroparea Mea" (cf. Mt 26, 6-13; Mc. 14,3-9).

Legatura profunda dintre trupul ce se ingroapa si cel ce nu mai este ne indeamna sa mergem la mormantul celor dragi ai nostri,
incredintati ca acolo nu e doar un trup putrezit, ci si o tainica adiere a sufletului lor. Si ne rugam langa ramasitele lor trupesti de
parca ne-ar sta intregi aievea inainte.

Tot din pricina acestei legaturi statornice dintre trup si persoana, rugandu-ne pentru mortii nostri, ca sa se salaslu-iasca "in sanul
lui Avraam" alaturi de tot neamul lor cel adormit, ne ingrijim deopotriva sa-i si ingropam alaturi de mosii si stramosii lor, dupa
cum arata Sfanta Scriptura ca faceau cei din vechime. Astfel, Iacov le spune fiilor sai: "Eu am sa trec la neamul meu. Sa ma
ingropati langa parintii mei" (Fac. 49, 29), iar Iosif le cere fratilor lui sa-i ia osemintele atunci cand vor iesi din Egipt, ca sa nu
ramana in tara straina, ci sa se intoarca in pamantul parintilor lui (Fac. 50, 24-25). Asemenea pilda aflam si din Vietile sfintilor.

Grija fata de ramasitele pamantesti nu inceteaza o data cu punerea lor in groapa. in tarile ortodoxe, la soroacele randuite pentru
pomenire se face slujba si la cimitir, iar dupa sapte ani oasele celui raposat sunt dezgropate cu multa evlavie, spalate cu vin si
duse la biserica intr-o mica lacra, ca sa li se faca slujba de pomenire. Apoi sunt asezate fie intr-un osuar, fie sunt din nou puse in
mormant (de obicei la picioarele unei rude care tocmai a trecut la Domnul), in asteptarea invierii (vezi Iez. 37, 1-14).

Cand e vorba de sfinti, grijii obisnuite fata de trupul lipsit de viata i se adauga cinstirea lui ca sfinte moaste. Toate cele spuse mai
inainte arata pentru ce in Biserica Ortodoxa moastele sunt cinstite la fel ca icoanele. Incre dintati ca ramasitele pamantesti ale
fiecarui om nu sunt lipsite de o oarecare prezenta tainica a sufletului acelui om, simtim in chip duhovnicesc in moaste sufletul si
intreaga faptura a sfantului. Pe deasupra, in ele staruie si razbate mireasma harului cel sfintitor si indumnezeitor de care s-au
invrednicit in timpul vietii. De aceea se fac minuni prin ele. Crestinii nu se inchina la moaste ca la Dumnezeu, singurul vrednic de
inchinare si de slava, si nu cinstesc niste ramasite trupesti, ci pe sfantul cu trup neputrezitor si sfanta lui vietuire. Pe acesta il
cheama in ajutor cei care vin sa se inchine la moaste.

Cele de mai sus explica pentru ce Biserica Ortodoxa este reticenta cat priveste incinerarea trupului. Lucrul acesta nu este nou si
nu tine nici de un traditionalism care s-ar impotrivi tendintelor societatii moderne. Practica incinerarii este milenara. La ivirea
crestinismului, era larg raspandita in lumea antica. Crestinii insa de la bun ince put au respins-o, preferand inhumarea. De altfel,
crestinismul a contribuit la abandonarea definitiva a incinerarii in lumea romana, in secolul al V-lea. in Vechiul Testament,
incinerarea era socotita drept pacat (cf. Amos 2, 1 si osanda a pacatului (cf. Lev. 20, 14; 21, 9). Traditia patristica priveste
arderea trupului ca pe o necinstire a mortului. Dimpotriva, punerea lui in tarana, pentru crestinism, inseamna supunere fata de
cuvantul dumnezeiesc, care zice: "pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Fac. 3, 19). Arderea trupului este simtita ca nimicire
- caci nimic nu mai ramane din el afara de cenusa - si nesocotire a nadejdii invierii. Crestinii isi ingroapa mortii urmand Scripturii
care arata ca trupul lui Hristos a fost pus cu mare evlavie in mormant nou (cf. Mt. 27, 57-61; Lc. 23, 50-56; Mc. 15, 42-47; In 19,
38-42), in asteptarea invierii Sale celei de a treia zi. Dupa cum spune Parintele Bulgakov: "Trupul mortului se ingroapa cu toata
cinstea, ca samanta a trupului cu care va sa invie; printre scriitorii din vechime sunt unii care socotesc slujba de inmormantare
drept o sfanta taina".

De unde sfinte moaste, daca trupurile s-ar arde? Dar si ramasitele pamantesti ale crestinilor sunt si ele un soi de moaste, caci
trupul care s-a intovarasit cu sufletul in savarsirea virtutii are si el parte de sfintenie. Pana la inviere insa, ramane tainuita puterea
acestui trup dat taranii de a se inalta la slava cereasca in viata ce va sa fie; iar atunci, acelasi trup, si nu altul, se va innoi si se va
face trup ceresc si duhovnicesc, din pamantesc si firesc cum era (cf. 1 Cor. 15, 35-53).

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte
elemente din natura, nu sunt niste simple "ramasite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa,
care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata
vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se
afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala". Sfantul Ioan Gura de Aur, la
randul sau, spune ca "moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul".
De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca "legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie".

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si
in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul,
trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul. Dupa cum sufletul care se desparte de trup ramane
suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pas treaza
- atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi
persoana (ipostas). Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a
sufletului de trup, "caci dupa moartea trupului sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om
anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza
relatiei. La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta.
Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe
si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa
deplina acest intreg uman, in baza relatiei. in amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cu-getandu-se ca ceva ce nu poate fi
smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si
deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla
sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva [...] si in
ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat".

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta pro. blema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste
elementele trupului sau chiar dupa imprastie-rea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a ameste cat ca sa obtina o nuanta
anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar arunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase
cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile. Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare
madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: "sufletul recunoaste insu-
sirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine
elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in
fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va
face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis
ceea ce noi numim inviere". Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul
Grigorie de Nyssa scrie ca: "dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am
format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa
ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si
bogatul n-a ramas nestiut. E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari - pricinuite, de pilda, de
raniri, de boala, de inaintarea in varsta -, culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si Se
descompune; dar el poseda o forma a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea
n-o poate sterge. Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se
recompune trupul. Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt
altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul
omului). De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca
nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din
nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele
care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)". Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de-acum se va innoi si va primi o
noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire. Iden -
titatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste,
chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun. "Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile,
sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. [...] Caci daca n-ar veni din nou in Iunie tocmai aceeasi alcatuire si ar
primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui,
lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi,
trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput". De aceea,
Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: "sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a
crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu
alte elemente de acelasi fel. Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor
trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa
slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit
firea".

Jean Calaude Larchet

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte
elemente din natura, nu sunt niste simple "ramasite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa,
care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata
vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se
afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala".

Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca "moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul". De aceea ar fi
gresit sa ne inchipuim ca "legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie".

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si
in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul,
trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul.

Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al
sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza - atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de
distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas).

Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, "caci
dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea
trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei.

La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se
numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se
descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina
acest intreg uman, in baza relatiei.

In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale
intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand
in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei
dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (...) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci
relatia lor este de neinlaturat".

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste
elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta
anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase
cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile.

Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel,
prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: "sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait
chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte,
din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in
elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in
vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere".

Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: "dupa
despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-
o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant,
sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor".

E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari - pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea
in varsta - culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o
forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge.

Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul.
"Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat
amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului).

De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici
materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in
el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au
alcatuit dintru inceput forma (trupului)".

Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul
sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire.

Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de
obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun.

"Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar
veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii,
e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie
sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul
lor in firea lui dintru inceput".

De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: "sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in
care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se
amestece cu alte elemente de acelasi fel.

Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu
materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le
tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea".

Jean-Calude Larchet

Moartea si transplantul

Natura mortii e o problema atat metafizica, cat si empirica. Desi crestinii recunosc ca fiintele umane nu sunt doar trupurile lor, ci
un intreg alcatuit din trup, suflet si duh, astfel incat invierea trupului sa intregeasca viata umana, ei recunosc prin aratarile
sfintilor si ca exista viata dupa moarte inainte de inviere. Crestinii, ca si altii, inteleg si diferenta intre actiuni impotriva unui trup
viu, cum ar fi crima, si actiuni impotriva unui trup mort, cum ar fi profanarea unui cadavru. Desi trupurile pot ramane sfintite de
persoanele ale caror trupuri au fost, cadavrele nu mai sunt prezenta intrupata a unei persoane. De exemplu, canoanele Bisericii
arata limpede ca impartasania poate fi data doar unor oameni vii, nu si cadavrelor. Se iveste atunci intrebarea cum anume sa
stabilim momentul mortii. In parte, aceasta este o intrebare metafizica: cand anume se desparte sufletul de trup? Partial, e o
intrebare privitoare la ontologia intruparii: ce parte a trupului e necesara pentru prezenta sufletului?

Intr-o anumita masura, aceasta ultima intrebare trebuie abordata in termeni empirici. Sa-l citam pe Sfantul Grigorie Palama,
"Despre cum anume e unita mintea cu trupul, unde anume se afla imaginatia si judecata, ce loc are memoria, de unde-si are
sangele inceputul formarii... fiecaruia ii este ingaduit sa spuna ce socoteste, caci toti spun bucurii verosimile: tot asa poate spune
fiecare ceea ce socoteste despre nemiscarea sau miscarea astrelor, despre marimea si firea fiecaruia si despre altele ca acestea,
despre cate nu ne-a revelat clar Duhul, Singurul Care cunoaste adevarul care strabate prin toate".

Odata cu dezvoltarea informatiei neurofiziologice si a experientei legate de transplanturi a devenit limpede ca substituirea
organelor unei persoane, altele decat creierul, cu altele transplantate sau cu proteze, nu modifica identitatea unei persoane. Desi
sufletul se gaseste si in mana (intrucat sufletul se gaseste in tot trupul), distrugerea unei maini nu va duce la moartea persoanei.
Desi sufletul este in inima, oamenilor li se poate scoate inima si sa ramana vii, chiar fara o inima organica. Ultimii doua sute de
ani au dovedit necesitatea creierului, daca nu doar a unor anume portiuni din creier, pentru prezenta unei persoane. Transplantul
inimii, plamanilor sau al ficatului nu inseamna transplantul unei persoane. Un tetraplegic e viu si tot asa va fi un tetraplegic al
carui intreg trup a fost indepartat si distrus, dar al carui cap va fi mentinut. Prezenta pamanteasca a unei persoane depinde in
chip manifest de creier; orice alt organ poate fi transplantat fara transplantarea persoanei. Intr-adevar, transplantul unui creier ar
insemna transplantul unui trup. Asa cum spunea odata Roland Puccetti, unde este creierul acolo este si persoana.

Aceasta duce la o intelegere ontologica empiric ghidata a naturii intrupate a persoanelor: odata ce persoanele au creier, prezenta
lor in aceasta lume e legata de acel creier, desi ar fi o greseala sa spunem ca ei sau sufletele lor se afla doar in creierele lor, daca
nu e distrus si restul trupului. Persoanele nu pot fi reduse la creierele lor sau la niste functii cognitive. Dupa perioadele initiale de
gestatie, atunci cand creierul unei persoane e distrus, acea persoana e moarta, chiar daca o anumita viata umana biologica poate
continua in culturi celulare, in tesuturi si organe. Ramasitele corpului pot fi transplantate fara a fi transplantata persoana. Genul
de viata umana mentinuta in celule, tesuturi, organe, chiar si corpuri decapitate, nu este cel al unei persoane. Intrucat aceste
parti ale corpului nu sunt suficiente pentru viata unei persoane, adica pentru a percepe lumea si a raspunde lumii, aceste parti nu
fac parte integranta din natura intrupata a unei persoane (cu alte cuvinte, persoanele pot continua sa gandeasca si sa voiasca
chiar daca parti ale trupului lor, altele decat creierul, au fost distruse sau transplantate) si alte organe pot fi transplantate fara
transplantarea persoanei, in afara de creier, toate partile corpului sunt transferabile astfel incat, in principiu, un corp poate fi
transplantat capului unei alte persoane. Aceasta n-ar insemna unirea a doua persoane, ci doar atasarea a ceea ce a fost corpul
unei persoane capului unei persoanei vii.

Aceste reflectii privitoare la moartea oamenilor adulti nu pot fi transpuse in speculatii referitoare la momentul cand intra sufletul
in corpul unui embrion, pentru a stabili daca zigotii sunt persoane, sau care parti ale unui embrion timpuriu constituie natura
intrupata a unei persoane. Biserica a recunoscut obligatia de a proteja viata din pantecele mamei, ocolind speculatiile metafizice
despre momentul precis al insufletirii. La urma urmei, pana se formeaza un creier, nu putem vorbi de moartea cerebrala a unui
embrion, in plus, o atentie deosebita a fost acordata protejarii vietii timpurii: din acest ultim motiv, asa cum a aratat capitolul
anterior, nu ne putem angaja in nici un experiment nonterapeutic cu zigoti, embrioni si fetusi umani. Aceste restrictii impotriva
trasarii unei linii de demarcatie intre embrioni si fetusi insufletiti, si embrioni si fetusii neinsufletiti, nu interzic explorarea
caracterului adecvat macar al unor definitii ale mortii copiilor sau adultilor orientate dupa creierul superior. Avem voie sa incercam
sa stabilim cand anume persoanele inceteaza a mai fi prezente in aceasta lume.

Putem stabili ca o parte a corpului nu e necesara vietii doar atunci cand stim ca aceasta parte poate fi distrusa fara a ucide
persoana. Daca devine limpede ca anumite structuri cerebrale nu sunt necesare pentru simturi sau pentru constiinta, ci
indeplinesc doar functii reflexe, atunci continuarea existentei lor dupa moartea restului creierului nu va fi un indiciu al vietii unei
persoane. Asemenea precizari vor aparea probabil doar prin experienta determinand care parti ale creierului pot fi inlocuite prin
parti transplantate sau protetice fara a afecta prezenta unei persoane. Putem determina ca o parte a trupului nu este necesara
pentru natura intrupata a omului doar cand exista certitudinea morala ca acea parte poate fi transplantata fara a transplanta de
fapt sau a ucide in principiu persoana. De exemplu, s-ar parea ca putem transplanta orice organ, cu exceptia intregului creier,
fara a transplanta sau fara a ucide in principiu persoana. Chiar si atunci, vor exista probabil atat de multe aspecte neclare, incat
nu vom fi in stare sa distingem intre absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana
aflata in coma). Putem declara moartea doar atunci cand natura intrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din
moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie
profunda sau in coma, atat timp cat natura lor intrupata e intacta. in plus, nu exista nici un dubiu ca atat copiii nou-nascuti, cat si
cei inapoiati mintal sever sunt persoane: in mod traditional ei primesc Tainele Bisericii.

In fine, creierul s-ar putea sa fie inlocuit treptat, parte cu parte, lasand persoana in aceasta lume. Cu alte cuvinte, persoana
poate incorpora noile parti ca si cum ar fi ale sale. In acest caz, vom fi invatat chiar mai multe privind capacitatea noastra de a da
viata si de a insufleti materia si a face din ea natura noastra intrupata. In joc este un adevar empiric despre amplitudinea
stapanirii omului. Chiar si acum, in cazul transplantului, un organ sau un tesut de la o alta persoana sau chiar de la un animal pot
fi incorporate intr-o persoana si facute astfel parte a naturii intrupate a acelei persoane. Copiii lui Adam isi pastreaza stapanirea
asupra naturii si au o putere, desi limitata, de a transforma lumea si de a o aduce in dar lui Dumnezeu.

Pentru a stabili o definitie a mortii, este cruciala evitarea unor definitii care in absenta mortii cerebrale, sau cel putin a creierului
superior, desemneaza drept moarte doar incetarea functiilor respiratorii si cardiace spontane. Asemenea definitii pur
cardiorespiratorii ale mortii pot fi mijloace care sa permita transplantarea de organe, fara a fi stabilit mai intai in mod adecvat
moartea principalului element al naturii intrupate a persoanelor in aceasta lume: moartea creierului. A sustine ca o persoana este
moarta doar atunci cand inceteaza functiile respiratorii si cardiace, dar in absenta unei morti cerebrale adevarate, pentru a
extrage astfel organele vitale, poate implica uciderea acelei persoane. Astfel de abordari "pragmatice" ale definitiei mortii (cu alte
cuvinte absenta batailor inimii, dar nu neaparat si a creierului) se pot baza pe presupunerea ca in cel mai bun caz o persoana
declarata moarta prin astfel de practici ar putea fi resuscitata dar ramanand cu leziuni cerebrale severe, prin urmare poate fi
tratata ca si cand ar fi moarta. Astfel de definitii ale mortii nu iau in serios determinarea momentului in care o persoana nu mai
este prezenta in aceasta lume. Stim acum ca moartea cerebrala trebuie sa fie intotdeauna direct sau indirect in centrul oricarei
declarari a mortii. Nu este ingaduit ca interesul pentru transplant sa intunece aceasta concentrare cruciala.

Atunci cand exista o determinare adecvata a mortii, chiar si o determinare adecvata a mortii intregului creier, n-ar trebui sa li se
interzica crestinilor ortodocsi sau familiilor lor sa-si dea consimtamantul pentru astfel de donatii dupa stabilirea mortii cerebrale,
daca fac aceasta din dragoste pentru ceilalti. Cand exista o determinare demna de incredere a mortii, transplantarea nu implica
nici uciderea si nici mutilarea unei persoane vii. intr-adevar, chiar si donarea vie a unui organ sau tesut viu neesential pentru
viata nu prezinta nici unul din semnele unei mutilari pacatoase, pe care le-au determinat canoanele in condamnarile castrarii
neterapeutice. Nu suntem nerecunoscatori pentru trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Nu incercam sa inlaturam diferentele dintre
barbat si femeie. Acceptam bunatatea naturii intrupate a omului. In schimb, ne intoarcem, plini de iubire, ajutandu-i pe altii. Cat
timp aceasta nu implica riscul unei morti sigure (ca, de exemplu, prin donarea inimi), asemenea acte de iubire, in functie de
imprejurari, nu sunt doar tolerabile, ci si laudabile.

Cat timp aceasta oferta e facuta din iubirea pentru ceilalti, nu exista in principiu nici o interdictie morala in calea acceptarii, ba
chiar a cautarii unei plati. Saracii ar putea, pentru nevoile lor sau ale familiilor lor, sa ceara bani in schimbul unor organe sau
tesuturi care pot fi oferite legal inainte sau dupa moarte. Interzicerea saracilor de a-si vinde organele implica un fel de
exploatare. Daca saracilor li se permite doar sa-si doneze organele, fara sa ceara o plata compensatorie, atunci impunand
saracilor un inalt ideal moral, putem fi vinovati de punerea unor poveri prea grele pentru multi. indeosebi, intrucat o mai mare
bogatie si un statut social mai inalt sunt corelate cu o sanatate mai buna si o longevitate mai mare, politica interzicerii vanzarii de
organe ii poate condamna pe unii saraci sa ramana saraci si sa traiasca putin. Politica ingrijirii sanatatii ar trebui sa incurajeze
asistenta pentru saraci supraveghind in acelasi timp vanzarile de organe acolo unde sunt legale, pentru a impiedica astfel ca
saracii sa nu-si primeasca plata pentru organele lor. Oricum, transplantul nu trebuie vazut ca un rau in sine. In principiu n-ar
trebui sa fie nici o interdictie, cat timp ceea ce se face nu schimba identitatea sexuala a barbatilor si a femeilor, cat timp nu face
unele persoane sa devina parinti prin folosirea gonadelor altora (de exemplu, prin transplantul de testicule, ducand astfel la un fel
de adulter), sau cat timp nu altereaza abilitatea lor de a fi agenti morali intr-o natura intrupata care poate fi recunoscuta ca
asemanatoare celei a lui Hristos.

In toate aceste situatii trupurilor, organelor si tesuturilor umane trebuie sa li se acorde respect. Prin botez crestinii credinciosi s-
au imbracat in Hristos si s-au unit cu Hristos (Ga 3, 27) si prin Euharistie L-au primit pe Hristos in ei insisi. Trupurile lor au
devenit temple ale Sfantului Duh. Aceasta poate oferi motive impotriva uciderii in mod direct a unui trup uman aflat in moarte
cerebrala, dar altfel viu (de exemplu, neinjectand niciodata un medicament letal pentru provocarea unei morti biologice).
Trupurile tuturor (fiindca Sfantul Duh sufla unde vrea El), dar in special ale crestinilor credinciosi trebuie respectate asa cum am
respecta trupul, moastele unui sfant. Trupurile crestinilor credinciosi au fost unite cu Hristos si de aceea, exceptand cazuri de
mare necesitate (de exemplu, o boala contagioasa periculoasa), trebuie sa aiba parte de o ingropare crestina traditionala si sa nu
fie niciodata arse. Aceasta consideratie se ridica si impotriva donarii trupurilor pentru disectii, desi nu atat de puternic, cat timp la
sfarsit se face ingroparea cuvenita. Exista insa serioase motive de ezitare. Prin donarea unui trup, atat familiei, cat si comunitatii
ecleziale i se refuza atat intalnirea trezitoare si terapeutica duhovniceste cu moartea, cat si rugaciunile lor pentru persoana
moarta. Daca un trup este donat, cel putin aceste rugaciuni n-ar trebui sa fie amanate, si cu atat mai putin omise. O atentie
speciala trebuie intotdeauna acordata tratarii trupul uman, mai ales cel al unui crestin traditional credincios, cu o grija speciala,
nu doar pentru faptul ca a fost unit cu Dumnezeu prin Tainele Bisericii, ci si pentru ca e mereu posibil sa se descopere ca este
vorba de moastele unui sfant. Trupurile sfintilor sunt sfinte, pentru ca prin nestrica-ciunea lor si prin minunile pe care le fac
atesta restaurarea paradiziaca a naturii prin unirea cu Dumnezeu si manifesta insesi energiile lui Dumnezeu.

H. Tristram Engelhardt jr

Strangerea la un loc a celor risipiti

Dumnezeu s-a facut om pentru ca natura omului sa se schimbe: inteligenta, simturile, cuvantul lui. Efortul uman individual,
virtutea umana individuala nu pot decat "imbunatati" manifestarile si comportamentul exterior. Acestea nu pot schimba natura,
nu pot suprima in limitele individualitatii independenta ei existentiala, nici nu pot transforma carnea mortala si stricacioasa in
carnea nestricaciunii. O asemenea schimbare presupune grefarea sau altoirea omului pe Trupul lui Hristos, pe realitatea
existentiala care face ca viata sa fie comuniune personala, nu o supravietuire individuala.

Grefa (altoiul) inseamna un "metabolism" al vietii omului in ordinea de existenta divino-umana a lui Hristos, transformarea
maslinului salbatic in "maslin bun" (Ro. 11,17,24). Ea mai inseamna si o participare reala, corporala, la Trupul lui Hristos: a-I
manca Trupul, a-I bea Sangele, "daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel
ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru mine si Eu intru el" (In 6, 53 si 56). A manca trupul si a bea sangele lui
Hristos ii transforma pe indivizi in membrele unui singur trup, iar supravietuirea individuala devine comuniune si unitate de viata -
acea unitate ce leaga intre ele si cu capul membrele corpului. O astfel de unitate de viata in ordinea comuniunii personale este
Biserica.

Biserica este un ospat: mancarea euharistica. Realizarea, manifestarea, definitia si esenta Bisericii este Euharistia, adunarea la un
loc a membrelor lui Hristos, constituirea Trupului Sau, puterea unificatoare a comuniunii persoanelor in Spatiul unei naturi
indivizibile si cu totul noi: "Acum ia seama si la urmatoarele, citim in Scrierile areopagitice. Cand sunt prezentate pe divinul altar
simbolurile venerabile prin care Hristos este aratat si impartit tuturor, adunarea sfintilor este si ea acolo, reveland ce ii leaga
indivizibil in sfanta uniune cu El, mai vasta ca intreaga lume".

Euharistia, unitate de viata a persoanelor in comunitatea celor doua naturi, divina si umana, ale lui Hristos, restabileste in fiinta
omeneasca, in modul ei de existenta, chipul moralei -al Etosului - lui Dumnezeu, plinatatea comuniunii personale treimice. Ea
reveleaza caracterul existential si totodata teologic al perfectiunii morale a omului. Euharistia vizeaza "acea
unitate care are ca stapan Sfanta Treime", dupa spusele lui Isaac Sirul.

Manifestarea moralei treimice, imaginea moralei, a "etosului lui Dumnezeu in fiinta omeneasca, intemeiaza morala lturgica a
Bisericii, adunarea laolalta a "fiilor lui Dumnezeu cei imprastiati" (In. 11, 52), realitatea Bisericii. In alte cuvinte Etica crestinilor
este evenimentul Euharistiei, eveniment existential de unitate si de comuniune. "Dumnezeiescul praznic al adunarii, subliniaza din
nou Scrierile Areopagitice, desi are un principiu simplu si unic, siesi suficient, din iubire de oameni se inmulteste in sfanta
diversitate a simbolurilor si merge pana la toata iconografia teargica, dar pornind de la simboluri el se restrange imediat ca o
singura forma simpla in propria-i unitate si ii unifica pe cei care cu sfintenie vin la el".

Iata de ce Etica Bisericii se afla la antipodul oricarei etici filozofice, sociale si religioase: fiindca ea refuza virtutea individuala,
fapta particulara, evaluarea meritelor subiective. Morala Bisericii este o morala liturgica, o morala de unitate si comuniune, o
participare personala la Trupul Cuvantului lui Dumnezeu. Noi cunoastem Biserica fiind poporul lui Dumnezeu, poporul ales,
cetatea cereasca, trupul lui Hristos, noua creatie, noul Israel, imparatia lui Dumnezeu, noul Ierusalim. Toate aceste definitii -
"sfanta diversitate a simbolurilor" -identifica adevarul Bisericii nu cu o ideologie, un sistem sau o opinie religioasa, ci cu un fapt de
coexistenta, de unitate organica totala: cu o liturghie - "laou to ergon" -, lucrarea poporului. Nimeni nu este crestin din cauza
virtutii sale particulare, ori a ideilor si convingerilor lui, ci deoarece face parte organic din trupul lui Hristos, din trupul vietii, fiind
astfel altoit pe unitatea liturgica a Bisericii. Pacatul este ceea ce il rupe si il indeparteaza pe om de trupul Bisericii. Iar virtutea e
Ceea ce il aduna si il altoieste pe "maslinul cel bun" al harului.

Christos Yannaras

Rugaciunea copiilor la moartea unuia din parinti

Doamne, Doamne, Cel ce ai ascultat tanguirea lui Iosif, care la moartea lui Iacob a cazut pe fata tatalui sau si l-a plans si l-a
sarutat,- asemenea si Fiul Tau, Domnul nostru lisus Hristos, a cunoscut dragostea de mama, caci pe cruce si in grele chinuri fiind,
a vazut pe Maica Sa si pe ucenicul pe care il iubea alaturea stand, si a zis Maicii Sale: "Femeie, iata fiul tau!", iar dupa aceea a zis
si ucenicului: "Iata mama ta!". Insuti, intrutot Bunule Stapane, cauta din ceruri si vezi jalea si durerea ce mi-au cuprins astazi
inima si sufletul. Indura-Te de mine, robul Tau, si primeste rugaciunea ce-Ti inalta fiul care si-a pierdut pe tatal sau preaiubit (pe
mama sa preaiubita) si iarta-i lui (ei), si dezleaga-i toate gresalele cele de voie sau fara de voie, cele cu lucrul sau cu cuvantul si
toate cate ca un om in aceasta viata a savarsit. Asculta, milostive Stapane, glasul indurerat al fiului, pe carele tatal sau (mama
sa) l-a povatuit si l-a deprins ca, in restriste si in necazuri, catre Tine si cu credinta tare sa-si ridice ochii si sa-si deschida gura.
Milostiveste-Te, Doamne, si da sufletului tatalui meu (mamei mele) odihna cea buna si fa-l pe el (fa-o pe ea) partas (partasa)
bunatatilor celor vesnice, asezandu-l (o) cu dreptii in curtile Tale, ca binecuvantat si preaslavit esti in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune la moartea unui prieten

Doamne, Doamne, Creatorule si Ziditorule a toate, Cel ce ai pus in sufletul omenesc puterea dragostei ce leaga inimile apropiate
si ne-ai dat noua, ca pe o sete, trebuinta de a ne cauta semeni, spre a ne impartasi aceleasi ganduri si simtiri, insuti Tu,
Preabunule Doamne, cauta cu indurare spre durerea grea care-mi framanta astazi fiinta, ca si oarecand durerea care a lovit pe
proorocul si imparatul David care, la stirea mortii prietenului sau Ionatan, astfel jelea: "Munti din Ghilboa! Nici roua, nici ploaie sa
nu cada peste voi! Cum au cazut vitejii in mijlocul luptei ?! Cum a murit Ionatan pe dealurile tale, ma doare de tine, frate
Ionatane! Tu erai placerea mea, dragostea ta catre mine era uimitoare!".

Asculta Doamne, rugaciunea pe care eu, smeritul, Ti-o inalt din inima curata, dar franta de durere, precum ai ascultat rugaciunea
Fiului Tau si Mantuitorului nostru. Care venind in Betania si afland mort pe prietenul Sau Lazar, S-a intristat cu duhul si-l plangea
in fata iudeilor, care vazandu-L au grait: "iata cat il iubea de mult!".

Da, Doamne, sufletului robului Tau (numele), iertare pacatelor cate ca un om, cu stiinta sau fara stiinta, a savarsit in aceasta
viata si-l asaza pe el in cortul dreptilor si sfintilor care din veac au placut Tie,- ca Dumnezeul milei si al indurarilor esti si
binecuvantat in vecii vecilor. Amin!

Rugaciune pentru cei adormiti

Pomeneste, Doamne, pe cei ce intru nadejdea invierii si a vietii celei ce va sa fie au adormit, parinti si frati ai nostri si pe toti cei
care intru dreapta credinta s-au savarsit, si iarta-le lor toate gresalele pe care cu cuvantul sau cu lucrul sau cu gandul le-au
savarsit si-i asaza pe ei, Doamne, in locuri luminoase, in locuri cu verdeata, in locuri de odihna, de unde a fugit toata durerea,
intristarea si suspinarea si unde cercetarea fetei Tale veseleste pe toti sfintii Tai cei din veac. Daruieste-le lor si noua imparatia Ta
si impartasirea bunatatilor Tale celor negraite si vesnice si desfatarea vietii Tale celei nesfarsite si fericite. Ca Tu esti invierea si
odihna adormitilor robilor Tai (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau
Parinte si Preasfantului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Cu sfintii odihneste,
Hristoase, sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit.

Rugaciune pe patul de moarte

Slavindu-Te, Te slavesc peTine, Doamne, ca ai cautat spre smerenia mea si nu m-ai dat in mainile vrajmasilor, ci ai
mantuit din nevoie sufletul meu. Si acum, Stapane, sa ma acopere pe mine mana Ta si sa vina peste mine mila Ta,
ca s-a tulburat sufletul meu si amarnic ii este sa iasa din netrebnicul si intinatul meu trup. Ca nu cumva vicleanul
sfat al celui potrivnic sa-l intampine si sa-l poticneasca intru intuneric, pentru pacatele cele facute de mine, cu
nestiinta si cu stiinta in viata aceasta. Milostiv fii mie, Stapane, si sa nu vada sufletul meu intunecatul chip al
viclenilor diavoli, - ci sa-l ia ingerii Tai cei straluciti si luminati. Da slava numelui Tau celui sfant si cu puterea Ta
ma ridica la dumnezeiasca Ta judecata.

Iar cand ma vei judeca, sa nu ma apuce mana stapanitorului acestei lumi, ca sa ma surpe pe mine, pacatosul, in
adancul iadului, ci stai intru mine si-mi fii mantuitor si sprijinitor, pentru ca chinurile acestea trupesti veselie sunt
robilor Tai. Miluieste, Doamne, sufletul meu cel intinat cu patimile acestei vieti si, prin pocainta si marturisire,
curat pe el il primeste, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune pentru bunul sfarsit al vietii

Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce vrei ca toti oamenii sa se mantuiasca si nimeni sa nu piara si Caruia totdeauna cu nadejde de
indurare ne rugam, Cel ce insuti cu glasul Tau cel dumnezeiesc ai zis: "orice veti cere de la Tatal, in numele Meu, va fi dat voua",
cu inima umilita si cu lacrimi fierbinti cazand inaintea Ta, ma rog ca, si pentru numele Tau cel sfant, in ceasul sfarsitului vietii
mele sa-mi dai minte intreaga, cunostinta adevarata, mustrare cugetului pentru pacatele vietii mele, cu care Te-am maniat, si
daruieste-mi, Dumnezeule, credinta, nadejde si iubire neschimbata, ca astfel cu inima curata sa pot grai catre Tine, Doamne: "in
mainile Tale imi dau sufletul", Cel ce esti binecuvantat in veci. Amin.

Rugaciune la moartea unuia din soti

Stapane, Doamne, Cel Preacurat si Ziditor a toata faptura, Care pentru iubirea Ta de oameni ai prefacut coasta stramosului Adam
intru femeie si i-ai binecuvantat si ai zis: "Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul", si pe amandoi i-ai aratat un trup, iar cei
pe care i-a insotit Dumnezeu, omul sa nu-i desparta,- cauta din cer, Preabunule Parinte, si vezi alea si durerea ce au napadit
inima si sufletul meu ce se vede astazi despartit de fiinta pe care Tu, Doamne, mi-ai dat-o sa-mi fie sot (sotie) si sprijin in aceasta
viata. Indura-Te de mine, mult-Milostive Doamne, in acest ceas greu pentru sufletul meu! Tu, Doamne Iisuse Hristoase,
mangaitorul celor intristati, Carele ai fost vestit de proorocul Isaia ca vei veni sa tamaduiesti pe cei cu inima zdrobita, fii mie
mangaitor si asculta-mi glasul ce-l inalt cu credinta catre Tine, rugandu-Te sa-l ierti, Preabunule imparate, gresalele oricate va fi
savarsit in aceasta viata sotul meu (sotia mea): ori cu lucrul, ori cu cuvantul, ori cu gandul, cu stiinta sau fara de stiinta.

Asa, Doamne, primeste sufletul robului Tau (roabei Tale) in locasul sfintilor Tai, intru imparatia Ta cea vesnica, spre care se
nevoieste sufletul meu si intru care nadajduieste a se invrednici la vremea cand vei chema si duhul meu la Tine, pentru ca acolo
sufletele noastre intalnindu-se si impreuna aflandu-se, sa laude si sa preamareasca intrutot sfant numele Tau: al Tatalui si al
Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea parintelui la moartea fiului sau a fiicei

Stapane, Doamne, Dumnezeul meu Cel milostiv si Preabun! Cel ce ai auzit oarecand glasul de durere al robului Tau lacob, care
jelind pe fiul sau Iosif zicea: "plangand ma voi cobori in locuinta mortilor la fiul meu". Tu insuti, indurate Doamne, Cel ce ai dat
mangaiere lui David, imparatul si proorocul, care odinioara se tanguia zicand: "Abesalom, fiul meu, fiul meu Abesalom! mai bine
muream eu pentru tine! Eu, pentru tine Abesaloame, fiul meu! fiul meu!".

Iar dumnezeiescul Tau Fiu si Mantuitorul nostru, din mare milostivire pentru durerea de parinte, a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul
vaduvei din Nain, si cu aceeasi mila si indurare a tamaduit pe fiica femeii cananeence. Insuti, Preabunule si milostive Stapane,
cauta din cer si vezi durerea inimii unui parinte, care isi vede astazi rapita o mare nadejde a vietii sale,- caci si in viata cea
dreapta si buna a fiului meu (a fiicei mele) nadajduiam eu sa proslavesc, dupa cuviinta, puterea, intelepciunea, bunatatea si sfant
numele Tau. Dar in fata tainelor nepatrunse pe care numai Tu singur le cunosti, gandul meu se indreapta la rugaciunea cea
fierbinte pe care, inaintea sfintelor Sale patimi, Ti-a inaltat-o in gradina Ghetsimani iubitul Tau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos,
zicand: "Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine acest pahar!". Si, ca si El, plecandu-mi capul strig astazi catre Tine:
"Doamne, fie voiaTa!". Asemenea, ca si oarecand dreptul Iov la vestea mortii fiilor si a fiicelor sale, cu umilinta graiesc si
marturisesc: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat". Zdrobit de durere, dar cu neclintita credinta in
Tine si in tainele cele nepatrunse, cer in aceasta clipa milostivirea si indurarea Ta, Doamne!

Da-i Doamne, sufletului sau (ei) usurare si iertare de toate gresalele ce a savarsit: cu lucrul, cu cuvantul sau cu gandul si il (o)
aseaza pe el (ea), in locul de fericire vesnica, dimpreuna cu sfintii Tai ingeri, pentru ca acolo, la vremea cea hotarata de Tine, sa-l
(o) pot gasi si impreuna sa cantam slava Ta cea necuprinsa. Ca Tu esti Dumnezeul milei si al indurarilor si al iubirii de oameni si
Tie slava si multumita si inchinare inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Curs la Asezamantul Social Sfantul Andrei pentru voluntarii ce insotesc persoanele aflate pe moarte
In perioada 01 - 05 februarie 2008 la Asezamantul Social Sfantul Andrei din Barabant se va desfasura un curs pentru voluntarii
care doresc sa se implice in sprijinirea persoanelor aflate in faza terminala a vietii, din cadrul acestui centru. Cursul se numeste:
"Cum sa-i insotim pe cei aflati pe moarte" si la el participa 20 de voluntari de toate categoriile sociale si profesionale. Voluntarii
vor invata metode de insotire a persoanelor aflate in faze terminale ale vietii, vor invata sa-i asculte, sa le inteleaga gesturile si
cum pot sa le transmita sentimente pentru intarirea lor.

Cursul va fi sustinut de domnul Oswald Junk, referent diocezan al Serviciului Malteser pentru Strainatate, din Trier, Germania,
specialist in "Hospice" - o sectie paleativa pentru persoanele aflate in pragul mortii.

Va reamintim faptul ca Asezamantul Social Sfantul Apostol Andrei din Barabant a fost inaugurat in luna octombrie a anului trecut
(2007) si are o capacitate de 24 de locuri pentru persoane varstnice si nevoiase din Alba Iulia si imprejurimi. Asistatii primesc
hrana, cazare, asistenta medicala si sociala pe timp de zi si noapte.

Este cel mai modern asezamant social de pe cuprinsul Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, patronat de Biserica.

Asezamantul Sfantul Andrei este un centru social realizat in parteneriat de Primaria Municipiului Alba Iulia, Consiliul local, Asociatia Filantropia Ortodoxa
Alba Iulia si Parohia Ortodoxa din Barabant.

Moartea cerebrala

"Moartea cerebrala" reprezinta o sintagma relativ noua, introdusa de medicina pentru a identifica momentul "potrivit" in scopul
prevalarii si transplantului de tesuturi si organe, (vezi M.O. din 13 ian. 1998, Legea nr. 2 / 8 ian. 1998).

Moartea cerebrala este descrisa in termeni medicali prin: coma profunda, absenta reflexelor de trunchi cerebral (nu mai raspunde
la stimuli), absenta ventilatiei spontane.

Toate aceste aspecte sunt importante, dar nu esentiale.

Avem dovezi clare in care aceasta moarte clinica a inselat aparentele unei morti ireversibile; a fost posibila reluarea spontana a
ritmului respirator la unii bolnavi, chiar dupa multi ani.

Totodata femeile insarcinate care au ajuns in moarte cerebrala au dus sarcina la bun sfarsit. Iata cum viata si moartea "si-au dat
mana" intr-o lucrare tainica. Moartea ii preda "stafeta" vietii.

Avem inca odata certitudinea ca dragostea invinge moartea. A iubi inseamna a spune unei fiinte "tu nu vei muri" si sa crezi. E
strigatul durut, sfasietor al sufletului de mama care nu abdica in fata mortii pana nu are certitudinea ca copilul va trai.

E vorba de o suferinta asumata, de-o jertfa creatoare, de-o lupta castigata doar prin puterea dragostei. Si aceasta iubire
jertfelnica isi are originea in insasi dragostea lui Hristos.

Iubirea jertfelnica a persoanelor - treime se reflecta prin fiecare act al nasterii umane, cand mama este pregatita sa se jertfeasca,
pentru a aduce pe lume rodul impreuna-lucrarii cu Dumnezeu.

E locul unei experiente "noologice", solemne, cand omul se lasa in voia Creatorului, consimtindu-si jertfa, din iubire pentru nou-
nascut dar si din dragoste pentru Dumnezeu alaturi de care consimte sa "colaboreze" in momentul procrearii.

Un alt exemplu ar fi cel al unei boli rare - rombencefalita acuta - infectie a trunchiului cerebral - care se manifesta cu stop
respirator si toate celelalte semne de moarte cerebrala, dar dupa cea 14 zile se vindeca, bolnavul refacandu-se integral.

Alcatuirea certificatului de deces poate fi decisa - in timp

- de interesul transplantologic, de interventia chirurgicala si

nu de evolutia spontana spre moarte.

iti poti tine mama de mana, moartea o poti percepe care pe o prezenta in acel loc, certificatul de deces sa fie lasat pe masa - si
totusi parasirea sufletului de trup este incerta.

Interventia omului, din varii motive, in lucrarea tainica a lui Dumnezeu aduce dupa sine consecinte tragice.
Dar cum se simte cel care tocmai a primit inima de la o persoana ce se afla inca in lumea "de aici" si nu in cea "de dincolo".
Acesta usor ar putea sa resimta sentimente de vinovatie, ar putea avea procese de consiinta daca ar realiza ca moartea biologica
a donatorului a fost decisa pentru a amana moartea lui.

Vedem asadar ca transplantul ridica probleme sensibile

- intr-o lume in care omul isi doreste sa traiasca cu orice pret

- sfidand pana si randuiala lui Dumnezeu, a carui lucrare era

"buna foarte" (Facere 1.31).

Bioetica crestina accepta transplantul pentru sange si organe duble, cu conditia ca donatorul sa doneze cu buna intentie si din
spirit de intrajutorare, fara nici un fel de interes.

Este vorba de dragostea jertfelnica, ce o experiem dupa masura noastra, avandu-l ca model deplin pe Hristos ce se aduce ca,
jertfa de buna mireasma" pentru noi.

Moartea cerebrala reprezinta de fapt momentul de o importanta covarsitoare pentru cel in cauza - puterile necreate sunt prezente
in acest moment tainic, al despartirii sufletului de trup, cand suferinta devine sihastra, tipatul infundat, lacrima inca neplansa.
Rugaciunea celor de la capataiul bolnavului capata valente uriase, fie cea a infirmierei ce ii este in oreaima, a asistentei sau a
medicului, pentru sufletul ce urmeaza a se infatisa inaintea lui Dumnezeu si a da socoteala pentru viata lui.

Prin ochii credintei, lucrurile se vad a fi simple si clare. Ramane sa ne masuram doar acest "coeficient de credinta" pentru a
intelege mai bine ratiunea lucrurilor.

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirila

Eutanasia: o moarte buna?

Ramane intrebarea: care sunt cele mai bune metode de a-i ingriji si a-i insoti pe cei care se pregatesc, cu stiinta sau fara stiinta,
sa porneasca pe ultimul drum. Inainte insa de-a aduce in discutie forme specifice de ingrijire, este necesar sa abordam o
problematica ce ocupa la fel de mult spatiu in ziarele de azi, ca si in jurnalele etice recente. Ne referim la eutanasie, nu numai la
definitie, ci si la practicarea ei in tarile care s-au aventurat destul de departe pe proverbiala panta alunecoasa.

Asa cum stim, initial termenul eutanasie a insemnat "moarte buna" (eu-thanasia). Astazi, pentru multi ortodocsi si numerosi alti
crestini inseamna o actiune aproape echivalenta cu crima. Si asta, pentru ca in prezent expresia este folosita pentru a desemna o
interventie activa directa - de obicei din partea unui medic -, al carei scop este sa grabeasca moartea prin ceea ce se pretinde a fi
interesul unui pacient bolnav in faza terminala sau muribund. Fiind insa obisnuiti (si bine facem) sa ne fundamentam alegerile
morale pe Scriptura, incepand cu Decalogul, respingem instinctiv o asemenea actiune, pe care o socotim a fi o incalcare fatisa a
poruncii de a nu ucide.

Opozitia noastra fata de procedurile care grabesc moartea nu poate fi decat mai vehementa cand observam ce se petrece
actualmente in Anglia, Belgia si Olanda, unde eutanasia a devenit o metoda care a castigat acceptul public. Atata vreme cat
urmeaza anumite linii calauzitoare, medicii din aceste tari pot practica eutanasia tara teama de a fi trimisi in judecata. Acest fapt
ne lasa impresia unei renuntari nesabuite la valorile traditionale referitoare la ingrijirea sanatatii, al carei scop principal a fost
vreme de mai bine de doua milenii indemnul lui Hipocrate: "inainte de toate sa nu faci rau", preocuparea de a vindeca mai
degraba decat de a ucide. Intregul tablou devine si mai sumbru prin descoperiri recente care arata ca medicii olandezi
eutanasiaza in mod regulat copiii nou-nascuti care, avand o calitate a vietii atat de compromisa de boala sau de vreo diformitate,
nu merita, dupa ei, sa traiasca.

In acest punct, anumite adevaruri absolute trebuie rostite. Crestinatatea ortodoxa nu poate fi decat pro-viata, cand intra in joc
chestiuni precum avortul, si la fel stau lucrurile si in cazul eutanasiei. Biserica recunoaste ca exista o diferenta fundamentala intre
"a omori" si "a lasa pe cineva sa moara", intre a lua viata cuiva in mod deliberat si a-i permite unui pacient sa se stinga firesc din
cauza unei boli sau traume, fara a-l supune masurilor eroice.

Vine insa un moment in experienta unor pacienti si a medicilor lor in care alegerea, cu neputinta de evitat, a anumitor metode de
ingrijire a sanatatii conduce in mod periculos la ceea ce se numeste "ucidere dinmila". Pentru noi este usor sa respingem insasi
ideea unei asemenea solutii. Putem crede ca un control al durerii si asistenta paleativa se pot dovedi suficiente pentru alinarea
fiecarui pacient muribund de-a lungul ultimelor zile si ore ale vietii lui pamantesti. Orice medic specialist care s-a ocupat intensiv
de pacienti in faza terminala stie insa foarte bine ca aceste masuri nu dau mereu rezultate. Si aici ne izbim de o dilema pe care
trebuie sa o recunoastem si sa o abordam cu toata responsabilitatea atat din punct de vedere medical, cat si moral. Ce pozitie
adoptam in dezbaterea contemporana asupra eutanasiei?

In scolile de drept se invata ca "un caz dificil face legea rea", iar acest adevar este valabil si in campul medicinii. Dar cazurile
dificile exista, cazuri in care durerea si nefericirea asociata ei nu pot fi controlate in mod adecvat, rezultatul fiind o asemenea
acumulare de stres, incat pacientul este impins la deznadejde. Unii crestini ortodocsi considera ca nu trebuie sa usureze suferinta
celor macinati de boli istovitoare sau de alte infirmitati, de vreme ce ii invredniceste sa "fie partasi la patimile lui Hristos". E usor
sa spui asta cand nu tu esti cel care trece prin agonie, si nici fiintele dragi tie. Anumite grade de suferinta pot intr-adevar sa fie
mantuitoare, asa cum de altfel marturisesc si multi sfinti. Cu toate acestea, nimeni nu este capabil sa isi dea seama pe deplin de
adancimea suferintei simtite de alta persoana.

Unii dintre pacienti sunt chinuiti de o durere fizica crunta, insotita de suferinta psihica si sufleteasca, care pentru multi dintre noi
este cu neputinta de suportat. Poate ca au tumori intestinale care ii fac sa-si vomeze propriile materii fecale sau vietile lor sunt
macinate de o lupta disperata si fara ragaz numai pentru a respira. A declara din pricipiu ca acesti oameni trebuie sa-si indure
chinul ca si cum ar fi voia lui Dumnezeu ca ei sa sufere este o fapta iresponsabila si obtuza din punct de vedere teologic. Hristos,
Fiul vesnic al lui Dumnezeu, a luat asupra Sa suferinta lumii si prin ea a distrus puterea mortii si a stricaciunii. Unii oameni pot
avea o chemare speciala sa-si bea cupa agoniei fizice pana la drojdia amara de pe fund. Cei mai multi dintre noi insa nu au
aceasta putere. De aceea, trebuie sa evitam sentinte cu privire la valoarea suferintei, nu sa-i negam valoarea, ci sa o asezam intr-
o perspectiva potrivita si sa-i recunoastem limitele naturale.

Subiectul eutanasiei intra deci in scena cu precadere intr-un numar limitat, dar semnificativ de cazuri, in care pacientii in faza
terminala experimenteaza un nivel de durere si de suferinta caruia nu-i mai pot face fata. Exista vreme pentru a trai si vreme
pentru a muri, si ambele trebuie respectate. Dar in acest caz se ridica intrebarea cu privire la modul in care, dintr-o perspectiva
morala crestina, persoana aflata pe patul de moarte poate fi insotita si ajutata cum se cuvine de-a lungul fazei terminale.

Tehnologia medicala a realizat progrese uimitoare in ultimii ani. Ventilatoarele, aparatele de dializa si antibioticele, de pilda, au
imbunatatit si prelungit vietile unui numar larg de pacienti recunoscatori. In multe cazuri insa aceeasi tehnologie nu a facut decat
sa prelungeasca procesul mortii, iar in aceste cazuri s-a dovedit a fi contraproductiva. Un stimulator cardiac (pacemaker)
implantat chirurgical poate prelungi intr-o masura semnificativa viata si functionarea organismului unui pacient cardiac. In
schimb, cand o persoana in varsta care a suferit un atac de cord este supusa manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie (RCR),
rezultatul nu este, adesea, decat cateva coaste rupte sau readucerea creierului lipsit de oxigen la un nivel de existenta pur
vegetativ. (RCR a generat un caveat demn de luare-aminte, care extinde lantul de acronime: "Daca ai optat pentru DNR, nu
solicita EMS!") Pneumonia in cazul unui pacient aflat pe moarte poate fi usor vindecata prin administrarea de antibiotice. Dar acel
tratament implica faptul ca, in cele din urma, pacientul este grevat de o conditie patologica adesea mai chinuitoare si mai
dureroasa. Un ventilator poate salva vieti in cazurile in care un plaman a fost distrus sau o boala tratabila ataca sistemul
respirator al persoanei respective. Dar, folosit in cazul unui pacient care moare de SLA (scleroza amiotrofica laterala sau boala
Lou Gehrig), nu face decat sa mareasca chinul sufocarii treptate si impiedica ceea ce crestinii ortodocsi cer in rugaciunea zilnica:
un sfarsit fara durere si in pace al existentei lor pamantesti.

Recunoasterea generala a impasului in care ne gasim adesea datorita chiar minunilor tehnologiei medicale moderne i-a condus pe
numerosi oameni, ca si pe medicii specialisti, la o concluzie importanta referitoare la ingrijirea acordata la sfarsitul vietii. in
cazurile terminale (in care lungimea supravietuirii este masurata in termeni de zile si ore), se cuvine sa retragem sau sa oprim
masurile de intretinere a vietii si sa permitem procesului mortii sa-si urmeze cursul. Desi aceasta procedura este adesea numita
"eutanasie pasiva", in realitate ea se conformeaza intru totul atat juramantului hipocratic, cat si vointei lui Dumnezeu, asa cum o
cunoastem din Scriptura si din traditia Bisericii. Respecta nevoia pacientului de usurare a suferintei sale, recunoaste limitele
tehnologiei in dobandirea vindecarii si ii permite pacientului sa-si incheie calatoria pamanteasca cu atata pace si demnitate pe cat
e posibil.

Cand interventia medicala in cazurile terminale nici nu amelioreaza, nici nu vindeca, ci numai prelungeste procesul mortii, devine
peste masura de impovaratoare si trebuie oprita. in astfel de situatii, eutanasia pasiva (oricat de regretabila si de inselatoare ar fi
aceasta expresie) este acceptabila din punct de vedere moral, ba chiar obligatorie. Dar ce putem spune despre eutanasia
voluntara activa (EVA)? Aceasta implica acceptul dat de un pacient bolnav in faza terminala pentru interventia directa a
medicului, cu scopul precis de a grabi moartea. Prin intermediul EVA, atat pacientul, cat si medicul intentioneaza sa accelereze
procesul de instalare a mortii, care ar decurge mai lent daca boala sau trauma ar fi lasate sa-si urmeze cursul.

In acest punct critic, asa cum se intampla adesea, parerile sunt impartite. Vocile proviata sustin ca, din punct de vedere moral, o
asemenea interventie activa nu este permisa, cum nu este permisa nici sinuciderea asistata de medic, in care medicul ii prescrie
sau ii furnizeaza pacientului medicamentul pe care acesta si-l administreaza singur pentru a muri. Sustinatorii dreptului de a
decide asupra propriei morti, pe de alta parte, invoca principiul autonomiei individualei insistand asupra faptului ca avem dreptul
sa ne sfarsim vietile cand si cum dorim. Ca si in cazul dezbaterii asupra avortului, problema eutanasiei a dus la un dialog al
surzilor, lipsit de orice nuantare.

In incercarea de a gasi o abordare corecta a celor mai spinoase probleme referitoare la ingrijirea terminala, oamenii care se
ocupa de pacienti muribunzi recurg adesea la "principiul dublului efect". Acest principiu incearca sa ghideze deciziile etice care se
cer luate in situatii in care se cunoaste ca in urma unei actiuni, considerata necesara, vor surveni in mod inevitabil consecinte
secundare indezirabile sau rele. De pilda, o vasectomie va lasa inevitabil cicatrici mari, insa in ciuda acestei consecinte nedorite,
dar anticipate, un nodul malign la san justifica, fara doar si poate, decizia unei operatii. In cazul de fata, principiul dublului efect
se aplica cu scopul de a ne ajuta sa discernem ce actiuni pot fi intreprinse din punct de vedere moral pentru a usura suferinta
pacientului aflat pe moarte si pentru a-l ajuta sa-si sfarseasca viata in pace. Principiul este formulat de regula in termenii a patru
conditii:

1. Actiunea in sine, independent de efectele ei, trebuie sa fie intrinsec buna sau cel putin neutra din punct de vedere moral.

2. Efectul vatamator nu trebuie sa fie mijlocul de producere a efectului dorit.

3. Acel rau, chiar daca este prevazut, nu trebuie sa fie intentionat.

4. Actiunea care produce efectul rau trebuie sa fie proportionala atat cu nevoia careia ii corespunde acea actiune, cat si cu raul
care rezulta din ea. (Nu trebuie sa impuscam o musca enervanta cu o pusca sau sa ghilotinam pe cineva pentru a-l scapa de
migrena.)

Principiul dublului efect recunoaste ca actiunile produc adesea rezultate care sunt si bune, si rele. Este aplicat in efortul de a
stabili ce actiune poate fi savarsita si in ce conditii, atunci cand efectul pozitiv asteptat va fi inevitabil insotit de vreo consecinta
negativa. Principiul este util in masura in care ofera niste puncte de reper in confruntarea cu alegerile morale ambigue. Adesea
insa da gres, daca luam in considerare cea de-a treia conditie: anume ca actiunea rea poate fi prevazuta, dar nu si intentionata.

In cazurile de boala in faza terminala este nerezonabil si nerealist sa astepti ca medicul, care actioneaza cu constiinta curata si in
cel mai deplin interes al pacientului, sa nu doreasca, de asemenea, ca suferinta pacientului sa inceteze prin moarte, mai devreme
decat mai tarziu. Acea dorinta va afecta in mod inevitabil intentia doctorului. De exemplu, in cazul pacientilor aflati in etapa finala
a vietii si care indura o durere cumplita, netratabila, medicul va opta in mod firesc pentru cresterea dozei de morfina sau de alte
narcotice, pentru a usura pe cat posibil suferinta pacientului. Dar, dincolo de un anumit nivel, morfina poate vatama sistemul
respirator, grabind astfel moartea. Medicul si pacientul se gasesc astfel intr-o dilema. Desi teoretic ambii se opun eutanasiei, ei
pot simti o dorinta adanca de a face ca suferinta pacientului sa inceteze prin singurul mijloc posibil: prin moarte.

Nu este rezonabil sa crezi ca doctorul va fi capabil sa-si inabuse dorinta, in timp ce mareste doza de narcotice, doar pentru a fugi
in mintea sa - sau in cea a pacientului, sau a unui imputernicit al acestuia - de ideea ca savarseste cu intentie un act care va
aduce moartea mai repede decat in cazul absentei actiunii, cand pacientului i s-ar permite (ar fi obligat) sa sufere pana la ultima
suflare.

Recent, o solutie propusa la aceasta dilema a fost destul de intens mediatizata. Este vorba despre sedarea paleativa (SP) sau
terminala. in cazurile in care tehnicile adecvate de calmare a durerii nu reusesc sa usureze agonia pacientului, se poate induce o
stare de semiconstienta sau inconstienta, in care durerea este perceputa intr-un grad minim sau nu mai este simtita deloc.

Societatea Franceza pentru insotirea Muribunzilor si ingrijirea Paleativa a publicat studii care definesc limpede modalitati etice de
practicare a ingrijirii paleative. Membrii sai sunt deplin constienti de pericolul "eutanasiei clandestine", asa cum sunt si de nevoia
de a administra sedative numai in masura in care sunt necesare usurarii suferintei acute - iar atunci numai in cazul pacientilor
care se afla in stadiul final al vietii.

Aceasta inseamna ca circumstantele fiecarui pacient in parte trebuie considerate drept unice, iartratamentul, diferit de la caz la
caz. Echipa medicala incepe prin a stabili daca pacientul se afla intr-adevar in faza terminala din cauza pierderii ireversibile a
vreunei functii vitale respiratorii, cardiovasculare sau neurologice. In cazurile de durere cronica (termen generic pentru diferite
forme de durere acuta si de suferinta), este posibil sa fie necesara sedarea pentru a micsora, pana la nivelul necesar, un grad de
agonie fizica si psihica pe care pacientul nu-l poate suporta. Acest fapt poate insemna inducerea unei stari usoare de somn, din
care pacientul poate fi trezit cu ajutorul vocii sau al unui stimul.

In cazurile mai dificile, poate insemna inducerea unei stari de coma, tranzitorie sau prelungita, pana cand pacientul moare. insa
cei in grija carora se afla muribundul recurg la aceasta ultima procedura numai dupa ce au incercat toate metodele disponibile
pentru alinarea durerii si a suferintei cumplite, fara a obtine vreun rezultat. Ea mai este permisa numai in cazul in care pacientul
sau imputernicitul sau si-a dat consimtamantul in deplina cunostinta de cauza.
Cand este administrata in mod adecvat, SP nu grabeste moartea pacientului, cel putin nu intr-un mod apreciabil. Si teama
frecvent exprimata ca pacientul - poate simti durerea chiar si sub sedare pare nefondata, daca luam in calcul dovezile contrare
puse la dispozitie de rezonanta magnetica, de tomografiile cerebrale si de alte investigatii. Obiectiile ridicate impotriva SP se
datoreaza practicii uzuale de a retrage hrana si lichidele odata cu sedarea pacientului, dar si ingrijorarea ca pacientul va muri de
foame si de sete este nefondata. Pacientul obisnuit aflat sub sedare paleativa nu moare din cauza sedarii in sine, ci din cauza
patologiei subiacente, in doua sau trei zile. Atata vreme cat membranele mucoase din trupul pacientului sunt hidratate adecvat,
efectele retragerii hranei si a lichidelor sunt neinsemnate.

Oricat de eficienta s-ar dovedi SP in probleme legate de durerea cronica si agonia pacientilor terminali, este limpede ca mai intai
trebuie sa se depuna toate eforturile pentru a se asigura un management adecvat al durerii fara utilizarea sedativelor. Fiecare
pacient percepe durerea intr-un mod diferit. Pentru multi, ea este complicata si intensificata de stresul psihologic sau de depresie.
In astfel de cazuri, usurarea suferintei poate fi asigurata la fel de bine de tranchilizante obisnuite sau de sedative usoare, care ii
permit pacientului sa ramana constient. Acest aspect este important mai ales pentru pacientii crestini, pentru ca le permite sa-si
duca la bun sfarsit ultimele indatoriricrestinesti, deschizandu-si, de pilda, sufletul in fata celor dragi, cerand iertare, spovedindu-se
pentru ultima data si primind Sfanta Euharistie.

Ceea ce trebuie noi sa recunoastem este ca aceste cazuri de durere acuta sunt in mare parte raspunzatoare pentru numarul
crescut de cereri de sinucidere asistata medical si de eutanasie. Desi s-au inregistrat imbunatatiri in ultimii ani, scolile noastre de
medicina sunt faimoase pentru esecul lor in a-si pregati studentii in probleme cruciale legate de infruntarea durerii, cu precadere
in cazul pacientilor bolnavi in stadiu terminal. Aceasta este o problema de natura medicala, dar si una morala si spirituala de cea
mai mare importanta. Cand, de curand, veterinarul ne-a eutanasiat cainele, a privit cum injectia si-a facut efectul in doar cateva
secunde. A atins ochii deschisi ai cainelui si l-a mangaiat pe partile laterale, evident miscat de pierderea acestui animal foarte
bolnav, pe care il ingrijise de-a lungul anilor. Apoi, cu lacrimi in ochi, mi-a spus incetisor: "Mi-as dori atat de mult sa pot face asta
si pentru tatal meu aflat in suferinta". "Mai sunt si alte cai, am dat sa-i spun. Alte modalitati, numai sa avem intelepciunea,
curajul si inteligenta de a le dezvolta cu chibzuinta si de a le folosi cu mila."

A sosit vremea ca Biserica, prin ierarhii sai, prin comunitatile parohiale si prin publicatii, sa se adreseze problematicii legate de
ingrijirea in stadiul final al vietii cu o atentie reinnoita si cu un simt autentic al urgentei. S-ar cuveni ca medicii ortodocsi,
impreuna cu aceia dintre colegii lor care le impartasesc vederile, sa faca urmatorii pasi: (1) sa indemne scolile de medicina sa
includa in programa scolara un numar adecvat de cursuri despre managementul durerii si ingrijirea paleativa; (2) sa poarte
discutii intre ei, dar si cu oamenii in general, in orice loc adecvat intalnirilor, despre moralitatea unor practici precum sedarea
terminala sau paleativa, in efortul de a ajunge la un consens care sa fie in duhul Bisericii; (3) sa protesteze pasnic, dar cu
fermitate, impotriva solutiei convenabile, dar imorale, a eutanasiei voluntare active si a sinuciderii asistate medical; (4) sa se
angajeze, in parohiile lor si in alte medii adecvate, in dezbateri deschise si serioase cu privire la caile cele mai bune, din punct de
vedere medical si spiritual, de a insoti pacientii muribunzi in ultimul stadiu, cu precadere pe cei care resimt o suferinta si o durere
de nesuportat.

Crestinismul ortodox nu poate accepta solutia eutanasierii active, oricat de populara ar fi aceasta solutie in orice societate data.
Trebuie sa descoperim alternative acceptabile din punct de vedere moral, prin care medicii si noi toti ceilalti putem merge alaturi
de cei muribunzi si le putem asigura un sfarsit in pace si fara durere. insa stabilirea acelor alternative necesita un efort din partea
fiecaruia dintre cei afectati - si totisuntem afectati de boala si moarte. Necesita cautarea, in dezbateri comune si in rugaciune, a
discernamantului, care in ultima instanta este darul lui Dumnezeu. Grija pentru cei muribunzi este o problema profund
duhovniceasca. Este unul dintre cele mai importante, dar neglijate aspecte ale slujirii Bisericii. Orice hotarare am lua in privinta
procedurilor specifice, prima sarcina a slujirii, ca si in cazul responsabilitatii principale a medicului, este de "a nu face nici un rau".
Asa cum au subliniat numerosi experti medicali, nu poti mereu sa vindeci, dar intotdeauna poti sa porti de grija. Tocmai acea
concentrare sincera asupra ingrijirii pline de compasiune ne va permite sa aducem viata pacientului muribund sub acoperamantul
iubitor si milostiv al lui Dumnezeu, intr-un mod cuvenit si cel mai eficient.

John Breck

Putem accepta definitia cerebrala a mortii?

- o chestiune de consecventa -

Presupun de la inceput ca dumneavoastra sunteti crestini si ca acceptati invatatura Bisericii. La randul meu, nu voi vorbi in
numele Bisericii, dar voi incerca sa raman in hotarele invataturii ei. Parintele John Breck a atins o problema foarte actuala si
dificila, anume existenta si natura sufletului.

Aceasta pentru oamenii de stiinta este o chestiune oarecum irelevanta. In schimb, pentru noi crestinii este una din cele mai
importante. Ce este sufletul? De regula, cine nu crede in Dumnezeu, nu crede nici in existenta sufletului. Cineva a scris o carte,
Anatomistii in cautarea sufletului; insa sufletul poti sa-l gasesti doar daca il cauti pe Dumnezeu. Nu doresc sa reiau intreaga
problema, dar m-as mtoarce putin la o chestiune pe care a atins-o parintele John Breck in conferinta dansului si anume cea a
dualismului. Crestinismul traditional ar fi propovaduit un dualism, dupa care omul este format din doua parti: din suflet si din
trup.

Lucrul acesta, fara indoiala, e legat de gandirea, de filozofia antica, de o anumita exprimare pe care si-a insusit-o Crestinismul
pentru a vorbii lumii respective. Dar cred ca ceva din acest dualism ramane valabil, si anume tinem la un nonreductionism. Atunci
cand vorbim de suflet si de trup ca doua realitati distincte tinem la afirmarea faptului ca sufletul nu se reduce la o functie a
organismului. Altfel spus, nu suntem materialisti. Indiferent cum am caracteriza sufletul, ramane ceva ireductibil la biologic, la
psihologic sau psihosomatic, ramane o taina, o transcendenta in noi insine. Sufletul nu este o caracteristica emergenta a materiei.
Aceasta inseamna dualismul nostru. Cred ca lucrul acesta il putem accepta si astazi. Daca nu, atunci ne este foarte greu sa mai
putem vorbi bunaoara despre o persistenta a unei identitati personale dupa moarte, pe care o marturisim si o celebram in cultul
sfintilor si in rugaciunile pentru cei raposati.

Ce este sufletul? Nu este doar o functie suprema a materiei ci, din punctul nostru de vedere, este o participare. Stiti ca suflet sau
viata in general sunt sinonime. "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" a intrebat Mantuitorul sau, cu alte cuvinte, ce va
da omul in schimb pentru viata sa. Din punct de vedere crestin, viata creaturii este o participare la o existenta care nu-si are
izvorul in ea insasi ci in afara ei, in Dumnezeu. La sfarsitul Utreniei cantam un fragment dintr-un psalm: "Ca la Tine este izvorul
vietii". Aceasta inseamna nonreductionismul: ceea ce traim noi, existenta noastra, nu rezulta din complexitatea materiei biologice,
ci isi are izvorul in alta parte. Ei bine, in acest sens sufletul il putem intelege sub doua aspecte. Pe de-o parte, sufletul este un fel
de receptacul al acestei vieti pe care ne-o daruieste Dumnezeu, un fel de interfata intre existenta necreata a lui Dumnezeu si
existenta creata a fapturii. Sub acest aspect, crestinismul s-a folosit de dualismul platonic sau neoplatonic, vorbind de suflet ca
despre o substanta indistructibila, mediatoare intre realitatea necreata, simpla, a unicului, a lui Dumnezeu, si realitatea creata,
multipla a fapturilor. Este un aspect pe care il puteti gasl dezvoltat in alte locuri.

Dar sufletul omenesc mai este ceva in afara de mediator in transmiterea vietii de la Dumnezeu la faptura. Este un subiect al
acestei participari care valorifica intr-un fel oarecare, liber, autodeterminandu-se, partea, de viata care i s-a daruit, fie in sensul
tot mai deplinei participari la viata, la izvorul vietii, fie in sensul departarii de la acest izvor si al diminuarii impartasirii cu el. Cele
doua aspecte ale sufletului, de mediator al vietii si de subiect al existentei, noi le cunoastem sub denumirile traditionale de
facultate vegetativa a sufletului, de nutritie, de crestere, facultate senzitiva, pe de-o parte, si facultatea superioara, cognitiva, de
cunoastere a noastra, a lumii si a lui Dumnezeu, pe de alta parte. Nu este vorba de doua (sau chiar trei) suflete, ci de un singur
suflet cu aceste facultati.

Pentru discutia privitoare la definirea mortii, a tine cont ca sufletul prezinta aceste doua aspecte al impartasirii de viata, este
foarte important. Daca in mod obisnuit intelegem moartea ca o desfacere a legaturii dintre suflet si trup, ce legatura exista intre
acestea in viata? Trupul il putem intelege intr-un fel mai poetic dar, cred eu, potrivit, ca un extaz sensibil al persoanei, deci modul
in care ne manifestam in dimensiunea existentei sensibile. Mai important pentru discutia noastra este faptul ca, dupa invatatura
revelata, a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, nu putem intelege sufletul si trupul decat impreuna. Desi de neconfundat, nu le
putem desparti decat in cugetare, ca instrument analitic, dar ele sunt totdeauna impreuna.

Imi permit sa va citez un fragment din Sfantul Maxim Marturisitorul care spune asa: "trupul si sufletul sunt parti ale omului, si
partile au cu necesitate referire una la alta (pentru ca ele constituie intregul care le caracterizeaza), iar cele referite una la alta
sunt din cele ce totdeauna si oriunde au venit la existenta deodata, constituind ca parti, prin intalnirea lor, specia (forma)
intreaga si nefiind despartite intre ele decat prin cugetare spre cunoasterea a ceea ce este dupa fiinta fiecare [...] Caci dupa
moartea trupului sufletul nu se mai numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om oarecare. Caci si dupa trup
(dupa moartea trupului) are ca specie a lui intregul uman, drept caracteristica ce ii revine ca unei parti a acestuia in baza relatiei.
La fel, si trupul e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman din pricina nasterii. Caci nu se numeste trupul simplu
trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui oarecare om, chiar de se corupe si se dizolva in elementele din
care este. Caci are si asa, ca parte a speciei (formei) lui, intregul uman drept caracteristica ce ii revine ca unei parti a acestui
intreg in baza relatiei. [...] Deci nu e cu putinta peste tot a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele".

Ce vrea sa spuna Sfantul Maxim Marturisitorul? Din momentul in care incepem sa existam din iubirea lui Dumnezeu, cu aceste
doua dimensiuni ale existentei noastre, sufletul si trupul, prin lucrarea Sa, prin energia Sa necreata, raman impreuna. Moartea
care intervine, nu este propriu-zis o separare care duce la anihilarea lor. Ele raman ca si constituenti ontologici ai acestei naturi
unice care este omul. Pentru ceea ce se intampla as prefera termenul de disociere, adica o disfunctionalitate care poate sa fie
extrem de severa: descompunerea trupului datorita incetarii functiei vitale si pierderea autonomiei functiei spirituale (sufletul "se
intoarce" la Dumnezeu). Dupa antropologia Sfantului Grigorie al Nyssei, de pilda, nici chiar descompunerea trupului nu este o
disparitie totala a acestuia.

Chiar si atunci cand el se degradeaza in componente - in molecule, in atomi - pastreaza o amprenta a unitatii fara de care nu se
poate vorbi de existenta umana. Intotdeauna, indiferent in stare s-ar afla, trupul si sufletul exista pentru ca se afla intr-o relatie
una fata de alta si amandoua intr-o relatie fata de Dumnezeu. Lucrul acesta are consecinte intr-adevar importante pentru noi:
imposibilitatea de a intelege sufletul si trupul separat. Si, ca o consecinta a acestei unitati ontologice indestructibile intre suflet si
trup care constituie natura umana in persoana pe care Dumnezeu o aduce pe lume, ori de cate ori putem identifica un trup
omenesc viu, el este cu necesitate insufletit, este prezent in trup un suflet cu ambele sale functii, chiar daca functia cognitiva nu
se manifesta explicit.

Tocmai aceasta este baza antropologica pe care noi aparam identitatea umana a embrionului. Desigur, acesta nu are deplinatatea
facultatilor omului matur sau ale omului desavarsit in Hristos, ci pur si simplu faptul ca identificam un organism uman viu ne face
sa consideram ca el nu exista decat pentru ca exista in acelasi timp, de la concepere, un suflet impreuna cu care constituie
persoana umana creata de Dumnezeu. Am dat acest exemplu deoarece, asa cum vom vedea, are legatura cu definitia mortii in
medicina contemporana, subiectul principal al referatului meu, la care ma voi referi in continuare.

Incepand cu anii '70 s-a impus ideea potrivit careia moartea cerebrala - incetarea ireversibila a functiilor cerebrale - si moartea
biologica, asa cum este ea inteleasa clasic - incetarea ireversibila a functionarii intregului organism -sunt acelasi lucru, numai ca
semnele traditionale de identificare, si anume cele cardio-pulmonare, incetarea batailor inimii, incetarea respiratiei, ar fi devenit
irelevante prin sustinerea artificiala respiratorie si cardio-vasculara. In acest tel, moartea cerebrala a fost conceptualizata ca un
sistem alternativ de evidente pentru acelasi fenomen pe care il identificau evidentele traditionale, ca si cum in moartea cerebrala
moartea ar fi survenit oricum. Desi definitia cerebrala a mortii s-a impus in practica si in legislatie, la ora actuala fiind generalizata
in tarile civilizate, ea a ramas controversata. La ora actuala exista trei teorii majore aie validitatii declararii mortii pe criterii
cerebrale sau neuro ogice. Numite pe scurt: moartea intregului creier, moartea trunchiului cerebral si moartea creierului mare. Ma
voi referi putin mai pe larg doar la prima dintre ele, peste a doua practic voi sari, pentru a scoate in evidenta semnificatia celei de
a treia.

Conform unei comisii din Statele Unite care a formulat prima definitie a mortii cerebrale ca moarte a intregului creier, moartea
survine atunci cand sistemul fiziologic al corpului inceteaza sa mai constituie o unitate. Chiar daca viata persista in celule sau
organe individuale, viata organismului ca intreg pretinde o integrare complexa iar fara aceasta o persoana nu mai
poate fi considerata propriu-zis vie. Mai departe, comisia identifica survenirea mortii cu incetarea permanenta a
functiilor intregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral.

Care este argumentul pentru aceasta echivalenta? Faptul ca creierul ar reprezenta organul critic sau integratorul organismului.
Prin urmare, distrugerea sau nefunctionarea ireversibila a creierului ar atrage pierderea unitatii integrative somatice, adica o
dezintegrare rapida a intregului organism. Insa, asa cum dovedeste o investigatie in literatura de specialitate, aceasta
teza generala a fost contrazisa sub doua aspecte, unul clinic si altul conceptual. intr-un studiu recent se identifica
peste 160 de pacienti diagnosticati cu moarte cerebrala dupa criteriile clinice si legale curente, care au
supravietuit insa pana la stopul cardiac cel putin o saptamana. Dintre acestia 32 au supravietuit peste patru
saptamani, 7 pana la sase luni, iar unul paisprezece ani si inca nu a survenit incetarea definitiva a functiilor
organismului. Este vorba despre un copil care la varsta de patru ani a contactat o meningita care a produs desfacerea cutiei
craniene. Toate testele clinice si auxiliare au stabilit cu certitudine moartea cerebrala dar el este in situatia urmatoare: este ingrijit
acasa, conectat la un ventilator, hranit gastro-stomic, urineaza spontan, creste, se vindeca de infectii si de rani. Fenomenul
mortii cerebrale cronice arata ca moartea cerebrala nu duce neaparat iminent la asistola, adica la incetarea bataii
inimii si dovedeste ca neplauzibila atribuirea unitatii somatice integrative a organismului in mod simplu
functionarii creierului in calitate de organ integrator.

In al doilea rand, afirmatia potrivit careia creierul confera unitate integrativa trupului si fara el nu putem vorbi de un organism
integrat ci numai de o colectie dezintegrata de organe sau tesuturi, sustinute eventual artificial in sectiile de terapie intensiva, dar
fara o unitate organica, este si ea atacabila din punct de vedere conceptual. Astfel, daca facem o mica analiza, spunem ca un
organism poseda unitate integrativa daca putem identifica cel putin o proprietate emergenta si holistica. Emergenta inseamna
datorata interactiei mutuale a partilor unui sistem. Holistica, inseamna ca nu poate fi atribuita numai unei parti din sistem luate
izolat ci, numai intregului. Organismele vii au multe asemenea proprietati dar pentru argumentul de fata cel putin una este
suficienta, deoarece existenta ei presupune un organism integrat careia sa i se atribuie. Cu alte cuvinte, daca putem gasi in trupul
unui pacient aflat in moarte cerebrala o functie care este emergenta si holistica, putem spune ca avem de-a face cu un organism
integrat.

Trupul omenesc aflat in moarte cerebrala poate avea o unitate integrativa, deoarece majoritatea functiilor mediate cerebral nu
sunt somatic integrative, adica nu sunt emergente si holistice, iar majoritatea functiilor somatic integrale nu sunt mediate
cerebral. Sa luam ca exemplu functia de respiratie.

Daca respiratia este inteleasa ca inspiratie si expiratie a aerului in si din plamani, atunci ea este intr-adevar o functie mediata
cerebral, dar nu este somatic integrativa si nici macar vitala, intrucat fetusi in uter sau pacientii in by-pass cardio-pulmonar sunt
evident vii si nu au aceasta functie reglata cerebral. Este numai o conditie ca integrarea somatica sa aiba loc in circumstante
obisnuite. Pe de alta parte, daca respiratia este inteleasa ca schimb de oxigen si dioxid de carbon, aceasta are loc pe suprafata
alveolara a plamanilor si apoi la nivelul biochimic al lantului de transport din celule.
Respiratia la nivelul celulei nu este mediata de creier, insa contribuie mult mai intim la integrarea somatica decat miscarea aerului
prin trahee. Mai departe, o serie intreaga de functii integrative ale organismului nu sunt mediate cerebral, deci nu depind de
functionarea creierului. Le aflam la cel putin o parte dintre pacientii in moarte cerebrala: echilibrul energetic, mentinerea
temperaturii corpului, chiar daca la o valoare mai mica decat cea normala si cu ajutorul unor paturi.

Degeaba pui patura pe un cadavru, pentru ca nu-si pastreaza temperatura nici macar la 34 de grade Celsius. Apoi, capacitatea de
a vindeca rani, asa cum a dovedit cazul pomenit anterior, si de a raspunde imunologic (ceea ce inseamna ca organismul face
distinctia la nivel molecular intre seif si non-self), maturizarea sexuala si cresterea proportionala.

Daca in absenta circulatiei si nutritiei intelese in sens biochimic, organismul evolueaza rapid spre un punct termodinamic de
neintoarcere, dupa care cresterea de entropie tipica materiei nevii nu mai poate fi oprita terapeutic (de pilda prin perfuzarea de
sange oxigenat) nici macar in teorie, acelasi lucru nu este valabil in absenta batailor inimii sau a functionarii plamanilor. Acestea
nu sunt conditii sine qua non pentru viata unui mamifer. Insa circulatia si respiratia mitocondriala, raspandite in tot corpul, dar
nemediate cerebral, sunt astfel de conditii.

Concluzia este ca argumentul echivalentei dintre definitia mortii ca incetare permanenta a functionarii organismului ca intreg si
moartea cerebrala ca incetare permanenta a functiilor intregului creier ii lipseste tocmai suportul fiziologic. Asa cum recunoaste
chiar unul dintre parintii acestei teorii, citez: "Pacientul in moarte cerebrala nu prezinta procesul de descompunere somatica
progresiva in acelasi fel ca si pacientul declarat mort prin teste cardio-pulmonare. In moarte cerebrala, creierul sufera un proces
de putrefactie si autoliza, de descompunere, insa restul trupului nu se dezintegreaza pana cand circulatia sistemica nu inceteaza".

Nu insist asupra celei de a doua teorii cu privire la validitatea declararii mortii pe criterii cerebrale, pentru care moartea este
definita ca pierdere ireversibila a capacitatii constiintei impreuna cu pierderea ireversibila a capacitatii de a respira, si identificata
prin moartea trunchiului cerebral. Este in uz si in legislatie in Marea Britanie motivul adaptarii acestei formulari se afla in rolul pe
care il joaca trunchiul cerebral in functionarea creierului ca intreg. Intr-o exprimare plastica, trunchiul cerebral ar fi un creier al
creierului. Daca nu functioneaza trunchiul cerebral, creierul ca intreg nu poate functiona si atunci cu atat mai putin organismul ca
intreg.

Oricum aceasta teorie nu schimba implicatiile discutiei pentru pozitia celor care adera la credinta crestina si la antropologia
ortodoxa, adica pentru noi. Si anume ca atata timp cat mai putem vorbi in cazul unui pacient in moarte cerebrala de un organism
integrat prin manifestarea si identificarea unei functii a acestuia, sufletul sau mai este activ in trup, prin prima facultate pe care
am numit-o ai sus, intr-o masura care ne obliga sa consideram ca nu avem de a face cu un mort. Atata timp cat mai exista functii
vegetative la nivelul intregului organism, nu putem spune ca a avut loc moartea, adica disocierea maxima a sufletului de trup.
Putem spune ca pacientul se afla in procesul mortii cu alte cuvinte este muribund, dar nu putem spune ca moartea a survenit. Nu
putem confunda un prognostic cu un diagnostic.

In sfarsit, cea de-a treia teorie, moartea creierului mare, a fost adoptata in fata dificultatilor definitiilor anterioare de o serie
semnificativa de autori, care au propus abandonarea suportului biologic, somatic al definitiei, cu concentrarea pe functiile
vegetative ale creierului, pentru a se referi la pierderea a ceea ce este caracteristica cea mai specifica a vietii umane si anume
constiinta, ca functie a cortexului cerebral. Criteriul il constituie incetarea ireversibila a functiilor emisferelor cerebrale, in
particular ale neocortexului.

In acest fel, moartea cerebrala poate fi reformulata ca moartea individului in cauza intr-un mod coerent, insa nu pe baza unei
definitii strict biologice, asa cum mor toate celelalte animale sau cel putin mamifere, ci mai de graba pe baza unei definitii
psihologice si ca atare specifica naturii umane. Aceasta definitie nu a fost pusa in practica, este doar o dezbatere.

Argumentul ca in prezenta unui organism viu dar in absenta functionarii facultatii cognitive nu mai avem decat o viata vegetativa
impersonala, intrucat persoana si-a incetat existenta in aceasta lume odata cu creierul ei, este demn de toata atentia pentru ca
reprezinta directia spre care pare a se indrepta comunitatea stiintifica pentru o noua definire a mortii ca moarte a constiintei, asa
cum dovedeste literatura controversei si cele trei congrese internationale care au avut deja loc pe aceasta tema. Numai ca, din
punct de vedere ortodox, definitia propusa este, dupa parerea mea si mai inacceptabila.

Filozofia curenta in stiinta cu privire la raportul dintre constiinta sau minte si trup este categoric materialista. Or, intreaga
experienta duhovniceasca a Bisericii recunoaste persistenta unor forme ale constiintei si dupa moarte, asa cum ne-a vorbit si
parintele Savatie. Este adevarat ca, pe de-o parte, cunoasterea de sine in aceasta lume presupune intotdeauna un trup personal
viu, pentru ca trupul este interfata persoanei cu lumea sensibila.

Insa, pe de alta parte, de vreme ce subzista o constiinta de sine dupa moarte, desi fara o cunoastere de sine in aceasta lume,
moartea creierului nu inseamna neaparat moartea constiintei, nici neaparat moartea trupului, ci numai o disociere intre constiinta
(ca functie superioara a sufletului) si trup, o disociere care face imposibila cunoasterea de sine si actiunea in aceasta lume. Mai
mult, daca acest argument, dupa care viata personala o putem identifica numai in momentul in care exista forme cel putin
rudimentare de constiinta, este pus in cea mai dramatica practica in alt context, la inceputul vietii umane, furnizand unul dintre
temeiurile ideologice ale liberalizarii avortului, ale experimentarii pe embrioni umani si, mai nou, ale incercarii de a clona fiinta
umana.

Atitudinea Bisericii noastre in aceasta privinta este cunoscuta. Dar mai poate fi ea pastrata daca vom accepta fie teoria lipsei de
integrare somatica, fie pe cea a lipsei de capacitate rationala, afectiva si morala in absenta functiei cerebrale? Mai putem noi
sustine pozitiile de pana acum cu privire la umanitatea, la individualitatea embrionului uman, din momentul in care vom accepta
definitia cerebrala a Mortii? Intre problema definirii mortii si cea a statutului Persoanei in aceasta lume exista o legatura
indisolubila, mtrucat definirea mortii presupune de fapt definirea vietii umane.

A nu tine cont de aceasta ar atrage pentru noi, cred eu, inconsecvente grave fata de traditia cu care ne identificam. Si subliniez
aici doua din aceste inconsecvente. Pe prima am pomenit-o deja: ar insemna abandonarea pozitiei noastre fata de identitatea
personala a embrionului uman de la concepere, pozitie bazata tocmai pe existenta unui organism uman viu inaintea de aparitia
sistemului nervos si cu atat mai mult inaintea manifestarii unor forme de constiinta oricat de rudimentare. De asemenea, ne-ar
antrena intr-o pozitie similara primind statutul copiilor anencefalici, care vin pe lume fara encefal, subiect al unei alte controverse
in bioetica, intrucat ei ar putea constitui o sursa de organe pentru transplant. In al doilea rand, s-ar face un mare pas in directia
acceptarii de catre Biserica a ideologiei reductioniste a persoanei la constiinta de sine si liber arbitru, conform careia singura
marca autentica a statutului de fiinta umana o reprezinta autonomia individuala. Prin aceasta ar fi exclusi din categoria
persoanelor umane, si ca atare lipsiti de drepturi si de aparare, toti cei care nu-si pot manifesta vointa proprie: nenascutii, nou-
nascutii, anencefalicii, pacientii in stari vegetative, senilii, dementii etc.

Cu toate ca este vorba de atribute cu adevarat definitorii ale omului, Biserica intelege constiinta si libertatea numai in cadrul
naturii umane asa cum a creat-o Dumnezeu, cu trup si suflet, avand facultati atat cognitive cat si vegetative, indiferent de gradul
deficientelor spirituale si biologice de care poate fi atinsa faptura umana din diverse motive, in diverse situatii particulare.

Sebastian Moldovan

Suicidul asistat

Atunci cand anomia (absenta normelor) se instaleaza in societate, pasiunile, ambitiile si poftele individuale cresc pana la un nivel
la care nu mai pot fi satisfacute, afirma sociologul francez Emile Durkheim in studiul sau "Despre sinucidere" (1897).

Anomia implica dezintegrarea structurilor normative si valorice prin definirea neclara a scopurilor individuale, prin conflictul intre
mijloace si scopuri. El vede suicidul ca pe un act individual, in mod evident intim, supus insa fortelor social si care pretinde o
explicatie sociologica speciala.

El mentioneaza faptul ca tendinta spre sinucidere nu depinde de psihologia individului sau de caracteristicile mediului inconjurator
fizic, ci de natura relatiei individului cu societatea. Sinuciderea ca actiune individuala reprezinta esuarea solidaritatii sociale si este
un indicator al ineficientei legaturilor sociale.

Durkheim mentioaneaza faptul ca in situatiile in care orientarile valorice dominante sunt de tip individualist, cu interactiuni reduse
intre individ si grup, sunt favorizate sinuciderile de tip egoist. Sociologul francez identifica de fapt patru tipuri de sinucideri:
anomica, egoista, altruista - dorinta de a face bine altora - si fatalista - generata de norme prea restrictive, care blocheaza orice
perspectiva personala.

Vom expune cateva caracteristici legate si de suicidul asistat.

Acesta transfera centrul de greutate, responsabilizand in mare masura persoana care-l insoteste pe sinucigas, oferindu-i acestuia
chiar substanta sinucigasa. Vina in acest caz penduleaza intre cel ce isi pune capul in streang si cel care i-l potriveste si ii
indeparteaza apoi scaunul pentru reusia actiunii. Cel care il asista pe sinucigas este complice la suicid, fara sa-si murdareasca
mainile.

Suicidul asistat este prezentat ca si cum medicul ar crede ca scuteste de suferinta persoana in cauza. El trebuie sa inteleaga
necesitatea de a recurge la competentele sale tehnice pentru a reduce suferintele celor pe care trebuie sa-i ucida.

Aceasta ar putea fi, la prima vedere, o solutie pentru conflictul dintre o constiinta etica ce impune compasiunea si o ideologie
care invita la crima. Cel care asista sinucigasul este cel care practic ii armeaza pistolul si il potriveste la tampla unui om disperat,
paralizat de frica, incapabil sa ia o decizie lucida. Sinucigasul devine victima celui care considera ca-i face un bine, ajutandu-l sa
moara.
Sa-i faci aproapelui tau ceea ce ai dori sa ti se faca tie insuti, afirma Sf. Iustin Martirul. Dar complicele la crima stie ca va ramane
in viata, poate mult timp de acum inainte, si nu isi doreste in acel moment sa moara. Cu atat mai putin sa-si dea viata pentru cel
ce se pregateste sa se sinucida. Ar putea sa-l salveze pe fratele lui in suferinta, chiar cu pretul vietii lui; dar asta doar daca-l
iubeste, asta doar daca are ca viziune de viata modelul hristic, acela si de-a isi da viata pentru ca celalalt sa traiasca.

Suicidul asistat inverseaza responsabilitatea fata de fapta comisa. Cel care asista devine principalul vinovat - criminalul de
serviciu. El devine un instrument care participa la industria mortii. El este in acelasi timp un bun medic, tata sot, dar si ucigas.

Iata o noua forma a uraciunii pustiirii pusa la loc de cinste. Un act crimnal ce poate fi legitimat de o societate descrestinata, o
societate in care omul este propriul lui stapan, in care omul se pretinde dumnezeu. Este vorba despre o rationalitate amorala,
despre o atitudine specifica mai cu seama profesionistilor.

Rationalitatea, spunea Max Weber, presupune realizarea metodica a unui scop printr-un calcul din ce in ce mai precis al
mijloacelor adecvate. Aceasta rationalitate amorala produce o neutralitate efectiva: situatiile sunt evaluate in termenii tehnici ai
unei expertize profesionale, ceea ce permite ocultarea oricarui aspect subiectiv, in particular etic. Facultatea de a se concentra
asupra chestiunilor tehnice - rutina actiunii - inlatura constrangerile empatice.

Complicele nu mai este receptiv la nevoia reala a sinucigasului - problema de fond este substituita total de partea formala
exterioara, care devine referentiala. In acest fel, copilul poate sa-si asiste mama sa se sinucida; el stie ca trebuie sa-si faca
datoria, ratiunea ii spune ca asta este solutia salvatoare. Si va reusi sa-i injecteze mamei sale suficienta otrava pentru ca aceasta
sa nu mai simta suferinta.

Dar fiul nu stie ca dragostea unei mame poate sa indure orice suferinta, iar prezenta celui drag, la capataiul ei, in orice stare ar fi
aceasta, este simtita si dorita. Mama isi recunoaste fiul, ii accepta prezenta, constienta fiind ca fiul ei nu are cum sa-i faca vreun
rau. Ea stie ca cel pe care l-a crescut o iubeste si ii vrea binele.

Pentru crestinul ce are constiinta invierii, dupa modelul si invatatura Nantuitorului Iisus Hristos lucrurile aceastea tin de o grava
afectiune schizoida. Pentru omul desradacinat, schimonosit in toate felurile, ciuntit dupa modele uniformizate, totul este posibil;
imprevizibilul acestui ne-om, lipsit de sentiment, de dragoste si afectiune poate juca feste teribile unei societati ale carei valori si
repere sunt relativizate, a carei morala este de mult perimata.

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirila

Invitatie la moarte

Multumesc lui Dumnezeu ca ne-a dat sa ajungem pana in ziua si in ceasul de fata, iar aceste cuvinte vreau sa le traim mai aparte,
mai ales pentru ca avem a vorbi despre moarte si mare lucru este sa descoperim in fiecare zi, in fiecare ceas al vietii, faptul ca
Dumnezeu a lungit vremelnicia noastra pentru a pregati drumul unor noi si noi trairi, unor noi experiente potrivite vremii noastre
muritoare de a-L intelege pe El, de a intelege pe aproapele nostru, de a trai.

In conferinta sa, parintele Florin Puscas a amintit la un moment dat cuvintele parintelui Schmemann care spunea ca "pentru noi,
crestinii, moartea nu este un mister care trebuie explicat ci un dusman care trebuie invins".

Atunci cand am primit sa vin incoace, am primit-o tocmai cu gandul de a marturisi inaintea fetelor voastre despre taina mortii ca
taina a iubirii lui Dumnezeu, ca taina in care noi oamenii cunoastem varful si adancimea conditiei noastre umane in "hainele de
piele" in care am fost imbracati dupa desparirea noastra de Dumnezeu.

Moartea nu este un dusman care trebuie invins, moartea este un prieten care ne sopteste cele despre Dumnezeu, cele despre
noi, cele despre vremea wtalnirii noastre in chipul cel mai desavarsit cu Ziditorul nostru, cu Cel de Care, in chip nefiresc, ne-am
despartit. Se cuvenea noua ca in chipul in care ne-am despartit de Dumnezeu, adica prin moarte, sa ne si intoarcem la El.

Pentru ca a venit vorba si despre eutanasie, voi spune ca moartea nu este o usa pe care trebuie sa o deschidem ci o apa pe care
trebuie sa o trecem. Ca drumul nostru de la neintelegere la intelegere, de la orbire la vedere duce prin moarte. Nu in zadar
Parintii nostri intru credinta cugetau la moarte si ne indeamna sa o facem si noi, lucru cu totul neinteles pentru cei mai multi
dintre crestinii de astazi. Apostolul Pavel ne vorbeste foarte mult despre moarte; insasi Taina Botezului nu este altceva decat o
imbracare in moarte, in moartea lui Hristos pentru a invia cu El (cf. Galateni 3, 27).

Crestinismul aduce lumii o invitatie la moarte. Si aici, pentru ca s-a vorbit mai inainte despre Emile Durkheim si altii care au fost
framantati de problema sinuciderii, imi vine in minte acuma chiar si cartea lui Georges Menois, "Istoria sinuciderii", in care el
incearca sa insiruiasca marturii ale nevoii omului de a muri inainte de vreme.
Aceasta nevoie de a muri inainte de vreme este in fiecare dintre noi, in chip firesc; este o nevoie ontologica, ca sa folosesc acest
cuvant, de a cunoaste moartea, de a insfaca moartea de piept si de a o intreba: "Cine esti si ce vrei si de ce mi-ai fost data mie
pentru ca esti cu totul protivnica, pentru ca faptura mea atat de mult nu te rabda incat gandul la tine imi face viata neviata, in
asa fel incat as vrea sa termin odata cu tine ca sa pot trai linistit; cu alte cuvinte, as vrea sa mor odata pentru ca, oricum, viata
aceasta tiranizata de gandul la tine nu este viata".

Apostolul Pavel ne vorbeste despre moartea sa, spunand ca el nu mai traia ci Hristos traia in el (cf. Galateni 2, 20). Si in acest fel
trebuie sa intelegem si noi moartea, ca o traire inainte de vreme a blestemului care ne-a fost lasat pentru a patrunde cat mai
grabnic in spatiul care este dincolo de moarte.

Ce este moartea? Moartea este ceea ce sta intre noi si Dumnezeu. As spune intr-un fel ca, daca am intinde mana pana la
Dumnezeu, locul, distanta care nu ne ajunge pentru a-L atinge este chiar moartea. Si aceasta moarte, daca am lua-o si am pune-
o sub picioarele noastre, am ajunge la Dumnezeu.

Asta facem noi in Botez, asta facem noi in toata vremea vietii noastre de crestini: inghesuim putin moartea, o punem la picioarele
noastre, caci, calcand pe ea, ajungem la Dumnezeu. Si in spatiul acesta in care suntem noi si Dumnezeu, nu mai este nici un alt
lucru care ar putea sa ne foloseasca drept suport, scara, trambulina pentru a-L atinge, in sfarsit, pe Dumnezeu.

Am zis ca moartea este o taina; de fapt este o singura taina pe lume: taina iubirii, taina iubirii dintre om si Dumnezeu. Si toate
cate le-a randuit Dumnezeu omului, nu sunt straine de aceasta taina, iar moartea, care ne infricoseaza atat de mult, vom vedea
ca incununeaza aceasta iubire.

Am ascultat cuvantul despre eutanasie, despre nevoia oamenilor de a curma suferintele premergatoare mortii, despre acele doua
concepte sau formulari ale eutanasiei: active si pasive. Fratilor! eu cred ca toate aceste cuvinte, sunt doar cuvinte si ele sunt
foarte departe de ceea ce este omul si de ceea ce este moartea pentru om.

Oamenii cred ca atunci cand vad ei pe ecranele aparatelor ca viata omului a incetat, asa si este cu adevarat. Oamenii cred ca in
clipa in care si-au zdrobit capul, de pilda, au si murit. Din cauza aceasta oamenii se sinucid, inventand, alegand modurile care le-
ar aduce o moarte mai linistita, o moarte "mai buna". Dar nu este asa !

De mic am fost obsedat si eu de moarte. Se pare ca m-am nascut cu gandul mortii, si nu eram crestin desi, mai bine zis, eram un
crestin inca viu, aveam Botezul dar inca nu murisem, pentru ca nu stiam ca exista Hristos. Si atunci, acest gand al mortii, m-a
chinuit at de mult, incat neincetat ma gandeam la aceasta si chiar cand ma trezeam din somn ma surprindeam insfacat de spaima
mortii. Ma durea totul in mine, la gandul, nu doar ca eu voi muri, dar la gandul ca ceilalti vor muri si nu doar aceasta, ci ca tot ce
vad eu este zadarnic si se va preface in nimic.

Aceasta suferinta a mea a fost atat de mare, incat eu intr-o zi am provocat moartea, am luat-o de piept si am intrebat-o ce este
asta. Si as vrea sa va marturisesc, ca unor frati ai mei, pentru ca am vorbit atata despre moarte, sa va marturisesc felul in care
am trait eu moartea. Si ca sa intelegem mai drept cuvintele Parintilor despre gandul la moarte, ca sa le intelegem, pur si simplu,
o data si o data, eu zic ca moartea pentru crestin este o realitate care tine de trecutul lui. Crestinul este omul care nu se
gandeste la moarte ci isi aminteste despre moarte.

Iar acum, sa va impartasesc din amintirile mele despre moarte. Cred ca fiecare om moare in perioade de timp diferite. Si aceasta
perioada, socotesc ca depinde de viata pe care a trait-o el. De asta vedem unii sfinti din Pateric cum, pe patul de moarte,
povestesc despre cerurile care se deschid in fata lor si despre Hristos care vine sa ii ia.

Aceasta este o trecere fireasca, cu totul fireasca, la Hristos, asa cum trecem noi printr-o usa, fara sa ne schimbam, fara sa simtim
o transfigurare in noi. Cum ne reamintea si parintele John Breck, noi incepem a trai realitatile vietii vesnice inca de aici. Este
experienta la care ne cheama Biserica. Si chiar mai mult de atat: Parintii nu obosesc sa repete - si ma gandesc la Macarie cel
Mare si mai cu seama la Sfantul Simeon Noul Teolog - daca noi nu vom incepe a trai realitatiile vietii vesnice in viata aceasta (nu
zic "vietii viitoare" pentru ca nu exista doua vieti, exista numai una si ea a inceput in momentul zamislirii noastre), daca noi, in
trupul si in sufletul nostru nu vom incepe sa traim aceste realitati prin ceea ce este Biserica, noi niciodata nu le vom trai.

Pentru ca ne intreaba parintii - si Macarie si Simeon - de unde il vei lua tu dupa moarte pe Hristos daca in viata asta nu L-ai
cunoscut? Noi vedem smerenia cu care marturisesc Parintii despre ultimele clipe ale vietii lor.

Sfantul Macarie, in drumul sau spre Dumnezeu, fiind inconjurat de draci care ii sopteau: "Macarie, Macarie ne-ai invins pe noi",
spune: "Inca nu, inca nu!". Si totusi, mantuirea nu este o loterie in care aflam raspunsul dupa moartea noastra. Noi avem in noi
insine semnele mantuirii si ce altceva este Liturghia, multumirea pe care o aducem noi lui Dumnezeu, spunea Mitropolitul Antonie
al Surojului, decat certitudinea mantuirii noastre, pentru care noi multumim.
De aceea se si numeste Liturghia multumire. Dar numai in unirea desavarsita dintre om si Dumnezeu in impartasanie, noi
percepem lucrul acesta. Si rugaciunea preotului in Liturghie spune un cuvant care va intari ceea ce vreau sa va marturisesc - ca
nu spun nimic nou, spun doar ceea ce ne-au spus Parintii si Hristos - spune asa: "Caci cazand noi nu Te-ai departat ci ne-ai
ridicat la Ceruri si ne-ai daruit imparatia Ta ce va sa fie".

Imparatia abia va fi, dar Hristos ne-a daruit-o de acum, aici si acum, in Liturghie. Aceasta nu contrazice faptul ca multi oameni
care s-au impartasit au pierdut imparatia pentru ca noi, precum am auzit si in cuvantul Marelui Vasile despre mortile care
alcatuiesc viata noastra, ne mantuim in Liturghie si dupa aceasta putem pierde iar mantuirea, dupa care iarasi revenim si iarasi
inviem. Si toata stradania noastra crestineasca este o smulgere din moarte, din deznadejde. Ori tocmai aceasta smulgere
neincetata face ca si invierea noastra sa fie neincetata in Hristos.

Asadar, omul nu moare brusc. Moartea nu este o usa. Moartea este o apa in care intram din clipa in care am venit Pe lume si
trebuie sa o trecem. Cel care trece primul apa aceasta ajunge inca in vremea vietii sale pamantesti in taramul bucuriei, adica
acolo unde moartea nu mai are putere.

Acel taram, despre care ne vorbeste Sfantul Vasile, acolo unde nu mai sunt schimbari, este cu putinta de atins, chiar si aici pe
pamant. Spuneam ca problema eutanasiei este una falsa pentru ca incetarea functiilor organismului nostru nu este nicidecum o
certitudine a mortii.

Problema despartirii sufletului de trup, clipa in care se produce, in sfarsit, aceasta despartire, nu mai poate fi inregistrata de nici
un fel de aparat, pentru ca sufletul nostru, care iese de aici si patrunde in realitatiile vietii vesnice, unde nu mai cunoaste nici o
schimbare, acest suflet nu mai poate fi inregistrat de aparatele noastre.

Am zis ca de mic eram obsedat de moarte si, ca orice om, am vrut si eu sa ma sinucid, de multe ori, desi imi era frica de acest
gand, caci imi era foarte draga viata si imi este. Si in mintea mea de copil ma gandeam: daca ar veni vremea sa ma sinucid, cum
as face-o, pentru ca vroiam sa aleg un mod cat mai rapid de moarte, sa mor cat mai repede, adica sa traiesc cat mai putin clipa
mortii mele. Si atunci m-am gandit ca probabil daca mi-ar arunca cineva, de la o inaltime foarte mare, un cub urias de piatra sau
de metal care sa-mi striveasca toate madularele mele in asa fel incat nici unul dintre ele sa nu mai aiba timp sa mai simta,
credeam ca asa voi scapa de durerea mortii.

Acuma stiu ca n-as fi scapat nici atunci de durerea mortii. De aceea va spun ca eutanasia este o problema falsa. Trupul poate fi
mort, functiile lui pot inceta, dar sufletul inca sa nu fi plecat din el pentru ca sufletul omului pacatos se impotriveste, in chip
firesc, realitatilor de dincolo, si vrea sa mai zaboveasca aici si nu este lucru mai ingrozitor decat zbaterea sufletului in lupta lui de
a ramane, pentru inca o clipa macar, in viata aceasta.

Zbaterea sufletului este evocata si in slujba inmormantarii, in care auzim: "Vai cata lupta are sufletul cand se desparte de trup!
Vai, cat lacrimeaza atunci, si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si ochii, in zadar se roaga, catre oameni
mainile tinzandu-si, nu are cine sa-i ajute".

Atunci omul ramane singur, singur in fata mortii. De aceea - cred ca ale parintelui Staniloae sunt cuvintele - cei care nu vor muri
in viata aceasta, pentru aceia moartea va fi un chin.

Toata viata noastra este o traire a acestei morti pentru a scapa de chinul care ne asteapta. Si va spun ca aceasta suferinta este
ingrozitoare pentru ca sufletul se desparte de trup nu ca ceva ce este strain trupului, iar aceasta durere ar putea fi asemanata cu
durerea pe care ar trai-o omul daca cineva, intr-un fel anume, nu stiu daca este posibil, i-ar prinde toate venele si ar trage de ele,
fara ca ele sa se rupa, scotandu-le incet din trupul sau si omul nu ar muri pana in ultima clipa. Asa iese si sufletul din trupul
omului, cu atata greutate, pentru ca ele sunt una.

De aceea zic: a curma suferintele de dinaintea mortii este cu neputinta pentru om. A-i taia capul, a-i da pastile, nu face nimic
pentru ca toata durerea lui, de mult nu mai sta in acest trup, ci este luata in sufletul lui, in chip desavarsit, si purtata cu el mai
departe. Si numai Hristos daca ar aparea in fata acestui om, ar putea sa i-o ridice.

Vreau acuma sa ma fac si mai bine inteles. Sfantul Macarie Egipteanul ne vorbeste despre niste "madulare" ale sufletului, care
sunt dupa chipul madularelor trupului. Sfantul Macarie ne spune ca noi, cu aceste madulare, adica "mainile" sufletului, "ochii"
sufletului, "picioarele" sufletului, savarsim pacatul in vis dar si in gindurile noastre; sau savarsim virtuti.

Din cauza asta intelegem mai usor si mai adanc ceea ce a vrut sa ne spuna Hristos, ca cel care Priveste cu pofta a si savarsit
pacatul in inima lui, l-a savarsit intr-adevar (cf. Matei 5, 28), pentru ca sufletul este mzestrat cu aceste "madulare" ce lucreaza
pacatul sau virtutea. Si cu acest suflet trecem noi in realitatile vietii vesnice. Cu aceste madulare, formate, dezvoltate sau
atrofiate.
Sfantul Macarie ne spune ca noi trebuie sa lucram asupra sufletului nostru, - si gasim acest cuvant si la Sfantul Nicolae Cabasila
in cartea sa "Despre viata in Hristos" -, sa lucram cresterea lui, germinatia lui, caci asa cum pruncul in pantecele mamei creste
incetisor, dezvoltandu-si membrele, madularele lui, asa si sufletul nostru, in noi insine, creste pentru realitatile vietii viitoare.

Noi nu avem prin noi insine puterea de a ne fauri acest lucru. Numai Hristos lucreaza aceasta si daca trebuie sa intelegem in
vreun fel cuvintele Sfantului Apostol Pavel "cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat" (Galateni 3, 27), le intelegem
numai in acest sens: cati in Hristos v-ati botezat ati capatat prilejul sau ati si inceput sa cresteti pentru a deveni hristosi, pentru a
deveni fapturile vietii vesnice, fapturile desavarsite care se vor putea bucura de ceea ce ne-a pregatit noua Dumnezeu, acele
realitati pe care "ochiul nu le-a vazut, si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (Corinteni 2, 9).

Pentru ca daca sufletul nostru nu ar creste spre ele, noi am ramane cu aceste urechi, cu acesti ochi si cu aceasta inima, care n-ar
pricepe nimic din ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru noi si ele ne-ar ramane la fel de straine cum ne sunt astazi.

Iar daca "madularele" sufletului nostru - si zic chiar ale trupului nostru prin acest suflet laolalta - nu vor deveni intru Hristos, noi
vom ramane ceea ce suntem acum. Si asa cum noi nu-L vedem pe Dumnezeu acum, nu-L vom vedea; asa cum nu-L simtim, asa
nu-L vom simti. Acest cuvant este infricosator, pentru ca de aici incepe crestinismul.

Ori trebuie sa constatam cu mare durere ca majoritatea crestinilor se tem de moarte intr-un chip animalic. Ei palpita in fata
gandului mortii ca un cal ce merge la taiere pentru ca ei nu il cred pe Hristos. Noi stim si de ce am ajuns in aceasta stare: tocmai
pentru faptul ca nu mai primim jertfa lui Hristos, nu mai primim ceea ce a adus Hristos lumii, adica Trupul si Sangele Sau cel
dumnezeiesc, pe care se cuvine a le amesteca in trupul si sangele nostru muritor, pentru ca si ale noastre sa devina nemuritoare.

Caci din acelasi pamant suntem si Hristos a luat acest trup care, iata, in noi contine si un virus al putreziciunii, strain de altfel
geneticii noastre, iar in Hristos acest trup este restabilit. De aceea nu pot sa zic decat ca, inainte de a ne stradui sa ne explicam
cat mai clar cu putinta trairile noastre, temerile noastre, vremea este a ne intoarce la simplitatea de a primi ceea ce ne ofera
noua Hristos.

Daca vreti sa mi-l inchipui cumva pe crestinul de azi inaintea lui Dumnezeu, este un om care incearca sa-L convinga pe Hristos,
cu versete biblice, ca ceea ce ii spune lui Hristos nu este adevarat.

Asa fac crestinii in fata potirului euharistic, cand vin si incep a explica faptul ca ei nu sunt vrednici; unul ca el are patruzeci de
zile, altul ca el are cutare si cutare, desi mai inainte Hristos a zis: "Luati mancati, beti dintru acesta toti" (Matei 26, 26-27); toti
beti care ati avut bucuria, chemarea, ca din miliardele de oameni care sunt pe pamant sa va aflati in vremea aceea in fata Lui.

Dar crestinii vin cu citate din Scriptura, cu citate din parintele cutare sau cutare, pentru a-I demonstra lui Hristos ca ceea ce a zis
El atunci nu i se potriveste lui. Exact asa vom merge la judecata in fata lui Hristos si cand il vom vedea luminos, vor trece sfintii,
iar noi vom spune: "Stai Hristoase! ca eu sunt nevrednic ca eu si asta am facut si asta am facut".

Din cauza aceasta Mantuitorul spune ca imparatia este a celor care dau navala si cei care navalesc o dobandesc (cf. Matei 11,
12). Sfantul Nicolae Cabasila se intreaba ce-i asta? Cei care o fura la modul cel mai direct al cuvantului. Iata, imparatia este pusa
in fata tuturor ca un camion cu ajutoare intr-un sat, iar cei care-s mai indrazneti si intind mana si iau, capatuiesc ceva, dar cei
care stau rusinati pe margine se intorc acasa cu mana goala si cu invida pe care o au fata de ceilalti. Asa si noi, fratilor, sa
indraznim catre Hristos, sa indraznim catre darurile pe care le pune intotdeauna in fata noastra.

Inainte de a multumii dragostei voastre, multumesc lui Dumnezeu ca a lucrat si in ziua aceasta incat parintele Ioan m-a primit la
Liturghie si m-am impartasit. Multumesc lui Hristos pentru ca eu, cu mult "viclesug", rapesc aceasta imparatie incat, unde ma duc
slujesc in biserica, cu gandul ca atata cat vor sta zidurile acelea in picioare sa se spuna: "Inca ne rugam pentru toti cei ce au
slujit in sfant locasul acesta!"; iata, in felul acesta imi "fur" mantuirea.

Va indemn pe toti sa lucrati cum vreti dar sa ajungem in cele din urma la aceasta mantuire. Iata ca aceasta nadejde a invierii o
cunoastem prin taina mortii, caci Dumnezeu se afla de partea cealalta a mortii. Cu cat mai grabnic vom muri cu atat mai grabnic
il vom vedea. Dumnezeu sa ne ajute sa murim cu bine!

Ieromonah Savatie Bastovoi

Calator si oaspete sunt pe acest pamant

"Calator si oaspete sunt pe acest pamant." - asa ziceau batranii. Aceasta era conceptia lor limpede, simtul drept al vietii acesteia.
Aceasta conceptie s-a incetosat in vremurile noastre; acest simt al realitatii a slabit.
Vai noua, fratilor! Acelea sunt lucrurile de capatai - cu adevarat de capatai. Cum de le-am lasat sa se incetoseze, ca un geam prin
care nu se mai vede nimic? Cum de le-am lasat sa slabeasca, incat nu mai putem spune ce sufla dinspre Rasarit si dinspre Apus?

Am uitat ca suntem calatori si nu mai intrebam pe nimeni calea, ci ne-am facut vatra in mijlocul drumului, ca pentru mii de ani;
din pricina aceasta, batjocorita soarta ne calca cu masina ei. Am uitat ca suntem oaspeti, ca ne-am desfacut bagajele in casa
straina, intr'un han, si ne purtam ca si cum noi am fi zidit hanul. Din aceasta pricina ne bate mana nevazutei Gazde, si ne doare,
ne tot doare. Dar, plangand din pricina lui Dumnezeu, urmam totusi jocului nostru.

Veti spune: Dar noi intrebam care e calea ! Pe cine intrebati ?

Cand doi calatori merg intaia data pe un drum, si se intreaba unul pe celalalt care este calea, veti spune ca au innebunit.

Asa se intampla cu popoarele asa-zis moderne, acele popoare care vor mai degraba sa se numeasca moderne decat Crestine.
Pentru ele, calea sfanta e un loc de plimbare, iar aceasta lume, acest sfant lacas al Domnului, este un han de betivi, pentru asa-
zise petreceri - de fapt, pentru un dans inainte de moarte.

Cine ne va arata calea ? Despre ce cale intrebati ?

In Biblie sunt infatisate toate caile: calea sfanta si calea nesfanta, calea dreapta si calea gresita, calea adevarului si calea
minciunii, calea dreptatii si calea nedreptatii, calea luminii si calea intunericului, calea milostivirii si calea rautatii, calea mantuirii si
calea pierzaniei, calea fiilor lui Dumnezeu si calea potrivnicilor lui Dumnezeu. Vom numi pe scurt calea dreapta, "cale sfanta," iar
cealalta, "cale nesfanta." Deci, despre ce cale intrebati?

Daca intrebati despre calea sfanta, atunci intrebati-l doar pe Domnul, si El va va arata calea sfanta. Iar daca intrebati despre
calea nesfanta, atunci intrebati-va pe voi insiva, intrebati-i pe tovarasii vostri de drum, care stiu la fel de putin cat stiti si voi,
intrebati-i pe ghicitori si pe vrajitori, care invata de la cel ce s'a lepadat de Dumnezeu si sta in intunericul adanc si vesnic ca sa
insele lumea.

Cu adevarat, fratii mei, generatia noastra se aseamana unor calatori cazuti sub o vraja. Oare nu e firesc ca aceia ce calatoresc pe
un drum necunoscut sa intrebe care e drumul pe unul ce stie, adica a mai mers pe acea cale, de la un capat la altul? Aceasta este
cu totul firesc pentru cei nevrajiti. Dar cei vrajiti calatoresc impreuna si se intreaba unul pe altul de drum, macar ca si
cunoasterea lor despre drum e de fapt o necunoastere.

O, fratii mei, pentru ce a lasat Europa calea cea dreapta si a ratacit in pustia de nestrabatut? Pentru ca s'a indepartat de la
Hristos cel Calauzitor, si a inceput sa intrebe de cale pe filosofii sai, pe capeteniile sale, pe politicienii sai, pe carturarii sai, pe toti
ceilalti nestiutori ai sai si pe ghicitori.

Europa nu-l mai intreba calea pe Cel ce s'a pogorat din cer si s'a inaltat din nou la cer, pe Cel ce si-a varsat pentru Europa
sangele pe crucea Evreiasca - ci s'a invatat sa intrebe care e calea pe cei ce se intrec sa fie calauze, ale caror sfaturi se platesc.

Prorocul Isaia, plin de Duhul lui Dumnezeu, a vazut viitorul omenirii - si ce a vazut acolo? Acolo va fi cale curata, si cale sfanta se
va chema, si nu va trece acolo necurat, nici va fi acolo cale necurata; iar cei risipiti merge-vor pre dansa si nu vor rataci. (Is. 35,
8)

Demult s'a despartit Europa de acea cale sfanta - s'au facut o mie de ani. Nu se poate intoarce usor la acea cale, caci acea cale
sfanta e numai a lui Hristos, iar ea, din ura pentru Evrei, il lepada si pe Hristos. Tot treiera si treiera, iar atunci cand termina,
amesteca neghina cu graul si le arunca din arie.

Una singura e calea cea sfanta, dar sute sunt caile nesfinte. Mana Domnului loveste toate caile, insa o miluieste doar pe una
singura. Pe toate caile satana il intovaraseste pe om, insa Hristos o face doar pe o singura cale, pe calea sfanta.

Fratii mei, calea cea sfanta a Domnului nici nu e neumblata, nici nepietruita, nici nemarcata, ca sa ne putem plange ca nu o
vedem sau nu o cunoastem. Pe aceasta cale au trecut sfintii apostoli, sfintii mucenici si marturisitori, sfintii imparati Crestini si
patriarhi, sfintii postnici si sihastri, si alte mii si mii, milioane si milioane.

Pe aceasta cale au trecut si multi dintre inaintasii vostri, inainte de Sfantul Savva si dupa Sfantul Savva. Nu puteti spune ca nu
stiti aceasta cale. Aceasta e cea mai cunoscuta cale din istoria Crestinilor si din istoria neamului vostru. Pe calea sfanta,
Dumnezeu blagosloveste norodul Sau sfant. Amin.

Pe ce cale sa pornim?
Oamenii nu pot urma calea cea dreapta nu pentru ca n'ar avea calauza, ci pentru ca au prea multe. Si inca dintr'o pricina, aratata
de Prorocul Ieremia prin aceste cuvinte: Stiu, Doamne, ca nu este a omului calea lui, nici barbat va merge si va ispravi calatoria
sa. (Ier 10, 23)

Dar cine ne va arata calea? Numai Cel in a carui stapanire este viata omului. Numai Cel ce ne-a trimis pe acest drum al vietii ne
poate fi cale si calauza. Caci numai El stie cele doua capete ale caii, inceputul si sfarsitul. Si cine ar putea sti acestea, daca nu a
fost de fata la zidirea lumii si daca nu este in stare sa prevada sfarsitul lumii zidite?

Furnica, ce isi masoara cararea ei in milimetri, nu ne poate spune nimic despre calea noastra lunga de kilometri; cum ar putea
omul insusi, logodnic al mortii inca din leagan, sa infatiseze calatoria omenirii de mii de ani, de vreme ce propria sa calatorie in
lumea aceasta tine o clipa sau doua dupa socoteala Ziditorului vremilor, inaintea Caruia o mie de ani sunt ca o zi? Din pricina
acestei desavarsite nepriceperi si neputinte, oamenii inceputurilor de la intunecarea lui Adam s'au tot inselat cu privire la cale.

Caci multe cai li s'au parut drepte, dar de fapt numai una este calea cea dreapta, iar toate celelalte sunt gresite. Cu mult inainte
de Hristos, inainte de noua socotire a anilor, inainte de capitolul Messianic din istorie, a vazut acestea si preainteleptul Solomon,
zicand: Este cale, care pare oamenilor dreapta; iar sfarsitul ei duce in fundul iadului. (Pil. 14:12)

O, fratii mei, am putea afla oare vreun adevar mai limpede? Nenumarate calauze nedorite si necautate ale vremurilor noastre ne
cheama: "Haideti pe drumul acesta! Asta-i singura cale buna!" Si noi privim, si la prima vedere ni se pare ca asa este.

"Ascultati, oameni si popoare, calea stiintei este calea cea buna!" - striga unii. Si noua ni se pare ca asa este. Dar cine merge pe
aceasta cale pana spre capat pricepe ca omul care o urmeaza este aidoma viermilor si omizilor, maimutelor si microbilor, si la
sfarsit afla moarte fara inviere, si noapte fara zori.

Altii striga: "Ascultati, oameni si popoare, calea culturii, aceasta este singura cale buna. Celelalte cai sunt caile salbaticiei!" Unii se
pacalesc si aleg acest numar, precum la ruleta din cazinou, dar la sfarsit sunt pacaliti si batjocoriti, si fug de pe calea aceasta.
Altfel ar cadea in cursa nereusitei si mortii.

Cei de-ai treilea striga: "Ascultati, oameni si popoare! Calea deplinei egalitati intre oameni este singura calea buna. Urmati-o, si
veti fi fericiti." Si unora li se pare ca intr'adevar aceasta ar fi calea dreptatii si adevarului. Dar undeva pe drum inteleg ca cel care
ii fura in vremea inegalitatii ii fura si in calea egalitatii, si atunci incearca sa se intoarca si sa scape de nenorocire si moarte.

Si cei de-ai patrulea, si ai cincilea, si ai zecelea, si ai o sutalea, si ai miilea striga, si striga, si striga. Cu adevarat, viata omeneasca
nu a semanat nicicand mai mult cu un iarmaroc plin de nenumarati amagitori, ca in vremurile noastre. Se cuvine sa fim cu multa
luare aminte. Ratacitii se infatiseaza drept calauze. Amagitorii se infatiseaza drept prieteni. Incendiatorii se infatiseaza drept
paznici ai casei.

Bogatanii se infatiseaza drept izbavitori, desfranatii drept insotitori, necredinciosii drept povatuitori, pierzatorii de suflete drept
sprijinitori. Cu adevarat, nicicand de la Adam nu au fost mai multe calauze mincinoase decat in veacul al douazecilea. Si in toate
veacurile, ca si in acesta, este o singura cale buna si o singura calauza adevarata - Domnul Iisus Hristos, Messia, Fiul lui
Dumnezeu, Mantuitorul si Rascumparatorul oamenilor.

Eu sunt calea, a spus El in urma cu doua mii de ani. Si dupa ce vor trece inca doua mii de ani, cuvintele Lui vor rasuna precum
argintul intre pietre: Eu sunt calea. Si dupa alte doua mii de ani, cuvintele Lui vor rasuna precum aurul intre tinichele: Eu sunt
calea. La sfarsitul sfarsiturilor, cand toate reclamele murdare vor obosi, toate minciunile vor ragusi, iar ragetul lor de leu se va
schimba intr'un suierat ragusit de sarpe, atunci toate urechile vor auzi numai rasunetul argintiu al cuvintelor lui Dumnezeu:

Eu sunt calea. Iar toate generatiile, printre care si a noastra, vor avea de ales intre multi rataciti si Hristos Calauzitorul. Alegerea
este a voastra. Ce ar fi daca si voi v'ati razgandi si ati alege din nou? Oare voi si copiii vostri veti urma satanei si mortii? Nu, ci lui
Hristos. Amin !

Sfantul Nicolae Velimirovici

Despre moartea celor iubiti

Sfanta lucrare de-o viata, continuata in duhul persoanei dragi care nu se mai afla printre noi. Posibilitatea de a intelege Taina cea
mare a lui Dumnezeu din relatiile ce le avem unii cu altii. Iubirea suprema fata de om, in contul celui drag care nu mai este.
Pentru intelegerea concreta a vietii ne-a fost data rugaciunea "Tatal nostru". Neimpartasiti nu avem ratiunea de a zice ca suntem.
Despre inima desavarsit iertatoare. Disciplina si dreapta masura a dragostei.
*

Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni, in sensul ca, ce are Tatal pentru noi, nimeni nu poate vedea in afara Lui. Dragostea in care ne
are Dumnezeu, acesta e nevazutul pentru oameni si vazutul numai pentru Hristos. "Uitati-va la Mine si la ceea ce fac Eu si il veti
vedea pe Tatal, pentru ca Eu fac numai ce vad ca are Tatal odihna sa implinesc." El ne-a adus secretul Tatalui: iubirea Lui intru
care ne-a zidit si pe care ne invata sjo avem.

Au trecut zece zile de la moartea doamnei si nu ma mai opresc de acum incolo sa ma crut de la ceva parandu-mi-se greu, fiindca
valoarea ei e atat de mare incat nu mai face sa pun in cumpana alte griji. Cu gandul la atitudinea ei scumpa ce-o avea in adancul
sufletului pentru noi, as cheltui orice. Nimic nu ma mai poate opri sa iubesc pe toata lumea, absolut la fel. in contul ei nu pot
avea alta atitudine fata de om decat a iubirii supreme. Orice as da, nu sunt capabil sa umplu pretentia mea de a fece totul in
numele ei. Ospitalitatea, cu care sunt dator, e de asa fel incat as polei totul cu ce este mai pretios, ca sa-i pot Primi pe oameni in
casa, in numele ei.

Cele spuse despre sotia mea, constituie un fel de iconita a modului cum decurge relatia intre Mantuitorul si Tatal: "Voi nu-L stiti
pe Tatal, Eu il stiu si pentru El Ma chinui sa fac orice, fiindca numai Eu cunosc cum vrea Tatal sa fie lucrurile. De dragul Lui, Ma
silesc sa fac toate cate Mi le cere."

La Botez s-a auzit Tatal graind: "Acesta-i Fiul Meu cel iubit; il iubesc pentru ca El stie ce am pentru voi." Mantuitorul i-a spus la
Botez lui Ioan Botezatorul: "Sa plinim toata dreptatea, odihnindu-L pe Tatal care ne vrea ascultandu-L."

Acestea sunt lucruri pe care, daca le intelegi, nu-ti mai vine sa te plangi ca e greu a le implini. De aceea a si zis: "Jugul Meu e
bun si sarcina e usoara gandindu-Ma pentru ce fac toate cate le fac."

Iubirea Tatalui pentru oameni e de asa fel, incat orice jug e usor; nimic nu se pune-n cumpana cu valoarea pretentiei ce o are El
in daruirea Sa. "Mi-ai dat sa le dau viata definitiva, desavarsita, iar viata inseamna sa ajunga ei a te cunoaste pe Tine, singurul ce
detii valoarea omului, a vietii. Sa te cunoasca cum ii iubesti pe oameni, aceasta e viata vesnica; sa te cunoasca cat esti de mare
in dragostea de oameni." Omul, traind, e in stare sa faca absolut totul. A trai este a cunoaste cum iubeste Tatal. Daca cunosti pe
Tatal, stii sa traiesti, totul e clar in orice ai face.

Le repet acestea, cu inima arsa de incercarea asta, cand lipseste duhul celei care da valoare a ceea ce este aici, si nu pot
concepe ca ar lipsi pentru ca atata convingere a adancit doamna in mine despre sensul valorii omului, incat nu socotesc ca ea nu-
i prezenta acum. A plecat, dar ce stiu eu despre ea aceea nu poate lipsi de aici - duhul pretentiei ei fata de oameni - si pentru a
mentine duhul ei in casa, nimic nu-mi este greu. Cum imi atrage, chiar si acum cand nu mai este in viata, doamna, atentia la
exigenta care trebuie s-o am in misiunea mea, tot asa a atras atentia si Mantuitorul: "Am venit sa dau viata oamenilor si fiti
atenti, viata este sa-L cunoasca oamenii pe Tatal Meu intru dragostea Lui, si pe Mine care Il stiu pe Tatal Meu".

Numai asa traieste omul cu adevarat; atunci va face totul, dandu-si cu bucurie si viata. E cutremurator lucru, cum iti tremura
inima de grija ca nu esti vrednic sa stai inaintea duhului de daruire al lui Dumnezeu. Cand ai descoperit minunatia acestei daruiri
dumnezeiesti, nu te mai plangi de ceva. De exemplu: de dragul valorii ce stiu ca o are pentru mine prezenta doamnei, aici, am un
anumit spor in a nu-mi mai parea greu de a intelege, ingadui si iubi pe tot omul.

Inima poate deduce, dintr-un caz ca acesta, ce a spus Mantuitorul: "Uitati-va la Mine, ceea ce va aduc de la Tatal Meu e atat de
minunat incat nu mai e cazul sa va mai plangeti de nimic." Tot asta ne asigura mereu.

Avem posibilitatea ca, dintr-o pilda oarecum mica, dintr-o iconita mica de traire, sa intelegem Taina cea mare. Daca exista asa
ceva, apoi cum va fi de mare Taina lui Dumnezeu?! Daca de la lucrurile mici, pentru care suntem sensibili traindu-le, ne ridicam
atentia la cele ce le are El gatite pentru noi, oare nu merita sa nu ne mai plangem niciodata de greutati? Daca pentru omul
acesta stiu ca, toata viata oricat as face n-am facut destul, atunci in mare inseamna ca simtirea aceasta pot s-o am pentru
Dumnezeu si pentru Taina Lui.

Aici sa facem legatura. "Jugul Meu e bun si sarcina usoara", acea sarcina pentru care s-a rugat: "daca se poate, sa treaca de la
Mine" si pe care a socotit-o pana la urma ca e usoara, nemaifiind cazul sa se gandeasca la ea, in fata Tatalui, incat pe Cruce a
spus: "Fie voia Ta", dandu-ne indemnul sa-l imprimam si sa se starneasca si in inima noastra acel "Fie voia Ta, care mi-ai dat
viata!" Fata de dragostea Ta, nimic nu se poate pune in cumpana. Precum in tot cuprinsul cel necuprins al dragostei lui
Dumnezeu, este duhul valorilor, asa sa fie si in inima noastra, apreciat, duhul valorii dragostei.

Rugaciunea "Tatal nostru" e duhul gandirii noastre de fiecare clipa. "Fie voia Ta, vederea Ta, aprecierea Ta fie intru toate stapana
in mine", fapt pentru care, ca sa o putem implini, ne-a sugerat: da-ne impartasirea cu Tine (painea cea de toate zilele), ca sa
stim aprecia valoarea vietii noastre si sa ne hranim cu parerea Ta despre viata, sa ne simtim impartasiti cu painea care esti Tu,
Doamne. De loc nu se refera la painea hranei, ci la Sfanta impartasanie. Nu cu paine, ci cu tot cuvantul ce vine de la Dumnezeu,
cu parerea lui Dumnezeu despre valori sa manevram in mintea noastra. Ca sa intelegem viata cum o vede Dumnezeu, ne e data
rugaciunea "Tatal nostru".

Pentru ca azi sa exist corect, cum ma vede Tatal ca trebuie sa exist, da-ni-Te pe Tine noua, dupa cuvantul Tau (caci Tu ai zis:
"Fara Mine nu puteti trai!"), Tu esti painea judecatilor noastre, oferita-n dar pentru a fi noi in stare sa apreciem cu Tine valoarea
dragostei Tatalui nostru, care ne iubeste. Si sa nu cadem in ispita de a subaprecia aceasta parere dumnezeiasca despre viata,
impachetandu-ne cu alte ratiuni.

In privinta asta, am subliniat, de la Ioan: "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine. Cuvantul ce vi l-am spus, nu e de la Mine ci de
la Tatal, care ramane in Mine si face lucrurile Sale." E un citat cu atata greutate! "Eu sunt". Ni s-a recomandat pe Sine drept
viata: "Eu sunt, in masura in care sunt in Tatal. Daca n-as fi in Tatal, nu as putea zice ca sunt. Fiintarea Mea e ascultarea de
Tatal. Daca nu-i prind motivul pentru care ascult, nu am dreptul sa ma consider ca sunt".

A fi, deci, inseamna a-L vedea pe Tatal in iubirea Lui, a-L vedea fiind, la care fel de-a fi sa aderam din toata inima. A zice
"Hristos" inseamna a zice "in Tatal" iar eu ca om daca zic ca sunt, nu pot zice asta decat daca sunt in Fiul, care in Tatal este. Eu
nu pot fi decat ce este Fiul, ce este Hristos. De aceea, dimineata, ma trezesc fiind in invierea lui Hristos, pe care o are de la Tatal.
Dimineata, trebuie sa declar si eu ca sunt, numai pentru ca sunt in Hristos, altfel degeaba incepe ziua, fiindca eu nu exist. E atat
de necesar, e insasi porunca vietii ca, trezindu-ma dimineata, sa ma regasesc deja traind in Hristos.

Sunt viu pentru ca este El in mine. Sa-ti aduci grabnic aminte ca esti impartasit cu Hristos; ne impartasim, ca sa putem trai real si
sa putem zice dimineata ca suntem. Daca nu sunt impartasit, nu am ratiunea de-a zice ca sunt. Ma trezesc viu, dar nu pot zice de
mine ca sunt, daca nu ma gasesc in El. Chiar Mantuitorul o spune: "Eu sunt in Tatal si Tatal in Mine." Infricosator de important!
Nici Tatal nu ar fi, daca nu ar fi in Fiul, daca nu ar iubi. Tatal este, pentru ca e Fiul iubind cu iubirea Lui. Dupa modelul acesta si
noi: "Tot ce fac, fac pentru valoarea dragostei Tatalui - o spune Mantuitorul - tot ce fac, o fac gandindu-Ma la asta."

Cum v-am zis in pilda mica de la inceput, ca ii vad pe toti oamenii cu o dragoste suprema, pentru ca ma trimite valoarea pe care-
o stiu eu ca este si a ramas in sufletul meu de la cea care nu mai este printre noi. Sigur, astea nu se pot spune in vorbe, ci numai
in traire. Prin vorbe, gresesti. "Nu e chiar asa cum spui" se mai plangea cateodata, saracuta, prinsa in valtoarea grijilor si a
greutatilor de tot felul. Si Mantuitorul s-a plans de greutate, dar s-a biruit pe Sine si L-a pus pe Tatal in fata.

Pentru iubirea Lui de oameni, stiuta numai de El, a putut Mantuitorul rosti: Fie voia Ta! Asta o cerem si noi in "Tatal nostru":
pentru a fi voia Ta in mine, da-Te pe Tine mie, ca sa-i fac voia lui Dumnezeu. Doamne, cat de departe este intelegerea acestei
Taine! Cat de anemic se intelege ca nu painea e viata ta, ci Hristos cu care te-ai impartasit.

"Cuvantul pe care-L spun, de la Tatal il spun; El intru Mine ramane si face lucrurile Sale ramanand in Mine; aproba ce exprim Eu.
Cum sunt Eu in Tatal ca sa pot fi ce sunt, si Tatal e ceea ce este, fiind in Mine". Sa intelegem si intorsatura asta: "Tatal face
lucrurile Lui, cu gandul la Mine. El face, ceea ce-i cer pentru voi, apreciindu-Ma pe Mine, pentru ca stie ca Eu pentru voi fac tot
ce-mi cere".

M-a socat acest lucru, pentru ca noi indeobste ramanem cu atentia doar pentru prima fata a problemei: "Eu sunt in Tatal", in
vreme ce: "Si Tatal in Mine", neglijam complet. Realitatea ca si Tatal face la fel, asta nu o receptionam. Mantuitorul a voit sa
scoata in evidenta valoarea ascultarii. Intru ascultarea Fiului lui Dumnezeu, noi ne nastem din nou, se naste viata adevarata.
Ascultarea e taina vietii. Si Tatal asculta de Fiul, pentru ca vede in Fiul valoarea noastra pe care o detine in aceeasi masura ca si
El. Tatal asculta de propria Sa propunere. Dupa ce-am conceput, urmeaza sa ascult de propria mea initiativa. Tatal asculta de
propria Sa initiativa intru care a trimis pe Fiul sa ne dea viata.

Ma intorc la iconita despre care v-am vorbit: din felul de a gandi la ea (la sotie) imi iau forta de a face orice, pe baza a ce stiu.
Dupa ce stiu cum a fost un suflet, eu nu mai pot sa ma comport altfel decat in duhul a ceea ce-am aflat despre cel care nu mai
este. Asa face si Fiul cu Tatal, si Tatal cu Fiul; "Eu in Tine, Tu in Mine si ei in Noi".

Stiind valoarea ce-ti porunceste tie, in duhul acelei valori te daruiesti si tu la fel. Asta e viata: a lucra gandindu-te la valoarea
celuilalt. Cand am un om in fata, ma gandesc la valoarea ce i-o da Cel care in inima lui e valoare. Fac totul, fara sa crut nimic.
Dragostea are o dublura, este din doua paturi, totdeauna. Faci totul pentru altul, cu gandul la Dumnezeu. Pentru altul, faci altuia;
pentru tine, de dragul tau, fac bine si celuilalt. Eu pentru tine, si tu pentru mine, cum face Tatal. "Cereti orice de la Tatal, fiindca
Eu fac. Tatal face pentru ca Ma pune pe Mine sa fac."

Dragostea e impaturita. In gestul dragostei ce-l avem de la Mantuitorul, se cuprinde Sfanta Treime in ascultarea unul pentru
altul: Tatal face Fiului, Fiul asculta de Tatal si Duhul Sfant sustine ceea ce face Fiul ascultand de Tatal. Persoanele Sfintei Treimi
lucreaza in colaborare sustinandu-Se reciproc. Noi, in iubire, il sustinem pe Tatal care ne iubeste asa cum a aratat si inteles Fiul,
Duhul Sfant ajutandu-ne sa realizam.

La Sfanta Liturghie, preotul se roaga Tatalui: "Trimite pe Duhul Tau cel Sfant ca sa faca painea aceasta Trupul Hristosului Tau,
pentru a ne innoi si a ne naste din nou, iarasi si iarasi". Innoirea vietii noastre, clipa de clipa, se face prin Sfanta Impartasire a
duhului nostru cu Hristos. Dimineata, deja Domnul Hristos s-a cuminecat cu valoarea mea. Sunt luat in primire, dupa voia Tatalui.
Ma trezesc sub sfatul Sfintei Treimi, ma trezesc direct in motivatia vietii ce-o are Sfanta Treime pentru mine.

In acest scop, se impune a nu imi permite sa port in inima nimic murdar, ce nu corespunde cu pretuirea dumnezeiasca. In
amintirea mea despre vreun om, nu am voie sa pastrez o parere rea, contrara celei pe care Dumnezeu o are. Sa nu-l port pe om
murdar in inima mea, aducandu-mi aminte: "asta-i hotul, nemernicul pe care-l stiu eu". Sa nu-mi permit o astfel de simtire. Nu
leg raul de persoana, ci de voia lui Dumnezeu. Pe loc imi dau seama, apreciez ca nu asa ar fi trebuit sa fie omul acesta, dar ma
inteleg cu Dumnezeu asupra lui nelegand de omul in cauza murdaria ce-o vad. "Iarta-ne noua, precum si noi iertam". Ce-mi
doresc eu mie, ii doresc si lui, exact. Nu port pe nimeni murdar. Asta e legea dragostei si asta-i viata cea adevarata! "Fericiti cei
cu inima curata!"

M. - Cum il vad aceia?

Parintele Miron Mihailescu - Se uita la Dumnezeu, nu la cel murdar. Sunt fericiti ca se uita la fata Lui cand vad un om. Il spal cu
mine pe om, ma fac spalatoare, stergatoare; ii dezlipesc omului murdaria, nu i-o atribui lui, vad numai pe Dumnezeu. Teoretic,
stiu ca murdaria nu i se potriveste omului, insa nu-l vad in inima mea afectat de propria-i rautate. Il spal cu hotararea mea, il
despart de asa-zisa murdarie si astfel omul apare in fata mea asa cum il vede Dumnezeu. Nu-l vad batjocorindu-ma. Depun
efortul acesta, de rupere de inima mea. Il spal cu bunavointa mea, cu care-l vad incadrat in punctul de vedere al Tatalui, care
punct de vedere il are Fiul. Ma atasez vederii Lui.

Il spal pe om cu mana lui Dumnezeu, la care eu ader. Cu bunavointa Lui sterg si usuc. Il spal cu inima mea - pe care mi-o fac
spalatoare - si cu bunavointa - pe care o fac stergatoare. Aceasta "stergatoare" tinteste la "Fiti desavarsiti ca Tatal Meu!"
Desavarsirea ne iarta, ne spala. Mantuitorul spala picioarele ucenicilor dar le si usuca, le sterge, incat sa nu mai fie strop de
murdarie. Mantuitorul ni se adreseaza noua cu increderea ca o putem face si noi. "Pe El sa-L ascultati. Sa va faceti inima
desavarsit iertatoare." Tot ce ai inteles, sa pui in valoare. De aceea, in fata acestei viziuni e de inteles de ce-l apreciaza pe vames
(vis-a-vis de fariseu). Nu-l defaima pe nici unul, dar spune ca atitudinea fariseului nu este deloc ceea ce trebuie sa fie omul cand
intra in Biserica.

Socotesc ca-l putem pune cu litera mare acest lucru: "nu-mi permit sa port in mine pe nimeni murdar," gandind ca acela si acela
e asa, sau asa. In fata lui, am numai datoria de a-i acorda valoarea Celui ce l-a pus in viata. Cand il vad viu, vad opera lui
Dumnezeu, nu stricaciunea cu care el isi darama propria-i valoare. Il pastrez in inima mea, curat ca Dumnezeu. Asta vrea sa
sugereze prin: "Fericiti cei curati cu inima!"

Ce grozav lucru este de a ne pastra direct din mana lui Dumnezeu. "Ai Tai erau si Mi i-ai dat Mie si Eu i-am grijit". Asa ii pastra pe
oameni, luandu-ne pe noi pacatosii din mana Tatalui, cu vederea valorii noastre de la Tatal sugerata; in felul acesta ne privea
Mantuitorul si asta inseamna a trai.

Spalarea picioarelor inseamna: ce fac altii, voi iertati; iertati-le greselile. "Ceea ce vedeti voi pe altii facand, spalati-le toate
acestea, ca si Mine. Cu inima Mea, devenita a voastra prin Sfanta Impartasanie, spalati toate relele altora, precum fac Eu cu ale
voastre". Ne-am impartasit cu El, purtam inima Lui. Numai modul acesta de-a judeca este corect.

De aceea, intr-un fel anume spus savarsim si pomenirea mortilor. In contul valorii lor, sa nu ne fie greu de a face orice, intrucat
valoarea lor e infinit de mare (cum va spusei de doamna). Cam asa se intelege rostul pomenirii. Se si zice: "Fac cutare lucru, ca
asa a facut el", sau: "Doamne iarta-l, asa ar fi trebuit sa faca, si eu asa il tin minte ca si cand le-a facut; socotesc ca Dumnezeu l-
a izbavit". Pot sa-l despart de eventualele lui greseli, tinandu-l minte cu valoarea ce i-a dat-o Dumnezeu in viata. In contul celor
adormiti, noi perfectionam ceea ce eventual a lipsit.

M. - Sufletul se duce la cer?

Parintele Miron Mihailescu - Nu o cunoaste nimeni Taina aceasta. Esentialul este acesta: Se afla in mana lui Dumnezeu, care l-a
dezlipit de tot ce nu a fost din ceea ce ar fi trebuit sa fie.

M. - Vedem, dupa moarte, chipul slavei lui Dumnezeu?

Parintele Miron Mihailescu - Nimeni nu-L vede, decat Hristos. "Voi incredeti-va in Mine, care va chem, iar mai departe lasati pe
Mine. Ma vedeti pe Mine si astfel il vedeti pe Tatal. Apreciati ce vedeti la Mine si astfel il vedeti pe Dumnezeu."

Nu am nevoie sa ma uit la Dumnezeu, eu deja sunt in El. "Eu in voi si voi in Mine." Ma fac una cu vederea lui Dumnezeu, fiind eu
in Hristos si prin aceasta vedere dumnezeiasca ii vad pe oameni ca Dumnezeu. Ne-o cere Mantuitorul: "Uitati-va la Mine si faceti
si voi la fel. Atunci vedeti." Noi il vedem cu mintea, nu ca pe-o persoana distincta. Suntem in Dumnezeu si El in noi.

Astea sunt Taine, pe care nu avem nevoie sa le intelegem. Ne facem una cu El si nu mai avem trebuinta de altceva. Cu
Dumnezeu, deodata, vedem totul. Ce clarificare mai strasnica e decat aceasta? Suntem in El, de aceea si cere: "Iertati si voi ca
Mine. Eu ma uit la Tatal Meu, cum este El; uitati-va si voi la Tatal, prin vederile Mele, incat sa faceti ce face El, care va iarta".

Nu pot ierta, necrezandu-L pe Dumnezeu care, in inima mea, imi impune: "nu se poate sa nu ierti, fiindca Eu asa te tin pe tine,
iertat. Fii si tu ca Mine". Intri pur si simplu in mentalitatea lui Dumnezeu. "Eu nu judec pe nimeni. In Dumnezeu vad pe
Dumnezeu. Fara Mine nu ma puteti urma. Eu ma fac voua ceea ce trebuie sa fiti voi". Iar in ultimul Lui cuvant (din rugaciunea de
la Cina cea de Taina) spune: "Eu voi fi in ei, Parinte, ca sa te vada in dragostea Ta, asa cum te vad Eu."

M. - Citeam undeva ca unui om induhovnicit, Mantuitorul i s-a aratat in chipul icoanei.

Parintele Miron Mihailescu - Mantuitorul nu e de acord. "O singura icoana va dau: invierea. Ea sa va determine sa credeti in Mine.
Vin cu promisiunea ce v-am facut-o, ca voi fi in voi cu Tatal."

Spune simplu, de ne cutremuram. Acestei minti nenorocite ii incredinteaza asemenea lucruri infricosate. "Eu inviat, voi fi in voi si
nu mai aveti nevoie de nimic altceva. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut pe cuvant". Se face multa vorbarie si speculatie,
pentru a ne usura oarecum raspunderea de a privi sensul vietii noastre, ca Domnul Hristos. Ne adresam cu scoboramantul
acesta: "Doamne iarta-ma, ca nu pot!" Mantuitorul nu a inteles asa, ci a spus: "Desavarsit ca Tatal Meu sa iubiti, deoarece si Eu
fac asa". El nu scuza nedesavarsirea. Iertarea e altceva: iertarea e desfiintarea din mine a bazei raului si inlocuirea ei cu El insusi,
e transpunerea Lui in locul nostru, prin jertfa Lui.

Cand ierti, Mantuitorul pretinde sa ierti ca El. Cat de putin atenti suntem la aceste valori, pe care ni le imbie Sfanta Evanghelie, in
cadrul Sfintei Liturghii in care ne impartasim cu Dumnezeu; daca ne impartasim cu El, se asteapta sa vedem cu El, deci perfect.
De aceea e necesara problema impartasirii, s-o punem bine la punct si sa nu ne simtim suficienti fara intelegerea ei perfecta.

Mantuitorul nu face scoboramant. Daca nu ai putut, e altceva. Nu porti purta pe cineva in spate, de exemplu, dar ce poti, ridici.
Ce ni se pare noua ca nu putem, face El. Important e sa-ti formezi inima si sa nu o mai lasi sa acumuleze uraciuni de genul: "Apoi
ala, lasa ca-l stiu eu!" Pe cati nu i-ai innegrit cu parerile tale, si ei erau ai lui Dumnezeu, pentru care striga Dumnezeu la tine ("ai
grija, sunt ai Mei"), atentionandu-te, asa cum v-am spus alta data ca m-a strigat omul acela necunoscut, de pe peron (in vreme
ce eu ma aflam in trenul care deja se pusese in miscare): "Parinte, roaga-te pentru Mihai al meu!"

Cata grosime de greseala avem adunata, in necunostinta de cauza. Cata forta iti trebuie sa accepti pe cineva pe care nu-l poate
iubi nimeni, te deranjeaza si te necajeste! Doamna, saraca, era pusa adeseori in situatia de-a primi in casa pe cate cineva, pentru
care nu puteai avea decat sila. Il primea, dupa care il punea si la masa. Isi facea problema: "eu trebuie sa-l primesc cum se
cuvine si nu prea sunt in stare". Voia, uneori, s-o crut de obligatia asta. Ma ingrijora, dar intotdeauna un anume bun simt biruia,
desi ii era si ciuda pe el (pe bunul simt) ca o punea in situatia sa le faca acestea. Parca ii era necaz pe propria ei inzestrare.
Intuia necesitatea de a ti le insusi cum trebuie, indatoririle acestea fata de om. Instinctiv simtea ca pentru om trebuie facut mult
mai mult decat o cerea situatia in cauza. Era o lupta in ea, ca de altfel in noi toti. Va spun asta, ca pe-o sugestie. Chiar daca nu
avea convingerea necesara, dadea pana la urma drumul la bunul simt din adanc. Ii era sila ca-i era sila. Omul are aceasta
chemare de a colabora cu Dumnezeu.

Nu o pot inlocui nicicum pe doamna. Am un fel de gol permanent. Pe de alta parte, de dragul acestei taine, imi vine sa iau pe
toata lumea in brate.

M. - Sunteti o minune, parinte!

Parintele Miron Mihailescu - Daca o spui, efectul va fi asupra ta. Vei fi cu adevarat ceea ce te minunezi. Revin, deci: Cand ai
impulsul de a intipari pe cineva cu vreo umbra, s-o arzi (umbra) si sa-l retii numai pe el, despre care a zis Mantuitorul: "Mi l-ai dat
ca al Tau, Parinte, ca sa-l grijesc."

Mi-e asa drag de voi. Iata, pot sa ma incumet a va opri pe loc si sa discutam lucruri pe care sa le folosim in comun. "Eu in voi si
voi in Mine". De pe pozitia noastra a spus-o, ca sa putem intelege Taina dragostei. Se cuvine, deci, sa stim ce avem de facut,
pentru a ne salva din superficialitatea, usuratatea si desertaciunea-n care ne scufundam uneori. Cum asteapta Mantuitorul sa
speli pe altul, sa te speli pe tine. "Pe noi insine si unii pe altii". Sa nu mai fie nevoie ca cineva sa-ti spuna cum sa razi, cum sa te
imbraci, cum sa vorbesti, ci toate sa izvorasca din tine ca o porunca, din adancul duhului intelegerii.

Duhul e cel care face viu, trupul nu foloseste la nimic. Duhul te face sa simti: "Eu in Tine si Tu in Mine". Nu dezbatem in scoala
vorba Mantuitorului: "Eu in Tine si Tu in Mine, Noi in ei si ei in Noi." Ca fulgerul se impune cuvantul Lui. Daca El zice asa, apoi
numai asa e de gandit si trait.

Cum e sfatul Sfintei Treimi, asa sa fie si sfatul nostru. Tainic, in inima ta, sa-l porti pe om curat si numai asa. Te manifesti firesc
fata de el, nu exagerat, fara control. Te acomodezi dupa masurile pe care le vezi. Daca nu observi intelepciune, te prezinti in
masuri retinute dar deschise. Vorbesti atent, fiind gata de ajutor, sa simta ca are un suflet adevarat langa el; asta o manifesti,
dar sa nu treci la gesturi exagerate (exagerate, dupa parerea oamenilor).

Sa nu te expui ca sa-si bata cineva joc de dragostea lui Dumnezeu din tine, atunci cand nu-ti pricepe gestul. Poti fi deschis si
plenar la indemana omului, fara sa fii exagerat. Firescul dragostei nu supara pe nimeni. Sa nu pui in insistenta ceva exagerat si sa
impui, cumva vrand sa subliniezi fortat. Sa te afli mereu in modul firesc in care ti-ai cultivat toata frumusetea dragostei. Cum e
floarea frumos inflorita si nu deranjeaza pe nimeni, nu-si intoarce tendentios corola, atunci cand trece cineva, tot asa sa poti fi si
tu cu fiecare, fara sa-i zgarii ochii.

Ce e omul, pe baza citatului: "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine, reciproc?" Fiintarea noastra intru Hristos o avem de la Tatal.
Noi suntem dragoste dumnezeiasca intrupata, pentru ca suntem de fapt Hristos intrupat, de aceea ne-am impartasit cu El. In fata
lui Dumnezeu, noi suntem in locul lui Hristos care, fiind expresia dragostei lui Dumnezeu, de la sine inteles ca si noi impreuna cu
El, in El, suntem la fel. Esti justificata in ceea ce ai afirmat adineaori, spunandu-ne ca ai vrea sa ai libertatea sa marturisesti
tuturor faptul ca ii iubesti pe toti.

Dragostea dumnezeiasca se cere libera sa lucreze, nu inabusita. E minunat lucru. Acest preaplin de daruire, noi l-am cultivat
luandu-l din sugestiile Mantuitorului: "Uitati-va la Mine!" Toti care ne-am uitat la El, am vazut explozia dorintei Lui de daruire.
Suntem bombe, gata de explozie a manifestarii ascultarii de Dumnezeu, ravnitori de a iubi oamenii ca Dumnezeu, deci situandu-
ne la inaltimea iubirii Lui, dar cu disciplina Lui. S-o folosim cum trebuie si unde trebuie, dragul meu, pentru ca simtamintele tale
nobile de dragoste sunt calitati dumnezeiesti, dezvoltate in tine prin Hristos care te lucreaza.

Cele ce a dezvoltat Domnul Hristos in tine, tu sa nu le arunci, pentru a calca oamenii pe ele. Daca cineva are nevoie de dragostea
ta, mori pentru el, fara masuri, dar unde intampini o rezistenta sau dispret fata de ce e Dumnezeu, acolo stai cu retinerea
ingrijita, ca sa nu fii interpretat gresit, dupa rautatea lui. El nu-i cultivat de Hristos si, neavand pe Hristos in el, nu iti
receptioneaza dragostea ca atare. "Daca pe Mine ma iubiti, va va iubi Tatal Meu, pentru ca va vede iubindu-Ma". Ne da de
gandit.

Iubirea noastra trebuie sa fie cu disciplina dumnezeiasca; daca iubesti dumnezeieste nu cazi in exagerari, in gesturi fara duh in
ele. Gesturile fara control nu sunt chiar dovezi de dragoste adevarata, nefiind disciplinate de frumusetea dragostei lui Dumnezeu.
Aceea e o dragoste dezordonata; expui dezordonat frumusetea dragostei lui Dumnezeu si-L batjocoresti oarecum pe Dumnezeu.
Sa existi discret, ca o floare care frumos se deschide si nu minte.

Ideea aceasta s-o retinem: Noi suntem dragoste dumnezeiasca, pentru ca omul e dragostea intrupata a Tatalui. Este intruparea
lui Hristos, care El e dragostea Tatalui in, noi. Intruparea dragostei Tatalui in Hristos, o traim si noi cei care suntem intrupati in
aceeasi Taina. Zice Mantuitorul atat de duios (suspect de duios pentru noi, care intoarcem pe dos lucrurile): "Eu Te-am cunoscut
si acestia au cunoscut (adica tu si eu si noi toti). Le-am facut cunoscut numele Tau, Parinte, faptul ca Tu esti dragoste. Si voi mai
face cunoscut numele Tau in viitor, fiind Eu dragoste in ei, pentru ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei".

E testamentul Lui: "suntem destinati sa fim dragoste dumnezeiasca." Asta a urmarit Mantuitorul, ca iubirea cu care L-a iubit Tatal
s-o avem si noi. De aici decurg toate celelalte: te vei manifesta ca atare, fiind cu duhul tau la indemana binelui aproapelui tau.
Daca esti cultivat dumnezeieste in dragoste, automat iti vei disciplina manifestarile tale, incat omul nu are ce sa vada rau la tine,
exceptie facand aceia pe care ii deranjeaza dragostea, deoarece nu-L au pe Hristos in ei.

Repet, vei fi ca o floare care nu e ostentativa si inmiresmeaza pe fiecare, fara a sili pe nimeni sa o bage in seama. Intervine aici
bunul tau simt: ce stii despre Hristos, aceea iti insusesti si nu sari peste ceea ce nu ai vazut la El, in Evanghelie. Daca L-ai pipait
bine pe Hristos din Evanghelie, aceasta infloreste in tine in mod odihnitor. "Parinte, iti promit ca, fiind in ei, ii voi invata pe
oameni sa iubeasca."

Ceea ce am inteles eu de la sotia mea, a fost o disciplina severa; nu a putut sa-si manifeste simtamintele, le-a trait in ea, doar eu
i le-am citit. Era foarte sensibila pentru frumos, insa nu indraznea sa se manifeste: i se parea ca lucrurile acestea nu se inteleg
printre oameni. Ce n-a putut ea, si ar fi dorit (dar nu s-a priceput) totusi sa manifeste, ma simt acum dator sa pot eu realiza pe
linia dragostei de oameni.

De multe ori simtea ca vreau sa-i iau in brate pe toti si se temea de indisciplina, sa nu trec in asa ceva, dar, intr-un adanc anume,
fara sa inteleaga, a inteles. A trait intr-o ascultare dura, suportandu-mi cate-un gest (vorbeam timp indelungat cu oamenii) si
fiindu-i frica nu care cumva sa fie vatamat Dumnezeu prin eventuala indisciplina a sufletului meu.

Pe fiece particica din fiinta doamnei, merita sa se zideasca o biserica, asa simt. Ceea ce nu mi-a permis ea, atunci, acum ma simt
dator sa manifest, sunt liber sa arat toata pretuirea mea. A fost un suflet apasat de canonul smereniei. As face odajdii din bietele
ei hainute. Nu mai zic la cate ma indeamna sa fac respectul pentru ea.

Daca doamna a fost retinuta si nu a pretins nimic (nu-si permitea bucurii), as razbuna aceasta saracie de pretentii, iubind si
mangaind orice fata omeneasca ivita-n cale. Vreau s-o razbun cu adevarat si imi dau drumul cu voi, in fata carora nu ma tem sa-
mi arat simtamintele. Cu altii e mai greu. Poate nici nu pot fi inteles, dar voi v-ati deschis, sincer interesati, framantului meu de-o
viata pentru Taina lui Dumnezeu.

Va pot spune, fiecaruia, fara teama: "te iubesc". Se impune, de fapt, ca disciplina doamnei s-o am si eu. Daca rostesc:
"scumpule", o fac din plinul dragului si al respectului pentru ea, care nu s-a putut manifesta si o razbun asigurandu-te cat de drag
ii era si ei de tine, chiar daca nu a afirmat-o niciodata. Ti-o spun eu acum, fara strangerea de inima ca arunc margaritarele pe
jos. Ma asociez cu inaltimea disciplinei ei (in ce priveste dragostea), dar imi dau drumul acolo unde am curajul, unde mi se ofera
inimi deschise..

Sa ma port pe mine - spalare, aceasta-i convingerea de ultima ora si o instalez in suflet razbunand-o pe doamna; sa-i fie si ei
drag, acolo unde este, vazand cat de drag imi e de oameni, in contul ei. Numai unor inimi curate le poti spune lucrul acesta.

Vreau sa fie si testamentul meu: asa sa ma tineti minte, iubindu-va dumnezeieste, cu iubirea lui Dumnezeu pe care m-am
straduit s-o afirm de la inceput pana la sfarsit, in toti anii mei de consum pentru frumusetea acestei Taine. Toata viata am trait-o
in tensiunea de a scoate la iveala dragostea dumnezeiasca pe care Dumnezeu vrea s-o vada inflorind in noi. Mantuitorul, nu
degeaba zice: "Parinte, sa fie si ei ca Mine iubindu-Te; pentru asta voi fi in ei."

Misiunea mea, ca preot, este de a atrage atentia asupra acestei lucrari, ca ne face dragoste dumnezeiasca cum este El, nici mai
mult nici mai putin. "Fiti desavarsitii!" Am incredere cand iti spun: "dragul meu" ca tu stii ce zic si in taina imi raspunzi exact,
masura pe masura. Chiar de nu mi-o poti arata, te cred, si tot asa sa ma crezi si tu pe mine, ca, nestiind pana unde sa-ti arat
cum si ce sunt, tu sa fii insa incredintat cat de desavarsit eu am pentru tine dragostea lui Dumnezeu, marea Lui gingasie; sa
invatati din ea daca puteti, si asa sa ma tineti minte. Maine, poate nu ne mai vedem. Sa zic acum mai departe si eu: sa ma
razbunati in ceea ce n-am putut, dar voi ati simtit ca v-as fi spus.

Va dati seama ce minunat e sa pot vorbi cu voi, in "halul" acesta de desavarsit simt al increderii? In adancul Tainei in care este
doamna, sa se poata bucura de simtirea mea; sa-i razbun canonul pe care si l-a purtat, de a fi mereu cu masurile grijii de a nu
depasi binele.

Copilasi! Nu stiti voi cat de scumpi va vede Dumnezeu, pe tine, si pe tine, si pe toti. De o viata urmaresc taina ochiului lui
Dumnezeu, in toate zilele oprindu-ma pe cuvintele Lui din Evanghelie si citindu-I dragostea. S-a acumulat asa un dor in mine, de
a-i ingramadi pe toti ca-ntr-o traista si a pune capul acolo, ca pe o perina.

Iertati-ma, dar sa stiti ca nu mi-am pierdut nici mintea, nici masurile. In mod sigur, Hristos ar vrea sa-ti foloseasca sufletul si sa
faca din el dragostea Lui. Disciplina Lui este de a face totul, nu Pana undeva anume. Nu aveti voi, fiecare in parte, un anume dor
secret de a da tot, absolut tot, cauzei lui Dumnezeu? Sta ascuns, inca nedisciplinat complet, acest dor de a-L bucura pe Hristos,
asa cum L-a bucurat Maria Magdalena cand a vazut-o cum il cauta, chiar si mort fiind El. Mantuitorul stia cat L-a inteles de bine si
a raspuns dorului ei: "Maria, Ma cauti? Iata sunt"!

Va chem si eu pe nume, la fel, pe fiecare la rand, asa cum sunteti acum, ca intr-un pluton gata de a porni la atac impotriva raului
din lumea aceasta. Fiecare se chinuie cu firea lui ca sa poata asculta de Hristos, si eu va citesc pe toti si imi e atat de drag de voi,
atat de drag.

Parintele Miron Mihailescu

Moartea este infranta

Sfarsitul veacurilor potrivit Parintilor Bisericii

Crestinul este un om care asteapta. Domnul ne spune in Evanghelie: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse;
si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapanul lor cand se va intoarce de la nunta, ca, venind si batand, indata sa-i
deschida." (Luca 12, 35-36)

Putine texte ne reveleaza atat de clar sensul si orientarea profunda a vietii crestine. Scopul creatiei este indumnezeirea omului si
a universului. intreaga iconomie a mantuirii, opera mantuitoare a lui Hristos, actiunea sfintitoare a Sfantului Duh au ca finalitate
sa readuca omenirea cazuta la scopul pentru care a fost creata, la desavarsirea indumnezeirii. Prin cea de-a doua venire a lui
Hristos, asteptam sa se realizeze infaptuirea deplina a acestui plan al lui Dumnezeu, cand iconomia mantuirii va atinge implinirea
sa ultima.

Daca vrem sa regasim un crestinism viu, care sa fie pentru noi un permanent izvor de bucurie si de ravna duhovniceasca, trebuie
sa reasezam in centrul vietii noastre crestine dorinta nerabdatoare si certitudinea slavitei veniri a Domnului, aceasta dorinta si
aceasta credinta care insufleteau primele generatii crestine. "Si duhul si mireasa zic: Vino! si cel ce aude sa zica: Vino!. Si cel
insetat sa vina, cel ce voieste sa ia in dar apa vietii" (Apocalipsa 22, 17).

Esenta mesajului crestin, "veseta cea buna" a mantuirii, este prevestirea invierii, a revarsarii vietii noi si nemuritoare in lumea
noastra supusa suferintei si mortii din cauza pacatului omului. Revarsarea vietii adevarate s-a realizat in mod fundamental in
invierea lui Hristos, in trecerea Sa pascala de la moarte la viata.

Deja moartea este infranta, deja viata a biruit. Dar trebuie ca fiecare dintre noi, de-a lungul intregii noastre vieti si Biserica de-a
lungul intregii sale istorii, sa facem aceasta trecere sa fie a noastra, sa o retraim cu Hristos -sau mai degraba ca Hristos sa o
retraiasca in noi -aducand consimtamantul libertatii noastre la opera harului dumnezeiesc. Parusia lui Hristos, slavita Sa venire la
sfarsitul veacurilor, va face cunoscut ceea ce era latent cuprins in invierea lui Hristos din ziua Pastilor, incat tot Trupul Sau, care
este Biserica, sa fie partas la biruinta Sa definitiva asupra pacatului, a suferintei si a mortii. Aceasta este nadejdea Bisericii si
credinta Sa fundamentala.

Asteptarea mortilor

Asupra acestui aspect, gandirea Parintilor Bisericii se deosebea de ceea ce a devenit pozitia comuna in crestinismul occidental
incepand din Evul Mediu, cand accentul se indreapta spre scopurile ultime ale individului; se considera ca destinul vesnic al
fiecaruia este definitiv stabilit in momentul mortii: sfintii merg direct in rai, pacatosii nepocaiti merg in iad, iar cei care mai au
pacate de ispasit merg in purgatoriu pentru un timp mai mult sau mai putin indelungat, dar mantuirea lor finala este asigurata.
invierea cea de pe urma nu va aduce decat o completare accidentala la fericirea deja deplina a celor alesi, sau la pedeapsa celor
osanditi.

Judecata de Apoi nu va face decat sa consfinteasca sentinta deja definitiv pronuntata "la judecata particulara" din momentul
mortii. Din acel moment, importanta acordata Parusiei ca termen al istoriei, tensiunea eshatologica in viata crestinului ca si in
viata Bisericii, este extrem de redusa.

Dupa invatatura Parintilor Bisericii, numai la Parusie oamenii vor intra in destinul lor definitiv si soarta finala a multora nu va fi
stabilita decat la judcata de Apoi. Pana la invierea cea de pe urma, sfintii insisi, cu toate ca sunt aproape de Hristos, sunt intr-o
stare de asteptare.

Modul in care Biserica primara intelegea situatia diverselor categorii de adormiti in asteptarea Parusiei s-ar putea rezuma astfel:
mai intai, gandirea crestina este absolut unanima in a afirma ca existenta noastra pe pamant este unica. Credinta crestina este
ireconciliabila cu orice idee de vieti succesive si de reincarnare. Acestea sunt concepte care se regasesc adesea in curente
filosofice sau religioase necrestine, mai ales de origine extrem orientala, insa ele sunt absolut straine crestinismului. Este o
certitudine fundamentala faptul ca viata pamanteasca este unica si ca destinul vesnic al omului se hotaraste in timpul acestei
existente pamantesti.

Viata dupa moarte

Dupa moarte, sufletul ramane la fel de viu, la fel de constient, la fel de activ ca si in timpul vietii pamantesti, desi intr-un mod
diferit. Dar el nu mai poate face nimic pentru propria mantuire. El nu mai poate intra in comuniune cu cei vii, fara voia lui
Dumnezeu, si toate formele de evocare magica a mortilor, de comunicare cu ei printr-un medium, si de spiritism au fost
intotdeauna condamnate atat de Cuvantul lui Dumnezeu in Vechiul Testament, cat si de constiinta crestina de-a lungul secolelor:
Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator sau ghicitor sau vrajitor sau
fermecator; nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii. Caci uraciune este inaintea
Domnului tot cel ce face acestea (Deuteronom 18, 10-l2).
In traditia ortodoxa, care se intemeiaza pe viziunile unor sfinti, se apreciaza ca in primele doua zile dupa moarte, sufletul mai
ramane inca pe pamant, parcurgand locurile pe unde a trait si de care a fost legat in timpul vietii sale pamantesti. incepand cu a
treia zi el trece prin ceea ce Parintii Bisericii numesc "vamile vazduhului". Aceste "vami" sunt reprezentate in vedeniile Sfantului
Antonie cel Mare pe care ni le povesteste Sfantul Atanasie:

"Asa, vrand sa manance odata si ridicandu-se sa se roage pe la ceasul al noualea, s-a simtit pe sine rapit cu mintea. Si cea ce-i
minunat e ca aflandu-se asa, s-a vazut pe sine ca ajuns in afara de sine si calauzit de multe fiinte prin vazduh. Apoi a simtit niste
vrajmasi amarnici si cumpliti stand in vazduh si voind sa-l impiedice sa treaca. Dar fiintelor care-l calauzeau, luptand impotriva
lor, aceia cereau sa li se dea voie sa afle daca Antonie nu le e supus lor prin ceva. Deci cerandu-i aceia socoteala de pacatele lui,
incepand de la nasterea lui, cei ce-l conduceau pe Antonie ii impiedicara spunandu-le: "Pacatele lui incepand de la nastere, le-a
sters Domnu, iar de cand s-a facut monah si s-a fagaduit lui Dumnezeu, poate sa dea socoteala". Atunci invinovatindu-l ei, dar
neputandu-l dovedi ca vinovat, i s-a facut calea sloboda si ne impiedicata. Apoi indata s-a vazut pe sine intorcandu-se in sinea sa
si fiind iarasi cu totul Antonie. Dar uitand de mancare, a ramas restul zilei si toata noaptea suspinand si rugandu-se. Caci
ramasese coplesit afland cu cati vrajmasi trebuie sa luptam si cate spaime are sa suporte cineva cand va avea sa treaca prin
vazduh. Si-si amintea ca aceasta e ceea ce a spus Apostolul: "Potrivit stapanitorului puterilor vazduhului" (Efeseni 2, 2). Caci in
aceasta sta puterea vrajmasului: in a se razboi si a incerca sa-i impiedice pe cei ce trec. Pentru aceasta si indeamna: "Luati toate
armele lui Dumnezeu, ca sa-i puteti sta impotriva in ziua cea rea (Efeseni 3, 13), ca vrajmasul "neavand sa spuna nimic rau
impotriva noastra, sa fie dat de rusine".

Astfel vorbind odata cu unii care venisera la el, despre starea sufletului si despre locul lui dupa plecarea de aici, in noaptea
urmatoare i-a grait cineva de sus care i-a spus: "Antonie, scoala-te, iesi si vezi". Iesind deci (caci stia de cine sa asculte) si
ridicandu-si privirea a vazut pe cineva foarte mare, slut si infricosator, stand in picioare si ajungand pana la nori; si pe unii urcand
ca inaripati. Si acela, intinzandu-si mainile, pe unii ii vedea impiedicati de el, iar pe altii zburand mai sus si, dupa ce treceau,
inaltandu-se fara grija. Pentru acestia uriasul scrasnea din dinti; iar de cei ce cadeau se bucura. Si indata s-a facut un glas catre
Antonie: "intelege ceea ce vezi!". Si deschizandu-i-se mintea, a inteles ca aceasta e trecerea sufletelor; iar uriasul care sta in cale
este vrajmasul care-i pizmuieste pe cei credinciosi si pe cei vinovati si deci supusi lui ii prinde si-i impiedica sa treaca, iar pe cei ce
n-au ascultat de el nu-i poate opri si deci trec peste el.

Vazand-o si aceasta si amintindu-si de ea, se lupta si mai mult sa inainteze spre cele dinainte, in fiecare zi, in timpul celor 40 de
zile care preceda atribuirea a ceea ce va fi pentru suflet sederea sa provizorie pana la Parusie, diavolii prezinta tot ce acesta a
putut comite ca pacate in timpul vietii sale pamantesti; singurul sau recurs este atunci cainta pe care a manifestat-o pentru
pacatele care-i sunt reprosate, faptele bune pe care le-a facut de-a lungul vietii sale pamantesti si mjlocirea Bisericii si a sfintilor.
Rugaciunea pentru morti capata astfel din momentul mortii lor o mare importanta; ea protejeaza sufletul si il apara de incercarile
demonilor.

Locul de verdeata si de odihna

Daca sufletul trece victorios vamile vazduhului, daca diavolii nu gasesc in el nimic ce ar putea revendica, el este apoi introdus de
catre ingeri in rai sau in sanul lui Avraam, in acest "loc de verdeata si de odihna de unde a fugit toata durerea, intristarea si
suspinarea", unde sufletul se bucura in compania sfintilor cu o bucurie negraita.

Intr-un foarte frumos articol pe care l-a consacrat "fericirii vesnice in Orientul crestin", Myrrha Lot Borodine rezuma invatatura
traditiei patristice asupra acestei sederi a fericitilor astfel: Odihna vesnica: preafericita odihna.

Expresie consacrata de Biserica, prezentata ca urare suprema pentru cei " adormiti in Domnul", pentru aceste destine postume
care nu mai au forma in ochii nostri. Expresie pe care trebuie s-o intelegem mai intai in sensul de incetare a oricarei activitati
externe in despartirea de trup. Imaginea atat de familiara a somnului, apropiat - in aparenta - de moarte, poate da loc confuziei
si poate trada o realitate altminteri singulara si profunda. Ar trebui sa recunoastem mai degraba aici, aceasta stare de calm
mental, numita de greci apatheia, sau impasibilitate perfecta, imitand impasibilitatea dumnezeiasca.

Dupa Sfantul Maxim care reia, rectificandu-l, idealul alexandrinilor, este vorba aici despre o lipsa totala de neliniste, de ganduri, o
stabilitate permanenta a sufletului ce nu mai aspira la schimbare. O liniste senina, "marea liniste" (Sfantul Ambrozie) impacand
fiinta simplificata, redusa la insasi esenta sa, cu oprirea sau linistirea puterilor. Oaza a pacii, mai presus de orice pace, cea pe
care lumea nu o poate da, destindere si odihna in patria Mangaierii; slavita odihna ce va sa vina (Sfantul Ambrozie).

Iata starea preafericita a primei invieri. Aceasta odihna vesnica, odihna ce nu exclude nici constiinta, nici viata interioara,
imanenta pentru acest nou mod existential, este o stare eminamente contemplativa, al carei simbol ramane inima. Scriptura o
aseamana cu odihna lui Dumnezeu din Cartea Facerii Dupa modelul sau intr-adevar, Creatorul a instituit odinioara sabatul din
Israel, prototip al sabatului din rai.
Autorul Epistolei catre Evrei, reluand antica amenintare a Domnului maniat de neamul necredincios: "Nu vor intra intru odihna
Mea" (Psalmul 94, 12) adauga de indata: "Drept aceea, s-a lasat alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu. Cine a intrat
in odihna lui Dumnezeu s-a odihnit si el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale" (Evrei 4, 9-l0).

Comparatie luminoasa, pe care o regasim in admirabila slujba ortodoxa din sambata Patimilor, acest "sabat al sabaturilor" in care
Hristos in mormant a intrat in odihna binecuvantata a triduum-ului incheind lucrarea Sa mantuitoare. Si iata stralucitul cuvant
final din Apocalipsa: "Da graieste Duhul, odihneasca-se (sfintii) de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei" (Apocalipsa 14, 13).
Cuvant care inseamna sfirsitul oricarei munci ca pedeapsa sau robie. Si, visonul curat cu care va fi invesmantata Biserica
triumfatoare sunt faptele cele drepte ale sfiitilor (Apocalipsa 19, 8).

Asemeni crinilor din Evanghelii care nu tes, nici nu torc, sufletele celor adormiti infloresc, inmiresmate mai mult decat toate
aromatele de virtutile lor. Ele infloresc in libertatea paradisiaca in unire cu Hristos care le poarta in El. Este armonia cea fericita,
acordul de impacare, lipsa de tulburare a odihnei vesnice, acest ultim calificativ implicand o alta optica asupra timpului,
incompatibila cu a noastra: durata fara durata, sau fara succesiune de stari. Liniste care presupune acel "a nu putea sa
pacatuiesti" al desavarsirii atinse prin asemanare. Perfectiunea vointei si a puterii; infinit superioara celei a stramosilor Adam si
Eva inainte de cadere, inca in devenire. Si cu ea, va fi ofranda totala a iubirii pe care nimic nu o tulbura, agapa dumnezeiasca si
bucuria vesnica de " a se indeletnici cu Dumnezeu" pe care o cunosc si o gusta pe deplin doar cei care, zamislind si aducand
rodul lor pamantesc, se patrund de linistea darurilor ceresti. Asemeni sotiei din Cantarea Cantarilor, sufletul linistit face sa se
auda marturisirea tainica a privegherii sale: "Eu dorm dar inima mea vegheaza" (5, 2). Somn tainic al micii invieri".

Intre sfinti si lumea celor vii nici o comunicare "naturala" sau de tip "spiritist" nu poate fi stabilita legitim (cf. supra). Dar intre
acesti alesi ai lui Dumnezeu si Biserica pamanteasca exista un alt mod de comunicare, pur duhovnicesc, dar nu mai putin real. In
rugaciune putem sa ne adresam lor; ei pot sa ne asiste in mod constant. Intre Liturghia cereasca pe care ei o savarsesc cu ingerii
si liturghiile noastre pamantesti exista o intrepatrundere tainica pe care o evoca mozaicurile si frescele din Bisericile noastre.

Dar oricare ar fi fericirea de care se bucura sfintii, ei sunt inca sub semnul asteptarii. Fericiea lor nu va fi desavarsita decat in ziua
intoarcerii lui Hristos si a invierii finale. Cat despre pacatosii care nu au putut trece victoriosi proba "vamilor vazduhului" deoarece
cainta lor nu a fost suficienta si faptele lor bune au fost prea putine, ei merg intr-un loc de suferinta unde sunt chinuiti de diavoli.
Dar si aici viziunea Parintilor Bisericii difera de cea care a predominat in Occident in Evul Mediu.

Hadesul

In primul rand aceasta suferinta nu are un caracter de ispasire si de "satisfactie" penala temporara. Defunctul nu mai poate face
nimic pentru sine insusi si suferinta sa nu poate contribui in nici un fel la eliberarea sa. El nu este condamnat la o pedeapsa mai
mult sau mai putin lunga, la capatul careia va fi in mod sigur salvat. El nu este in purgatoriu, ci in Hades, in iad, si chinul sau,
prin efortul propriu, nu poate lua sfarsit.

Dar, in al doilea rand, aceasta suferinta nu are in mod necesar un caracter definitiv. In acest sens, gandirea comuna a Bisericii
primare considera ca inaintea Judecatii de Apoi cei osanditi pot fi iertati (cu exceptia celor care au comis greseli de o extrema
gravitate si au murit in impenitenta finala: ucigasi, apostati, eretici, adulteri, desfranati); dar asta numai datorita rugaciunilor
membrilor Bisericii pamantesti.

De aceea, rugaciunea pentru cei morti capata in constiinta Bisericii primare si a Bisericii Ortodoxe de astazi o importanta extrema:
nu este vorba doar de a ne ruga pentru ca "sederea lor in purgatoriu" sa fie scurtata, ci pentru ca ei sa fie eliberati de iadul cel
vesnic. Toate liturghiile vechi ale Bisericii o atesta, inclusiv liturghia romana, asa cum a fost in vigoare pana la o data recenta:
niciodata in rugaciunea sa pentru morti, Biserica n-a cerut "eliberarea sufletelor din purgatoriu"; toate formulele liturgice ii cer lui
Dumezeu sa fie milostiv la judecata Sa si sa-l scape pe cel mort de moartea vesnica. Biserica se roaga pe de-o parte ca mortii sa
fie ocrotiti de mila lui Dumnezeu in timpul trecerii lor prin "vamile vazduhului" si sa ajunga in rai si, pe de alta parte, daca sunt
deja osanditi, ca Dumnezeu sa-i mantuiasca in milostivirea Sa.

Purgatoriul

Doctrina occidentala despre purgatoriu, niciodata acceptata de Biserica Ortodoxa, are o istorie destul de complexa. In epoca
Fericitului Augustin, unii, influentati de docrina lui Origen despre apocatastaza (sau restaurarea universala la sfarsitul veacurilor),
negau vesnicia iadului si invatau despre mantuirea finala a tuturor, chiar si a demonilor, insa aceasta mantuire s-ar obtine,
potrivit lor, doar la capatul unei curatiri prin foc, care ar putea dura secole. Altii credeau ca in urma acestei curatiri prin foc vor fi
mantuiti cel putin toti cei botezati, chiar daca au comis pacate de gravitate extrema.

Fericitul Augustin s-a opus acestei invataturi, in mod evident contrara gandirii comune a Bisericii. El a admis ca printre dreptii care
sunt primiti in sanul lui Avraam dupa moarte, unii au comis pacate usoare pentru care nu s-au curatit destul in timpul vietii lor.
Aceste pacate nu i-au impiedicat sa intre in fericire; dar ei trebuiau sa fie purificati inainte de invierea finala prin iezerul focului
Judecatii, iezer pe care il vedem adesea reprezentat in icoanele Judecatii de Apoi, care ii duce pe cei osanditi in iad, dar ii curata
pe cei drepti de murdaria pacatelor usoare. in unele dintre aceste scrieri, Fericitul Augustin emite ipoteza ca aceasta curatire prin
foc s-ar putea situa intre moarte si Judecata si nu doar in timpul acesteia. Dar el nu-si va prezenta ideile decat ca ipoteze, in cea
de a doua jumatate a secolului al VI-lea, doctrina eshatologica a Bisericii din Occident cunoaste o cotitura decisiva o data cu
invatatura Sfantului Grigorie cel Mare.

Conform acestuia, imediat dupa moarte, sfintii si dreptii care au facut o pocainta suficienta pentru pacatele lor, se bucura de
fericirea deplina. Pacatosii vinovati de pacate grave, de care nu s-au pocait, sunt osanditi definitiv in focul cel vesnic, imediat
dupa moarte, fara ca rugaciunea Bisericii sa poata obtine eliberarea lor.

Dimpotriva, credinciosii care mor cu pacate "usoare", "venale" sunt asigurati din momentul mortii lor ca vor ajunge intr-o zi la
fericire, dar trebuie sa fie mai intai purificati prin focul din purgatoriu.

Pentru Sfantul Grigorie, purgatoriul nu este un loc, ci un foc care curata suflete a caror mantuire este de altfel sigura. Rolul
rugaciunii Bisericii pentru morti este sa scurteze timpul curatirii. Acestei invataturi i s-au adus precizari, un secol mai tarziu, in
Spania, de catre Sfantul Isidor de Sevilla, si in Anglia, de catre Bede Venerabilul. Pentru ei, focul purificator are - dupa cum invata
Sfantul Grigorie cel Mare - rolul de a-i curati pe credinciosii morti, de pacatele venale de care nu s-au pocait; dar pe de alta parte,
are o functie de ispasire penala; dupa ei, o pedeapsa ramane de achitat dupa moarte daca nu a fost achitata in timpul vietii,
pentru pacatele grave de care ne-am cait si care au fost iertate.

Apare astfel notiunea unei pedepse datorate pacatului, distincta de pacatul insusi si care trebuie ispasita chiar si atunci cand
pacatul a fost iertat. Se observa aici o categorie noua, cea de "satisfactie penala", categorie ce va caracteriza teologia latina
medievala. Aceasta nu doar ca modifica vechea conceptia privind soarta sufletului dupa moarte, si a rugaciunii pentru morti, dar
ea influenteaza si doctrina latina despre lucrarea mantuitoare a lui Hristos. La sinodul de la Florenta, Sfantul Marcu din Efes se
opune doctrinei purgatoriului, in numele traditiei vechi a Bisericii, dar fara a putea sa se faca inteles, atat de diferite devenisera
mentalitatile.

Intoarcerea lui Hristos la sfarsitul veacurilor

Obiectul asteptarii arzatoare a Bisericii, a celor vii si a celor morti (care de asemenea sunt vii) este intoarcerea lui Hristos.
Sfarsitul veacurilor nu trebuie conceput de crestin ca o catastrofa de speriat, ci ca o biruinta finala a binelui asupra raului, a lui
Dumnezeu si a imparatiei Sale asupra lui Satan si a slujitorilor sai. Parusia este raspunsul crestin la problema raului. Ea va fi
implinirea definitiva a tainei Pastilor, ultima trecere de la suferintele pamantesti (iar cele ale vremurilor din urma, "marele chin"
eshatologic, vor fi si mai mari pentru Biserica) la bucuria luminoasa a invierii.

In aceasta perspectiva trebuie sa avem in vedere Judecata de Apoi. Ca toate Judecatile dumnezeiesti din Biblie, ea va fi in esenta
un act de eliberare si de mantuire. Cei care vor fi condamnati sunt cei care se vor fi identificat de buna voie cu puterile raului, in
opozitie cu puterea lui Dumnezeu, cu planul sau de mantuire si de fericire nesfarsita pentru creaturile sale.

Infrangerii lor definitive, se opune victoria tuturor celor care vor fi acceptat sa fie mantuiti, sa fie iubiti si sa-L iubeasca pe Cel
care i-a iubit: Sa cautam, deci, in primul rand, sa avem in noi semnul si pecetea Domnului. Pentru ca in vremea judecatii, atunci
cand se va face separarea oamenilor de catre Dumnezeu (Romani 11, 22), cand toate neamurile pamantului provenite din spita
lui Adam se vor aduna, iar pastorul va chema turma sa, atunci toti cati vor avea semnul, vor cunoaste pe pastorul lor, iar pastorul
va cunoaste pe cei ce au pecetea Sa si ii va aduna dintre toate neamurile.

Acestia vor auzi glasul Lui si il vor urma pe El (cf. Ioan 10, 27). Lumea va fi impartita in doua turme: o turma intunecata va
merge in focul cel vesnic si alta luminoasa va merge catre odihna cea cereasca. Pentru ca lucrul pe care-l avem acum in suflete,
atunci se va descoperi, va lumina si va imbraca intru slava trupurile noastre.

Dupa cum in timpul lunii Aprilie, radacinile ingropate in pamant odraslesc si dau la iveala frunze, flori si fructe - si se fac vadite
atat radacinile cele bune, cat si cele care dau spini - asa va fi si in ziua aceea: faptele pe care le-a savarsit fiecare cu trupul sau
se vor vadi si se vor arata atat cele bune cat si cele rele. Atunci va avea loc judecata si deplina rasplatire?

Milenarismul

Ideea conform careia o domnie pamantesca a lui Hristos timp de o mie de ani ar preceda Judecata de Apoi si instaurarea noii
creatii provine din apocalipsele grecesti necanonice. Ea se regaseste in Apocalipsa ioaneica: Si am vazut un inger, pogorandu-se
din cer, avand cheia Adancului si un lant mare in mana lui. Si a prins pe balaur, sarpele cel vechi, care este diavolul si satana si l-
a legat pe mii de ani. Si am vazut tronuri si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati
pentru marturia lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu. Si ei au inviat si au imparatit cu Hristos mii de ani. Si catre sfarsitul
miilor de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui si va iesi sa amageasca neamurile care sunt in cele patru unghiuri ale
pamantului, pe Gog si pe Magog. Si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita. Dar s-a pogorat foc din cer si i-a mistuit
(Apocalipsa 20,1-9).

Domnia pamanteasca a lui Hristos printre dreptii inviati a fost inteleasa in sens literal in anumite medii crestine de-a lungul
primelor trei secole, mai ales printre iudeo-crestinii din Asia Mica. Milenarismul a fost astfel propovaduit de catre Papias, de catre
Sfantul Irineu de Lyon sau de catre Sfantul Metodiu de Olimp.

Insa aceasta doctrina a fost unanim respinsa incepand din secolul al IV-lea de traditia Bisericii care a recunoscut ca fragmentul
citat din Apocalipsa trebuie inteles intr-un sens simbolic.

Doua interpretari, mai ales, au fost retinute de exegetii Apocalipsei: fie acesti o mie de ani reprezinta timpul Bisericii care trebuie
sa se scurga intre prabusirea paganismului roman persecutor (desemnat ca fiind ruina Babilonului in capitolul 18 din Apocalipsa)
si marea incercare ce va preceda Parusia; fie simbolizeaza intreaga perioada care s-ar intinde de la invierea lui Hristos la Parusie.

Apocatastaza

"Apocatastaza" este un termen grecesc ce semnifica restaurarea unei stari anterioare, intoarcerea la o situatie originara. Aplicat la
eshatologia crestina, el exprima o teorie conform careia la sfarsitul veacurilor intregul univers creat va fi restabilit in armonia sa
originara si toti vor fi mantuiti, chiar si cei osanditi si demonii.

Aceasta conceptie este legata de viziunea "mitica" a cosmosului elaborata de Origen (185 - 254). El credea ca la origine
Dumnezeu a creat un univers compus din fiinte pur spirituale; folosindu-se rau de libertatea lor, toti - in afara de sufletul lui
Hristos - ar fi cazut mai mult sau mai putin grav, ar fi fost imbracati in trupuri mai mult sau mai putin "greoaie" si ar fi devenit
asfel ingeri, oameni sau demoni. La sfarsitul veacurilor, dupa curatiri succesive, toti ar reveni la starea primordiala si ar forma din
nou henada originara, adica unitatea initiala a creaturilor spirituale.

Aceasta conceptie a mantuirii universale, care neaga vesnicia iadului, subestimeaza totodata taina de nepatruns a iubirii lui
Dumnezeu si taina persoanei umane si a libertatii sale, care transced toate conceptiile sau sentimentele noastre.

Iubirea de Dumnezeu presupune un respect total fata de creaturile Sale, mergand pana la o "neputinta deliberata" in fata
eventualului refuz al libertatii lor. Textele Scripturii ne obliga sa mentinem cele doua afirmatii antinomice, cea a victoriei depline a
lui Dumnezeu asupra raului la sfarsitul veacurilor, si a posibilitatii osandei vesnice, ultima neputand fi decat opusul celei dintai.

Aici se cuvine doar tacerea intelectului in fata tainei. De aceea, doctrina apocatastazei, acceptata de catre Sfantul Grigorie al
Nyssei si mai tarziu de catre marii mistici sirieni Isaac de Ninive si Iosif Hazzaya, a fost condamnata in anul 553 de catre Sinodul
V ecumenic impreuna cu un anumit numar de elemente ale doctrinei lui Origen, transformata in sistem de discipoli tardivi.
Respingerea afirmatiei mantuirii universale de catre traditia ortodoxa nu interzice evident mijlocirea staruitoare pentru mantuirea
tuturor si speranta in convertirea lor finala.

Epectaza

O intrebare mai poate fi pusa cu privire la fericirea vesnica a celor alesi: aceasta trebuie conceputa ca o contemplare nemiscata si
indestulatoare sau ea poate presupune o crestere, o descoperire mereu reinnoita a unei Realitati nesfarsite?

Unul dintre aspectele cele mai originale ale gandirii Sfantului Grigorie de Nyssa este doctrina sa privind epectaza, conform careia
indumnezeirea omului, aici pe pamant si in vesnicie, presupune un progres si o tensiune fara sfarsit, pe care o ilustreaza
imaginea alergatorului din Epistola catre Filipeni 3, 14: "Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte
(epecteinomenos, de unde termenul de "epectaza") alerg la tinta".

Asa cum explica Jean Danielou, unul din cei mai buni cunoscatori ai marelui Capadocian: exista in acelasi timp pentru suflet un
aspect de stabilitate, de posesie, care este participarea lui la Dumnezeu si, pe de alta parte, un aspect de miscare care este
indepartarea mereu infinita de ceea ce sufletul are de la Dumnezeu si de ceea ce este Dumnezeu.

Viata duhovniceasca este astfel o transformare (devenire) a sufletului in Iisus Hristos sub forma unei ravne tot mai mari, setea de
Dumnezeu sporind pe masura ce acesta este mai mult impartasit, si a unei statornicii crescande, sufletul unindu-se si intarindu-se
tot mai mult in Dumnezeu.
Fara a retine ideea unei sporiri in fericire, numerosi autori ai perioadei patristice - mai ales Sfantul Maxim Marturisitorul - au
folosit tema dorintei, a setei neastamparate chiar in interiorul vederii lui Dumnezeu, pentru a exprima vesnica noutate a bucuriei
celor alesi. Ecoul acestui fapt se regaseste in Occident la Grigorie cel Mare. Era vorba pentru el de a impaca doua afirmatii
antinomice din Scriptura: spre care ingerii doresc sa priveasca (Petru 1, 12) si ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu,
Care este in ceruri (Matei 18, 10).

Daca vom compara cele doua afirmatii, vom constata ca ele nu se contrazic cu nimic, caci ingerii in acelasi timp il vad pe
Dumnezeu si doresc sa-L vada; ei il contempla si inseteaza sa-L contemple. Daca ar dori acest lucru fara sa se bucure de efectul
dorintei lor, aceasta dorinta sterila ar fi izvor de neliniste si nelinistea izvor de suferinta. Dar ingerii preafericiti sunt departe de
orice suferinta si neliniste pentru ca suferinta si fericirea sunt incompatibile.

Pentru a nu exista deci neliniste in dorinta lor, ei sunt indestulati, dorind mereu mai mult si pentru ca indestularea sa nu duca la
dezgust, ei doresc si, in acelasi timp, sunt indestulati. La fel va fi si pentru noi cand vom veni la Izvorul Vietii: vom simti cu
placere impreuna sete si indestulare.

Arhimandritul Placide Deseille

Grija de cei morti

Exista cateva lucruri despre om si eternitate pe care le inveti inca inainte sa fi aflat ca exista Dumnezeu: nasterea, casatoria si
moartea. Vii pe lume, ii cunosti pe ai tai, iti faci prieteni, iubesti, te casatoresti, dai nastere altei vieti, mor ai tai, iti mor prieteni,
iti duci viata mai departe, imbatranesti, te pregatesti de drum si apoi mori. Inevitabil. Mori, insa, ... de tot? Cum adica, de tot?!
Adica dispari cu totul, sau exista un suflet care traieste si dupa moartea trupului?

Noi, credinciosii, credem ca sufletul este vesnic si ca, dupa moartea trupului, acest suflet se infatiseaza la o prima judecata a lui
Dumnezeu, numita si judecata particulara, in care pacatele personale vor determina locul in care va ajunge sufletul pana la a
doua venire a Mantuitorului. Abia atunci va avea loc judecata definitiva, dupa ce atat cei vii, cat si cei morti din toate veacurile,
care vor invia, se vor prezenta in fata Domnului, la judecata de obste. Abia atunci sufletul va fi mantuit pentru eternitate sau
osandit vesnic, spune Biblia. Desigur, multi nu sunt de acord cu cele spuse mai sus si exista chiar si pretinsi crestini care cred ca
moartea omului inseamna in egala masura disparitia sa trupeasca si cea sufleteasca, dar nu despre acest lucru vorbim acum. Noi
admitem ca sufletul trece de judecata particulara si ca, in rai sau iad, el isi asteapta judecata de obste. Mai mult, stim ca Biserica
a randuit rugaciuni pentru cei raposati, dar mai stim si ca exista confesiuni si culte crestine care se opun acestor rugaciuni, pe
motiv ca cei vii nu au cum sa intervina pentru cei morti si ca ele nu sunt argumentate biblic.

Iata, asadar, intrebarile care apar in aceasta chestiune. Pot cei vii sa se roage pentru cei morti, sau acest lucru este o inventie
lumeasca fara baza in Sfanta Scriptura? Pot rugaciunile schimba ceva din starea sufletului dupa moarte? Au ritualurile pentru
raposati justificare sau in ele s-au amestecat si parti absurde, straine de invatatura Bisericii?

Conform Bibliei, cei vii pot si trebuie sa se roage pentru cei morti. Iata ce citim in Vechiul Testament, la II Macabei 12, 43-46: Si,
facand adunare de bani dupa numarul barbatilor care erau cu el, doua mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim, sa aduca
jertfa pentru pacat. Foarte bun si cuvios lucru pentru socotinta invierii mortilor! Ca de n-ar fi avut nadejde ca vor invia cei care
mai inainte au cazut, desert si de ras lucru ar fi a se ruga pentru cei morti. Si a vazut ca celor ce cu buna cucernicie au adormit,
foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfant si cucernic gand a fost ca a facut curatenie pentru cei morti, ca sa se slobozeasca
de pacat. La acest text se adauga toata invatatura Mantuitorului despre invierea mortilor si viata vesnica din Noul Testament,
precum si faptul ca toata aceasta invatatura este bazata pe iubire, care nu dispare o data cu moartea cuiva. Cele doua alaturate
arata limpede ca daca cei vii se roaga pentru cei morti, a caror judecata nu este inca definitiva, pacatele acestora pot fi
"slobozite".

Totusi, sa observam ca cei care respecta porunca biblica o fac deseori cu prea multa osardie, adaugand ritualurilor bisericesti
elemente straine, care vin din traditia populara si pe care - de multe ori - le aplica aproape fanatic. Astfel, pe langa slujba de
inmormantare si parastasurile randuite de Biserica, multi credinciosi fac tot felul de bizarerii, cum ar fi udarea din belsug a
mormantului, pentru ca raposatul sa nu sufere de sete! Iar daca nu reusesc, traiesc cu un imens sentiment de vinovatie, de ca si
cum cel plecat ar avea nevoie de apa din aceasta lume. Asemenea credinte primitive n-au nimic in comun cu ceea ce i se
intampla sufletului dupa moarte si sunt mostenite din folclorul pagan, in care se crede ca sufletul "neimpacat" prin diverse practici
va reveni pentru a se razbuna pe cei care nu-l cinstesc cum se cuvine.

Ar fi mult mai bine sa invete crestinii ceea ce spune Biserica, nu babele speriate de cine stie ce demoni din preistoria pagana, si
sa se roage pentru linistea si iertarea celor morti ai lor, nu pentru prostiile spuse printre ulucii gardului. Caci, dupa cum se spune
in Scriptura, cu adevarat desertaciune este tot omul ce traieste (Psalmi 37, 7). Abate ochii mei de la desertaciuni si ma invioreaza
in caile Tale! (Psalmi 68, 37). Cel ce umbla dupa desertaciune este om lipsit de minte. (Pilde 12, 11).
Cristian TABARA
Lumea credintei, anul II, nr 2(7)

Comentarii
Mircea Mihai (2008) Si aici sunt necesare numeroase precizari menite sa curee practica inmormantarii si a pomenirii mortilor, pentruca si aici abund un
amestec de practici pgne cu rnduiala cretina in astfel de momente. Preotii au un rol determinant in a explica si a insista chiar sa se procedeze asa si
nu altfel, sa nu lasam pe fantezia unor neaveniti cea ce biserica singura stie si trebuie sa faca!
Un calugar care a murit in urma cu 15 ani are corpul intact si a fost expus la o mica manastire din Agathonos, Grecia, fiind vizitat de
sute de curiosi, a transmis AFP. La inceputul lunii martie, corpul lui Vissarionas Korkoliakos, mort in 1991, la varsta de 83 de ani, a fost
exhumat si, cu aceasta ocazie, s-a observat ca se conservase foarte bine. Acest fapt a fost exploatat de Biserica Ortodoxa Greaca, care a
hotarat sa expuna corpul acestuia intr-un sicriu de sticla, astfel ca sute de credinciosi au venit in pelerinaj la manastire pentru a vedea
minunea. Capii bisericii au anuntat ca moastele vor fi expuse pana la o data necunoscuta, pentru a colecta de la vizitatori bani pentru familiile
sarace si pentru persoanele handicapate. "Acest fenomen este un semn ceresc, un mesaj pentru poporul nostru si pentru toate timpurile
noastre", au declarat membri ai Sfantului Sinod, care refuza, totusi, sa catalogheze evenimentul drept "miracol".

Aproape in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta omului nu se termina cu
moartea. Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se intemeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care
o au cei vii de a mentine, legatura spirituala cu mortii lor, de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din "lumea de dincolo",
prin felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru ier tarea pacatelor, prin
jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiti.

Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii, romanii s.a.) i s-a
adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare a riturilor si a ceremoniilor funebre principale
din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spalarea si imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, procesiunile
si bocetele, mesele sau ospetele funerare si pomenirile pentru cei morti. Faptul este deosebit de evident pentru unele din
popoarele mari ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil in arta
imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau cadavrele personajelor marcante, in
pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii.
Tot asa stau lucrurile cu grecii si romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul
familial al stramosilor ("Larii", "Manes" si "Penatii") au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala si stralucita
cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a vechilor cetati si state fondate de aceste
doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane.

Cultul mortilor in Vechiul Testament

Si la evreii din epoca veche credinta in nemurirea sufletului si cultul mortilor au jucat un rol de seama. Cu toate ca textele cartilor
sfinte ale Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare in aceasta privinta, ele ofera, totusi, suficiente dovezi despre grija pe care
poporul ales a avut-o pentru mortii sai, prin pomenirea cu respect a numelor celor decedati (indeosebi a patriarhilor, a dreptilor si
a proorocilor), prin rugaciunile si jertfele aduse pentru ei in diferite imprejurari s.a.

Astfel, din cartea Judecatori (XI, 40) putem observa ca la evrei in epoca Judecatorilor era curent uzul ca amintirea mortilor ilustri
sa fie plansa patru zile pe an. Traditia aceasta s-a pastrat, de altfel, pana astazi la evrei, care rostesc rugaciuni pentru cei morti
de patru ori pe an : in ziua Impacarii (Ispasirii, Iomki-pur), la Pasti, la Cincizecime si la sarbatoarea Corturilor (15-22 luna a
saptea). In cartea Tobit (IV, 17) si in profetia lui Ieremia (XVI, 7) se arata ca vechii evrei faceau ospete funerare si pomeni de
paine si de vin la locurile de inmormantare ale mortilor. Este clasic apoi textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), in care citim ca
Iuda Macabeul a strans bani si i-a trimis la templul din Ierusalim ca sa se aduca jertfe pentru iertarea pacatelor eroilor morti pe
campul de lupta.

Din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, rostita de Mantuitorul (Luca XVI, 22), se vede ca, in epoca aceea, conationalii
Mantuitorului credeau in existenta unui loc de chinuri si de pedeapsa (iad) si a unui loc de odihna si fericire (raiul, sanul lui
Avraam), in care merg sufletele celor morti, dupa faptele pe care le-a savarsit fiecare in viata pamanteasca.

Zilele pentru pomenirea generala a mortilor din cursul anului bisericesc ortodox

Biserica Ortodoxa a consacrat pentru pomenirea generala a mortilor o zi liturgica pe saptamana, si anume sambata. In slujba
Miezonopticii de sambata, in Ceaslov, sunt prezente cantari si rugaciuni speciale, in care ne rugam si mijlocim pentru morti, iar in
Octoih, cantarile pentru sambata, de la toate cele opt glasuri, care se combina cu cele ale sfintilor din Mineie, sunt in marea lor
majoritate consacrate pomenirii mortilor si mijlocirii pentru ei.
Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt consacrate in chip special, in toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale
a mortilor, prin cantari si rugaciuni inscrise in randuiala de slujba din cartile liturgice respective (Triod si Penticostal), si anume :

a) Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (a infricosatoarei Judecati) si

b) Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).

Ambele zile poarta in popor si denumirea de Mosii (cea dintai : Mosii de iarna, cealalta Mosii de vara), pentru ca in ele facem
pomenire pentru parintii, mosii si stramosii nostri cei adormiti.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a
randuit sa se faca pomenire de a doua venire a Domnului si de Infricosatoarea Judecata, care ii va urma si la care ne vom infatisa
cu totii. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiului Testament au adormit fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat,
iar multi dintre crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti
acestia.

In Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor sau "Mosii" de vara), Biserica face din nou pomenirea
generala a mortilor, rugandu-se pentru ei, prin rugaciunile si cantarile inscrise in slujba zilei din Penticostar, pentru ca si ei sa se
bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare este praznuita in duminica urmatoare.

Biserica Ortodoxa, consacrand aceasta sambata pomenirii generale a mortilor, n-a facut altceva decat sa crestineze stravechea
sarbatoare pagana de vara, numita Parentalia, prin care romanii isi pomeneau si cinsteau pe mortii (parintii) lor (parentes, de
unde Parentalia).

In pietatea populara s-au statornicit in timpul mai nou - indeosebi in Biserica romaneasca si in cea ruseasca - si alte zile decat
sambata , din care unele cu data fixa, altele cu data variabila pentru pomeniri ale mortilor.

Astfel, in Biserica rusa se indatineaza o astfel de pomenire in ziua de 6 august, cand, fiind sarbatoarea Schimbarii la fata a
Domnului, Biserica se roaga ca si cei morti sa se impartaseasca de lumina dumnezeiasca a Taborului.

In Biserica ruseasca se practica, din timpuri mai vechi, o pomenire generala a mortilor, cunoscuta sub denumirea populara de
Pastile Blajinilor, adica Pastile Fericitilor sau al mortilor, care are loc marti dupa Duminica Tomii. Practica aceasta, care pare de
origine foarte veche, a ajuns si in partea de rasarit a tarii noastre (Moldova), ba chiar si in unele regiuni din Ardeal si Banat, unde
Pastile Blajinilor se mai numesc si Mosii de Pasti, si se serbeaza fie luni dupa Duminica Tomii, fie in Duminica Tomii (in Banat), fie
chiar luni in Saptamana Luminata sau in alte zile din aceasta saptamana.

In Biserica romaneasca se face pomenirea generala a eroilor, adica a tuturor celor morti pe campurile de lupta, in Joia inaltarii
Domnului, pentru ca si sufletele celor care s-au jertfit sa se inalte, cu Domnul, in slava cereasca.

In Biserica Romano-Catolica pomenirea generala a mortilor se face, aproximativ din sec. XI, in ziua de 2 noiembrie.

Cultul mortilor in antichitatea crestina

In crestinism, rolul acordat sufletului in invatatura de credinta si in viata religioasa, precum si frumoasa doctrina eshatologica,
intemeiata pe invatatura divina a Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, doctrina superioara tuturor celorlalte religii, au facut ca grija
pentru cei morti sa devina una dintre componentele de frunte ale pietatii crestine si sa se exprime in forme din ce in ce mai
bogate, mai variate si mai pline de sensuri religioase superioare.

Adancind credinta generala si straveche in nemurirea sufletului, accentuand si facand mai explicita credinta in existenta unei
judecati universale, careia ii sunt supuse toate sufletele dupa moarte (credinta pe care o aveau, in forme mai putin lamurite, si
alte popoare ale antichitatii), religia crestina micsoreaza, mai mult decat oricare alta, spaima de moarte. Moartea nu mai este
pentru primii crestini nici trecerea in neantul (nefiinta) Nirvanei budiste, nici locul de groaza si de intuneric in care ratacesc fara
odihna umbrele sau fantomele mortilor, ca in tartarul pagan evocat in Dialogurile lui Lucian sau in Purgatoriul si Infernul lui
Dante, nici macar seolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea intr-o existenta superioara, in care sufletul credinciosului
isi gaseste linistea si fericirea eterna in nemijlocita apropiere de Hristos, Cel inviat din morti, pe Care L-a adorat in viata.

Moartea este primita de crestini cu liniste si fara teama, caci ea este pentru ei "mutare de la cele mai triste la cele mai bune si
vesele, este odihna si bucurie".

Aceasta conceptie despre moarte micsoreaza distanta sau prapastia de netrecut dintre viata si moarte, dintre lumea celor vii si a
celor morti.
Credinta in eficacitatea rugaciunilor de mijlocire pentru cei morti era atat de puternica in primele comunitati crestine, incat unii
crestini se botezau pentru mortii lor, socotind ca fapta lor suplinea lipsa botezului crestin la rudele, prietenii sau cunoscutii lor,
care nu apucasera sa-l primeasca in viata (Cor. XV, 29).

Biserica crestina a condamnat si a combatut, de la inceput, practicile pagane si iudaice, care priveau atingerea de trupurile morti -
lor ca o intinare ce trebuia curatita prin spalari rituale, recomandand, in locul acestora, rugaciunile si milostenia pentru cei morti si
favorizand astfel dezvoltarea, in sufletele crestinilor, a unor sentimente de apropiere si de intimitate familiara fata de cei morti.

Aceasta noua mentalitate si atitudine, specific crestina, se vede transpusa de timpuriu in riturile funerare crestine, in inscriptiile,
simbolurile si iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu caracter aproape exclusiv funerar, in cele mai vechi epitafe
crestine, in cele mai vechi rugaciuni crestine pentru morti care ni s-au pastrat, ca si in textele celor mai vechi liturghii crestine,
care cuprind in randuiala lor rugaciuni pentru cei raposati. Toate acestea pomenesc numele sau reprezinta chi purile unora dintre
patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise si Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon s.a.),
deveniti tipuri simbolice fata de care s-a manifestat bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu si care se bucura de fericirea raiului.
Aceste nume figureaza si in liturghiile iudaice de post, cuprinse in Misna, care se vor fi citit si la mormintele primilor crestini
(recrutati dintre evrei) si au inspirat pe primii artisti crestini ca sa le scrie in sculpturile de pe sarcofage, in picturile catacombelor.

Desigur, cu timpul, dupa modelul vechilor rugaciuni iudaice, s-au alcatuit si rostit rugaciuni de inspiratie crestina pentru morti,
cum sunt cele cunoscute sub denumirea de "orationes pseudocyprianae" de pe la sfarsitul secolului III sau in ceputul secolului IV,
sau rugaciunile de acest fel pe care le vom gasi mai tarziu in cele mai vechi evhologhii pastrate, ca Evhologhiul episco pului
Serapion (in Egipt), din sec. IV. Formulele de rugaciuni cuprinse in mai multe capitole din Epistola I catre Corinteni a Sfantului
Clement Romanul (cap, 9-12, 17-18), de pe la sfarsitul secolului I pot fi privite, dupa unii, ca intermediare intre vechile rugaciuni
iudaice si cele crestine de mai tarziu.

Rugaciuni pentru morti gasim de asemenea in textele celor mai vechi liturghii crestine care ni s-au pastrat, cum este aceea din
cartea VIII a Constitutiilor Apostolice, cap. 42 (comp. si cart. VI, 30). Asemenea rugaciuni, care se gasesc si in liturghia Sfantului
Iacob, in cea a Sfantului Marcu, in liturghia armeana si in toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi si care nu se deosebesc prea
mult de cele similare. Din liturghiile ortodoxe de azi, erau incadrate mai ales in partea finala a marii rugaciuni a Sfintei Jertfe,
parte numita diptice sau rugaciuni de mijlocire generala pentru vii si pentru morti.

Citirea stalpilor

Stim ca Mantuitorul Iisus Hristos, Care a murit si a inviat, introducand in rai pe talharul pocait pe cruce (Luca, 23, 43) si slobozind
pe cei drepti, cu Adam si Eva, din "inchisoarea" iadului, deschizandu-le raiul (I Petru, 3, 19 ; Evr., 2, 14-15 ; Col., 2, 15),
"stapaneste si peste cei morti si peste cei vii" (Rom., 14, 9) si "are toata puterea in cer si pe pamant" (Matei, 28, 18). El este cel
care "va judeca viii si mortii" (Fapte, 10, 42; Ioan, 5, 27-29; Matei, 25, 31-41). De aceea, atat Biserica cat si familia, in virtutea
dragostei si a credintei comune, sau a "comuniunii sfintilor", poarta grija deosebita celor raposati, indata dupa iesirea sufletului si
cat mai mult dupa aceea.

Dupa iesirea sufletului, preotul merge la casa raposatului pentru cantarea Panihidei sau trisaghionului. Panihida inseamna slujba
de toata noaptea, amintind de privegherile sau slujbele de noapte pe care le faceau odinioara credinciosii in ajunul marilor
praznice, cantand si rugandu-se in biserica sau la casele raposatilor, la capataiul lor, cand ei se ingropau noaptea, in vremea
prigoanelor. Slujba se gaseste in cartea cu acelasi nume (Panihida).

Din Molitfelnic cunostem ca Biserica a alcatuit patru feluri de slujbe la inmormantare : a) a pruncilor ; b) a mirenilor ; c) a
preotilor si diaconilor si d) a monahilor si ierarhilor; iar in saptamina Pastilor, una singura pentru toti.

De regula slujba inmormintarii mirenilor se face in biserica, a treia zi dupa deces, cand se face si prima pomenire pentru raposat.

Luminile aprinse ce se dau celor ce asista la slujba ca si cea dintre degetele raposatului simbolizeaza lumina lui Hristos si a invierii
care risipeste intunericul din calea lui (Ioan, 8, 12; 12, 46).

In timpul slujbei, dupa binecuvntari, canon, tropare si fericiri se citeste Apostolul (I Tes., 4, 13-17) care atrage atentia sa nu fim
ca cei ce n-au nadejde, ca toti cei morti vor invia, spre bucurie sau spre osanda, intimpinand pe Hristos in vazduh la Parusie.
Evanghelia vorbeste despre cele doua morti - sufleteasca si fizica - si de Judecata finala, sau de obste, cand fiecare va primi
rasplata faptelor. Dupa cele doua rugaciuni de dezlegare, care se citesc cerand lui Dumnezeu sa faca vesnica pomenirea celui
plecat, cei dragi dau sarutarea mortului, de ramas bun. Coliva, sau graul fiert la inmormantare inseamna ca omul este ca
samanta de grau care se seamana ca, murind, sa rasara si sa rodeasca (Ioan, 12, 24 ; I Cor., 15, 36) ; asa va invia si omul, la
ziua de apoi, la invierea de obste (Ioan, 5, 29 ; Matei, 25, 32 ; I Cor., 15, 52), cu puterea lui Dumnezeu.
Cand sicriul este dus la locul de veci, in cantari si procesiune, dupa ultimul Trisaghion preotul toarna vin si untdelemn, crucis,
peste mort semn ca a fost uns la botez si s-a impartasit, turnarea preinchipuind invierea si viata vesnica. Odata cu stropirea
rosteste cuvintele : "Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati, spala-ma-vei si... ma voi albi" (Ps. 50, 8). Apoi arunca si tarana peste
el crucis, zicand "Al Domnului este pamantul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc intr-insa" (Ps. 23, 1), care aminteste de
cuvintele : "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Fac, 3, 19).

Dupa inmormantare preotul de obicei merge la casa celui raposat, unde, familia avand pregatite toate dinainte, savarseste
Parastasul pe scurt, de trei zile, si binecuvinteaza coliva, mancarea, bautura si vasele si celelalte lucruri. In cartea Tobie citim :
"Fii darnic cu painea si cu vinul tau la mormantul celor drepti" (4, 17). "Caci milostenia izbaveste de moarte si curata orice pacat.
Cei ce fac milostenie si dreptate vor trai mult" (12, 9). Iar ingerul Domnului "duce pomenirea rugaciunilor" inaintea lui Dumnezeu
si-I aduce la cunostinta milosteniile (Fapte, 10, 1-4). Dumnezeu primeste milostenia, ca si rugaciunea, si pentru cei pentru care
se fac si pentru cei care o fac (Matei, 25, 34-41).

Parastasele

Cu inmormantarea nu s-a incheiat datoria fata de cei raposati, ci ea continua pentru cei ramasi in viata si pentru urmasii lor, pana
la Ziua de apoi. Dupa moartea trupului si dupa judecata particulara, sufletele
isi continua viata, fie in ceata celor binecuvantati, fie in a celor osanditi.
Sufletele sunt constiente de sinea lor, pastrandu-si toate facultatile pe care le-au avut in viata lor in trup : vederea, graiul, auzul,
simtul si mirosul, cum se intelege din parabola cu saracul Lazar si bogatul nemilostiv (Luca, 16, 23-31). Apocalipsa ne vorbeste de
activitatea sfintilor, care se roaga pentru cei de pe pamant si slavesc pe Dumnezeu, zi si noapte (Apoc, 4, 8; 7, 10-15; 8, 3-4) ;
ceea ce dovedeste strinsa legatura care este intre cei care vietuiesc in trup si sufletele celor raposati.

De aceea sunt necesare rugaciunile, milosteniile si pomenirea celor raposati, la sfintele Liturghii, pentru usurarea lor de pacate,
daca bineinteles n-au murit in "pacate de moarte" (Ioan, 5, 16), in necredinta, in erezie, in apostazie. Mantuitorul spune : "Toate
cate veti cere cu credinta, veti primi" (Matei, 21, 22; Luca, 18, 7; 21, 36); sau: "Orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face,
ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan, 14, 13 ; 15, 7 ; 16, 23). Si apostolii s-au rugat si au indemnat "sa ne rugam" unii pentru
altii (Iacov, 5, 16 ; cp. Efes., 1, 16 ; Filip., 1, 3 ; Col., 4, 3; I Tes., 1, 2 ; I Tim., 1,3; 2, 1-2). Prin rugaciunile Bisericii, apostolul
Petru a fost izbavit din inchisoare in chip minunat, fiind scos de ingerul Domnului (Fapte, 12, 4-17).

Ierurgiile de dupa inmormantare sunt: a) sarindarele ; b) parastasele individuale si c) parastasele de obste, la zilele randuite de
Biserica.

a) Sarindarele inseamna pomenire la patruzeci de Liturghii a celor nou-raposati. De regula, indata dupa ce a decedat cineva,
familia aduce la biserica un pomelnic cu numele raposatului, mentionand felul in care a murit : nespovedit, neimpartasit, sau fara
lumanare etc. O data cu pomelnicul se aduc si prescuri, vin, untdelemn, lumanari si tamaie pentru slujba.

b) Parastas - Termenele acestor parastase dupa deces sunt: la 3 zile; la 9 zile si la 40 de zile ; in unele parti si la 21 de zile, sau
la trei saptamani; apoi la 3 luni, 6 luni, 9 luni si un an. Mai departe, in fiecare an - in ziua decesului - pana la 7 ani, fiecare din
aceste date avand semnificatia ei.

Acestor soroace li s-au dat diferite explicatii : simbolice, analogice si fiziologice sau naturale. Astfel, pomenirea a treia zi dupa
moarte ar aminti pe de o parte invierea Domnului a treia zi, precum, si Sfanta Treime ; parastasul de 9 zile inseamna ceasul al
noualea, in care Mantuitorul Si-a dat duhul pe Cruce (Matei, 27, 46 ; Ioan, 19, 30), dupa ce spusese talharului din dreapta :
"astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca, 23, 43), cum si partasia celor 9 cete ingeresti, sau cele ale sfintilor ; pomenirea la 40 de zile
sau sase saptamani se face in amintirea inaltarii Domnului Hristos la cer la 40 de zile, pentru ca si sufletul mortului sa se inalte la
cer.

Parastasele de trei luni, sase si noua luni, ultimele fiind multiplul lui trei, toate sunt in cinstea si slava Sfintei Treimi, iar pomenirea
de un an si apoi in fiecare an, pana la al saptelea, se face

dupa exemplul primelor veacuri, cand crestinii praznuiau anual ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru
viata de veci.

La pomenirea de sapte ani, cand unii crestini obisnuiesc a face deshumarea osemintelor, trupul fiind complet descompus, se face
iar un parastas.

Rugaciunile pentru cei morti

Cultul mortilor, cu toate diversele lui forme, are un loc important in toate religiile. Toate obiceiurile de a jertfi animale, sclavi sau
de a depune alimente pe mormintele celor morti, la cei vechi, faceau parte din cultul mortilor. Zidirea piramidelor sau a altor
monumente pentru cei morti erau izvorate tot din cinstirea mortilor. Amintirea celor plecati dintre noi, cinstirea lor are la baza
ideea de supravietuire a sufletelor dupa moarte.

Rugaciunile pentru cei morti sunt in stransa legatura cu judecata particulara si cu starea sufletului de dupa ea, pana la judecata
obsteasca. In acest interval de timp si pentru acest timp, intervin cei vii pentru decedati pentru ameliorarea situatiei lor sau
pentru proslavirea celor alesi. Judecata particulara este atestata de Sfanta Scriptura. Astfel, Sfantul Pavel spune : "Este randuit
oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati" (Evrei IX, 27). Intrucat in cuvintele acestea Sfantul Pavel nu pune nici un
interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul, indata dupa despartirea lui de trup
este supus judecatii particulare.

De asemenea, parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-34) unde fiecare dintre cei doi isi primeste, dupa
moarte rasplata vietii pamintesti, inseamna ca ei trebuie sa fie judecati pentru a-si primi rasplata. Deci, parabola este o marturie
a judecatii particulare. Judecata particulara se efectueaza imediat dupa moartea omului. Insa, la judecata particulara se vor avea
in vedere faptele sale prezente pana la moarte, starea sa din momentul mortii. La judecata definitiva, obsteasca se vor avea in
vedere intregul ansamblu al vorbelor, faptelor si cugetul decedatului cu toate urmarile sale.

Felul fericirii si nefericirii de dupa judecata particulara este deosebit de cel de dupa judecata universala, dar nu se poate bine
preciza decat caracterizand pe cea dintai ca neperfecta, iar pe a doua ca perfecta. Ceea ce reiese clar din revelatia divina este ca
viata de dincolo de mormant este o viata constienta si activa intr-un oarecare sens. Cei buni continua viata lor buna de pe
pamant marindu-si fericirea (I Corint. XIII, 12) cugetand, simtind si dorind (exemplul bogatului nemilostiv si saracului Lazar (Luca
XVI, 19-31). Sufletele pacatosilor ducand o viata plina de pacate pe pamant in ura si invidie, continua aceasta stare si dincolo.

Deci, viata celor ce trec dincolo, dupa judecata particulara nu poate fi o stare de somnolenta, pana la Parusia Domnului, cum
invata gresit unii crestini de astazi. Ei invoca unele citate scripturistice in sprijinul afirmatiilor lor. "Caci nu este intru moarte cel ce
te pomeneste pe tine. Si in iad cine te va lauda pe tine" (Psalm VI, 5) sau : "Iesi-va duhul lor si se vor intoarce in pamant. In ziua
aceea vor pieri toate gandurile lor" (Psalm CXLV, 4). Un alt verset invocat de ei este din Iov : "La fel si omul se culca si nu se mai
scoala si cat vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui" (Iov XIV, 12). Sau : "Tot ce mana ta
prinde sa savarseasca, fa cu hotarare, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici
intelepciune" (Eclesiast IX, 19).

Insa, in toate aceste versete nu este vorba de sufletele oamenilor, ci de tru purile lor. In Psalmul VI, 5 nu este vorba despre
starea de inconstienta a sufletelor mortilor, ci aici psalmistul cere ceva de la Dumnezeu spre a i se da cat este in viata, caci dupa
moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. Iar in celelalte citate se arata ca trupurile pogorandu-se in morminte nu
mai iau parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune, ele nu se mai scoala din mormant, din somnul lor. Ca sufletele sunt
constiente dupa moarte, nu-si pierd simtirea se observa din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), din
aparitia lui Moise si Ilie care vorbeau cu Mantuitorul la Schimbarea la Fata (Matei XVII, 3).

Viata constienta si activa de dincolo de mormant se dezvolta avand ca fundament viata de pe pamant. Situatia celor morti, ajunsi
in chinurilor iadului, nu se mai poate intru nimic modifica prin propria lor vointa, caci: "in iad cine Te va lauda pe Tine?" (Psalm
VI, 5). Sau : "Nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoara in iad" (Ps. CXIII, 25).

Si adauga, in continuare, Marturisirea Ortodoxa (intrebarea 64) citind pe Teofilact : "pe pamant se iarta pacatele ; cand suntem
pe pamant, putem sa stergem pacatele noastre, insa dupa ce ne stramutam de pre pamant, nu mai putem noi insine, prin
marturisire sa stergem pacatele noastre fiindca s-a inchis usa." Si mai departe : "Caci nu este timp de pocainta si de lucrare dupa
trecerea din viata de aici" (Explicare la Matei, cap. XXV si Luca, cap. XII, vers. 5).

Prin urmare, o reabilitare, o ameliorare a situatiei celor din iad, a pacatosilor este posibila dar nu prin puterile lor proprii, ci prin
rugaciunile celor vii, ale Bisericii. Iata necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.

Biserica ii cuprinde atat pe cei vii cat si pe cei morti. "Caci, daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul
murim. Deci si daca traim si daca murim ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca
sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Rom. XIV, 8-9) .

Toti crestini formeaza un tot, o entitate, un organism viu, sunt asemenea unui corp cu multe madulare. "Asa si noi, cei multi, un
trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora" (Rom.. XII, 5). Intre cei vii si cei morti nu este zid despartitor, ci
rugaciunile unora pentru altii ii apropie pe toti membrii ei, pe toate madularele trupului lui Hristos. "Caci daca un madular sufera,
toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Corinteni XII, 26).
Deci, unitatea de credinta si viata a membrilor Bisericii, trairea in acelasi trup tainic al lui Hristos, apropie pe credinciosii Bisericii,
ii solidarizeaza, dezvolta in ei si adanceste dragostea crestina. Crestinul stie ca dragostea de Dumnezeu si de aproapele este cea
mai mare porunca a crestinismului (Matei XXII, 37-39).
Domnul Hristos a afirmat in mod expres ca iubirea de aproapele constituie esenta legii morale crestine. "Porunca noua dau voua :
Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti. Intru aceasta vor cunoaste toti ca
sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan XIII, 34-35; XV, 12-13. Sf. Ioan evanghelistul arata, la randul
sau, ca dragostea fata de Dumnezeu se concretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20). Dar aceasta iubire
trebuie sa fie faptica : "Fiii mei sa nu iubim cu vorba numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan III, 18 ; Iacov II, 15-16).

Ajutorarea semenului pentru dobandirea sufletului, dobandirea imparatiei ceresti este un imperativ al iubirii si milosteniei crestine.
Caci spune Sfantul Iacov : "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la
ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov V, 19-20). Dar nu numai intoarcerea
semenului de pe calea pacatului, iertarea greselilor savarsite fata de noi (Matei XVIII, 22) ci si rugaciunile pentru aproapele
nostru constituie acte de caritate, de iubire pentru semenii nostri. Caci, spune Sf. Iacov : "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va
vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov V, 16). Iar Sf. Pavel adauga : "Pentru ca stiu ca aceasta imi
va fi mie spre mantuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului Iui Iisus Hristos" (Filip. I, 19; Col. IV, 3). Rugaciunea deci
este de un real folos intru sprijinul si ajutorul trupesc si mai ales sufletesc al aproapelui.

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sunt eficace au rezultat, caci Domnul Hristos a spus : "Cereti si vi se
va da ; cautati si veti afla ; bateti si vi se va deschide" (Matei VII, 7) sau : "Si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti
primi" (Matei XXI, 22). Sau : "Si orice veti cere in numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan XIV, 13). Mai
mult Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe cei pentru care sunt rugati. Astfel, Fiul lui
Dumnezeu vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13); pe fiica canaanencei (Matei XV, 22-26) ; pe : tanarul lunatic (Matei XVII,
14-18); inviaza pe fiica lua Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste la rugaciunile celor
apropiati. Sf. Petru inviaza pe Tavita in urma rugaciunii credinciosilor apropiati de ea. (Fapte IX, 40-41).

Invatatura crestina revelata ne arata ca sunt opererante nu numai rugaciunile pentru cei vii ci si rugaciunile pentru morti. Caci
acestia sunt vii sufleteste (Rom. XIV 7-9), fac parte din aceeasi Biserica, care este ca un organism cu multe madulare (l Cor. XII,
27).

Se mai invoca, contra rugaciunilor pentru morti si alte versete scripturistice : "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui" (Rom.
II, 6). Sau : "Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup,
ori bine, ori rau" (II Cor. V, 10). Si in sfarsit : "Cel ce seamana in trupul sau insusi, din trup va secera stricaciune ; iar cel ce
seamana in Duhul, din Duh va secera viata vesnica" (Gal. VI, 8).

Se pierde din vedere ca versetele amintite se refera la judecata ultima, judecata de apoi, cand nici un ajutor nu poate veni din
afara.

Liturghia Sf. Iacov care este cea mai veche liturghie contine o rugaciune pentru morti. Astfel, aici se spune : "Doamne Dumnezeul
duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii pana in ziua de azi. Da-le lor repaos in locasurile ceresti ale imparatiei Tale,
in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov, sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare,
nici suspinare, unde straluceste totdeauna lumina fetei Tale".

In concluzie, trebuie sa amintim ca toate liturghiile incepand de la Sf. Iacov, Vasile, Gura de Aur, Grigore papa al Romei, precum
si in liturghiile occidentale, spaniole, galicana ; ale iacobitilor, coptilor, etiopienilor, sirienilor, toate cuprind rugaciuni pentru
morti.

Obiceiuri si practici ale celor vii pentru cei morti

Mananca si beau cei de dincolo?

Aproape toate religiile lumii cred in nemurirea sufletului si cred ca moartea este o "trecere lina", o eliberare, o usurare in lumea
de dincolo. Viata de dincolo este o continuare a vietii pamantesti. De aceea, o parte im portanta din riturile funerare au ca subiect
pregatirea si consumarea unor alimente, atat pentru "calatoria" celui dus, cat si pentru ospatarea celor ramasi pe pamant.

Trupurile mortilor "patrund in dimensiunea htonica (...) asemenea grauntelor ingropate in matricea telucira (...) si asteapta
revenirea lor la viata, sub o noua forma". Insetati de "orice preaplin biologic", mortii isi asteapta hrana, dar nu numai pentru ei, ci
si pentru cei mai dinainte morti, neamurile de dincolo, in randul carora urmeaza sa se reintegreze si care, o data ajunsi, "or
intreba/Datu-le-am ceva?".

Ofrandele funerare pot fi alimentare, dar si nealimentare: "haine, lumina, servicii, muzica, joc", oferite, prin substitutie, sufletului
mortului.

Pomenile sunt ofrande de tip sacrificial, prezente in riturile legate de "marea trecere" ale multor religii, pe o larga arie geografica,
in Europa si Asia, vechimea lor ajungand pe firul istoriei pana la era neoliticului. Pomana scria M. Mauss, "este, pe de o parte,
fructul unei notiuni a darului si a bogatiei, iar pe de alta parte, al unei notiuni de sacrificiu al celuilalt".
Exemple de ofrande funerare alimentare sunt nenumarate: in India vedica exista un ritual funerar numit tyaga in timpul caruia se
imparteau daruri, turte sau orez fiert. In Grecia antica se imparteau turtite din miere.

La romani se organizau ospete funerare din carnea a doua scroafe sacrificate la care participau toti membrii familiei. Tot romanii
lasau sa curga sangele unei vite sacrificate langa mormintele eroilor, pe niste santuri, in pamant, pentru ca band, sa-si stinga
setea. In unele zone din Africa se impartea hrana preferata a mortului si o parte din ea se presara pe mormant, pen tru ca si
mortul sa manance. Cercertarile antropologilor de la inceputul secolului al XX-lea (B. Malinowski) au evidentiat chiar ritualuri
canibalice, in timpul carora rudele defunctului consumau chiar din cadavru, in semn de continuitate a organismului comunitar. Un
ritual de transsimbolizare a antropofagiei primitive a fost atestat chiar pe teritoriul vechii Dacii (in Vrancea de astazi) in "prima
pomana a mortului servita membrilor familiei in cosciug" sau in muscarea de catre membrii familiei a colturilor cosciugului cand
era scos din casa.

Dupa M. Mauss, darurile care insotesc sufletul mortului "vor imbuna spiritele, vor duce cu ele umbra obiectelor pretioase in tara
mortilor, acolo unde si ele se intrec in bogatii, asa dupa cum rivalizeaza oamenii vii cand se intorc de la o ceremonie".

Ceremonialul romanesc al inmormantarii cuprinde conservarea unor tipare arhaice in gandirea si practica rituala, pe langa
momentele de exprimare a durerii, prin bocete si cantece funerare, ca cele de "gateala" a infatisarii mortului, de pregatire a
drumului si, la sfarsitul ceremoniei, a ospatului comun. Ce alimente se dau pentru cel plecat in lumea de dincolo reiese din
credinta populara: painea, malaiul, vinul rachiul si carnea. Vom vedea mai departe cum si cine prepara alimentele, unde si cine le
consuma.

Pomenile si practicile funerare sunt savarsite in zilele in care mortul mai este inca in casa, in timpul inmormantarii si dupa
inmormantare.

Ofrande pentru cel plecat - jertfele sangeroase

In unele regiuni ale tarii (Moldova, Bucovina si Banat) in functie de specific, a fost atestata o ramasita a sacrificiului sangeros,
pastrata de mentalitatea populara, si anume: "In seara dinaintea inmormantarii, in prezenta preotului, se taia un berbec negru, il
orienta cu capul spre apus, ii lipea lumanari de ceara in coarne, ii citea o rugaciune si apoi il taia lasand sa curga sangele intr-o
groapa anume sapata, numita ara. Capul si pielea vitei taiate se da preotului, de unde a ramas proverbul A da pielea popii care
inlocuieste verbul a muri". Din carnea lui se preparau bucatele pentru ospatul funerar din incheierea ceremonialului. In legatura
cu numele agrar al sacrificiului, ara (sau, in alte parti, aratu) prof. I. Ghinoiu observa, ca Mircea Eliade, ca omul preistoric apropia
insamantatul cu inhumatul mortului, ambele fiind actiuni naturale, firesti, in comunitatile agrare.

In unele zone din Moldova dar existente, in parte, or in alte zone ale tarii, dupa inhumare, potrivit practicilor si credintelor
populare, rudele defunctului dau, peste mormant, un cocos viu, sacrificiul fiind, de data aceasta, nesangeros, sublimat.

Painea si vinul vietii vesnice

Painea si vinul, graul si vita de vie apar in ceremonialul funerar romanesc atat dinainte de crestinism cat, mai ales in cel crestin.
In crestinism aceste doua elemente au o semnificatie deosebita. Mancand painea si band vinul transformate, in timpul Sfintei
Liturghii, in trupul si sangele lui Hristos, crestinul se uneste cu Acesta, facand sa creasca, in acelasi timp, relatiile dinlauntrul
unitatii Bisericii ca trup al lui Hristos: "Caci o paine si un trup suntem cei multi; caci toti ne impartasim dintr-o paine" (I Cor. 10,
17). Mancand din trupul lui Hristos si band sangele Lui, crestinul gusta din im paratia Cerurilor inca in viata fiind. Ce mangaiere
mai buna putea primi bietul om, neinsemnat ca firul de nisip, dar in acelasi timp depasindu-si micimea prin zborul sufletului sau
framantat de nelinisti, decat aceasta adevarata "arvuna" a vietii de veci, "leac al nemuririi", atat de mult cautate?

Dogmatica ortodoxa ne spune ca au fost alese aceste doua alimente de baza ale omului, painea si vinul, ca "produse specifice ale
priceperii omenesti in materie de hrana". Parintele Staniloae, insa, explica alegerea painii prin aceea ca painea adusa la altar se
va schimba in Trupul lui Hristos, semnificand viata credinciosilor oferita ca dar lui Hristos, Care se va oferi la randul sau, ca dar
suprem. Painea este, deci, viata. De asemenea, vinul este indoit cu apa, alt element natural care duce cu gandul la "apa vie", la
"raul si apa vietii" aratate de inger in Apocalipsa (22, 1-2).

Ion I. Ionica observa ca, la inceputurile ei, religia crestina a avut o inraurire asupra vechilor reprezentari populare agrare, facand
asocierea mistica a Mantuitorului cu graul si vinul, carora le daruieste un "nimb de sfintenie singular in lumea vegetala". In
nenumarate colinde care au strabatut veacurile, Iisus Hristos apare ca avand caracter de "divinitate a fertilitatii campului", iar
graul - ca o ipostaza a trupului Domnului. De altfel, in Tara Oltului exista credinta ca "in bobul de grau se vede chipul Domnului
Hristos".

Din faina de grau si apa se face aluatul, "arhetip al genezei si materie sacra" din care se prepara painea si colacul. Aluatul din
grau ne duce cu gandul la "aluatul" din apa si lut, pe care, la inceputul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul si l-a
insufletit sufland viata asupra lui. Tot astfel omul neolitic modelase din lut chipurile divine iar "femeia neolitica a animat
divinitatea din lut (figurinele, vasele) si din aluat (painea, colacii) arzandu-le in cuptor". Este usor, deci, de asemanat painea cu
vita omului si "ciclul vegetal al graului, deschis de samanta semanata si inchis de samanta recoltata" cu "lacunara formula a vietii
omului: nasterea, casatoria si moartea".

In ceremonialul funerar graul apare sub forma colivei peste care preotul toarna vin in timpul rugaciunilor, precum si sub forma
colacilor care se impart pe tot parcursul evenimentului, "de sufletul mortului".

Ospete in zilele de priveghi

La vechii daci, cu o zi inainte de inmormantare, in curtea decedatului avea loc un "festin funerar", in doi timpi sacri: unul nocturn,
in ultima noapte de priveghi, la care participau unchiasi mascati, "asezati la o masa lunguiata, unde se ospatau intr-o liniste
solemna", ospat ce semnifica masa luata de mort impreuna cu stramosii lui divinizati. Cel de-al doilea timp, diurn, avea loc dis-de-
dimineata in ziua inmormantarii, la el luand parte membrii familiei si reprezenta transfigurarea antropofagiei rituale.

In zilele de priveghi este obiceiul sa se bea tuica si vin si se mananca: colaci cu branza, gogosele, paine, nuci, ciorba, fasole,
varza. In Dolj se ospateaza in toate cele trei zile nopti si trei zile la pranz, seara. De asemenea, dupa ce se striga Zorile, se da
cate un colacel si un pahar de tuica, varza, fasole si tuica. Dimineata se da de mancare "ce are prin casa", femeii care tamaie cu
ciob.

Alimente pentru "marea calatorie"

Coliva, sacrificiu al spiritului graului, specifica popoarelor agrare, este preparata in mod special in ceremoniile de inmormantare si
in ritualurile de comemorare a mortilor. Se face din grau curat, ales, care se piseaza int-un vas special (chiua) si se fierbe pana
devine o pasta densa. Dupa racire se amesteca cu miere, cu nuci pisate, se intinde pe o tava si se or neaza cu diferite motive iar
in mijloc se pune o cruce din zahar, bomboane sau cacao. Aranjata pe tipsie, coliva inchipuie mormantul.

Colacii sunt "perechea sufletului fara de care acesta nu se poate integra in randul neamului celor dusi". Se prepara din aluat de
paine, in numar impar, sub diferite forme: rotunzi, in forma literelos S, O sau X, doi O crucis, doi S crucis, formand o roata, in
forma de cruce, in forma cifrei. In Bucovina se fac foarte mari si se numesc "crestati" (datorita impletiturii lor crestate). Colacii se
pun pe o masa acoperita cu o panza alba, purtata pe umeri de patru oameni care vor primi cate un colac, o batista si o lumanare
drept plata. De asemenea, vor primi colaci cei care poarta steagurile si cei care primesc de pomana diferite obiecte. Colacii se
prepara "ca painea, in capistere", "in copaia de paine", "copti intest, in cuptor, in soba, direct pe vatra", de catre femeile batrane
"care se pricep", femei curate, rude sau vecine.

In sicriu sau chiar "in sanul mortului" se pun bomboane, colaci, oua, pentru ca sa nu se faca moroi. De asemenea, i se leaga
covrigi la mana, "caci se intalneste cu prieteni, copii, parinti si sa le dea" si se baga in san o turtita de malai, "pentru hrana
mortului".

Pomul incarcat cu fructe reprezinta un "substitut al mortului" si aminteste de pomul vietii despre care se mentioneaza in Facerea,
dar si in Apocalipsa. Pomul simbolic pentru inmormantare se face dintr-o creanga de mar sau prun cu multe ramuri curatate de
coaja pana raman albe in care se pun diferite fructe: mere, prune, lamai, stafide, smochine, colacei, iar in varf nuci. La
inmormantare preotul, nasul sau participantii iau cate un fruct. In Muscel pomul este scuturat de roade deasupra mormantului,
apoi se implanta in mormant, langa cruce, se arunca pe o apa curgatoare sau intr-o fantana. Abandonarea pe apa aminteste de
rituri funerare preistorice in care cadavrul se trimitea in lumea de dincolo de apa.

Pomul este si un "substitut al roadelor pamantului" si este dat de pomana la 40 de zile dupa inmormantat, reprezentand partea
din rodul pamantului (hrana, apa, umbra, adapost etc.) care-i revine sufletului mortului, "expediata prin intermediul pomenirii".

In Moldova se mai pastreaza obiceiul sa se scoata un pom din pamant, cu radacina cu tot, care, dupa ce este folosit ca suport al
pomenilor, se rasadeste la mormant, langa cruce (Manastirea Casin, jud. Bacau; Costachi Negri, jud. Galati; Grinties, jud. Neamt;
Lamaseni, jud. Suceava si altele). Dupa incheierea ceremoniei in unele zone ale tarii pomul ramane in livada celui care il da de
pomana, il ingrijeste iar roadele sunt culese de cel care l-a primit. In unele sate bucovinene pomul pomenilor se face dintr-un varf
de brad iar in jumatatea nordica a Moldovei din sageti de sindrila. Pomul, incarcat cu fructe, porumbei si scarita din aluat, prosop,
cana de apa, lumanari si impodobit cu hartie colorata, este scuturat de mai multe ori in drum spre cimitir sau la mormant unde se
infige langa cruce. Cel care il duce ia prosopul agatat in pom si o suma de bani. in Maramures si, izolat, in zonele etnografice,
pomii fructiferi se sadesc, dupa inmormantare, chiar la capataiul mortului, cimitirul capatand aspectul unei livezi de meri.

Ospatul ceremonial

Dupa inmormantare, se face o masa (pomana) la casa mortului, la care se asaza preotul impreuna cu toti participantii. Preotul
binecuvinteaza bucatele si se roaga din nou pentru sufletul mortului. Apoi se "salta coliva de trei ori".

Se asaza un om in capul mesei si "se pune un ciomag de mar si se impodobeste cu flori si cu busuioc, un geac (saculet) si daca e
femeie, un batic, iar daca e barbat un servet si trei colaci, numiti sambecioare. Omul sau femeia ia ciomagul in mana si da roata
la masa inainte de fiecare fel de mancare servit si zice Dumnezeu sa-l ierte, cum se pomeneste si ceilalti spun Sa-l ierte
Dumnezeu! Persoanei cu ciomagul ii mai da o farfurie si un castron cu mancare, trei colaci, un pahar cu vin". Dupa
inmormantare, la casa unde a locuit mortul, se face pomana la care se asaza cei ce au participat la inmormantare, dar uneori
chiar intreg satul. Se servesc 2-3 feluri de mancare, bautura si fiecare primeste cate un colac si lumanare. Familia da celor
chemati la masa, vase cu macare, imbracaminte.

"Petreceri" ale celor vii cu cei morti se organizeaza. in cimitir sau in curtea mortului. La cimitir, participantii aduc diferite ofrande
alimentare (colaci, mancare gatita, bautura), si le asaza pe mese in curtea bisericii, numite setre sau direct pe pamant, langa
morminte. Dupa binecuvantarea mesei de preot, urmeaza la lumina lumanarilor, ospatul propriu-zis. La in cheierea ospatului
oamenii saraci primesc bogate ofrande alimentare (Maramures, Muntii Apuseni). Ospetele in cimitire de Pasti sunt nocturne in
zona Branului (Gh. Geana).

Subliniem caracterul crestin ortodox al inmormantarilor din tara noastra, pastrand toata randuiala stabilita de Biserica a slujbelor,
parastaselor si pomenirilor. Toate obiceiurile si practicile legate de "marea trecere" se bazeaza pe credinta ca cei vii pot ajuta prin
rugaciuni si fapte bune sufletul celui plecat in vesnicie.

Pr. prof. dr. IOAN STANCU

Incinerarea mortilor si Teologia Ortodoxa

Prin incinerare intelegem reducerea in cenusa a trupului. Cuvantul "incinerare" este romanizarea cuvantului francez "incineration"
si e sinonim cu neologismul "crematiune", de la latinescul "cremare", francezul "cremation". Ambele cuvintele, ca termeni tehnici,
stau in opozitie cu termenii "inhumare, ingropare si inmormantare", cuvinte sinonime, care inseamna depunerea corpurilor celor
morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nici o interventie din partea omului, in acest proces
natural al descompunerii lor.

Problema incinerarii, in opozitie cu inhumarea, fie numai si alaturi de ea, este o chestiune a carei dezlegare nu-i usoara nici din
punct de vedere teoretic si nici practic.

Incinerarea care se practica din ce in ce mai mult in marile orase, cauta sa ia locul unuia din cele mai vechi obiceiuri funerare, ale
rasei umane, legat de randuirea unor vechi practici religioase, in general, precum si de randuirea ceremoniilor si practicilor
funerare crestine.

Intrucat de cele doua practici: inmormantarea si incinerarea, se leaga anumite conceptii diferite despre om si demnitatea lui,
incinerarea mai ridica si o suma de probleme nu numai de ordin juridic, de ordin medico-sanitar, de ordin administrativ etc, dar,
mai ales, in ceea ce priveste pe crestini, indeosebi, probleme de ordin teologic, bisericesc si moral.

Vechimea sau noutatea unui obicei, sau a unei practici omenesti, precum si universalitatea sau partialitatea lor nu pot constitui,
fara indoiala, o instanta hotaratoare pentru valoarea si justificarea rationala a lor, ca sa se impuna, sa se mentina sau sa fie
desfiintate si le socoteste bune sau rele, totusi, in discutiile din jurul incinerarii si inhumarii s-a ridicat chestiunea prioritatii in timp
si a universalitatii acestor doua practici, adica s-a pus intrebarea care din ele e mai veche si care este mai universala. Rezultatul
cercetarilor privitoare, pana in prezent, este constatarea ca amandoua riturile exista din vechime, cand izolate una de alta, cand
una langa alta, cand combinate. Se poate afirma, pe buna dreptate, bazati pe marturii nedesmintite, ca practica inhumarii este
mai veche si mai raspandita decat incinerarea.

Cercetarile arheologice, pentru timpurile preistorice, in urma unor sapaturi facute in Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon,
Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franta) si in alte locuri arata practicarea inhumarii inca din era
paleolitica, iar practicarea crematiunii pare sa se fi ivit mai intai in era neolitica, cum ar rezulta din cercetarile dolmenurilor
(pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind in uz apoi de-a lungul intregii ere de bronz, fara a se generaliza, totusi, decat,
probabil, in epoca tarzie a bronzului.

Ideile religioase si credintele privitoare la viata viitoare ale omului sunt factorii care exercita cea dintai si cea mai mare influenta
asupra obiceiurilor si riturilor funerare, la toate popoarele asa dupa cum putem constata in istoria omenirii.

Cu mare probabilitate, putem afirma ca si in preistorie ideile religioase si credintele privitoare la viata viitoare a omului, ale timpu -
lui, au determinat diferentierea riturilor mortuare in cele doua forme incinerare si inhumare.

Fara indoiala ca si alte imprejurari de ordin practic au influentat modul de tratare a ramasitelor omenesti. Se stie cu certitudine ca
popoarele vechi, ca: babilonienii, persii si egiptenii, in general, isi inmormantau mortii lor. La semiti, peste tot, indeosebi la
evrei practica obisnuita a fost de asemenea inmormantarea.

Vechii indieni practicau ambele forme in aceeasi masura, dar si la ei inmormantarea se baza pe idei si credinte religioase. De
asemenea, la grecii antici, cea dintai practica a fost inmormantarea, care s-a pastrat dupa introducerea crematiunii, paralel cu
acesta.
Asa numitii tumuli, risipiti destul de des pe tarmurile Marii Egee, pe malul Asiei Mici, cu deosebire in regiunea
Scamanderului, Hermosului, cei de la Thymara si Troia, in buna parte, morminte colective intrebuintate ani de-a randul.

In tumulul de la Maraton, se crede ca au fost ingropati atenienii cazuti in lupta cu persii. Obiceiul inmormantarii in tumuli s-a
pastrat multa, vreme in Asia Mica si in Lidia. In Troia si Pergamon, tumulii se foloseau ca morminte colective, pana in timpul
stapanirii romane. La greci si la egipteni se gaseau morminte stralucite si luxoase pentru regi, indeosebi in epoca micheana,
obicei care ajunge pana in lumea homerica. Stim apoi ca si mortii, in urma luptei de la Plateea, au fost ingropati. Sofocle pune pe
Antigona sa acopere cu pamant cadavrul lui Polinaiche.

Obiceiul vechilor greci de a-si inhuma mortii, statea in legatura strans organica cu o conceptie serioasa despre viata si despre
moarte. Ca si samanta se intoarce in pamant si corpul omenesc, se acopere cu tarana cea roditoare, in care se seamana cerealele
si se planteaza arborii. Aceasta explicare o da Curtius in a sa istorie greceasca.

Aparitia incinerarii la greci nu se poate preciza in timp, dar se poate afirma, dupa cum s-a spus, ca aceasta practica este
posterioara practicii inmormantarii. Legenda numeste pe Hercule ea pe cel dintai care s-ar fi ars pe muntele Oeta, pentru a se
inalta in propria-i flacara, catre Zeus. El a fost urmat in acest exemplu de asa numitii eroi Patrocles si Miseniu, pe care ii canta
poetul Virgil.

Arderea corpurilor eroilor, izvorata din spiritul de sfidare prometeica si de distinctie fata de ceilalti muritori, a avut ca urmare ca
incineraea, chiar de la inceput, trebuia sa fie privita ca un rit distins si de onoare, devenind, in mod firesc, un privilegiu al celor
bogati, al aristocratilor si al demnitarilor, care doreau sa fie si ei preamariti, dupa moarte, ca si eroii.

Raspandirea incinerarii si in masele poporului grec se pare ca s-a produs nu din spiritul de imitare, ci pentru groaza fata de starea
sufletelor celor morti, ca umbre ratacitoare, nefericite, dupa credinta lor.

La romani, au existat, de asemenea, amandoua practicile. Legea celor 12 table (tabla a X-a) prevede ca cel mort sa nu fie
inmormantat sau ars, in oras. Practica inmormantarii, insa, era mai veche.

La fel se prezinta lucrurile la vechii germani. Incinerarea si inmormantarea se mentine una alaturi de alta. Intai este practicata
pentru regi, principi, eroi, bogati si nobilime, iar a doua este folosita mai mult de masele largi ale poporului. Odata cu inceputurile
increstinarii acestor popoare, dispare practica arderii mortilor, desi cazuri de incinerare se mai ivesc pana pe la anul 1300, in
Prusia occidentala.

In acelasi timp cu increstinarea diferitelor popoare orientale si europene, dispare aproape total, incinerarea cadavrelor umane, iar
practica inmormantarii devine si ramane generala la toate popoarele crestine. Odata cu patrunderea civilizatiei europene, practica
inhumarii s-a raspandit si la popoarele necrestine. Astazi, in afara de practicarea crematiunii, raspandita mai mult sau mai putin in
marile orase ale lumii, aceasta practica este in uz la unele secte religioase din Asia si la unele popoare se gaseste imbinata cu
obiceiuri din cele mai barbare. Ideea de a reintroduce crematiunea vine odata cu revolutia franceza, ca o emancipare de la
practica inmormantarii, care devenise, rit exclusiv vietii crestinesti. Intr-un raport catre cei cinci sute de reprezentanti din
ianuarie1796, se cerea a se recunoaste dreptul pentru fiecare cetatean de a dispune sa i se arda cadavrul. Proiectul s-a supus
unei comisii dar nu a fost votat. Doi ani mai tarziu s-a propus Administratiei Departamentului Senei construirea unui columbariu
pe Montmartre proiectare de asemenea nerealizata.

Odata cu noul spirit revolutionar de pe la mijlocul secolului XIX, ideea incinerarii va preocupa un numar mai mare de
persoane. Aceasta idee o sustine Iacob Grimm din Germania, la 1849, intr-o comunicare facuta la Academia din Berlin, in anul
1857 este sustinuta de Coletti in Padua, iar in 1867 e discutata la Congresul medical international din Florenta, apoi la Congresele
de la Milano, Neapole si Venetia.

O suma de higienisti italieni si mai multe congrese medicale se pronunta imediat pentru incinerare, in cuptoare anume construite.
Neingrijirea cimitirelor, precum si superficialitatea cu care se facea ingroparea mortilor, in unele tari, a contribuit mult la succesul
propagandei pentru incinerare. Astfel, in anul 1874, se construieste primul crematoriu in Milano, urmand apoi construirea altor
crematorii si in alte orase ale Italiei. Se infiinteaza o suma de societati in diferite tari, care militeaza activ pentru raspandirea ideii
crematiunii, reusind sa castige, succesiv, aprobarea si admiterea ei din partea forurilor de conducere in mai multe state, ca:
Franta, Germania, Statele Unite ale Americii etc. In anul 1905 existau in Europa si S.U.A. 93 crematorii, in anul 1909 numai in
Europa existau 72 crematorii. Din discutiile purtate in jurul introducerii incinerarii celor morti, au rezultat o serie de argumente si
dovezi pe care se sprijina sustinatorii celor doua rituri. Si unii si altii isi sustin si-si apara pozitiile lor pe temeiuri de ordin de
igiena, de economie, de justitie, de ordin social, de ordin psihologic-sentimental si de ordin religios.

Un argument neserios, folosit de sustinatorii incinerarii, este faptul ca prin incinerare se evita primejdia de a fi ingropat de viu, in
caz de moarte aparenta. Prin incinerare aceasta primejdie e inlocuita cu riscul de a fi ars de viu. Si intr-un caz si in altul, aceste
primejdii pot fi insa evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort aparent. E de datoria celor in drept sa ia masu rile
necesare pentru constatarea mortii adevarate.
Dupa incinerationisti, mormintele si cimitirele ar constitui focare si centre de infectie, insemnand o perpetua amenintare pentru
sanatatea celor vii. Daca in adevar faptul acesta corespunde realitatii, atunci practica inmormantarii trebuie inlaturata si inlocuita,
fie prin incinerare, fie printr-o alta procedura mai igienica si mai avantajoasa sanatatii publice. Sanatatea si viata oamenilor sunt
bunuri mai importante decat orice traditie, oricat de inradacinata si de universala, decat orice interese, oricat de serioase, ale
justitiei, decat orice credinte religioase. Toate acestea nu pot impiedica inlaturarea unor practici, oricat de inradacinate ar fi ele,
daca se dovedesc a fi primejdioase pentru sanatatea poporului.

O traditie, o justitie si o religie, care ar sustine si apara o prac tica daunatoare si distrugatoare sanatatii si a vietii, nu pot sa fie
nici naturale si nici nu pot fi aprobate de Dumnezeu, ci trebuie sa fie puse pe seama slabiciunilor omenesti si ca atare ele nu pot
obliga nici constiinta individuala, nici pe cea colectiva.

Dar cercetarile facute pana in prezent, n-au putut dovedi realitatea primejdiei inmormantarilor pentru sanatatea publica, fireste
daca acestea sunt executate potrivit normelor igienice si sanitare, privitoare la cimitire si la inhumari.

Din punctul de vedere judiciar, insa, inhumarea se recomanda si este preferabila incinerarii, ba chiar este necesara din acest
punct de vedere. Se stie ca in caz de crima, de omucidere, justitia se adreseaza medicinii legale, atunci cand lipsesc alte marturii.
In astfel de imprejurari cercetarile si constatarile medicilor legali aduc servicii deosebit de importante justitiei.

Este fapt constatat si nu este pus la indoiala de nimeni, ca in Biserica, de la inceputurile formarii sale, la Ierusalim, si pana in
zilele noastre, singura ingrijire a trupurilor mortilor a fost practica inmormantarii. Aceasta practica au mostenit-o crestinii, de la
evrei. Dupa marturia Vechiului Testament, mortii trebuiau inhumati (Fac. II, 7; XV, 15; L, 26; II Sam. XXI, 10; XII, 14; Regi II, 34
etc). In Vechiul Testament se amintesc si unele cazuri de ardere, dar acestea sunt exceptii de la regula generala. (Ex. Fac.
XXXVIII, 24 ; Lev. XX, 14 etc). Uneori se ardeau trupurile mortilor ca sa nu fie profanate de dusmani. Asa, citim in I Samuil XXXI,
12, ca prietenii lui Saul au ars trupul mort al acestuia, ca sa nu fie batjocorit de filisteni. Resturile insa le-au ingropat. De
asemenea, profetul Amos anunta, drept pedeapsa viitoare, arderea celor morti (Amos VI, 10).

Ingroparea era socotita ca o datorie (II Sam. XXI, 10; Ezech. XXXIX, 14); ca semn al iubirii (Fac. XXXV, 29) si al pietatii fata de
cel mort (II Sam. II, 5).

Crestinii, la inceput, in cea mai mare parte erau proveniti dintre evrei. Se intelege, asadar, ca ei au urmat practica cunoscuta
atunci in Palestina, de a inmormanta mortii. Se pune intrebarea: practica crestina a ingroparii isi are obarsia numai in traditia
obisnuita a evreilor Vechiulul Testament si in pilda inmormantarii trupului Domnului nostru Iisus Hristos sau ea se intemeiaza si
pe o porunca, speciala apostolica. In ceea ce priveste vreo oranduire expresa din partea Sfintilor Apostoli, nu avem nici un
document scris. Stim insa ca foarte de timpuriu Biserica a primit in sanul ei un mare numar de neofiti din lumea greco-romana,
care erau obisnuiti cu crematiunea. Cu toate acestea, nici arheologia crestina si nici istoria nu ne arata vreun caz de incinerare in
comunitatile apostolice si stravechi crestine. Aceasta se poate explica prin faptul ca trebuie sa fi existat o lege formala sau
anumite dispozitii care prevedeau inhumarea mortilor crestini si nu arderea lor.

Fericitul Augustin aminteste despre o regula bine cunoscuta lui, pe care s-ar baza universalitatea practicii inhumarii, la crestini. Ne
putem gandi la o dispozitie data chiar de Apostolii Bisericii de la inchegarea ei ca institutie. Crestinii n-au practicat incinerarea nici
in vremuri exceptionale, cum au fost persecutiile, cand ritul inmormantarii ii descoperea si ii expunea la grele suferinte si la
moarte. Prin practicarea incinerarii, crestinii, in timpul persecutiilor ar fi scapat atatea trupuri ale mortilor si atatea morminte
crestinesti de batjocurile si profanarile prigonitorilor.

Cateva dovezi patristice despre practica inhumarii:

Aristide filozoful, din sec. II, relateaza ca ori de cate ori unul dintre crestini moare, ceilalti se ingrijesc de inmormantarea
lui. (Apologia C, 15, par. 8, si 11).

Tertulian (160-220) spune ca crestinii se ingrijeau de ingroparea celor lipsiti. (Apologeticum, c. 29 si De anima, c. 31, in Migne, P.
L. I, col. 538).

Minuciu Felix zice ca crestinii dispretuiau gramezile de lemne (rugurile) si osandeau arderea (Cecilius), socotind ingroparea ca cel
mai in cinste, vechi si nobil obicei (vetus et melior consuetudo).

Origen (+ 254) zice ca trupul, locasul sufletului, trebuie sa se invredniceasca de o ingropare potrivita demnitatii lui (impotriva lui
Cels, Migne, P. G., tom. 11, col. 1561).

Sfantul Ioan Hrisostom (354-407) zice ca este datorie sfanta pentru toate popoarele a ingropa pe morti. (Despre martiriul lui
Vavila, in Migne, P. G., tom. 50, col. 531).

Augustin zice ca ingroparea este o datorie de iubire, grija de ingropare este o datorie de umanitate. (Migne, P. L., tom. 40,
col.598, 600 si 609).
Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina, el nu face parte din dogmele Bisericii si nici
nu poate fi socotita ca parte de temelie a dogmei despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar fi
o straveche oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza III, 19: "Intru sudoarea fetii tale vei manca
painea ta, pana cand te vei intoarce in pamantul din care esti luat, ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta
dumnezeiasca sentinta, insa nu este o porunca expresa si pozitiva pentru inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand
elementul material din care e compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual, sufletul, care, dupa moartea omului
se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum marturiseste Scriptura (Eccles. XII, 7).

Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin
"pamant" aici se intelege, in general, materia. Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din care a
fost luat, Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta descompunere se va face prin putrezire, dar nu
zice nici ca se face prin ardere.

Moartea, in acceptia crestina nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte trupul se preface in tarana, adica in
elementul material din care a fost luat, dar sufletul nemuritor nu este atins de moarte. Insusi trupul, care se descompune, este
pastrat pentru inviere.

Hristos prin moartea si invierea Sa, s-a facut parga celor adormiti. Ingropati impreuna cu El, vom invia din nou, la randul nostru,
El fiind primul nascut din morti (Rom. cap. V si VI; I Cor. XV; Col. I, 1; I Tes. IV). Trupul omului mort este vrednic de cinstire nu
numai pentru ceea ce va fi, dar si pentru ceea ce a fost. Aceste ramasite omenesti, sfintite prin Botez si prin Sf. Euharistiei si
celelalte Sfinte Taine, au fost templul Duhului Sfant.

Pr. prof. Vl. Prelipcean

Cultul mortilor in hinduism

Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult diferite de cele din perioadele
vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand
pamantul ca centru si constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele celor drepti,
in lumile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec prin diferite reincarnari. Pe langa cele sapte
lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti inca cinci paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti nu mai
unii muritori care s-au facut vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde salasluiesc acesti zei.

In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre ele intr-un anumit fel : "locul
intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor inferioare este palatul lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este
despartit de lumea noastra printr-un fluviu de foc, pe care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului care
le-a facut slujba de inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita. Altfel i-ar trebui patru ore, in care
timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui Yama, mortul se prezinta la judecata in fata acestui inspaimantator
personaj. Secretarul infernului deschide marea carte in care sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mor tului. Daca faptele bune
sunt mai multe decat cele rele, mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi superioare. Daca faptele rele sunt mai multe decat
cele bune, atunci este trimis intr-unul din cele 21 de infernuri, in care chinurile sunt atat de ingrozitoare cum numai
imaginatia indienilor le-a putut inchipui. Totusi, dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai mult locuri de
trecere, sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si eliberarea de a mai renaste.

In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu
strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca,
daca moare pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De
asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman, care toarna in gura
muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o
panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa
apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi
brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.

Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii cadentate. Brahmanul savarseste un alt
serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte
foi de plante sfinte, i se pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste
pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus de acasa. Pe
drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa
rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un
rau sau intr-un alt loc socotit ca sfant.

Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este costisitoare, cei prea saraci isi
ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se
arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De
asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa de vie la
moartea sotului ei.

Diac. Prof. Emilian Vasilescu

Viata de dupa moarte

Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Dar, chiar daca nu se
poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in
nemurirea sufletului, aceasta credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile arheologice
facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca preistorica, iar documentele scrise si cele
nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.

Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de grosolana despre viata viitoare.
Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita
"chircita" si avand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost
deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la mormant, se desfasura cultul datorat
mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp
mai mult sau mai putin lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credinta despre o lume
indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul
acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul
mortului gasea indicii despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva mai
mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea subterana, ca si portretele personajelor
de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.

Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita lume a mortilor este greu de precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in
textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca
preistorica a Egiptului au fost mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din
piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.

Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale temei eshatologice, in functie de
caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul
Libiei, unde isi avea resedinta Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite, impreuna
cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat, situat undeva, afara din Egipt, spre apus.
Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in
fiecare seara in imparatia mortilor printr-o crapatura a muntelui.

Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea osiriana. Potrivit legendei osiriene,
zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis
etc. Aceste procedee magice nu erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un
anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca
viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte
avea ca tinta imparatia lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au servit pe
faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.

Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu
recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt
sclavii. Este vorba de "Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant si aveau
rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit
de cineva.

Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru. Totusi, inca din timpuri foarte vechi
apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui
Osiris.

In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se infatiseze pentru a-si sustine
cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand
ceremonia. El este asistat de 42 de judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de
zeul Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului mortului pe o balanta. Pe un taler
al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana, simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos,
jumatate crocodil, jumatate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in
cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului. Mortul nu ramane pasiv fata de cele
ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe
care ar fi putut sa le faca dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a facut
nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut pe nimeni sa sufere de foame, n-a
facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micsorat banita de grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga
de fier a balantei si asa mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se apoi
judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau despre el, pentru ca a dat paine celui
infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul
zeilor, care statuse cu condeiul in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe
balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este lipsit de orice rau; acul balantei
este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa
mearga unde vrea in lumea spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii este
deschis.

Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de origine tebana se intalneste ideea
de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati
indata de judecatori sau de animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in
animale necurate.

Dupa moarte, credinciosului budist i se deschide perspectiva a cinci forme de viata sau cinci stari fiintiale temporale, care
concorda perfect cu retributia karmica. Acestea sunt dupa cum urmeaza: 1. iadul; 2. nasterea sub forma de animal; 3. nasterea
sub forma de preta (spirite cu guri mici si pantece uriase, torturate de foame si
de sete). Acestea corespund spiritelor fara locuinta din brahmanism, spirite pentru care nu au fost oficiate ritualurile de
inmormantare) ; 4. nasterea ca om; 5. nasterea ca zeu. Primele trei forme de viata reprezinta diferite pedepse, in timp ce
nasterea ca om sau ca zeu da inca o posibilitate in plus de realizare a Nirvanei.

Dar nu numai oamenii si celelalte fapturi ale lumii sunt supuse legii transmigrarii, ci insusi intreg universul care, la randul sau, va
lua o forma sau alta de viata, invatatura budista prezinta trei forme de viata, sau mai bine zis trei planuri de exis tenta prin care
trece universul.

I. Kamavacara lumea desfatarii. Este nivelul fiintial in care exista desfatare pentru cele cinci simturi si corespunde cu
primul lacas unde traiesc fiinte cu o varietate mare de trupuri si posibilitati de percepere.

II. Rupavacara lumea formei. De aici lipsesc simtul gustului, al mirosului si cel tactil. Aceasta stare de fiintialitate include
patru lacasuri: lumea lui Brahman ; zeii Abhasvara ; zeii stralucitori si fiintele fara perceptie. Aceste patru lacasuri se impart in
mai multe subdiviziuni, care sunt fara importanta eshatologica.

III. Arupavacara lumea fara forma in care este inclusa doar mintea ca element al perceperii si cunoasterii.

Cel care poseda cunoasterea (prajna) este eliberat de orice legaturi cu lumea empirica, deoarece el stie ca toate elementele sunt
trecatoare, ca sunt dureroase, ca toate lucrurile nu au un eu permanent si ca tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit.

Interpretand anumite afirmatii privind soarta celor care au realizat eliberarea ultima, adica Nirvana, unii ginditori ajuns la concluzia
ca starea de Nirvana inseamna anihilare fiintiala.

Tot ceea ce este supus cunoasterii empirice este supus si reintruparii. De aceea, si necesitatea intoarcerii la starea de fiintialitate
pura, care este din punctul de vedere al cunoasterii empirice, nefiinta. Aceasta stare fiintiala trebuie deosebita de neant. De altfel,
conceptul de neant este cu totul strain gandirii hinduse si chiar si budiste.

Mesajul esential al budismului este indreptat mai ales spre inlaturarea suferintei. Suferinta si incetarea suferintei sunt experiente
realizabile. Nirvana nu este o stare viitoare, o perspectiva eshatologica; ea nu este nici trecut, nici prezent si nici viitor, ea exista
pur si simplu si poate fi cunoscuta de minte. Ea poate fi realizata si acum.

Nirvana este descrisa ca fiind sunya-gol, insa ne intrebam cum poate golul-sunya sa fie o stare a realitatii ? Daca golul este
realitate, atunci inseamna ca Nirvana este intr-adevar anihilare si inca o anihilare fiintiala absoluta, deoarece golul absolut, cum ar
fi Nirvana, ar reprezenta in mod implicit o aneantizare absoluta.

Fara indoiala ca la prima vedere lucrurile stau asa si aceasta pe motiv ca notiunea de gol in gandirea noastra ne da imaginea de
neexistenta. Daca analizam, insa, conceptul de gol in gandirea budista, atunci vom vedea ca lucrurile se prezinta oarecum diferit.

Radacina sanskrita pentru sunya se traduce prin a umfla. Sunya inseamna, in traducere literala, in legatura cu ceea ce este
umflat. Aceasta radacina, pare sa fi exprimat ideea ca ceea ce pare "umflat" pe dinafara, este "gol" pe dinauntru. Acest lucru
poate fi dovedit pe baza filologiei comparate. Aplicand aceste notiuni cuvantului sunya, si punandu-le in legatura cu persoana
umana, putem spune ca persoana umana este umflata, intrucat ea este formata din cele cinci skandhas, insa este goala pe
dinauntru, deoarece ii lipseste un eu central. Prin aceasta am aratat cum s-a putut ajunge la notiunea de non-eu. In acelasi timp
"umflat" mai inseamna a fi plin datorita unui corp strain, a contine un corp strain; aidoma unei femei insarcinate care duce in
"umflatura" pantecului sau un fat ce nu face parte din trupul ei. Si in acest sens persoana umana nu contine nimic din ceea ce
pare ca ii apartine si, ca in cazul femeii insarcinate, corpul strain urmeaza sa fie dat afara..

Sunya exprima in traditia budista negarea completa a lumii empirice prin exercitiul mintii.

Dupa cum lumea empirica este o stare fiintiala supusa spatiului si timpului, Nirvana este o stare fiintiala aspatiala si atemporala, in
cadrul careia nu are loc nici nasterea si nici anihilarea. Ea este o stare de fiintialitate absorbita de adancul fiintialitatii eterne, pana
la a se confunda cu Nefiinta. Astfel Nirvana este Fiinta in Nefiinta, adica fiinta in stare nemanifesta. Nirvana si lumea empirica sunt
doua existente paralele care se conditioneaza reciproc.

Ca stare fiintiala, am vazut ca Nirvana este considerata lacasul realitatii, budismul nu ne spune nimic despre starea aceasta finala
in care intra cel eliberat si iluminat. Astfel, daca Nirvana este realitate, atunci intrarea in Nirvana nu pare a fi clasata ca stingere.
De fapt, cei care au realizat Nirvana in lumea aceasta nu considera ca stingere ci ca o distrugere a ceea ce este non-eu, a ceea ce
este supus transmigrarii si inlocuirea non-eului cu un eu universal.
Orice ar reprezenta Nirvana, stingere sau intrare intr-o slare de fiinta pura atemporala si aspatiala, dupa cum am numit-o noi, ea
ramane tinta finala in care nu mai are loc trairea ca experienta a suferintei.

Viata de apoi in islam

Importanta pentru viata viitoare poate fi dedusa din repetatele referiri pe care Mahomed le face cu privire la inviere si ziua
judecatii, cand Dumnezeu, Dreptul Judecator al tuturor oamenilor, va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale. Adeseori
Mahomed se numeste pe sine prevenitor, adica cel care previne pe necredinciosi ca ii asteapta pedeapsa vesnica in iad, daca ei nu
se intorc la credinta intr-un singur Dumnezeu. Pentru a da semnificatie indatoririlor religioase si judecatii ultime, Coranul afirma in
mod explicit ideea nemuririi sufletului: "Tot sufletul va gusta moartea, iar voi veti primi rasplata voastra in ziua invierii. Cel care va
scapa de foc, va fi dus in Paradis si va fi fericit; caci ce este viata lumii decat o rasplata desarta".

Intreaga conceptie religioasa a lui Mahomed este dominata de ideea de Dumnezeu si a judecatii divine. Punand accent deosebit
de mare asupra puterii absolute si asupra suprematiei lui Allah, Mahomed ajunge sa-l considere ca origine atat a binelui
cat si a raului. De aici si credinta sa ca Allah a predestinat pe unii oameni pentru mantuire, iar pe altii pentru pedeapsa
vesnica."Daca Allah va indruma pe cineva, el ii va deschide pieptul pentru islam, dar daca voieste sa-l duca la ratacire ii face
pieptul ingust, o astfel de pedeapsa da Allah celor care nu cred".

Aceasta conceptie despre predestinatie intra in conflict cu ideea profesata de Mahomed ca Allah este milostiv in indurator :
"Spune : Daca il iubiti pe Dumnezeu atunci urmati-mi mie, iar Dumnezeu va va iubi si va ierta pacatele voastre, caci
Dumnezeu este iertator si milostiv". Nu gasim in Coran o incercare de rasturnare a acestei notiuni de predestinatie. De
altfel, predestinatia inlocuieste in mare masura conceptia de pacat care este considerat ca mandrie si opozitie fata de
Dumnezeu. In Islam nu intalnim conceptia unui pacat cu repercusiuni asupra intregii naturi umane. Adam a pacatuit, insa pacatul
nu s-a transmis urmasilor sai. Prin urmare, omul nu mosteneste o natura pacatoasa, ci doar o natura slaba. Pacatul nu este o
dispozitie, ci un obicei pe care oamenii il primesc si il savarsesc datorita slabiciunii lor.

Paralel cu notiunea de predestinatie intalnim in Coran ideea de retributie dupa fapte, caci Allah are in posesia Sa carti in care trece
faptele oamenilor si pe care le va folosi la ultima judecata. Dupa traditie, aceste carti sunt eterne. Coranul pare sa sugereze ca
fiecare individ ar avea o carte a faptelor care ii va fi data la judecata din urma : "Cat despre cel caruia i se va da cartea pe la
spate, acela va fi menit spre pieire si va arde in flacara". Credinta lui Mahomed pare sa indice ca in clipa in care omul savarseste o
fapta pe pamant, buna sau rea, ea este in mod automat trecuta in cartea celui care a savarsit-o. Coranul nu ne spune, insa, in ce
masura faptele omului sunt predestinate asa cum sunt predestinati oamenii in credinciosi, adica cei care urmeaza lui Mahomed si
se supun lui Allah, sau necredinciosi, cei care nu au acceptat mesajul lui Mahomed; sau in ce masura sunt oamenii liberi sau au
libertatea de a savarsi anumite fapte care sa contribuie pozitiv la judecata.

Incepand din clipa mortii ni se spune ca ingerul mortii, ia sufletul celui care moare, si ii sopteste muribundului shahada sau
marturisirea de credinta pentru a trece de judecata. Numai martirii (shahid) intra direct in rai. Munkar si Nakir pun cinci intrebari
celui decedat, cum ar fi: cine este Dumnezeul celui mort; cine este Profetul, de raspunsul lor depinde soarta celui decedat.

Cat priveste pe copii, acestia se pare ca vor intra direct in rai, fara a raspunde intrebarilor puse de Munkar si Nakir. Cu soarta
femeilor Mahomed aproape ca nu se ocupa si aceasta pe motiv ca invatatura lui este adresata in primul rand barbatilor. De aceea,
chiar si placerile Paradisului sunt descrise potrivit gusturilor barbatilor. Mahomed declara in mod explicit superioritatea barbatilor
fata de femei. Faptul ca Mahomed neglijeaza femeile in invatatura lui despre soarta omului in fata lui Dumnezeu, a fost interpretat
ca fiind o acceptare inconstienta a evaluarii traditionale a femeii in societatea veche semita.

Iadul este prezentat ca un loc de tortura, sau ca un monstru plin cu foc si apa urat mirositoare si copaci cu fructe otravitoare.
Paradisul este un loc de bucurie si fericire, cu gradini unde curg izvoare de lapte si vin, cu corturi in care se afla femei frumoase,
care sunt mereu fecioare. Fericirea raiului sau pedeapsa iadului sunt vesnice. Raiul si iadul au fost create de Allah, dar nu vor
inceta niciodata sa existe.

Daca venirea Lui Iisus este un semn prevestitor al apropierii timpurilor eshatologice, in timpul judecatii de apoi Iisus nu are nici un
fel de rol in eshatologia musulmana. In timpul judecatii, musulmanii vor cere ajutor lui Adam, pentru ca acesta sa mijloceasca
pentru ei la Allah. El, insa, nu poate face acest lucru deoarece a pacatuit. La fel nu vor putea nici Noe, Avraam, Moise sau Iisus.
Singurul care poate interveni este profetul Mahomed, care are puterea de a ridica pe cei care au caza de pe podul al-Aaraf si in a
caror inima se afla un graunte de bunatate.

Viata de apoi in hinduism

In perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu stramosii. Dupa moarte sufletul celui mort intra in
lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris), unde traia fericit in casa lui Vishnu.

Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina specific indiana. Ea a fost gasita si la alte
popoare mai primitive sau mai evoluate din intreaga lume. In contextul ei hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii
termeni: la moarte sufletul nu trece intr-o stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de pedeapsa vesnica, in iad, ci
va renaste in alte forme de viata pana cand se va termina necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se succed in ordine
ontologica spre stari fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in cauza. Exista o singura exceptie si aceasta in
cazul in care moartea reprezinta intoarcerea in unitatea absoluta cu Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice
credincios hindus.

Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:

a. Calea faptelor - karma marga - este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.
b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la baza careia sta conceptia ca omul, in
viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta ontologica, ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.

Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de perceput. Omul persista in convingerea iluzorie ca
eul individual si lumea exista separat. Intr-o astfel de conditie cognitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor.
Calea cunoasterii reprezinta un proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase, intelectuale, sociale si de traire spirituala
intensa, de asceza

c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii (moksa). Bhakti inseamna iubire totala
si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca recunostinta pentru ajutorul promis si primit.

Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire la doua cai: calea zeilor (devayana) sau calea
lumini si calea stramosilor (pitriyana) sau calea intunericului.

Calea zeilor sau devayana. Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in cazul in care ele nu au fost savarsite, sufletele
celor eliberati intra in flacara focului, din flacara in zi, din zi in jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din
soare in luna, din luna in fulger. In fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea persoana conduce sufletul la
Brahman.

Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si reprezinta etapele de reintoarcere in lumea empirica.

In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun accentul pe jertfe si fapte bune si
milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte in partea intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand
soarele a trecut in partea de sud. Cei care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea stramosilor, de unde trec
in spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii mananca.

Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de reintoarcere in lumea existentei empirice.
Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din fum in ceata, din ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie
pentru ca sa se nasca sub forma de orez, ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din aceasta stare doar
daca cineva maninca semintele sau fructele respective.

Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul eliberat isi cunoaste adevarata natura a
eului.

Viata de apoi in iudaism

In iudaism viata omului este un dar al lui Dumnezeu; astfel, viata omului primeste semnificatie valorica in clipa in care ea devine
un raspuns la chemarea lui Dumnezeu. Daca individul evita sa implineasca vointa divina, el cade prada robiei impulsurilor
personale egoiste si ajunge la autodistrugere (Ieremia cap. 2, vers. 8, 13, 20, 23, 25 ; Ezechil 3, 18 urm.). Caci numai prin,
supunere fata de vointa divina poate omul sa-si asigure viata permanenta.

Despre o plinatate a vietii care transcede existenta empirica nu se vorbeste in mod explicit in primele carti ale Vechiului
Testament. Abia cu scrierile profetice incepe sa se contureze tendinta de proiectare a vietii empirice in contextul eternitatii. In
Cartea Psalmilor credinta in nemurire primeste un continut mai precis, in sensul ca retributiile primite de om depasesc cu mult
bogatiile materiale si onorurile vietii de pe pamant.

Dorinta unei comuniuni cu Yahve a intregului popor, morti si vii, precum si spiritualizarea pronuntata a religiei iudaice au facut sa
se nasca credinta in invierea celor morti. Astfel, ceea ce a fost doar o metafora pentru a descrie restabilirea poporului lui Israel
(Osea 6, 2; Ezechiel 37) devine o doctrina esentiala.

Desi credinta in inviere nu este expusa in mod explicit in psalmi, unii teologi au incercat, si pe drept cuvant, sa explice anumite
texte in acest sens. Referiri exprese se fac mai ales la Psalmul 17, 15 : "Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea fata Ta; cum ma
voi trezi, ma voi satura de chipul Tau"; si Psalmul 16, 9-11 : "De aceea inima mea se bucura, sufletul meu se veseleste si trupul
mi se odihneste in liniste. Caci nu vei lasa sufletul meu in lacasul mortilor, nu vei ingadui prea iubitul Tau sa vada putreziciunea.
Imi vei arata cararea vietii; inaintea fetei Tale sint bucurii nespuse si desfatari vesnice in dreapta Ta".

Pentru prima data, insa, credinta in invierea mortilor este afirmata de profetul Isaia 26, 19: "Sa invie dar mortii tai! Sa se scoale
trupurile moarte! Treziti-va si saltati de bucurie, cei ce locuiti in tarana. Caci roua Ta este o roua datatoare de viata si pamantul va
scoate iarasi afara pe cei morti" (Cf. Ezechil 31, 1 ; Daniel 12, 2). Chiar dupa reintoarcerea din robia babilonica profetii nu
parasesc ideea judecatii lui Yahve ca fiind un eveniment iminent. Dupa Agheu, judecata va insemna distrugerea paganilor si va fi
urmata de intronizarea unui rege mesianic (2, 6 si urm.). Dupa viziunea profetului Maleahi (3, 1), venirea lui Yahve va fi
precedata de cea a lui Ilie sau a unui alt trimis al sau, pentru ca sa judece si sa distruga pe cei rai, sa recunoasca pe cei care au
avut incredere in El si apoi sa locuiasca in Ierusalim. In cartea profetului Daniel, pe langa distrugerea celor rai si instaurarea Fiului
Omului la conducerea intregii lumi (7, 9 si urm.) se vorbeste de invierea dreptilor la viata vesnica si a celor rai spre rusine. (Daniel
12, 2).

Ideea de rasplata in sensul unei retributii drepte a binelui sau raului savarsit de om este prezenta in intreaga istorie religioasa a
poporului Israel. Pacatul primului om este pedepsit de Dumnezeu cu moartea si alte suferinte la care este supus omul.(Geneza 3,
16-24). Rautatea crescanda a oamenilor duce in cele din urma la distrugerea vietii de pe pamant prin potop (Geneza 6, 5-7). In
acelasi timp, Dumnezeu rasplateste faptele bune. Noe si familia sa este scapat de la moarte pentru credinta sa (Geneza 6, 9).

Fara indoiala, aceste exemple pot fi inmultite. In general, rasplata si pedeapsa divina aveau un caracter imediat empiric. Cu
timpul, ele primesc un contur pronuntat eshatologic. Intalnim aceasta noua nuanta ca fiind prefigurata in Psalmul 49, 14, si 73,
17 si mult mai explicit in Isaia 24, 21 : "in ziua aceea, Domnul va pedepsi in cer ostirea de sus, iar pe pamant pe imparatii
pamantului" (Cf. Psalm 76, 12).

Ziua "Iui Yahve sau "ziua maniei" (Sofonie 1, 15) este manifestarea sau aratarea lui Yahve in plenitudinea maretiei sale. Dupa
Ieremia, toate popoarele vor fi judecate (25, 15, urm.) pentru ca apoi sa devina partasi ai imparatiei lui Iahve (3, 17). Profetul
Miheia reia aceasta idee fara a largi ideea generala si fara a da detalii.

In Apocalipsa lui Baruch, probabil sub influenta crestina, este acceptata invierea atat a celor buni si rai din cadrul poporului Israel,
cat si a neamurilor (Apocalipsa lui Baruch 30, 2-5. Vezi Ezdra 7, 33 urm ). Dupa Talmud numai cei drepti vor invia, desi ocazional
se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Singurul loc in Vechiul Testament, unde avem o descriere a Judecatii celor
morti, este in cartea profetului Daniel: "Multi din cei ce dorm in tarana pamintului se vor scula : unii pentru viata vesnica si altii
pentru ocara si rusine vesnica" (12, 2).

"Cei ce dorm in tarana" sunt cei ce se afla in sheol. Sheolul este un loc al celor morti, undeva sub pamant. Primele referiri la sheol
le gasim in Geneza 37, 37 ; 42, 38; 44, 29 si 31 ; Existenta in sheol este o copie fidela a vietii de pe pamant. Acolo regii stau pe
tronurile lor (Isaia 14, 9 urm.) iar profetul isi poarta mantia :(I Samuel 28, 14). In alte cuvinte, rangul sau functia si vocatia sunt
pastrate.

Dupa moarte, sufletul nu este anihilat, iar trupul ramane doar simpla tarana neinsufletita (Geneza 3, 19; Iov 34, 14 si urm.)
pentru ca la inviere sa participe si el la rasplata divina, prin unirea finala cu sufletul in vederea vietii vesnice. In I Enooh 22, 9-13,
sheolul este supus unei transformari esentiale. De unde era considerat doar loc al celor morti, el devine identificat cu Gheena, loc
de tortura, de unde a fost imprumutata si ideea crestina de iad.

Conceptia despre sheol indicata in aceste versete sugereaza o noua perspectiva asupra naturii omului in conceptia iudaica. Dupa
moarte, sufletul traieste.

Ceea ce trebuie retinut referitor la viata viitoare, dupa conceptia iudaica, este ca accentul se pune indeosebi pe rasplata viitoare a
faptelor omului.
In concluzie, putem spune ca iudaismul a pus accentul, secole de-a randul, pe viata de aici si de acum si, intr-o masura mai mica,
pe viata viitoare.

Viata de apoi in crestinism

Nemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta credinta in nemurire ca act personal se
bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte integranta a vietii vesnice.

Conceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale
mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o : "...pentru ca Eu
sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan XIV, 19).

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice
si rezulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi
in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19),
pentru a se descompune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pacatul, sau mai precis, indepartarea omului de
Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a
intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei
IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al
invierii mortilor si judecatii universale.

Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Punctul
culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu
ca incununare a acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci "cei curati cu inima vor vedea pe
Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in
aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divine a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dragostei pe
care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II
Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei
VII, 33), care se materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele.
Caracteristica principala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44;
Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi
(Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite
pedepse. La baza purgatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice invatatura despre Sfintele Taine.

Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comuniunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni
si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La
randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciunilor noastre, ale celor ramasi in viata.

Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau
pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare
coplesita de spiritualitate. "Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza
intru marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni
XV, 42-44);

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin
transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15).

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata "Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42;
Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate neamurile (Matei XXV, 32).

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle
(Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui
Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18); apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete,
ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea proorocilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ; Luca XXI,

9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in
lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu
care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare
prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in
contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si
om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis,
trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noastre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata
vesnica.

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-
le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile
Sale.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici
fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu -
crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contemplatia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din
cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a realitatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si
contemplatie este absolut necesara, pentru ca fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de
inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si
rigida ca o statuie".

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate
avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens,
putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comuniune ce va creste in intensitate in cadrul
procesului nesfarsit al indumnezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii
vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea
nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie
fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste
desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obstacole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica
inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea
eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie
sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o
face lucratoare in oameni.

Natura omului in Taoism

La baza antropologiei taoiste sta conceptul de yin yang. Yin este principiul feminin, ale carui atribute sunt intunericul si
inactivitatea. Yang este principiul masculin al tariei, al duritatii si activitatii. Yin este asociat cu pamintul, iar yang cu cerul. Cele
doua principii reprezinta fortele creatoare ale intregului univers.

Natura umana era considerata ca avand un caracter dualist; omul fiind o fiinta compusa din puterile cerului si ale pamantului. La
prima vedere am fi inclinati sa consideram acest dihotomism al naturii umane ca fiind asemanator cu cel orfeo-platonic, gnostic
care concep fiinta umana ca fiind formata din spirit si materie. Acest lucru este, insa, strain taoismului. Lao Tze concepe uni versul
ca o unitate din care omul este parte integranta. Suprema fericire pentru taoisti este realizarea unei vieti indelungate sau a ne -
muririi in aceasta lume. Pentru atingerea unui astfel de scop, trupul trebuie transformat prin diferite practici mintale si fizice
complicate. Exista si o alchimie a nemuririi, in baza acestei alchimii, se crede ca mancand aur si cinabru (sulfat de mercur), poti
da corpului durabilitatea aurului, iar adaptabilitatea chimica a cinabrului inlatura batranetea si moartea.

O alta metoda de realizare a nemuririi este "respiratia embrionica", despre care se crede ca inverseaza procesul ce duce la
moarte, de degenerare a trupului, prin producerea unui embrion care in clipa mortii este eliberat de trup ca de o teaca. Acest
embrion este numit Floarea de Aur (Chin-Hua). Procesul respiratiei embrionice poate fi obstructionat de catre demoni sau alte
spirite rele.

In taoismul clasic, starea de nemurire era acceptata, insa, numai in contextul familiei si legata de cultul stramosilor. La moarte,
nobilii deveneau pentru o perioada scurta shen, adica isi mentineau individualitatea, pentru ca apoi sa fie si ei inclusi in masa
amorfa a kuei-lor.
Sub influenta budismului mahayana, taoismul a imprumutat ideea unei retributii dupa moarte, aceasta avand loc intr-o serie
aproape nesfarsita de raiuri si iaduri. Aceasta tendinta pastreaza, insa, in esenta idei specific chineze . Dupa moarte, viata omului
este considerata ca fiind in permanenta primejdie din partea spiritelor rele care pot fi controlate prin acte sau ritualuri magice.
Insa nici universul si nici om nu primeste o semmnificatie precisa in contextul gindirii taoiste.

Notiunea de suflet si trup in Egiptul antic

Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit de originea omului. Unele mituri il prezinta pe zeul soarelui, Ra
ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului
este Ptah si apoi Khunm, acesta din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket,
zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei.

In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a omului; prin urmare centrul
personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora
omul le este dator cu viata dupa moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni ale fiintei umane care depind insa de
integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in mormant a unor obiecte folositoare
trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar
concreta in timpul vietii de pe pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii
intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta parasea trupul o data cu moartea
individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata
omul, ca un fel de pazitor, de inger si intra in trup la moarte.

Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana despre om. Acest lucru este
posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit
de-a lungul timpului o adevarata forta a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri.

Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte. Altfel n-am mai intelege nimic din
giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape
imposibil de spus. Din cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si personalitatea pe
care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi fost scindat, specificat intr-o serie de suflete, care n-
ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau subdiviziuni ale activitatii spirituale.

Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o alta viata. Era reprezentat printr-un
cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra
destinului acestuia. Sufletul urma sa-si ia zborul dupa moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si
forma unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare.

Asupra cuvantului ka s-au produs cele mai multe discutii intre cercetatori si nu putem spune ca lucrurile s-au lamurit depun.
Probabil cea mai indreptatita parere este aceea care considera pe ka drept un principiu vital strans legat de corp, care nu-si ia
zborul dupa moarte, ca ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat cat se pastreaza trupul. Este conceptia primitiva egipteana
despre suflet, anterioara conceptiei superioare reprezentate prin ba. Din credinta ca soarta sufletului, a lui ka, este legata de trup,
a luat nastere grija egiptenilor pentru pastrarea in bunastare a trupurilor mortilor cat mai multa vreme cu putinta. Si de aici
imbalsamarile si piramidele ca morminte durabile, iar pentru cazul ca totusi trupul ar fi suferit vreo stricaciune, egiptenii au avut
grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru ca sa locuiasca in ele ka. Fireste ca acest suflet, ka, trebuia hranit
din belsug si ingrijit, pentru ca sa nu vina ca strigoi printre oameni.

In concluzie, putem afirma ca egiptenii n-au conceput sufletul ca o realitate pur spirituala.

Cultul
a) Locurile de cult. Templul era la egipteni "locuinta zeului". In el se pastra statuia zeului si era instalat animalul sau sfant. La
inceput egiptenii faceau locuinte modeste pentru zei. Acestea nu erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de rachita si
inchise cu un gard de pari. La intrare, erau puse insignele tribului si emblema zeului, sculptata in lemn. Mai tarziu s-au construit
temple din piatra, de forma patrata si cu doua usi, una in fata celeilalte, servind preotilor pentru a intra pe una si a iesi pe
cealalta cand purtau idolul in procesiuni. Cel mai impunator din monumentele de piatra este celebrul templu imperial al lui Amon-
Ra de la Karnak. Celelalte temple care s-au pastrat, cel de la Denderah, inchinat zeitei Hathor, cel de la Edfu, inchinat zeului
Horus, cel de la Luxor, Ramesseum-ul, aveau toate cam aceeasi impartire. In apropierea fiecarui templu era de obicei un templu
mai mic, numit mammisi ("camera nasterii"), in care se presupunea ca se nascuse fiul marelui zeu al templului principal. Drumul
care ducea la templu era strajuit de o parte si de alta de sfincsi, iar inaintea intrarii erau doua obeliscuri monolitice, uneori foarte
inalte si acoperite cu inscriptii. Pe peretii interiori ai templului erau reprezentate ceremonii in legatura cu cultul zeului, iar pe
peretii exteriori erau zugravite scene din luptele victorioase ale regelui.
In timpul Regatului nou s-au construit si temple sapate adanc in stanci. Cele mai renumite temple in acest caz sunt cele de la
Ipsambul, din Nubia.

In templul propriu-zis nu se celebrau niciodata ceremonii publice. In el intrau numai preotii principali ai templului si, in anumite
imprejurari, faraonul. Ceremoniile publice se desfasurau afara, in curtea templului.

b) Preotii. Singurul preot in intelesul strict al cuvantului era la egipteni regele, in calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalti
preoti isi implineau functia ca inlocuitori, ca imputerniciti ai regelui. Preotii egipteni se bucurau de o mare cinstire din partea
poporului si aveau uneori o putere politica extraordinara, cum a fost aceea care a provocat reactiunea regelui Amenofis al IV-lea.
Ei n-au format totusi o casta inchisa. Cu vremea insa s-a constituit un sacerdotiu propriu-zis, care mai ales in epoca de
decadenta a religiei egiptene devenise extrem de numeros.

Ierarhia preotilor egipteni avea in fruntea sa un mare preot. Subalternii acestuia se imparteau in diferite categorii: "ceremoniarii"
sau "lectorii", care recitau formulele sacre scrise pe rulouri de papirus, "servantii", un fel de diaconi care acompaniau pe oficianti,
"cei curati", "parintii divini", "profetii" si altii, care implineau tot felul de oficii la temple.

Existau si preotese in cultul egiptean, indeosebi in acela al zeitelor Nut si Hathor,precum si in cultul mortilor. Functia lor principala
era aceea de a se ocupa cu muzica si dansul in cinstea zeilor.

Pe langa privilegiile de care se bucurau, preotii egipteni trebuiau sa se supuna unor restrictii. De pilda: nu aveau voie sa manance
altfel de carne decat din cea adusa ca sacrificiu; le era interzisa consumarea carnii de porc si de peste; intrebuintau foarte putin
untdelemn si vin; se imbracau cu haine foarte simple si isi radeau capul. De asemenea trebuiau sa se supuna unor lungi si
complicate purificari.

c) Riturile. Cultul egiptean era de doua feluri: zilnic si festiv. Riturile cultului zilnic erau randuite cu amanuntime si erau foarte
complicate. Astfel, la templul din Abydos, cultul zilnic comporta 35 de ceremonii distincte, iar la cel din Teba aproape 60 de
ceremonii. Zeul era tratat ca un rege caruia nu trebuia sa-i lipseasca nimic. I se facea toaleta zilnica, i se ofereau mancaruri
alese, i se aduceau flori din abundenta ca sa-i incinte privirea etc. Riturile principale aveau ca scop sa aplice idolului cultul osirian
al reinvierii. Adica se credea ca prin implinirea ritualului secret, care se practica pentru chemarea in viata a unei statui, zeul
reinvia, asa cum reinviase Osiris.

Riturile cultului festiv se desfasurau cu o extraordinara amploare. In astfel de imprejurari se dadea putinta poporului sa-si
contemple zeul, care era scos din sanctuarul sau si prezentat publicului, de obicei pe un fel de barca. Se obisnuia de asemenea ca
zeul sa faca vizite vreunui alt zeu sau zeita cu care era socotit inrudit. De pilda, zeita Hathor de la Denderah facea vizita o data pe
an lui Horus de la Edfu. Atunci idolul era asezat pe o barca, proprietate a templului, si calatorea pe Nil cu un alai de muzici,
dansuri si tamaieri. La marile sarbatori, regele insusi oficia ca mare preot si se intampla uneori sa-si adore propria statuie,
recunoscandu-se ca zeu.

Exista la egipteni si un cult particular, savarsit de capul familiei la propriul sau domiciliu. Acest cult consta din sacrificii pentru
stramosi si din implinirea unor rituri cu prilejul diferitelor evenimente familiale mai importante.

Ca si in alte religii, jertfele si ofrandele formau partea principala a riturilor cultului egiptean. S-a discutat asupra sacrificiului uman
in cultul egiptean, dar este sigur ca acesta a existat. Astfel, Amenofis al II-lea se lauda ca dupa o victorie a sacrificat tatalui sau,
zeul Amon, sapte conducatori sirieni, iar pe peretii templelor si ai mormintelor regale sunt reprezentari de suverani, chiar din
dinastiile Regatului nou, ucigand inaintea imaginii unui zeu, pe suveranii sau conducatorii de osti straine invinsi. De asemenea,
cand se punea prima piatra la construirea unui templu se aducea un sacrificiu omenesc; obicei care a fost suprimat cu timpul.

d) Sarbatorile. Cele mai importante sarbatori anuale erau cele legate de inundatiilor produse de Nill. Schimbarea anotimpurilor,
zilele aniversare ale nasterii si ale urcarii pe tron a regelui erau de asemenea prilejuri de sarbatori. Fiecare templu isi avea zilele
sale proprii de sarbatoare, care se raportau la evenimente mitice din viata zeului respectiv, incit fiecare templu isi avea calendarul
sau.

Tot aici am putea aminti si de celebrele "mistere osiriene", care erau de doua feluri. Unele se desfasurau sub cerul liber, cu
participarea intregului popor. Altele aveau loc in secret, in templu, in fata unui numar de initiati.

d) Riturile de inmormantare. Unor astfel de credinte cu privire la viata viitoare le corespundea desigur un ansamblu de rituri
de inmormantare. In epoca preistorica, egiptenii isi ingropau mortii la fel cu toate popoarele cu o civilizatie inferioara. Cadavrul
era strans legat in pozitia chircita si culcat pe partea stanga, cu capul cel mai adesea spre sud si cu fata spre vest. Uneori
cadavrul era taiat in bucati si capul pus deoparte, pentru ca mortul sa nu devina primejdios pentru cei vii, venind printre ei ca
strigoi. In aceasta perioada nu exista practica mumificarii. Mai tarziu insa, ideea de ka, a dus la conservarea cadavrelor prin
imbalsamare, operatie in care egiptenii au excelat.

Exista doua descrieri clasice despre felul cum imbalsamau egiptenii cadavrele, una a lui Diodor Sicilianul si alta a lui Herodot.
Acesta din urma arata ca existau mai multe feluri de imbalsamari, dupa pretul pe care rudele mortului il puteau plati specialistilor
in arta imbalsamarii. Imbalsamarile cele mai scumpe se faceau in felul urmator. Se extragea prin nari cu un fier incovoiat o parte
din creier, iar cealalta parte era lichefiata prin anumite medicamente. Apoi cadavrul era golit de intestine, curatit si purificat cu o
infuzie de vin de palmier si cu aromate pulverizate. Locul ramas gol era umplut cu smirna pisata si cusut la loc. Cadavrul era apoi
imbibat cu azotat de potasiu si pus la pastrare intr-un loc ascuns timp de 70 de zile. Dupa aceea era infasurat de la cap pana la
picioare in fisii de panza inmuiate in cauciuc. Pe fata i se punea o masca de in, care pastra asemanarea cu figura mortului. Rudele
aveau grija ca indata dupa imbalsamare sa bage cadavrul intr-o cutie speciala, de lemn, construita in forma de om si avand doua
ferestre rotunde in directia ochilor, pentru ca mortul sa poata vedea soarele. Exteriorul acestei cutii era plin de inscriptii cu
rugaciuni catre zeii protectori ai mortilor: Osiris, Isis, Anubis, Nephtys etc. Dintre obiectele de inmormantare nu lipsea niciodata o
barca.

Ca o masura de prevedere pentru cazul ca imbalsamarea n-ar fi fost perfecta si astfel mumia nu s-ar fi pastrat, se asezau in
mormant una sau mai multe statui sau statuete, care reprezentau pe mort si care puteau sa tina locul mumiei, servind ca salas al
"dublului", al lui ka.

In mainile mortului si intre benzile mumiei se puneau texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor, care trebuia sa-i
serveasca pentru a invinge dificultatile calatoriei in lumea cealalta si pentru a raspunde cum trebuie in fata judecatii lui Osiris. Pe
peretii mormantului erau zugravite reprezentari ale mitului osirian, care aveau ca scop sa mijloceasca in chip magic transformarea
mortului intr-un Osiris. Numeroase talismane constituiau pentru mort o adevarata armatura magica. Dintre acestea nu putea sa
lipseasca niciodata carabusul, simbolul reinvierii, care se aseza pe pieptul mortului in dreptul inimii.

e) Mormintele. In timpurile cele mai vechi si chiar si mai tarziu pentru oamenii simpli, locuinta" de veci a mortului era o simpla
groapa, nu prea adanca, sapata in nisip, sau in stinca, astupata apoi cu o piatra pentru ca sa nu intre acolo sacalii. Mormintele
regale si ale nobililor au luat insa, inca din vechime, infatisarea unor fortarete cu peretii oblici spre centru si avand inauntru cinci
camere, una mai mare in centru, in care se depunea mortul, si alte patru mai mici laterale, care serveau pentru pastrarea
proviziilor si uneltelor necesare mortului. Aceasta casa mortuara poarta astazi numirea araba mastaba. Cu vremea au intervenit
unele modificari in interiorul acestor cladiri, camera din mijloc devenind o capela, in care rudele si preotii indeplineau la anumite
zile cultul mortilor. Mumia era pusa in pamant, dedesubtul capelei, unde era coborata printr-o gaura facuta in acoperisul cladirii.
Indata insa dupa coborarea mumiei in aceasta ascunzatoare, gaura era astupata cu moloz, pentru a face imposibila profanarea
mormantului. Alaturi de capela era o celula mica in care se tinea statuia mortului. Celula corespundea cu capela printr-un mic
orificiu, permitand sufletului mortului (ka), intrupat in statuie, sa se bucure de ofrandele si parfumurile arse in camera funerara
alaturata. Orientarea cladirii era cu fata spre rasarit, incat cei care aduceau sacrificii inauntru sedeau cu fata spre apus, directie in
care se credea ca merg sufletele spre imparatia lui Osiris.

Mormintele faraonilor, pe care le cunoastem sub numele de piramide, nu sunt altceva decat mastaba de dimensiuni
monumentale, cu deosebirea ca in locul capelei se construia alaturi de piramida un templu, in care se oficia cultul regelui titular al
marii piramide alaturate.

S-au emis mai multe ipoteze asupra semnificatiei piramidelor. S-a spus de exemplu ca forma lor, care seamana cu aceea a unui
cort, ar aminti vremea cand egiptenii erau un popor nomad, sau ca ele ar semnifica adapostirea temporara a sufletului intr-un
cort, pe drumul sau spre imperiul lui Osiris. De asemenea s-a spus ca baza patrata a piramidelor ar avea vreo legatura cu cele
patru elemente constitutive ale cosmosului. S-a ajuns chiar la o intreaga stiinta esoterica a "piramidologiei", care descopera tot
felul de simbolisme si mistere in arhitectura piramidelor. Cu siguranta ca lucrurile sunt mult mai simple si credem ca au dreptate
cei care spun ca la inceput a fost o simpla ingramadire de pamant sau de pietre deasupra mormantului. Cele mai renumite dintre
ele sunt desigur marile piramide de la El Giseh, inaltate pentru a adaposti mumiile a trei suverani din dinastia a IV-a (2723-2563
i. Hr.): Kheops, Khefren si Mykerinos.
Viata de dupa moarte
Asiro-babilonenii nu aveau in acest sens o invatatura bine precizata, ca egiptenii. Sunt totusi dovezi de credinta in viata viitoare
inca din epoca proto-sumero-akkadiana. Sufletul, care supravietuieste trupului, este numit edimmu. La moarte, trupul se preface
in tarana, iar sufletul, "intr-o haina de aripi", coboara in regiunea intunecoasa subpamanteana Kigallu sau Arali. Inainte insa de a
ajunge aici, sufletul este cantarit pe balanta. La cantarire asista zeita Nungalla, care hotaraste soarta celor buni si a celor rai.
Omul bun, care si-a implinit datoriile fata de zei, va fi recompensat in Seol, devenind "proprietarul unei gradini de imbelsugare",
fiind imbracat cu haine albe etc. Celui rau "i se va lua imbelsugarea".

O soarta speciala, mizerabila, au sufletele celor care au ramas neingropati sau n-au rude care sa ingrijeasca de cele randuite
pentru morti. Sufletele celor dintai ratacesc necontenit prin lumea umbrelor si vin printre cei vii, provocandu-le tot felul de
neajunsuri si suferinte. Sufletele celor fara rude sunt nevoite sa-si astampere foamea cu ce gasesc prin gunoaie.

Teologia si mitologia asiro-babilonene vin insa cu o serie de precizari, completand aceste credinte populare cu privire la viata
viitoare. Astfel, imparatia mortilor, Arali, este o cetate puternica, inconjurata cu sapte ziduri si avand porti mari, pazite strasnic. In
aceasta imparatie nu intra nimeni fara invoirea stapanei cetatii, Ereskigal. Cei care sunt primiti trebuie sa-si lase imbracamintea si
podoabele la portile cetatii. Totusi, in aceasta sumbra imparatie curge "izvorul vietii", pe care il cauta zeita Istar pentru Tammuz.
Zeita insasi, ca sa poata iesi din infern, a fost stropita cu apa din "izvorul vietii". De asemenea, undeva, intr-un loc ascuns al
imparatiei mortilor, se afla "pomul vietii" sau al reintineririi". Ideea de nemurire staruie deci in mitologia si religia babilonenilor. Cu
toate acestea, in literatura asiro-babiloneana nu se aminteste nimic in legatura cu vreo reinviere finala, iar de faimoasa "insula a
fericitilor" n-au avut parte decat Ut-Napistim si sotia sa.

Creatia

Tema creatiei este dezvoltata in mai multe referate, dar mai ales in celebrul Poem al creatiei. Poemul incepe printr-o teogonie. La
inceput nu exista nimic, nici chiar zeii, ci doar haosul. In acest haos apar principiile cosmice: Apsu, oceanul apelor dulci, ca
element masculin, si Tiamat, marea sarata, ca element feminin. Din aceasta pereche primordiala s-au nascut, perechi-perechi,
toti zeii. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii
babilonieni erau doar forte naturale zeificate Dar Tiamat, ingrijorata de puterea crescanda a zeilor, se hotari sa-si distruga opera
si astfel izbucni conflictul dintre zei si haosul din care au iesit. Zeul Anu este trimis de ceilalti zei sa inceapa lupta, dar acesta se
sperie de Tiamat si fuge. Marduk primeste sa dea lupta, dar cere in schimb sa i se confere cel mai inalt rang intre zei. In cadrul
unui banchet la care zeii se imbata, se confera lui Marduk atotputernicia. Inarmat acesta se lupta cu Tiamat, care este invinsa si
taiata in doua. Cele doua parti ale trupului sau formeaza cerul si pamantul. Marduk pune apoi pe cer stelele, planetele, luna si
soarele.

In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de
devenire, de pranduire a materiei primoriale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el
insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat.

In literatura sumeriana se disting doua traditii privind crearea omului. Traditia de la Nippur, in mitul Tarnacopului, considera ca
omul a fost creat de Enlil, care loveste pamantul cu tarnacopul; din gaura facuta de el au iesit oamenii. In traditia Eridu, omul a
fost creat din lut de zeita Nammu. In relatarea sumeriana a potopului omul este creat de alti zei: An, Enlil si Ninhursaga.

In literatura akkadiana exista mai multe traditii privind crearea omului. De exemplu dupa mitul Atramhasis, primul om a fost creat
de zeita mama Mami/Nintu in colaborare cu inca 14 zeite ale nasterii. Numele primului om a fost Widimmu si a fost modelat din
lutul pe care Mami/Nintu l-a cerut lui Enki.

Despre natura propriu zisa a omului literatura mesopotamiana nu ne da detalii. Conceptia mesopotamiana despre suflet este
strans legata de notiunile ZI si SHI, echivalente ale lui napishtu - ceea ce inseamna viata, mai degraba decat suflet, insa viata
deosebita de cea din trup. In gandirea mesopotamiana viata nu era legata direct de notiunea de suflet, ci de posibilitatea sau
puterea omului de a se mentine ca fiinta distincta si de a ocupa un loc ca atare in contextul existentei.

Trupul nu juca un rol de seama la mesopotamieni, acest lucru poate fi dedus din faptul ca nu s-au facut incercari de pastrarea a
trupurilor prin imbalsamare.
Cultul
a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor piramide patrate
la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la Khorsabad si la Babilon 91 m
si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau
de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia acestor extraordinare constructii a ramas
nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator
astronomic.

Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele constituiau o
anexa a resedintei regale.
Edificiile anexe ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.

b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi

implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel puterea politica si
cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele a continuat sa implineasca
functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.

Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale oficierii cultului.
Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si interpretau vointa zeilor.
Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii, interpretii viselor si cercetatorii
maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice fiecarei categorii preotesti.

Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau arta
complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau astronomia si
medicina.

Existau si preotese, "surorile zeului", care erau un fel de vestale, si "femeile sfinte", care de fapt implineau riturile prostitutiei
sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.
c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica a zeilor,
carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile extraordinare: la
inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari individuale etc. Se aduceau
ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau 12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile
constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si
curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar se intalnesc in ceremoniile funerare.

d) Imnele si rugaciunile. Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului. Lucrul acesta
reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele erau rugaciuni rimate,
impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni s-au transmis din epoci foarte
vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului si al nevoii de curatire de pacate. Sunt
asa-numitii "psalmi de pocainta", care abunda in literatura religioasa asiro-babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta
viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.

In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor religioasa
publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula "ma rog in toate zilele" revine
foarte des.

e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre sarbatorile
ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o mare dezvoltare, care
dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau destinele oamenilor si le
insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor
prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci cand un zeu care fusese capturat era eliberat si
readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7,
15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la
introducerea de noi statui, mobilier si instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in
aur, argint, pietre pretioase si obiecte de tot felul.

f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni - mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau plante
frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul, incingerea cu sac,
taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau pamant pe cap etc.

Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari sicrie de
teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme, ornamente, unelte de
lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se faceau in casele rudelor lor.

Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii nu s-au
preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata pamanteasca lunga.
Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca". De asemenea cel drept isi asteapta rasplata aici pe
pamant.
CULTUL

a) Locurile de cult. Locurile de cult, numite beth ("casa", la aramei si haram),erau la inceput pe inaltimi, asa-numitele "locuri
inalte" (bamah), unde cateva pietre, inconjurate de un cerc cladit tot din pietre sau din pamant, aratau unde trebuie adorat zeul.
Obiceiul acesta s-a pastrat intact si atunci cand regii canaaniti si cei fenicieni au imprumutat din Egipt sau din Mesopotamia
obiceiul de a cladi temple luxoase pentru zei.Templele s-au construit numai in orasele mari, astfel incat poporul a continuat sa se
roage in munti. In templu, divinitatea masculina era reprezentata printr-o piatra inalta, un fel de coloana numita assebah, iar
divinitatea feminina era reprezentata printr-un trunchi de arbore numit aserah. In incinta sacra sau alaturi de ea se afla si un
mormant, fie pentru victimele omenesti ale sacrificiilor, fie poate pentru persoane decedate in chip firesc. La fenicieni,
divinitatile erau adesea reprezentate prin mici statui.

b) Savarsitorii cultului La canaaniti si fenicieni, savarsitorul cultului se numea kohen, iar la aramei komer. Mai-marele
preotilor purta numele rab. Functiile sacerdotale le detineau anumite familii, ca si la evrei.

Existau si preotese. Printre preoti se numarau si ghicitorii, impartiti pe categorii dupa felul de ghicitorie pe care il practicau. Din
personalul templelor, in special cele ale Astartei la fenicieni, faceau parte si hierodulii si mai ales hierodulele, care practicau
prostitutia sacra, impotriva careia s-au ridicat cu indignare autorii Vechiului Testament
si Sfintii Parinti.

c) Sacrificiile. Ca la toti semitii, sacrificiile constau la canaaniti, fenicieni si aramei din mancare, bautura si tamaie. Se jertfeau
cereale, legume sau animale, despre care credinciosii credeau ca sunt intr-adevar consumate de zei. Se gasesc si indicii asupra
unor sacrificii omenesti, despre care nu se poate cunoaste cu siguranta daca erau sacrificii obisnuite sau extraordinare. Sunt
indicii sigure de sacrificii omenesti cu prilejul punerii temeliei la constructii importante. Sacrificiile omenesti erau mostenite de la
locuitorii presemiti ai Canaanului care, la vreme de mare primejdie, sacrificau pe intaii lor nascuti.

d) Sarbatorile. Acestea erau mai mult agrare, in legatura cu semanatul, strangerea recoltelor, culesul viilor, tunsul oilor etc.
Sarbatoarea Anului Nou era celebrata cu un fast deosebit, ca si la asiro-babiloneni. Sarbatorile religioase ale fenicienilor aveau in
general caracterul unor pelerinaje, deoarece templele cetatilor erau adesea asezate pe colinele vecine. Principalele sarbatori erau
acelea in onoarea lui Adon, asa-numitele Adonii, care aveau loc vara, in epoca secerisului, si durau mai multe zile. In general,
aceste sarbatori aveau un caracter funebru.

f) Cultul mortilor Se pare ca in epoca neolitica dinaintea perioadei canaanite s-a practicat in Siria antica incinerarea cadavrelor.
Dupa aceea s-a practicat inhumarea si chiar inmormanta-
rea, deoarece se credea ca sufletele mortilor (rephaim, "cei slabi", "umbrele") raman in contact continuu cu trupurile pe care le-
au parasit si deci orice atingere, orice necinstire adusa cadavrului are rasfrangere asupra trupului respectiv. Cadavrul insusi era
considerat ca fiind ceva sacru si deci cel ce profana un sarcofag pacatuia grav fata de zei, fiind urmarit de blestemele si
razbunarea acestora. Inscriptiile funerare aratau ca in mormant nu sunt obiecte pretioase si rugau pe trecatori sa nu profaneze
mormintele.
Conceptia despre om in religia canaanita

Nici unul din textile ugaritice nu trateaza problema crearii omului, iar datele pe care le avem despre natura finite umane se
rezuma in mare masura la Mitul Aghat. Acest epic il prezinta pe om ca fiind muritor; nemurirea este un privilegiu rezervat zeilor.
Omul este slujitorul zeilor care il rasplatesc sau il pedepsesc dupa cum i-a fost conduita. Viata este un dar din partea zeilor.

Referirile existente la suflet, nsph, si ruh, spirit, nu sunt suficient de edificatoare pentru a ne putea forma o imagine mai completa
despre natura spirituala a omului. Folosirea acestor termini este mai mult sau mai putin asemanatoare cu cea din Vechiul
Testament. In ugarita gasim totusi un cuvant aparte pentru suflet: brlt, care inseamna dorinta sau suflet. Tot in textile ugarite
intalnim referiri la slujbe de inmormantare asemanatoare in practica cu cele ale vechilor israeliti. Mormantul este denumit intr-o
inscriptie "casa eternitatii".

Cultul

Sunt dovezi ca s-au savarsit acte de cult, mai intai (3400-2100 i. Hr.) in grote naturale, apoi (2100-1900 i. Hr.) in sanctuare
special construite. Se pare ca riturile erau implinite aproape numai de femei-preoti, dar, in general, se constata ca exista o
intreaga clasa sacerdotala, preoti si preotese, clasa care avea si un important rol economic. In cinstea zeilor se oficiau in Creta
ceremonii si serbari publice, insotite de jocuri, concursuri de gimnastica, lupte de gladiatori etc. In diferitele reprezentari de scene
cultice, o parte din cult apare ca un dans extatic in jurul unui arbore care se afla de obicei inapoia altarului. In timpul dansului,
arborele era scuturat si se rupeau ramuri din el. Sunt semne de ceremonii agrare care mimau rodirea.
Cultul avea la greci o mare importanta. In lipsa unei unitati doctrinare si a unei teologii, respectarea cultului forma obligatia
esentiala a adoratorilor zeilor.

Mai tarziu locurile de cult ale religiei grecesti erau temple marete in stil doric, ionic-atic si corintic. Templele consacrate zeilor erau
asezate aproape totdeauna cu fata spre rasarit, iar ale eroilor cu fata spre apus, pentru ca acestea din urma erau socotite
morminte ale eroilor.

Credinta in viata viitoare

Grecii au avut o grija deosebita pentru morti, iar in acest sens sta marturie literatura greaca.
Au fost descoperite numeroase morminte care atesta fatul ca grecii isi inhumau la inceput mortii si ca incinerarea a aparut intr-o
epoca ulterioara. Mortii erau ingropati intr-un mormant numit cos, care se afla in mijlocul locuintei. Mai tarziu mormintele sunt
separate de locuinta si situate la apus de acestea. O data cu trecerea timpului, mormantul capata noi forme: de la cos se ajunge
la morminte cu camera, apoi la cele cu cupola si la sicrie.

Sufletele mortilor obisnuiti coborau pe o scara si mergeau in infern, in imparatia lui Hades. Zeul infernului era imaginat "ca un
talhar infricosator care se lupta in plina zi cu oameni mai puternici... ca o persoana care alearga pe un cal negru, inarmat cu o
sabie sau cu un arc". Locuinta vesnica a mortilor era un loc de suferinta si de uitare a celor vii, " un loc intunecos si posomorat,
captusit cu panza de paianjen, unde niciodata nu se face ziua, nici un cocos nu canta, nici o apa nu curge, iarba nu rasare;
flamanzii nu au ce manca acolo, insetatii nu au ce bea, tinerii vor fi pradati de armele lor si fetele de podoabele lor".

Pentru cei fericiti exista totusi un loc aparte in lumea cealalta: o insula, unde toate erau pregatite, iar dupa aceea Campiile Elisee
si Gradina lui Hades, unde fetele dansau iar tinerii cantau.

Ritualul funerar era foarte complex: "cand muribundul era pe punctul de a-si da sufletul, i se taia un smoc de par, care era
inchina zeilor subpamanteni si se adresau rugaciuni lui Hermes, conducatorul sufetelor spre imparatia mortilor". Apoi se dadea
ultimul sarut muribundului si, in clipa mortii, se facea mult zgomot, lovindu-se in vase de arama, pentru ca sa se alunge duhurile
rele din drumul sufletului. Mortului i se inchideau ochii si gura, i se acoperea fata, era spalat cu apa calda, uns, infasurat intr-un
vesmant alb si incoronat cu flori. Apoi era asezat in tinda casei, cu picioarele spre usa. In gura i se punea un ban, ca taxa de
trecere in lumea cealalta. in timp ce mortul era inca in casa, se aseza inaintea usii un vas cu apa pentru purificarea de atingerea
necurata cu ramasitele pamantesti ale defunctului. Pe drumul la rug sau la groapa se intonau cantece funebre. Ritul cel mai vechi
era acela al inhumarii, apoi s-a statornicit si obiceiul incinerarii, la care, in timp ce cadavrul ardea, se faceau libatii defunctului si
se invocau sufletele stramosilor sai. Cenusa era stransa, pusa in urna si dusa la mormant afara din oras. Inmormantarea era mai
pompoasa sau mai simpla, dupa averea defunctului. Uneori era gratuita pentru oamenii care nu aveau rude sa-i ingroape.
Aceasta pentru a linisti sufletele stramosilor. In acest caz, sufletele stramosilor defunctului erau chemate de trei ori. Flori de
trandafir si de diverse alte feluri impodobeau mormantul. Daca mortul fusese un om ilustru, se celebrau si jocuri funebre.

Dar niciodata nu se uita ospatul mortuar, ale carui resturi erau inchinate sufletelor stramosilor si duse la mormant. Pentru morti
se aduceau si sacrificii de animale si libatii de sange, apa, vin, lapte si indeosebi miere.

Ritul funerar era comemorat in ziua a treia, a noua, a treisprezecea si la un an. In timpul doliului trebuiau evitate banchetele si
solemnitatile publice, se foloseau vesminte modeste si de culoare neagra, se taia parul si uneori se presara cenusa pe cap si se
zgaria fata. Toate acestea erau impuse de dreptul religios familial si de aceea erau strict obligatorii. Nu erau lipsiti de ele decat
cei care erau exclusi de la religia familiei si de la aceea a cetatii. Aceasta era cea mai grava interdictie.

Viata dupa moarte

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie in mormant, fie
intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea zeul foarte putin simpatic, Orcus. Imparatia aceasta a mortilor nu era insa
izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant (mundus) in apropierea orasului sau
satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra
pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Rudele insa se temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru
ca aceste spirite se inviorau numai cand puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii, uneori
sacrificandu-se pe mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele, romanii
celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii
ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, in zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla
cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncand in spatele sau seminte de bob
negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine insumi si pe ai mei". Dupa
stropirea cu apa sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii
credeau deci ca strigoii veniti sa suga sangele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor
repetate de noua ori, se departau de casa lasind oamenii in pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfarsit printr-o moarte napraznica.
Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Dupa inhumare sau
incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si,
inainte de a pleca, isi luau ziua buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie
fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormant pentru a lua
parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa
comuna. in acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor
familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.

Locasurile de cult
Templele romane au imitat in constructie pe cele etrusce(de obicei patrate) si pe cele grecesti(de forma dreptunghiulara). Astfel
de temple au fost prezente in Roma ( tempul de pe Capitoliu) dedicate triadei: Jupiter, Juno, Minerva sau tempul dedicat zeului
Marte, amplasat in Campul lui Marte. Existau si temple in forma rotunda ca cel dedicate zeitei Vesta. Existau si locuri retrase,
grote sacre (lucus).Templele mai mici se numeau aedicule. Dupa o perioada de decline, catre sfarsitul republicii, templele devin
din ce in ce mai marete la inceputul imperiului.

Preotii
N-a existat la romani o casta sacerdotala. Cultul putea fi implinit si de alte persoane decat preotii, ca de exemplu de anumiti
functionari ai statului, iar preotii asistau numai si vegheau ca formele cultului sa fie implinite cu cea mai mare exactitate.

Persoanele destinate cultului se grupau in colegii si corporatii. Institutia colegiala a pontificilor a fost intemeiata, dupa traditie, de
regele Numa. De fapt, pontificii erau inteleptii din epoca cea mai veche latina, detinatorii traditiilor poporului, care s-au reunit mai
tarziu in colegiu, la inceput de 3, apoi de 5, de 9, de 15 si in sfarsit de 16 pontifici. Ei inregistrau principalele evenimente din viata
statului, alcatuind asa-numitele Annales maximi. Tot lor le era incredintata intocmirea calendarului religios si civil. In fruntea
colegiului pontificilor era Pontifex Maximus. El era cel mai mare preot al statului.
Pontificii aveau in subordinea lor pe flamini (flamines), preotii unor anumite divinitati, care aveau grija de aducerea sacrificiilor
zeilor respectivi. Erau 3 flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis si flamen Quirinalis, si 12 flamines minores.

Tot in subordinea si directa supraveghere a lui Pontifex Maximus erau si vestalele, fecioarele consacrate templului zeitei Vesta.
Acestea, in numar de sase, erau alese de Pontifex Maximus din familiile nobile sau cu foarte buna reputatie si introduse in ordinul
lor cu anumita ceremonie. Vestalele intrau in ordin la varsta de 6-10 ani si erau angajate pe 30 de ani. Primii 10 ani erau de
pregatire, in ceilalti 10 ani erau preotese si ultimii 10 ani erau indrumatoarele noilor venite. Dupa 30 de ani puteau sa se
casatoreasca. Multe insa ramaneau in atrium Vestae.

Un rol important la romani l-a avut augurii, prezicatorii, deoarece toate actiunile statului erau precedate de cercetarea semnelor
prevestitoare. Ei erau socotiti interpreti ai lui Iupiter Optimus Maximus.

O particularitate a religiei romane o forma existenta "corporatiilor" sacerdotale, ai caror membri se recrutau din familiile
aristocrate. Cele mai importante corporatii sacerdotale erau cele ale salienilor, lupercilor si arvalilor.

Riturile publice. Cultul public consta la inceput din rugaciuni, voturi, purificari si sacrificii. Rugaciunea (precatio) era socotita ca
avind o putere magica. Din aceasta cauza trebuia rostita fara nici o schimbare sau greseala.

O forma speciala de rugaciune era supplicatio, rugaciune solemna ceruta poporului de catre senat in cazuri de calamitati publice,
epidemii, foamete sau ca multumire pentru vreo victorie militara. Intreg poporul lua parte la aceasta ceremonie, care dura un
anumit numar de zile. Poporul intra cu ramuri de laur in templele deschise, facea libatii de vin si ardea tamiie, in vreme ce
matroanele, cu parul despletit, se roteau imprejurul altarelor cu mainile ridicate spre cer.

Votul (votum) era socotit ca mijlocul cel mai eficace pentru a se castiga bunavointa si ajutorul zeilor, carora li se promiteau in
schimb, in chip conditionat, ofrande, sacrificii etc.

Purificarile aveau mare importanta la romani. Scopul lor nu era atat curatirea de greseli morale cat spalarea de unele atingeri
impure.

Sacrificiile ocupau si la romani locul cel mai important in cult, fiind randuite cu extrema amanuntime.

Riturile particulare. Cultul particular nu avea la romani un ritual unic, fiecare familie implinind actele de cult potrivit propriei
sale traditii. Ritul obisnuit consta in a oferi focului libatii in timpul mesei.

La noua zile dupa nastere, copilul era stropit cu apa si recunoscut de tata, care ii punea un nume. La varsta pubertatii, in ziua de
14 martie (Liberalia), se dezbracau hainele de copil si se punea toga barbateasca, ceremonia sfarsindu-se printr-un sacrificiu. Cea
mai solemna ceremonie a cultului familial era casatoria. Dupa ce mireasa era adusa cu alai si cantece religioase la casa mirelui,
tinerii mancau impreuna, ca si la greci, o lipie de secara, perfectandu-se astfel din punct de vedere religios unirea lor. Toate
aceste rituri ale cultului familial se implineau in jurul vetrei, ca si la greci.

Viata de dincolo la Daci

"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu
trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte
vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se
credeau "nemuritori".

Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a
vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul" dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in
adancurile pamantului", este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a
izvoarelor.

Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu
sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.

In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a
fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit
inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de
movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori
pe alt loc.

Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe mormantul sotilor lor se pare ca a
existat si la geto-daci.
Cultul
Herodot prezinta pe Zalmoxis ca fiind in legatura cu Pitagora, construindu-si apoi o camera de primire pentru cetatenii de frunte,
carora le vorbea despre nemurire, apoi stand ascuns intr-o camera subterana timp de trei ani si in al patrulea an aparand iarasi
printre oameni. Din toate acestea s-a putut deduce caracterul "misteric" al cultului lui Zalmoxis, acest cult comportand adica rituri
initiatice ca in religiile de mistere grecesti. Este adevarat ca Herodot nu prea a dat crezare informatorilor sai greci de la Marea
Neagra, dar unele aspecte ale religiei geto-dacilor in ce priveste locurile de cult, preotii si riturile vin in sprijinul afirmatiei cu
privire la caracterul misteric al cultului lui Zalmoxis.

Locurile de cult.
Despre locurile de cult ale geto-dacilor nu se stia decat ceea ce spusese Strabon, cum ca marele preot al acestora, devenit apoi
zeu, isi avea resedinta intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon, munte identificat astazi in chip ipotetic cu Dealul Gradistei
din Muntii Orastiei. Nu s-au gasit pana acum urme de cult in pesterile care au fost cercetate. In schimb, sapaturile arheologice din
anul 1949 au dat la iveala urmele unui important numar de sanctuare geto-dacice, asezate, cele mai multe dintre ele, in Muntii
Orastiei (jud. Hunedoara), la Costesti si mai ales la Gradistea Muncelului, unde a fost Sarmizegetusa, vechea capitala a statului
dac. Aceste sanctuare erau de doua tipuri: patrulatere si circulare. Cele in forma de patrulater constau din siruri de coloane de
lemn sau de piatra, asezate pe tamburi de calcar. Cele in forma circulara constau din stalpi asezati in cerc si grupati intr-un chip
semnificativ.

Existenta unor sanctuare de tip diferit, asezate uneori in apropiere unele de altele, constituie un serios argument in favoarea tezei
politeismului geto-dacic.

Preotii
Preotii aveau un mare rol in viata geto-dacilor, la fel cu acela al druizilor la celti. In fruntea clerului geto-dac sedea un mare preot,
care locuia, cum relateaza Strabon, intr-o pestera de pe varful muntelui Cogaionon. Primea la el numai pe rege si pe insotitorii lui
pentru a le da indrumari din partea zeilor. Nimic mai important nu se facea fara consultarea marelui preot, detinatorul tainelor
divine si al procedeelor divinatorii si magice.

Ca mare preot se citeaza, in afara de Zalmoxis insusi, un anume Zeuta. In timpul regelui Burebista se mentioneaza personajul
istoric Deceneu, care, dupa spusele lui Iordanes, a intreprins o mare reforma culturala si a clerului geto-dacic, fiind pana la urma
zeificat. Este cunoscuta influenta lui Deceneu asupra regelui si asupra poporului, cerandu-le sa-si distruga viile, pentru a feri
poporul de betie. Alt mare preot cunoscut este Comosicus, care era si rege.
Pe langa implinirea cultului, preotii geto-daci aveau insusirea de judecatori ai poporului. Ei erau de asemenea medici. Erau folositi
si ca soli pentru incheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii.

Sacrificiile
Sacrificiul omenesc este mentionat sigur in religia geto-dacilor de Herodot, care spune cum, in fiecare al cincilea an, se desemna
prin tragere la sorti un sol, care sa duca zeului toate dorintele si rugamintile poporului. Cel care iesea la sorti era apucat de maini
si de picioare si aruncat in varful sulitelor. Daca nefericitul sol murea indata, inainte de a atinge pamantul, insemna ca sacrificiul a
fost primit si toata lumea era multumita. Daca, dimpotriva, solul nu murea, era batjocorit in tot felul, ca unul care a fost
nevrednic de cinstea care i s-a facut, si se tragea la sorti un alt ambasador la zeu.

Probabil ca si la geto-daci sacrificiul uman a avut la inceput ca scop potolirea maniei zeului si castigarea bunavointei lui.
Observam insa ca sacrificiul geto-dacic se repeta numai dupa patru ani si atunci se sacrifica numai o singura persoana. Credem
ca Parvan a avut dreptate sa remarce ca, in vreme ce la alte popoare se sacrificau prizonieri de razboi si criminali, la geto-daci se
sacrificau, prin tragere la sorti, cei mai buni dintre ei. Cu siguranta au existat si sacrificii de animale. Dovada resturile unui astfel
de sacrificiu descoperite nu de mult la Davidesti (jud. Arges), unde s-au gasit, intre altele, o mare cantitate de oase de animal
arse.
Viata de apoi
Avesta cuprinde o intreaga eshatologie. Potrivit acesteia, dupa moarte sufletul mortului ramane trei zile langa cadavru. Dupa
aceea isi ia drumul, ajungand la un pod imens intins peste o prapastie. Inainte de a porni pe acest pod, sufletul este judecat si
cantarit pe o balanta. Daca balanta nu se inclina nici intr-o parte nici in cealalta, daca adica faptele bune si cele rele sunt la fel de
multe, sufletul este trimis in hamestagan ("locuinta greutatilor egale"), unde nu va suferi decat de frig si de caldura. Daca balanta
se inclina intr-o parte sau in alta, sufletul merge spre un loc plin de fericire sau spre unul de chinuri. Dar, inainte de aceasta,
trebuie sa treaca podul chinvat ("care discerne"). Acest pod se largeste din ce in ce mai mult pentru cei buni, iar pentru cei rai se
stramteaza.

Dupa teologia zoroastriana chinurile iadului nu vor dura vesnic, ci va veni invierea tuturor mortilor. Atunci va apare Saosyant,
care va prezida la invierea generala a mortilor si la judecata generala. Un imens val de plumb topit va trece apoi peste toata
natura. Drepti vor simti aceasta ca o baie de lapte, in vreme ce pentru cei rai va fi intr-adevar, o baie de plumb topit, care ii va
purifica, facindu-i si pe ei vrednici de fericirea celor drepti.

Riturile de inmormantare
Cu putin timp inaintea mortii, erau adusi doi preoti ca sa-i citeasca rugaciuni. Daca muribundul putea sa recite dupa ei
rugaciunile, era sigur ca nu va merge in iad. I se dadeau apoi cateva picaturi de haoma. Dupa ce muribundul isi dadea sufletul,
cadavrul era spalat cu gomez (urina de vaca) si imbracat intr-o haina alba de bumbac. Se facea sarutarea mortului de catre
rudele sale, dupa care nimeni nu mai avea voie sa se atinga de cadavru. Se aducea un caine, care trebuia sa miroase fata
mortului pentru a alunga duhul cel rau, Nasu, demonul mortilor. Ritul acesta, numit "al privirii ciinelui", trebuia repetat de mai
multe ori. Dupa ce cadavrul era tinut in camera mortuara a familiei sau a satului timp de trei zile, era dus in procesiune la
faimosul "turn al tacerii" (dakhma), construit in cercuri concentrice, unde vulturii mancau carnea de pe oase. Oasele erau
aruncate apo in putul central al cladirii. Dupa aceea, familia trebuia sa faca o baie si sa nu manance carne timp de trei zile.
Momentul cel mai solemn avea loc in dimineata zilei a patra, cand se considera ca sufletul mortului a ajuns in lumea cealalta si se
prezinta la judecata. Se implineau servicii religioase speciale si se aduceau ofrande pentru ingerii care judecau sufletul si pentru
ingerul care insotea sufletul in lumea cealalta. Nu era ingaduit sa se planga pentru morti.

CULTUL la Daci

La inceput religia vechilor iranieni nu avea temple, nici statui dedicate zeilor. Mai tarziu apar unele reprezentari antropomorfe ale
zeilor.

Functiile sacerdotale erau implinite de seful tribului sau de rege. Intr-un anumit loc inchis era intretinut un foc permanent. De
cinci ori pe zi, un preot punea pe acest foc lemn frumos mirositor de santal. Ceremonia era insotita de anumite rugaciuni. Riturile
focului par sa fi avut un rol foarte important, fiind socotite ca purificatoare. Un rol important avea in cult si bautura sacra haoma,
pe care o vom intalni si la vechii indieni sub denumirea soma. Acestei bauturi i se atribuia insusirea de a da sanatate, putere,
viata si de a inlatura moartea.

Locurile de cult.
In Avesta nu este mentionata existenta templelor. Totusi, pe timpul Ahemenizilor existau temple ale focului si statui ale lui Ahura-
Mazda. Existau temple mari pentru Focul-rege si numeroase temple mici pentru simplul foc sfant. In temple era o urna in care
ardea focul, intretinut de preoti. Preotii care oficiau la altarele focului isi puneau manusi si un val pe fata, ca sa nu spurce prin
suflarea lor elementul sacru, focul.

Preotii
Preotii zoroastrieni formau o casta ai carei membri, in timpurile mai vechi, nu se casatoreau decat cu fete apartinand aceleiasi
caste. Mai tarziu au inceput sa ia in casatorie tinere din alte clase sociale. Preotul zoroastrian se numea in vremurile mai vechi
magu, iar mai tarziu mobed. Preotia se transmitea din tata in fiu printr-o dubla initiere. Prima initiere, in treapta de herbad, se
facea inainte de varsta de 15 ani si dadea dreptul la implinirea anumitor servicii religioase. A doua initiere se facea mai tarziu, in
treapta de mobed si dadea dreptul la oficierea celor mai importante servicii religioase. Ceremoniile de initiere clericala erau foarte
complicate. Preotii formau, pe timpul Ahemenizilor, un grup social foarte respectat, beneficiind de anumite privilegii si implinind
unele functii politice.

Riturile
In general, cultul consta din citiri cu glas tare din Avesta si din tot felul de rugaciuni. Sacrificiile sangeroase, practicate in
vremurile mai vechi, au fost interzise de Zoroastru, dar s-au practicat in stil mare in timpul Ahemenizilor. La o anumita
sarbatoare, se sacrifica in fiecare casa un berbec sau o capra, iar in lipsa acestora un pui de gaina. Sacrificiul haoma, interzis si
acesta de Zoroastru din cauza dezordinilor produse de consumul acestei bauturi ametitoare, a fost reluat sub o forma noua,
aceea de parahom, nelasand sa mai fermenteze sucul plantei respective si amestecandu-l cu lapte si apa. Prepararea si
consumarea bauturii parahom se facea cu un ritual deosebit. Nasterea unui copil si casatoria erau de asemenea prilejuri de
ceremonii. Cand copiii ajungeau la pubertate, se savarsea un rit de initiere, care dura noua zile si in cadrul caruia se acorda
tinerilor centura kusti, pe care trebuiau sa o poarte toata viata.
Viata de apoi
Credinta celtilor in viata viitoare este un fapt incontestabil; aceasta noua viata era o continuare a vietii de aici insa in conditii
mult mai bune. La inmormantarea razboinicilor de seama se punea in mormant si carul de lupta al razboinicului respectiv.
Semnificativ in aceasta privinta este si obiceiul celtilor de a imprumuta bani in viata aceasta, urmand sa fie inapoiati in viata
cealalta.

Locuinta mortilor poate sa fi fost pentru celti sub pamant, dar nu era pentru ei un loc al umbrelor, ci un loc plin de viata, lumina
si activitate, in care se mergea cu voie buna, nu cu groaza. Mai sigur este ca pentru celti locuinta mortilor era undeva, departe, in
apusul Galiei sau in insulele oceanului. Dupa o legenda transmisa de istoricul bizantin Procopiu, sufletele merg sa bata la usa
marinarilor care locuiesc pe coasta oceanului, pentru ca sa le duca in insula Avalon.

In ce priveste riturile de inmormantare, celtii obisnuiau atat inhumarea cat si incinerarea. Galii care au ocupat Roma inhumau
mortii. Impreuna cu mortii se ingropau sau se ardeau tot felul de obiecte necesare in lumea cealalta, precum si sclavii pe care
mortii ii iubisera mai mult.
CULTUL
Locurile de cult ale celtilor au fost la inceput simple incinte sacre aflate in aer liber, in poieni, paduri sau pe inaltimi. In ultimele
secole inainte de Hristos au aparut si temple construite din lemn sau chiar din piatra. Ele aveau forma rotunda sau poligonala si
cuprindeau, in afara de sanctuarul propriu-zis, numeroase si variate constructii-anexe. Se pare ca existau in jurul templelor chiar
teatre si amfiteatre, unde se desfasura un cult complicat, comportand probabil si manifestari artistice consacrate zeilor sau
eroilor. Dintre sanctuarele celtice descoperite mentionam pe acela de la Libenice (Boemia), descoperit in anul 1959 si datand
probabil de la sfarsitul secolului al IV-lea sau inceputul secolului al III-lea i. Hr. In temple se gaseau si reprezentari ale
divinitatilor, sub forma de statui si reliefuri, sau simple simboluri ale zeilor. Idolii erau din lemn cioplit grosolan, dar existau, dupa
marturia lui Cezar, si statui de piatra.

Preotii
Preotii celtilor, druizii ("puternic cunoscatori"), formau o casta bine organizata. Impreuna cu sefii militari, ei formau elita societatii
celtice, fiind scutiti de impozite si de serviciul militar. Aveau o mare putere politica si exercitau functiile de judecatori ai poporului,
medici, magicieni si mai ales ghicitori.

Pentru a-si forma cultura necesara, candidatii la functia de druizi treceau prin scoli speciale in care invatau uneori chiar douazeci
de ani si se pare ca era o mare afluenta la aceste scoli, probabil din cauza avantajelor pe care le aveau druizii.

Sacerdotiul druidic era mai mult decat o simpla asociatie corporativa si exercita o mare putere politica. Conducatorul druizilor era
desemnat prin alegere sau, in unele cazuri, prin puterea armelor. Regii erau in mana lor simple instrumente. Fara sfatul lor nu se
putea face nimic. Mai ales nu se puteau intreprinde razboaie. Ei erau judecatori pentru tot felul de litigii. Daca cineva nu voia sa
se supuna sentintei data de ei, i se aplica cea mai grea pedeapsa: interzicerea sacrificiilor. Cei care primeau aceasta pedeapsa
erau socotiti ca nelegiuiti si criminali. Toata lumea fugea de ei si nu aveau dreptul la nici o plangere si la nici o demnitate.

In secolul al III-lea d. Hr., se amintesc la celti si druidese, care se ocupau cu ghicitul si prezicerile.

Druizii au fost persecutati de romani din cauza puterii politice si juridice pe care o exercitau asupra celtilor si din cauza jertfelor
omenesti si a practicilor magice cu care se ocupau. Imparatul Octavian August a interzis cetatenilor romani sa apartina religiei
druizilor, iar Tiberiu a interzis cu totul exercitarea functiei druidice. Totusi druizii au continuat sa-si exercite puterea si sub
Claudiu, care de asemenea i-a persecutat. In ascuns, religia celtica a persistat multa vreme, druizii inlocuind sacrificiile omenesti
cu sacrificii simbolice. Treptat religia celtica s-a romanizat si autoritatea druizilor a disparut, iar scolile crestine au inlocuit scolile
druidice.

Sacrificiile
Celtii aduceau zeilor ca ofrande diferite obiecte si monede. De exemplu, pentru a fi feriti de o epidemie, au aruncat comori intregi
intr-un lac sfant de langa Toulouse. Sacrificiile sangeroase constau din animale si chiar oameni, mai ales cu prilejul razboaielor,
fie pentru ajutor in lupte, fie pentru multumire in caz de victorie, iar in caz de infrangere pentru a mijloci protejarea
supravietuitorilor. Acum se sacrificau ranitii, cei slabi, captivii etc. Luptatorii insisi si chiar conducatorii se sacrificau uneori de
bunavoie pentru a atrage bunavointa zeilor. Luptatorii aveau obiceiul sa taie capetele inamicilor pe care ii invinsesera si, inapoiati
acasa, asezau aceste capete in casele lor ca pe niste trofee. Jertfirea oamenilor se facea in mod cu totul barbar, prin inecare,
spanzurare, ardere, uneori prin inchiderea victimei intr-o cutie mare de lemn careia i se dadea foc.

Sarbatorile
Celtii, cei din Islanda de exemplu, aveau patru mari sarbatori, legate de inceputurile noilor anotimpuri si de numele unor eroi
nationali. Festivitatile se desfasurau in centrele politice si religioase ale triburilor, unde era si mormantul eroului mitic. Cu aceste
prilejuri aveau loc si jocuri sportive, in special intreceri de calareti. Elementele religioase se amestecau deci, in aceste sarbatori,
cu cele economice, politice, juridice, distractive.
Viata de dincolo

Se vorbeste numai in treacat despre viata viitoare, fara sa se precizeze care va fi rasplata faptelor din viata de aici. Sigur este ca
in China veche credinta in nemurirea sufletului era extrem de puternica, din moment ce exista un atat de dezvoltat cult al
stramosilor. Vechii chinezi credeau chiar ca omul are doua suflete. Dupa moarte, unul dintre ele, numit hun, se inalta la cer
pentru a face servicii la curtea Stapanului Cerului, iar cel de-al doilea suflet, locuieste cu cadavrul in mormant, hranindu-se din
ofrandele facute defunctului. Daca se intampla ca vreunui mort sa nu i se fi adus sacrificiile si ofrandele stabilite, se credea ca
sufletul lui devine un strigoi, foarte periculos pentru cei ramasi in viata.

Viata de apoi

Legendele vorbesc despre 13 "ceruri", ca fiind locuinte ale zeilor; in fiecare dintre ele domnind un zeu principal. Aceste ceruri
erau considerate raiuri in care se credea ca merg sufletele mortilor. Cel mai fericit cer pare sa fi fost acela al soarelui, unde
mergeau razboinicii morti pe campul de lupta, prizonierii ucisi de inamici si victimele sacrificate zeilor. Inecatii, cei fulgerati, cei
morti de anumite boli si copiii isi aveau cerul lor bine stabilit. O soarta deosebita aveau cei morti de moarte naturala. Acestia,
dupa credinta vechilor mexicani, nu erau nemuritori. Dupa ce parcurgeau un drum extrem de lung, unde erau supusi la cele mai
grele incercari, si ajungeau in fata zeului Itzehecayan, mureau definitiv. Se facea exceptie doar pentru marile personalitati,
pentru care moartea era desteptarea dintr-un somn in care statusera in timpul vietii pamantesti.
Rasplata si pedeapsa dupa moarte nu depindeau deci de faptele omului, ci de felul mortii sale.
Riturile funerare variau dupa felul mortii. Mortii in razboi se bucurau de funeralii care durau opt zile.

Celor morti de moarte naturala li se faceau altfel de funeralii, mai mult sau mai putin solemne, dupa bogatia si importanta
defunctului.

Pentru saraci, ritul era mai simplu. La sfarsit erau arsi, iar cenusa ingropata. Si pentru ei insa, ca si pentru ceilalti, se sacrifica un
caine, care sa-i conduca in viata cealalta.
Riturile funerare pentru cei morti de boli nu se cunosc prea bine. Se stie doar ca si cadavrele lor erau arse.

Fiintele umane au fost create de zeul Quetzalcoatl. El a adunat oasele barbatilor si femeilor defuncte care se gaseau in lumea
subpamanteana, aducandu-le in casa zeilor si a rasei umane. Aceste oase au fost macinate intr-un vas facut din pietre pretioase
si apa amestecate cu sange de la mai multi zei. Din acesta framantatura a fost modelat omul.

Sufletul omului nu era nici sange si nici rasuflare, ci ceva immaterial. Locul sufletului se afla in al 13 lea cer. De acolo sufletul este
trimis de zei sa se intrupeze in pantecele mamei.

Cultul la Mexicani

Locurile de cult ale vechilor mexicani erau niste temple marete numite teocali ("casa lui Dumnezeu"). Ele erau construite mai ales
in orase, dar se puteau cladi si in locuri pustii, considerate ca alese de vreo divinitate. Templele aveau forma de piramide cu mai
multe etaje.

Ele constau din niste altare imense, cu mai multe planuri suprapuse, avand o scara exterioara de jur imprejur, care ducea pana in
varf unde, pe ultima platforma, se afla idolul zeului, adesea adapostit intr-o capela. Tot aici sus se aduceau si sacrificiile, incat
poporul putea privi din toate partile omorurile rituale.

Templele lui Quetzalcoatl se deosebeau de ale celorlalti zei prin aceea ca erau acoperite si rotunde, chiar atunci cand erau
asezate pe trunchiuri de piramide.

Preotii
Intalnim o puternica casta sacerdotala. Se pare ca numai marele templu din Mexico avea aproape 5000 de preoti si servitori.
Corpul preotesc era organizat ierarhic, avand in fruntea sa un mare preot, care trebuia sa fie de sange regesc. Tot asa preotul
urmator in rang trebuia sa fie nobil. Preotii purtau imbracaminte neagra si parul lung. Cei mai multi erau casatoriti. Preotii lui
Quetzalcoatl erau toti celibatari. Cand oficiau, preotii isi ungeau corpul cu o pasta neagra stralucitoare, in care era amestecat
sange de copil. Disciplina preoteasca era foarte severa, abaterile fiind aspru pedepsite. Preotii se supuneau la o serie de practici
ascetice riguroase. Mai ales marele preot era supus unui post prelungit si extrem de aspru. Poporul respecta foarte mult pe
preoti.

In afara de preoti, intalnim si doua categorii de femei consacrate cultului, unele pentru toata viata, altele pentru un timp. Ele erau
conduse de preoti si de cateva femei mult stimate si temute. Cele care nu-si implineau datoriile erau condamnate la moarte.

Caracteristica generala a intregului cult aztec o forma insa abundenta sacrificiilor omenesti. Victimele omenesti erau alese dintre
sclavi, prizonieri, femei si copii.

Victimele erau jertfite dupa un ritual amanuntit. Li se scotea inima si era aruncata la picioarele statuii zeului. Inima era apoi arsa,
mancata de preoti sau pastrata un timp. Cadavrul era luat de cel care oferise jertfa si care il impartea in bucati. Capul era dat
preotilor, care il pastrau in casa craniilor. Maruntaiele erau aruncate la caini, iar restul servea pentru celebrarea banchetului
sacru. Numai stapanul victimei nu putea sa manance din carnea jertfei, deoarece era considerata propria sa carne.

Pentru sarbatorile mai solemne in cinstea zeilor, se alegea cu un an inainte un barbat sau o femeie, de obicei tineri, care
reprezentau pe zeul respectiv. Aceasta victima era cinstita si sarbatorita ca si cand ar fi fost zeul insusi si dupa aceea era
sacrificata cu mare fast.

Viata de apoi

Credinta in viata viitoare era foarte puternica la vechii peruvieni. Aceasta credinta a dus la pastrarea cadavrelor sub forma de
mumii. Insa erau mumificati numai nobilii, ale caror cadavre erau puse la uscat pe marile inaltimi ale muntilor, la temperaturi
foarte scazute. In morminte se obisnuia sa se puna diverse obiecte pentru cel decedat. Si cum aceste obiecte erau uneori de
mare pret, mormintele vechilor peruvieni au fost des profanate. Pe morminte se punea mancare si bautura, cu credinta ferma ca
sufletele care stau in preajma mormintelor vor veni sa se hraneasca si sa-si potoleasca setea.
In privinta starii de dupa moarte, vechii peruvieni aveau credinta ca se va face distinctie intre nobili si cei de rand. Cei dintai vor
merge la parintele lor, soarele, si vor fi foarte fericiti, iar ceilalti vor merge la zeul mortii. Ideea de rasplata a faptelor dupa
moarte nu apare la vechii peruvieni, starea de fericire sau nefericire din viata viitoare fiind hotarata de situatia sociala din viata
aceasta.

Cultul
La inceput altarele sunt modeste, insa s-au dezvoltat in vremea incasilor. Marele templu al soarelui din capitala statului peruvian,
Cuzco, era un edificiu vast, inconjurat de numeroase cladiri anexe. In interiorul templului era atat de mult aur, incat templul
insusi purta numele Coricancha ("locul aurului"). Imprejurul templului erau locuintele divinitatilor care formau cortegiul soarelui.
Intre acestea cel mai de seama edificiu era cel inchinat lunii, sotia soarelui.

In toate provinciile statului peruvian, incasii construisera temple similare, mai putin impunatoare decat cel din capitala, insa
obiectele de cult erau de aur si argint si impodobite cu perle si pietre pretioase. In acest fel, principalele temple erau adevarate
tezaure.

Preotii
Preotii se bucurau de o mare cinste la peruvieni. Incasii n-au facut sa dispara vrajitorii, care implineau in cadrul poporului
diverse oficii: alungari de spirite, preziceri, convorbiri cu spiritele mortilor etc. Dar, alaturi de acestia, s-a organizat un
sacerdotiu puternic, avand in fruntea sa un mare preot. Acesta detinea rangul al doilea ca insemnatate dupa rege. Clerul inalt era
din familia incasilor si se imbraca in haine deosebite, in vreme ce preotii de rand se imbracau la fel cu toata lumea. Preotii din
Cuzco erau toti din familia incasilor si erau ajutati in activitatea lor de numerosi sclavi.

Pe langa preotii de sex masculin, exista la vechii peruvieni si un fel de sacerdotiu feminin, format din asa-numitele "fecioare ale
soarelui", tinere fete alese inca de mici din familia incasilor si din familiile de nobili si tinute inchise in niste institutii asemanatoare
cu manastirile.

Ca ofrande si sacrificii vechii peruvieni aduceau templelor mari cantitati de aur, argint, pietre pretioase, stofe scumpe, pene
frumoase etc. Nu lipseau ofrandele de legume, fructe, porumb, coca, bauturi pregatite si oferite in cupe de aur etc. Un sacrificiu
curios consta din smulgerea unui fir de par din spranceana, care apoi era pus pe palma si suflat in directia idolului.

In afara de aceste sacrificii nesingeroase erau si multe sacrificii de pasari si animale, mai ales lama, animalul principal al
peruvienilor. Carnea animalelor sacrificate era mancata uneori cruda de catre sacrificatori. Intalnim si sacrificiul uman. Cand un
incas era grav bolnav, se sacrifica soarelui unul dintre fiii bolnavului. La unele dintre marile sarbatori se sacrifica un copil. Se pare
ca si la urcarea pe tron a unui incas se sacrifica un copil, fiind sugrumat si ingropat.

Viata de apoi la Etrusci

Etruscii credeau in viata de dupa moarte. Imparatia mortilor era socotita drept un taram al petrecerii vesnice, al veseliei. De
aceea si intrarea in aceasta noua stare se inaugura cu banchetul funerar, zugravit in cele mai vii culori pe frescele din mormintele
etrusce.

Dupa ce etruscul inceta din viata, ruda lui cea mai apropiata - eventual sotul sau sotia - ii inchidea ochii. Urma invesmantarea in
haine noi si cat mai scumpe, iar dupa aceasta parfumarea. S-a practicat uneori si mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se
aseza in anticamera, apoi urmau trei acte principale : conclamatio, constand in chemarea mortului , lamentatio, constand in
bocirea mortului de catre rude, prieteni, bocitoare, si, in fine, inhumatio sau asezarea in mormantul pregatit. Daca urma
incinerarea, rudele se apropiau si aprindeau rugul cu tortele. Cenusa era pusa in urne funerare impodobite cu diferite scene
mitologice.
Temple, preoti, rituri, sarbatori

Existau temple cu o singura camera, cea pentru divinitatea careia ii era dedicata; temple bi- sau tricellate si cu trei porti. Templul
tricellat se asemana templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva. El a fost preluat - ca model - de catre romani.

In templele etrusce se aflau statuile zeilor si obiectele necesare jertfei si cultului in general.
Vointa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdotilor sau preotilor. Accesul la functiunile sacerdotale era deschis
tuturor barbatilor liberi. Scolarizarea se facea pe langa marile temple, indeosebi la Tarchuna.

Vestimentatia preotilor etrusci era alcatuita dintr-o mantie incheiata printr-o fibula, o mitra ascutita pentru acoperirea capului si
un baston indoit - insemnul autoritatii.

Preotii etrusci descifrau enigmele vietii, comunicau vointa zeilor, participau la ceremonii religioase, jertfeau zeilor, rosteau
rugaciuni si incantatii, luau parte la dansuri cultice, la banchete votive, la procesiuni si la jocuri funebre.

Se pare ca au existat si sacrificii omenesti. Nu se stie daca persoanele sacrificate erau rude ale unor defuncti importanti, daca
erau prizonieri de razboi sau sclavi. Dupa scopul lor, jertfele erau de doua feluri : hostiae consultatoriae - animalele se jertfeau in
vederea obtinerii unor date asupra viitorului prin consultarea maruntaielor lor ; si hostiae animales, cand victima, animalul, tinea
locul omului.

Fiecare oras isi avea propriile sarbatori dar existau si sarbatori comune tuturor, dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea
anotimpurilor sau de evenimente din anul agricol etc. Cea mai mare sarbatoare comuna din Etruria se pare ca a fost cea
inchinata lui Volturnus, in martie. Cu acest prilej se tinea si o mare adunare publica, in cadrul careia se facea o cercetare a
activitatii de peste an a conducatorilor oraselor, se numea un sef al jocurilor care urmau si un sacerdos ca intaistatator al fede-
ratiei, si i se punea coroana pe cap.

Viata de apoi

Locul unde se credea ca merg mortii ca sa traiasca o noua viata este desemnat in limbile slave prin cuvantul nav, probabil din
radacina ny, care inseamna "oboseala". Obositii vietii ar merge deci in acel loc.

Ca rit funerar principal, slavii practicau incinerarea. Mai tarziu, sub diverse influente au deprins inhumarea. Totusi incinerarea a
persistat pana in secolul al XIII-lea. Exista credinta ca mortul nu va mai putea reveni in casa, daca era scos printr-o gaura facuta
in perete si care se astupa dupa aceea. Daca mortul ar fi fost scos pe usa, atunci duhul lui ar fi reintrat pe acolo la cei ramasi
pentru a le aduce suferinta. Corpul se aseza pe o sanie, indiferent de anotimp. Ceremonialul funerar se incununa prin moartea
voluntara a vaduvei sau, in unele cazuri, prin omorarea acesteia si a servitorilor defunctului. Se obisnuia ca, la moartea unui
tanar, sa se sacrifice o fata, logodnica mai ales, pentru a-i da acestuia in viata cealalta sotia pe care n-a avut-o in viata aceasta.
Uneori era sacrificat si medicul, pentru ca sa ingrijeasca si pe lumea cealalta pe cel mort.

Temple, preoti, rituri, sarbatori

Ca locuri de cult ale vechilor slavi sunt mentionate in izvoare si cu amanunte numai templele zeilor din regiunea Balticei. Idolii
acestor temple erau de obicei de lemn, uneori de piatra si acoperiti cu placi de aur si argint. Idolul lui Svantevit de la Arkona avea
cel putin 8 metri inaltime. Majoritatea acestor idoli aveau mai multe capete sau mai multe fete, simbolizandu-se prin aceasta
puterea zeilor.

In urma sapaturilor din 1951 si continuate in 1952 la Perini, in apropiere de Novgorod, s-au descoperit urmele unui templu al lui
Perun, datat de cercetatori in secolele IX-X. Templul avea forma rotunda, cu opt abside in forma de arc, care inconjurau
constructia si erau perfect simetrice si egale ca marime. Templul avea deci forma unei flori cu opt petale. In fiecare "petala"
ardea odinioara focul sacru, iar in centru se inalta statuia lui Perun, al carui soclu a fost descoperit in 1951.

Cultul era implinit si de capul familiei sau al tribului, nu doar de preoti. Existau si femei cu functii rituale.

Sacrificiul se numea la slavi treba sau jirtva, locul de sacrificiu se numea trebiscea, iar rugaciunea care insotea sacrificiile se
numea in vechea rusa molenie (in ceha modlitva). Se sacrificau si oameni, alesi prin tragere la sorti sau dintre prizonieri.

Cele mai multe sarbatori, erau in legatura cu diverse epoci ale anului si cu muncile agricole. Sarbatoarea principala a iernii era
Kolenda. Principala sarbatoare de primavara era consacrata sufletelor mortilor si era celebrata la 21 martie. Cele mai multe
sarbatori ale anului erau legate de solstitiul de vara, cand se sarbatorea moartea si inmormantarea simbolica a unui manechin
numit in diferite feluri, dupa regiuni, kupalo in Rusia, sobotka in Polonia, kupadlo in Boemia si Slovacia, kres la sloveni etc. La
bulgari, manechinul era numit kalojan, skalojan sau german.

Viata de apoi la Hititi

Hititii acordau o cinste deosebita mortilor. Intalnim atat inhumarea, cat si incinerarea. Din cercetari s-a ajuns la
concluzia ca o inmormantare avea o durata de treisprezece zile, insa, arderea corpului se facea in primele doua zile.
Dupa incinerare, femeile stingeau focul cu zece ulcioare de bere, zece de vin si zece de walhi, si strangeau oasele.
Oasele erau puse intr-un ulcior de argint in care se afla ulei, apoi se scoteau de acolo si se asezau pe un servet de in
asternut pe un vesmant fin. Oasele se strangeau cu vesmantul, apoi se puneau pe un scaun. Pe locul unde a ars trupul
mortului se asezau 12 placinte, iar pe placinte se punea o prajitura din seu - o jertfa de hrana adusa celui disparut. De
asemenea, inaintea scaunului pe care se pusesera oasele rezultate din incinerare se intindea o masa si se ofereau
placinte calde, dupa care se dadea sufletului mortului sa bea de trei ori. Pe parcursul celorlalte zile se sacrificau boi si
oi.

Temple, preoti, rituri, sarbatori

Hititii, ca locuri de cult aveau temple marete, concepute ca si la asiro-babiloneni, dupa modelul palatelor regale.
Templele mari se compuneau dintr-un vestibul, o curte, o sala de cult si un sanctuar sau apartament particular al zeului.
Prezenta divinitatii in templu era reprezentata prin statuia acestuia. Unele rituri ale cultului nu se savarseau in templu ci
pe camp, in munti, iar in astfel de imprejurari se obisnuia ca in locul respectiv sa se aseze un cort, care tinea loc de
templu.

Marele preot al cultului hitit era marele rege al tarii Hatti, preotul zeitei Soare din Arinna. In provincii el era
reprezentat de guvernatorii locali. La anumite sarbatori, daca tara era in razboi, regele trebuia sa lase conducerea unui
general pentru a-si implini datoria de mare preot.

Clerul era impartit in doua categorii: cler superior si cler inferior. Nu li se impunea celibatul si nu locuiau in incinta
sacra. Mutilarile corporale constituiau un impediment pentru savarsirea serviciului divin.

Esentialul cultului il forma, ca si la egipteni, spalarea, imbracarea si hranirea zeului.

Existau sarbatori fixe si intamplatoare. Printre cele fixe se numara in primul rand Anul Nou, care se celebra iarna, nu la
sosirea primaverii. Apoi pruruli sau wurulli, sarbatoare de la sfarsitul iernii sau inceputul primaverii, celebrata succesiv
in marile orase, sarbatoarea plantei comestibile antahsoum, celebrata primavara, si o intreaga serie de sarbatori ale
aratului, secerisului, de fundatie a templelor sau in cinstea anumitor persoane. Sarbatorile intamplatoare erau hotarate
de rege. Din acestea amintim nuntarijasa, un fel de pelerinaj pe care regele il facea la diferite sanctuare in cursul
sezonului de iarna al fiecarui an, insotit de regina si principi, de o parte a curtii si de numeroase persoane consacrate
serviciului zeilor, inainte de plecarea la razboi si la inapoiere aveau loc de asemenea serbari.

Zeilor li se aduceau ofrande ca : branza, lapte, fructe, grasimi, uleiuri, vite, pasari, porci si chiar cate un caine. Tot ce se
aducea ca ofranda trebuia sa fie neaparat integru, fara pata sau defect.

Jertfele umane sunt amintite la hittiti numai in legatura cu dezastrele militare. Atunci se aduceau jertfa: un om, un tap si
un purcel. Se taiau jertfele in doua si se asezau partile la o asa de mare distanta incat oastea sa poata trece printre ele.

Cultul mortilor in Neolitic (c. 6 000-c. 2 700/2 500)

In aceasta perioada se mentin si se dezvolta diferite rituri, unele dintre ele, inca din paleoliticul superior. Astfel, in ce priveste ritul
de inmormantarii, se mentine inhumarea, dar se constata si incinerarea cadavrelor, rit care va deveni general in epoca
urmatoare, a bronzului. Faptul insa ca, in neolitic, in unele regiuni din Europa se incinerau cadavrele, nu infirma teoria existentei
credintei in nemurirea sufletului in aceasta perioada.

Un rit de inmormantare observat cu prilejul sapaturilor arheologice efectuate la noi in tara, la Cernica, este acela al legarii unor
cadavre la picioare, intr-unul sau doua locuri, si in partea de jos a bratelor; aceasta desigur de teama ca mortii sa nu vina printre
cei vii si sa le produca neajunsuri.

Tot cu prilejul sapaturilor arheologice de la Cernica s-a observa un caz deosebit de interesant. Anume, scheletul unui femei care,
murise insarcinata in luna a noua a fost gasit ingropat izolat, la o distanta destul de mare de mormintele din imprejurimi; aceasta
desigur din cauza credintei care persista si astazi ca femeia insarcinata devine impura in preajma nasterii.

In neolitic intalnim si obiceiul, practicat si in epocile urmatoare, de a se ingropa odata cu cel mort animale si chiar oameni de care
acesta ar putea sa aiba nevoie in viata de dincolo de mormant.

Interesante sunt insa, in legatura cu riturile de inmormantare din neolitic, constructiile funerare din partea apuseana a Europei
numite monumente megalitice. Astfel sunt dolmenii (doi, "masa", men, "piatra", in limba bretona), un fel de cavouri formate din
cateva pietre mari, peste care s-au asezat ca acoperis enorme blocuri de piatra prevazute cu cate un orificiu. Acest orificiu,
denumit de cercetatori "orificiul sufletului" servea fie pentru a se introduce hrana in mormant, fie ca usa de intrare si iesire a
sufletului mortului. Alt tip de monumente megalitice il formeaza menhirii (men, "piatra", hir, "lung", in limba bretona), inalti stalpi
de piatra ridicati tot in legatura cu mormintele. Cand menhirii sunt asezati in cercuri sau semicercuri poarta numirea de cromlehi.

De la credinta in nemurirea sufletului si probabil cu ajutorul unor notiuni religioase pe care le poseda deja, omul din epoca pietrei
a trecut la o adevarata adorare, a mortilor, la investirea mortilor cu puteri supraomenesti, cvasidivine. Aceasta atitudine de
adorare fata de morti se vede in primul rand din faptul ca, uneori, cranii sau chiar schelete intregi exau expuse si li se aducea un
anumit cult. Un craniu de femeie, datand inca de la sfarsitul paleoliticului superior, a fost gasit intr-o grota asezat pe o stanca si
inconjurat de 170 de scoici de diferite specii.

Investirea mortilor cu puteri supranaturale a dus desigur si la obiceiul oamenilor din epoca pietrei de a purta asupra lor oase de
morti, uneori vopsite in rosu, sau de a folosi drept cupe craniile stramosilor.
 Cultul mortilor in Mezolitic (10 000 - c. 6 000)
In aceasta perioada se constata in mod sigur un cult al craniilor, deoarece s-au descoperit in mai multe locuri depozite de cranii
omenesti orientate uniform si infasurate cu un strat de ocru rosu. Din cercetarile facute a rezultat ca este vorba de trofee, de
capete ale dusmanilor taiate pe viu si depozitate in chip ritual, cu credinta, ca in felul acesta se pot obtine calitatile fizice si
morale ale dusmanului, poate chiar spiritul acestuia, care si-ar avea sediul in cap.

In mezolitic intalnim cea mai mare parte din riturile funerare existente anterior: inmormantari cu ocru rosu, in pozitie chircita;
podoabe si unelte puse in mormant; placi de piatra sau coarne de cerb asezate deasupra gropii;o vatra funerara pe care sunt
aduse ofrande; ospete funerare dovedite prin marile cantitati de oase calcinate si carbuni ce s-au descoperit pe vetre din blocuri
mari de piatra etc.

Se intalneste in mezolitic si ritul funerar al "ciopartirii cadavrului", probabil pentru a face inofensiv spiritul celui decedat. Acest rit
a fost observat, de exemplu, la un grup de morminte descoperite la Schmockwitz, in apropiere de Berlin.

Cultul mortilor in Paleolitic

a) Paleoliticul inferior (peste 1 000 000-100 000).

Plecandu-se de la faptul ca cele mai vechi resturi omenesti descoperite pana acum sunt aproape numai resturi de cranii si
tinandu-se seama si de faptul ca la civilizatiile rudimentare de astazi exista obiceiul sa se pastreze craniile stramosilor, socotite ca
fiind inzestrate cu puternice calitati magice, s-a tras concluzia ca in paleoliticul inferior ar fi existat un "cult al craniilor".

b) Paleoliticul mijlociu (100 000-35 000).

Specialistii afirma ca in aceasta perioada exista indicii despre existenta unor reprezentari de ordin religios. De exemplu, prof. K.
Horedt este de parere ca gramezile de oase de ursi descoperite in diferite pesteri si asezate intr-o anumita ordine nu pot fi
altfel explicate decat ca "ofrande in cadrul unor practici rituale". Un alt cercetator considera ca este vorba de cultul unui zeu al
animalelor, care, pe de o parte, ajuta pe vanatori aducandu-le izbanda, pe de alta parte, reinnoieste necontenit specia de animale
respectiva.

c) Paleoliticul superior (35 000-10 000)

Pentru aceasta perioada indiciile legate de existenta unor reprezentari religioase si magice devin numeroase. Amintim imensul
"osuar" descoperit la Amvrosievka, unde au fost gasite, in 1949, oasele a peste 1 000 de zimbri, adunate aici, dupa
convingerea cercetatorului respectiv, P. I. Boriskowski, pentru implinirea unor rituri de magie vanatoreasca in legatura cu
reinnoirea animalelor ucise si izbanda la vanat. Un astfel de "loc de cult" a fost descoperit si la noi in tara in
asezarea de la Buda din judetul Bacau.

Cele mai numeroase dovezi de existenta vietii religioase in paleoliticul superior sunt in legatura cu un intens cult al mortilor. Inca
de la primele schelete intregi care s-au descoperit, s-a constatat ca mortii nu fusesera parasiti sau aruncati la intamplare, ci
asezati in gropi artificiale de anumite forme si marimi. Mormintele erau individuale cel mai adesea, dar si duble, triple (tata,
mama, copilul) sau chiar colective. La Predmost, in Moravia, a fost descoperit un mormant cu 14 schelete. Cadavrele, mai ales
cele ale barbatilor, au fost gasite impodobite cu tot felul de ornamente. Aceste ornamente si unelte de tot felul gasite in
morminte sunt indicii sigure pentru existenta ideii de nemurire.

Privirea cadavrelor era indreptata spre locul unde se credea ca este locuinta mortilor si anume, cel mai adesea, spre locul unde
apune soarele si spre miazanoapte.

Pozitiile scheletelor din mormintele paleoliticului superior prezinta si ele un deosebit interes. Aceste pozitii nu par nici ele sa fie
intimplatoare, deoarece ele se repeta si sunt adesea nefiresti sau de-a dreptul ciudate. In general, scheletele paleolitice au foat
gasite culcate pe spate sau pe partea dreapta, cu capul usor inclinat pe umarul stang. Deosebit de ciudata este asa-numita
pozitie "chircita" sau "pe vine". Potrivit unor cercetatori, aceasta pozitie, asemanatoare cu a copilului in pantecele mamei sale, ar
insemna credinta intr-o renastere in alta viata sau ar imita, pur si simplu, pozitia omului adormit, moartea fiind conceputa ca un
somn adanc. O alta explicatie este aceea ca oamenii din epoca pietrei isi indoiau si isi legau cat mai strans mortii pentru a-i face
inofensivi fata de cei vii, adica pentru a-i impiedica sa revina printre oameni.

Si obiceiul inmormantarii cu ocru rosu, care se intalneste in diferite epoci ale preistoriei, dar mai ales in paleoliticul superior, este
cu siguranta in legatura cu ideea de nemurire. Este vorba de numeroasele cazuri in care scheletele au fost gasite vopsite cu ocru
rosu.

O importanta pentru cercetarea religiozitatii oamenilor din paleoliticul superior, sunt desenele de pe peretii a numeroase caverne,
din Urali (Kapova) si de la noi din tara (Caciulat, jud. Salaj) pana pe coasta de est a Atlanticului, si care au pus cercetatorilor o
intreaga serie de probleme.
J. Maringer spune ca "suntem perfect indreptatiti sa admitem ca la baza credintelor si practicilor magice ale vanatorilor din
paleoliticul superior existau fiinte supranaturale, spirite sau demoni".
 POMUL MORTULUI

Ramura impodobita cu fructe, covrigi etc, care se poarta inaintea cortegiului mortuar pana la cimitir, unde se infige in pamant
dupa ce s-a dat de pomana tot ce era pe el.

Taina mortii

Moartea constituie variabila independenta a lumii neincetat schimbatoare. Toate fiintele vii mor. Numai omul, insa, este numit
muritor. Si este numit astfel nu doar pentru ca moare, ci si deoarece cunoaste ca moare. Asadar cunoasterea lui cuprinde si
moartea. De aceea nu ramane pasiv in fata mortii, ci incearca sa se lupte cu ea si sa o respinga, sau sa si-o explice si sa ii dea
sens.

La popoarele primitive a fost cultivata credinta ca moartea constituie mutarea la o oarecare alta forma de viata, reprezentata de
obicei prin simboluri si imagini luate din viata pamanteasca. In mitologia antica greceasca moartea este infatisata ca frate
geaman al somnului, iar in filosofia platonica trupul este caracterizat drept mormant sau temnita a sufletului, de unde se
izbaveste prin moarte. Stoicii, care considerau ca in lume stapaneste o ordine absoluta si ca ciclurile cosmice se repeta neincetat,
cereau supunere absoluta fata de destin si marginalizau problema mortii. In fine, Epicur voia sa gaseasca izbavirea de frica mortii
- dar, desigur, nu si de moartea insasi - prin urmatorul rationament sofistic: moartea, care constituie "cel mai infricosator dintre
rele", nu are legatura cu noi, pentru ca "atunci cand suntem noi, ea nu este de fata; iar cand moartea vine de fata, atunci nu mai
suntem noi".

Toate opiniile care le-am amintit au dat, probabil, omului posibilitatea unei oarecare abordari optimiste a mortii, dar nu au ajuns
nicidecum la natura ei reala. Dimpotriva, Sfanta Scriptura abordeaza moartea dintr-o perspectiva diferita. Aici moartea este
considerata infricosatoare. Distruge omul cel creat "dupa chipul" lui Dumnezeu si desface comuniunea lui cu Dumnezeu si cu
aproapele. In Sfanta Scriptura este subliniat tragismul mortii, fara a fi risipit prin referirea la nemurirea sufletului sau prin alte
aspecte secundare sau marginale.

Ce este, insa, moartea si ce pozitie adopta Biserica in privinta ei?

In invatatura Bisericii moartea constituie intai de toate un fenomen spiritual; este despartirea sufletului de izvorul vietii, de
Dumnezeu. Moartea aceasta a aparut in om imediat dupa neascultare. Moartea trupeasca a venit mai tarziu, ca o consecinta a
mortii spirituale. Si in vreme ce moartea spirituala este despartirea sufletului de Dumnezeu, moartea trupeasca este despartirea
sufletului de trup.

Moartea omului era determinata totdeauna prin incetarea functiei cardiorespiratorii. Incetarea aceasta implica si incetarea functiei
creierului. Medicina contemporana, intervenind uneori in aceste functii conexe, mentine prin mijloace artificiale doar functia
cardiorespiratorie, in vederea recoltarii de organe trupesti la om, spre a le folosi in transplanturi. Practica aceasta, care se
intemeiaza pe o antropologie diferita de cea a Bisericii, provoaca in cercurile bisericesti si extrabisericesti puternice reactii
adverse.

Omul nu a fost intru inceput nici muritor, nici nemuritor. A fost asezat pe hotarul dintre firea muritoare si cea nemuritoare si era
"receptiv la amandoua". Mai mult, sufletul omului nu are nemurire "fireasca" sau naturala, ci o nemurire creata. Nu este, adica,
de la sine nemuritor, ci a fost creat nemuritor. Doar Dumnezeu este din firea Lui nemuritor, ca Viata insasi si izvor al vietii. Viata
naturala, la care participa omul, este urmarea lucrarii creatoare a lui Dumnezeu. Viata dumnezeiasca, insa, este partasie de
lucrarea Lui indumnezeitoare. Desavarsirea intru aceasta viata dumnezeiasca, care s-ar fi infaptuit prin tinerea poruncii
dumnezeiesti, adica prin ramanerea lui in partasia de lucrarea dumnezeiasca, a fost zadarnicita prin neascultare.

Moartea nu a survenit ca o razbunare a lui Dumnezeu, ci ca o consecinta naturala a ascultarii. Dumnezeu nu este pricinuitorul
mortii, ci al vietii. Neascultarea omului, ca rupere a legaturii lui cu Dumnezeu, este aceea care a adus moartea. Dumnezeu, ca
atotstiutor, stia dintru inceput ca omul va face neascultare. Dar neascultarea nu se datoreaza dumnezeiestii pre-stiinte, ci
libertatii umane. Daca cineva se intreaba pentru ce Dumnezeu nu l-a facut pe om dintru inceput virtuos, ci a ingaduit ca acesta sa
pacatuiasca, este ca si cum s-ar intreba de ce l-a facut cuvantator (rational) si stapan pe sine insusi (liber). Trebuia oare ca inca
inexistenta rautate a omului sa impiedice bunatatea lui Dumnezeu de a-l crea cuvantator si liber? Daca omul nu putea deveni rau,
nu mai putea deveni nici bun. Neascultarea l-a instrainat de izvorul vietii si l-a dus la moartea spirituala. Moartea trupeasca, ce a
urmat celei spirituale, este prezentata in traditia patristica drept binefacere a lui Dumnezeu catre om, ca raul sa nu ramana fara-
de-moarte.
Viata omului cazut este intrinsec legata de moarte, insasi viata lui este mergere catre moarte. Iar omul nu poate intrerupe
mergerea aceasta, decat daca moare. Pe de alta parte, moartea nu isi face simtita prezenta doar la sfarsitul mergerii acesteia, ci
si pe tot parcursul ei. Viata este o mergere care se desfasoara ca repetare a multor morti partiale. Iar activitatea umana se
manifesta ca lupta continua si complexa impotriva mortii. Astfel moartea se intretese si evolueaza impreuna cu viata si activitatea
omului. Fenomenul acesta provoaca agonia existentiala.

Omul se prezinta, asadar, ca fiinta marginita si sortita mortii. Moartea constituie statornica amenintare si ultima faza a vietii lui.
Sensul vietii este indisolubil legat de sensul mortii. Iar viata este corect considerata doar atunci cand cuprinde in ea insasi si
moartea. Cand sensul vietii este formulat fara a se avea in vedere si moartea cu care aceasta este intretesuta, este inconsistent si
dispare. In cazul acesta moartea, ca faza finala a vietii, distruge intreg sensul precedent al acesteia si o face fara rost si de
neinteles. Pentru a se da rost vietii, trebuie sa se dea rost mortii. Doar cand moartea este recunoscuta si valorificata ca ultima
faza a vietii, doar atunci poate fi pusa in valoare si intreaga viata. Iar valorificarea aceasta se afla in Dumnezeu, Care "nu este
Dumnezeul celor morti, ci al celor vii".

Meditarea la moarte nu constituie o preocupare negativa, ci o rodnica lucrare spirituala, care il duce pe om la priveghere si
inteleptire. Platon definea filosofia ca meditatie asupra mortii. Aceasta teza a lui Platon este, desigur, direct legata de premisele
antropologice ale doctrinei lui, care difera fundamental de cele crestine. In Biserica moartea este asezata intr-o perspectiva
diferita si viziunea asupra ei capata un alt continut. Amintindu-le iminenta mortii, Hristos isi indeamna ascultatorii la pocainta si
pregatire pentru viata vesnica. Pomenirea mortii constituie un element esential al traditiei ascetice a Bisericii, dar si a traditiei
crestine in general. Fiecare zi si fiecare noapte trebuie abordate si valorificate de credincios ca si cand ar fi ultimele din viata lui.
Faptul acesta il ajuta sa gandeasca si sa actioneze neincetat ca muritor ce isi simte caracterul sau muritor. Adica il ajuta sa
gandeasca si sa actioneze corect. In felul acesta credinciosul "isi asuma firea prin libera alegere; de bunavoie mort facandu-se
fata de lume". Fara pomenirea mortii nu ne apropiem de adevarul vietii.

Pomenirea mortii nu este o simpla amintire a faptului ca omul este muritor, ci o stare duhovniceasca aparte, care incepe cu
simtirea scurtimii vietii pamantesti si evolueaza ajungand simtamant profund al stricaciunii si al caracterului trecator al tuturor
lucrurilor lumii. Pomenirea mortii curateste mintea, il desface pe om de gandurile lumesti si de grijile vietii si il calauzeste la
lumina lui Hristos. Devine astfel cu putinta si nepacatuirea. In esenta pomenirea mortii este o harisma dumnezeiasca si, in ciuda
infatisarii ei negative, il asaza pe om inaintea vesniciei.

Sfantul Apostol Pavel traia pomenirea mortii ca "strangere" sau atragere de catre dorinta de a muri si de a se uni cu Hristos. Si
Sfantul Vasile cel Mare noteaza ca este propriu omului sfant sa "se grabeasca" "spre cealalta viata". Verbul "a se grabi" este
folosit si in slujba inmormantarii, dorindu-se sa se arate modul in care crestinul merge catre mormant.

Atragerea de catre dorinta mortii, precum si "graba" mergerii catre mormant denota stari caracteristice, care corespund
caracterului harismatic al mortii intru Hristos. In afara de pomenirea mortii, asadar, care este o harisma dumnezeiasca, o harisma
inca si mai mare este insasi moartea intru Hristos, pentru ca duce la o mai mare biruinta, sau la biruirea celui mai mare vrajmas
al omului, la biruirea mortii.

Moartea este cel mai sigur mijloc cu care pot fi infruntate ispitele si pot fi controlate lucrurile omenesti. Daca in prima faza a
ispitei - adica cea a atacului sau a aruncarii momelii - omul isi aminteste de moarte, poate lesne birui ispita. De altfel toate cate
nu rezista in fata mortii sunt desertaciuni. Chiar si iubirea, virtutea crestina cea mai inalta, daca nu rezista in fata mortii, este
mincinoasa sau, cel putin, nedesavarsita. Doar cand este mai puternica decat moartea, este desavarsita si adevarata. De aceea
cand este supusa incercarii mortii in viata pamanteasca, biruieste moartea in vesnicie si il face pe om capabil de "imparatia cea
neclatinata".

Omul vrea, insa, sa uite de moarte si incearca sa evite orice cugetare sau discutie privitoare la ea. Mai ales omul contemporan,
traind in vacarmul si anonimatul societatii globalizate, se instraineaza si isi uita de firea sa si de hotarele vietii lui. Desi se gaseste
sub continua amenintare cu disparitia, evita cu obstinatie abordarea directa a problemei mortii si isi consacra toata grija sa
stiintei. Mai mult, cultiva naiva conceptie ca prin ea poate inlatura moartea. Stiinta, insa, nu doar ca nu poate rezolva aceasta
problema, dar adesea chiar contribuie la o si mai accentuata complicare a ei. Creand impresia unui neincetat progres, il
antreneaza pe om in nesfarsite cautari de noi lucruri si goleste moartea de orice sens. Oricine isi concentreaza intreaga atentie
asupra progresului, asteapta si spera in posibilitatea unui progres si mai mare. Dar cand moare, nu ajunge in varf, caci acesta se
muta la nesfarsit. In felul acesta ramane necontenit nesatisfacut si nepregatit in fata mortii, care constituie pentru el un sfarsit
tragic. Dar in vreme ce moartea a fost respinsa de om si s-a transformat in tabu, sexualitatea, care odinioara era tratata ca tabu,
a fost intens promovata si popularizata. Astfel trecerea sub tacere a tainei mortii a fost contrabalansata prin popularizarea tainei
vietii. In paralel s-a vorbit mult de educatia sexuala, trecandu-se total cu vederea nevoia unei educatii privitoare la moarte.
Fenomenul acesta alimenteaza stari bolnavicioase. Indeosebi izolarea copilului de procesul mortii persoanelor dragi creeaza
traume psihice extrem de serioase. De aceea este necesara o serioasa pregatire si educatie.
Trecerea sub tacere a mortii si respingerea pomenirii ei isi gasesc astazi un sprijin si in structurarea actuala a societatii. Viata
sociala s-a organizat in asa fel incat ascunde moartea. Odinioara oamenii aveau mai multe experiente ale mortii, pentru ca in
cadrul marii familii patriarhale o vedeau adesea in persoanele inrudite cu ei. Astazi lucrurile s-au schimbat. Marile familii au
incetat de-a exista si copiii nu se confrunta de aproape cu moartea persoanelor inrudite cu ei si nu au experiente directe ale
mortii, care sa favorizeze meditarea la ea si pomenirea ei.

Mai mult, in toate tarile dezvoltate industrial oamenii, in covarsitoarea lor majoritate, mor departe de casa si de ai lor, in spitale si
clinici. Multitudinea masurilor profilactice si a ingrijirilor medico-farmaceutice la care sunt supusi nu fac decat sa accentueze intr-
un grad si mai mare izolarea lor de mediul lor firesc. Astfel moartea este desfacuta de experientele cotidianului. Pe de alta parte,
spitalele sunt considerate locuri de tamaduire. Cei ce merg acolo, merg in vederea refacerii sanatatii lor. Chiar si multi bolnavi ce
se afla in pragul mortii sustin de obicei ca le merge mai bine, pentru a se racorda la procesul terapeutic de acolo. Moartea este
respinsa sistematic si chiar ascunsa, pentru ca se afla in afara scopurilor spitalului si ii influenteaza psihologic pe bolnavi.

In sfarsit, modul de functionare a societatii contemporane transfera ingrijirea celor ce sunt pe moarte si a celor morti unor
persoane specializate profesional, indepartandu-i tot mai mult de mediul lor social. Cei care se ocupa de oamenii ce sunt pe
moarte sau de aceia ce au murit si trebuie ingropati, au de regula aceasta profesie, neavand nici o legatura speciala cu acestia.
Pe de alta parte rudele, care in mod firesc ar trebui sa participe mai intens la procedurile respective, se afla de obicei departe. In
felul acesta se pierde si sensul prohodirii si al inmormantarii, ca ultime ingrijiri aduse rudei plecate dintre ei. Totodata procesul
mortii si moartea insasi sunt indepartate de viata sociala, iar omul care moare este abandonat in fata mortii si lasat singur cu el
insusi.

Factorilor care favorizeaza trecerea sub tacere a mortii si respingerea pomenirii ei trebuie adaugata si cosmetizarea mortilor si a
funeraliilor, precum si evitarea folosirii numelor si lucrurilor care sunt legate de moarte. Felul in care mortii sunt prezentati sau
ascunsi, precum si ceremoniile din timpul funeraliilor lor, urmaresc sa acopere moartea. Trebuie, insa, remarcat ca la baza acestui
comportament se ascunde o anumita superstitie. Se crede ca daca moartea va inceta de-a fi numita si pomenita, va inceta si de a
mai exista. Superstitia aceasta provoaca, de altfel, si masiva recurgere la astrologie, magie si parapsihologie.

In fine, cele mai noi mijloace folosite de om pentru respingerea pomenirii si a fricii mortii sunt cuceririle si preconizatele
perspective ale stiintei si tehnologiei. Transplanturile de organe ale trupului omenesc, congelarea de organe sau organisme vii,
prelungirea mediei de viata, reproducerile prin clonare s.a., sunt folosite ca mijloace de "sterilizare" a vietii de "maladia" mortii si
totodata ca mijloace de indepartare a meditarii la moarte si a fricii mortii.

In paralel, incepand cu anii '70 apare un interes impresionant fata de abordarea stiintifica a mortii. Rodul interesului acestuia a
fost publicarea unei multimi de studii referitoare la moarte si, totodata, crearea unei noi ramuri stiintifice: tanatologia. Interesul
acesta este firesc, nu doar pentru ca omul contemporan vede aproape zilnic multe morti colective sau violente, pricinuite de
razboi, dar si pentru ca societatea in care traieste este mai imbatranita decat cele anterioare, din cauza cresterii mediei de varsta.
Dar aceasta forma de abordare a mortii este legata mai mult de informarea superficiala si curiozitatea referitoare la aceasta tema,
si mai putin de interesul existential care ii caracteriza pe anumiti filosofi de prestigiu ai deceniilor anterioare.

Dupa Sartre, moartea descopera absenta sensului vietii. Daca suntem datori sa murim - scrie - viata noastra nu are sens, pentru
ca problemele ei nu isi afla nici o solutionare si pentru ca insasi insemnatatea problemelor ramane nedeterminata. Dar viata,
precum observa Berdiaev, "nu este nobila decat pentru ca are in sine moartea, care marturiseste ca omul este destinat altei vieti,
mai inalte. Fara moarte existenta ar fi jalnica si de neinteles. Dar intre viata inlauntrul timpului si viata in vesnicie este asternut
un abis care nu poate fi trecut decat numai prin moarte, adica prin agonia ce se naste din intreruperea vietii". Prin simpla vizitare
a unui cimitir omul este ajutat sa biruiasca micimile vietii, sa dobandeasca o mai deplina si mai adevarata constiinta a existentei
lui sau chiar sa rezolve probleme spinoase care il chinuiesc. Filosoful existentialist Martin Heidegger observa ca omul este pandit
in imanent de pericolul de a-si uita adevarata sa existenta. Cand, insa, reflecta la moarte, se intelege mai deplin pe sine insusi si
se ridica deasupra conventionalismului. Doar prin prezenta zarii mortii omul poate intelege si trai corect viata. Asemanatoare este
si pozitia lui K. Jaspers. Pentru el moartea constituie o situatie limita, in fata careia omul poate dobandi constiinta adevarata a
sinelui propriu si transcende cotidianul.

Exista un anume "soare al mortii", care ofera omului posibilitatea unica de a-si contempla viata in lumina neramanerii lui pe mai
departe in lume. Cum este firesc, orice mod de contemplare a vietii se realizeaza din perspectiva mentinerii ei pe mai departe.
Doar moartea ofera posibilitatea contemplarii vietii fara aceasta perspectiva. De aceea, privita prin prisma aceasta a mortii, viata
capata un sens cu totul aparte.

Desigur, in ultima analiza, omul nu poate astfel percepe sensul vietii, pentru ca nu poate percepe nici intelesul sfarsitului sau
personal. Intelesul acesta nu devine accesibil nici in vis, fie si atunci cand cineva isi viseaza ramasitele sale pamantesti. Caci si cel
ce se viseaza sau se imagineaza mort pe sine insusi continua sa existe ca subiect al visului sau al imaginatiei sale. Dar, pe de alta
parte, chiar si experienta relativa pe care o poate avea cineva prin pomenirea mortii celorlalti ajuta la o mai deplina viziune
asupra vietii. Dimpotriva, respingerea voita a cugetarii la moarte il priveaza pe om de posibilitatea de a contempla viata din
aceasta perspectiva umana unica si autentica, si creeaza probleme grave, care se transforma in surse de nelinisti si angoase.

Dar desi omul este chemat sa se invete de la moarte si sa combata pricina acesteia, care este pacatul, in fapt se petrece
contrariul. Moartea creeaza nevoia autoconservarii, cultiva lipsa caracterului dezinteresat si duce la pacat. Prin acesta isi extinde
puterea stapanitoare asupra tuturor oamenilor. Supunerea fata de moarte implica si- supunerea fata de pacat. Si nu este posibila
izbavirea omului de acesta -sau innoirea lui morala - fara innoirea ontologica, adica fara izbavirea lui de moarte. Crestinul poate
birui pacatul intrucat poate birui moartea. Iar aceasta se face prin puterea invierii si a vietii lui Hristos.

Hristos este viata si invierea lumii. Comuniunea cu Hristos elibereaza de frica mortii si daruieste viata vesnica, infricosatoare este
doar moartea spirituala, adica ruperea comuniunii cu Hristos. Fara moartea spirituala, cea trupeasca isi pierde tragismul ei si se
preface in punte care ne trece "de la cele mai triste la cele mai bune si mai de dorit". Mai mult, moartea relativizeaza orice
valoare lumeasca, iar pomenirea ei ne elibereaza de multe griji de prisos si asfixiante. Dar Hristos nu este doar viata, ci si
adevarul.

Este rechemarea lumii din "uitarea" in care a aruncat-o despartirea de Dumnezeu, adica moartea. Moartea constituie impotrivirea
nu doar fata de viata, dar si fata de adevar. Sfantul Ignatie Teoforul spune ca cei care il refuza pe Hristos sunt "mai degraba
avocati ai mortii, decat ai adevarului". Observa si aceea ca Hristos nu este, simplu, faptul de "a trai", ci "adevaratul a trai" sau
"viata cea adevarata" a oamenilor. Iar viata cea adevarata nu este cea biologica, ci viata persoanei, care arata legatura cu
Dumnezeu. De altminteri invierea nu constituie intoarcere la individualitatea biologica, ci refacerea sau restaurarea persoanei si a
comuniunii adevarate a persoanelor in imparatia lui Dumnezeu.

Este relevant faptul ca moartea omului nu este alungata ori suprimata de atotputernicia lui Dumnezeu, ci este desfiintata de catre
dreptatea Lui. Puterea invierii se arata dupa refacerea dreptatii. Moartea nedreapta a lui Hristos Celui fara-de-pacat desfiinteaza
moartea, care survenise ca o dreapta consecinta a pacatului, adica a indepartarii de izvorul vietii. In felul acesta si mantuirea
omului de moarte - ca de altfel orice lucrare a lui Dumnezeu - se infaptuieste ca lucrare a dreptatii.

Moartea domneste inlauntrul spatiului si al timpului prin puterea pacatului. Crestinul, insa, tinand poruncile lui Dumnezeu prin
harul Sfantului Duh, biruieste pacatul si moartea. Depaseste astfel conditionarea lui de spatiu si de timp si patrunde in vesnicul
"acum" al prezentei lui Dumnezeu. Sfarsitul vietii lui pamantesti nu este sfarsit al vietii, nu este moarte. Dimpotriva, este izbavire
de moarte si eliberare de puterea ei stapanitoare. Desigur, intrucat ramane in lume, nu inceteaza de-a fi atacat de diavol si de
pacat. Dar, daca respinge atacurile si merge pe calea lui Hristos, nu se teme de moarte.

Se vorbeste mult in ultimele decenii despre experientele de dupa moarte sau, dupa altii, din momentul mortii. Subiectul acesta
este cu siguranta vechi. Deja Platon prezinta amanuntit in Republica sa experientele cuiva care a cazut pe campul de lupta si
urma sa fie ingropat, dar a revenit la viata in ultima clipa. Exemple asemanatoare sunt amintite si in literatura crestina. In Scara
Cuviosului Ioan Sinaitul se vorbeste despre un monah lenes in cele duhovnicesti, care, imbolnavindu-se grav, a suferit moarte
clinica si vreme de o ora a fost ca mort. Cand monahul acesta s-a intors la viata, a cerut tuturor sa plece, apoi si-a zidit usa chiliei
si a trait zavorat doisprezece ani, fara a vorbi cu cineva si fara a manca si a bea altceva decat paine si apa. Catre sfarsitul vietii lui
i-au deschis usa chiliei si l-au rugat sa le vorbeasca. El, insa, le-a spus doar atat: "Iertati-ma! Nimenea de va avea pomenirea
mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata". Tot asa, intr-un text publicat prima oara intr-o revista de la Moscova la sfarsitul
secolului al nouasprezecelea, se descriu experientele unui rus care s-a aflat in stare de moarte clinica si a revenit la viata.

Subiectul acesta a revenit in actualitate in 1975, prin publicarea de catre psihiatrul R. Moody a unui studiu sistematic asupra a
mai bine de o suta de persoane care au fost considerati morti din punct de vedere clinic si au revenit la viata. In studiul acesta
sunt descrise amanuntit experientele unor oameni ce au simtit ca ies din trupul lor firesc si ca trec intr-o stare absolut diferita.
Foarte cunoscuta in cercetarea acestui domeniu este Elisabeth Kubler-Ross, in vreme ce in Grecia subiectul a fost abordat de
catre V. Papatheodorou, director al unei clinici spitalicesti, cu dispozitii ocultiste. Descrieri asemanatoare, in fine, prezinta si
oameni de stiinta olandezi in revista medicala engleza The Lancet. Caracteristice sunt similitudinile care exista intre aceste
experiente, precum si profundele schimbari morale pe care le sufera persoanele in urma lor. Puncte comune ale acestor
experiente sunt simtirea despartirii de trup, experienta extracorporala a sufletului, trecerea printr-un tunel intunecat care duce
catre un taram atotluminos, retrospectiva instantanee a vietii personale, intalnirea cu rude care plecasera din viata etc. O
serioasa tratare a temei acesteia din perspectiva ortodoxa o face parintele Serafim Rose. Ar fi bine ca subiectul acesta sa fie
studiat mai indeaproape si sa fie comentat din perspectiva ortodoxa.

Georgios Mantzaridis

Arderea mortilor
Arderea (incinerarea) mortilor - ca de altfel si ingroparea lor - nu are doar un caracter practic, ci si profund simbolic. Respectiv,
faptul de-a prefera arderea mortilor - sau, dimpotriva, ingroparea lor - nu se epuizeaza la nivelul logicii, ci tine de fiinta mai
profunda a existentei omului; tine de raportarea lui la cel mai acut fenomen limita al propriei existente, moartea. Iar sensul pe
care omul il atribuie mortii isi pune pecetea pe optiunea lui pentru una din aceste doua variante.

Devine, asadar, limpede ca si ingroparea mortilor, cu toate ca nu constituie o chestiune dogmatica, nu inceteaza de-a fi direct
legata de invatatura dogmatica a Bisericii, invierea mortilor, in care crede Biserica, nu va depinde de ingroparea sau arderea lor.
Dar si invers: ingroparea mortilor nu este fara legatura cu credinta in inviere. Preferarea ingroparii si respingerea incinerarii se
intretes cu intreaga invatatura crestina despre om si scopul existentei lui.

Biserica nu simte repulsie fata de trup, ci il cinsteste. Omul este trupul lui Dumnezeu nu doar ca suflet, dar si ca trup. Iar scopul
existentei omului este sa primeasca inlauntrul lui pe Cel al Carui chip este, adica pe Dumnezeu. Toate celelalte se incadreaza si se
subordoneaza acestui scop. Daca arderea trupului omului se intampla sa slujeasca acestui scop, este nu numai acceptata, dar si
de dorit. Astfel, crestinii care erau condamnati la moartea prin ardere nu au evitat-o, ci au rabdat-o, tintind la unirea lor cu
Hristos.

Repulsie fata de trup se observa in religiile orientale si in idolatrie. Pentru Biserica trupul este templu al Sfantului Duh; este
biserica cea vie, in care omul este chemat sa slujeasca si sa se inchine lui Dumnezeu. Iar Sfintii care L-au slujit si s-au inchinat cu
adevarat lui Dumnezeu sunt, prin moastele lor, temelia bisericilor zidite, in care slujesc credinciosii. De aceea Biserica cinsteste
ramasitele pamantesti ale Sfintilor si le pastreaza ca pe un tezaur de mult pret.

Acolo unde trupul mort este considerat ramasita pamanteasca cinstita a existentei umane, este firesc ca acesta sa se cinsteasca.
Acolo si ingroparea sau, mai apoi, pastrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoastem astazi ca osemintele, desi
uscate, mentin vie identitatea biologica a celui mort, pe cand cenusa nu. Acolo unde, insa, trupul omenesc mort este tratat ca
hoit macabru, este firesc sa se urmareasca disparitia lui. In acest din urma caz nu se disting simboluri, ci obiecte naturale cu
valoare utilitarista ori financiara. Si, odata cu problemele marilor centre urbane, este considerata mai logica si mai practica
arderea mortilor.

In intreaga istorie a Vechiului Testament si a crestinatatii nedespartite, arderea mortilor este abordata ca obicei idolatru si este
considerata fapta respingatoare. Indeosebi moartea prin foc este legata in Vechiul Testament de crime oribile. Noul Testament
considera de la sine inteleasa ingroparea mortilor, iar in istoria Bisericii doar unii dintre prigonitorii ei au recurs la incinerarea
trupurilor crestinilor, pentru a sterge pomenirea lor si a lovi in nadejdea invierii lor. In vremurile mai noi arderea mortilor s-a
aplicat si ca forma de purificare a lumii de prezenta lor.

Dorinta disparitiei sau a pastrarii in mormant a trupului mort este direct legata de intreaga atitudine a omului fata de moarte.
Cand cineva vrea sa uite de moarte, este firesc sa elimine orice are legatura cu ea sau care ii aminteste de ea. Iar la aceasta este
ajutat din plin de sistemele societatii contemporane. Toate ii inlesnesc trecerea sub tacere a mortii. In acest climat este firesc sa
se urmareasca si disparitia trupului omenesc mort. Ingroparea in mormant pastreaza nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar
si pe cea a mortii. Pentru a pastra cineva pomenirea aceasta, fara a fi obsedat de ea, are trebuinta sa creada in biruinta asupra
mortii. Crestinul crede in aceasta biruinta si asteapta invierea, care se refera la intregul lui ipostas psihosomatic. Cand exista
credinta si asteptarea aceasta, atunci si raportarea la moarte si la trupul mort devine analoaga. Iar aceasta raportare insufla
etosul (duhul, trairea) sau morala care s-a cultivat de secole pe aceste locuri, pe cand arderea mortilor introduce un nou etos, o
noua morala.

Arderea mortilor nu ataca direct dogma invierii. Ataca, insa, simtirea si etosul cultivate de aceasta dogma. Deformeaza
perspectiva si asteptarea Bisericii in legatura cu omul. Astfel este atinsa si dogma, pentru ca dogma este unita organic cu etosul
si viata Bisericii. In ceea ce priveste spatiul grecesc, unde arderea mortilor era cunoscuta in perioada precrestina, ingroparea lor a
fost consacrata de Biserica si a devenit mai apoi de la sine inteleasa. Deja Sfantul Apostol Pavel o compara cu semanarea bobului
de grau si o leaga de asteptarea vietii celei noi. Cand asteptarea aceasta se stinge, atunci si ingroparea isi pierde dimensiunea ei
simbolica.

Simtirea si etosul fiecarui popor fata de cei morti isi lasa amprenta sau se intipareste si in limba lui. Iar amprenta aceasta are o
importanta deosebita, pentru ca se mentine vie in viata cotidiana. in limba greaca mortul este numit adormit, iar locul unde sunt
ingropati mortii salasul celor ce dorm, "dormitor". Nimeni nu se gandeste sa il arda pe acela despre care are sentimentul ca
doarme, in afara de cazul in care il uraste de moarte. Mai mult, celui mort i se spune si iertat. Iar verbul (neogrec) (a muri) il are
ca sinonim pe (a fi iertat), (iertare; literal: impreuna-cuprindere, con-locuire) reprezinta o sinteza grandioasa a simtirii si a
etosului. A etosului, pentru ca il impaca pe cel ce iarta cu cel pe care il iarta. Si a simtirii, pentru ca cel ce este iertat este
adapostit in spatiul (pe taramul) vietii personale al celui ce iarta. Ramane in amintirea sau in pomenirea acestuia. Pentru el se fac
pomeniri (pomeni), si aceasta la soroace clar randuite, pe care traditia le leaga de diversele faze de descompunere ale trupului.
Mormantul este monument, adica loc de pomenire si pelerinaj pentru toti cei care l-au iubit si l-au iertat/l-au impreuna-cuprins pe
cel mort. Acesta continua sa existe ca iertat/impreuna-cuprins.
Cand exista simtirea si etosul acesta nu se pune problema acordarii de spatii pentru ingroparea celor morti, dupa cum nu se pune
o asemenea problema nici atunci cand este nevoie de-a fi acoperite si alte necesitati vitale ale societatii. Simtirea nevoii de-a
pastra vie pomenirea celor adormiti isi gaseste spatiile si modalitatile satisfacerii ei. Pomenirea celor adormiti reaminteste
radacinile, traditia (datina), dar si datoria celor vii fata de ei. Faptul de a-i da uitarii pe cei morti face inconsistenta comuniunea si
societatea celor vii. Orice societate, dar si intreaga viata, este de neinteles fara cei morti. Limba, religia, felul de-a fi, obiceiurile,
cultura sunt mostenite de la ei. Incinerarea lor nu se poate sa nu se reflecte si asupra tuturor celor lasate de ei ca mostenire.

In chestiunea incinerarii ortodocsilor poate aparea si un alt aspect delicat. Se poate intampla ca cineva sa ceara ca dupa moartea
sa sa fie ars. Incinerarea, insa, va urma sa fie facuta de oameni ce vor fi in viata. Si este foarte probabil ca acestia - in lumea
ortodoxa aproape sigur - sa aiba conceptii care vin in contradictie cu dorinta lui. Cum, deci, vor putea fi obligati sa indeplineasca
dorinta celui disparut? Si in ce masura dorinta individuala a aceluia, care exprima o anumita atitudine fata de trupul omenesc, nu
violeaza libertatea de constiinta a celor ce au o alta atitudine in aceasta privinta?

In legislatia iustiniana exista urmatorul exemplu. Un cetatean roman l-a facut pe cineva mostenitor al sau, cu conditia ca acela sa
ii arunce trupul in mare. Mostenitorul a refuzat sa il arunce in mare si l-a ingropat. S-a pus atunci problema dezmostenirii, pe
motiv ca mostenitorul nu a indeplinit prevederea testamentara privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta
aruncarii trupului in mare ca imorala si neconformarea mostenitorului ca actiune laudabila, in acord cu morala crestina.

Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Dar nici cei straini de ea nu trebuie sa ii ceara sa binecuvinteze
optiunile facute dupa bunul lor plac. Arderea trupului neinsufletit poate fi aleasa in mod liber, dar nu poate fi transformata intr-un
act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Insa pozitia Bisericii fata de ea nu poate sa nu fie una negativa.

Georgios Mantzaridis

Coruptibilitate si incoruptibilitate in viata umana

Care este finalitatea sfarsitului vietii?

Introducere

Spre sfarsitul cartii sale In tara bioeticii, Etica biomedicala in Statele Unite, Hubert Doucet vorbeste de contributia teologiei in
domeniul bioeticii. El mentioneaza intre altele rolul corectiv pe care teologia l-ar putea avea in fata bioeticii secularizate, liberale si
rationaliste de inspiratie individualista, prin faptul ca scrierile teologice manifesta o grija profunda fata de celalalt, fata de
aproapele care se afla in suferinta si care poate fi cu usurinta redus la un instrument care sa serveasca scopurilor altora.

Acest respect isi are izvorul in Celalalt; legatura care trebuie stabilita intre oameni este inseparabila de o prima legatura stabilita
de Dumnezeu. Intalnirea cu persoana bolnava este intalnirea cu Dumnezeu, pentru ca persoana umana a fost creata dupa chipul
Sau, si o intalnire cu Iisus, asa cum se arata in capitolul 25 al Evangheliei dupa Matei.

Accentul pus pe justitie este o a doua contributie a teologiei in dezbaterile bioetice. Viziunea teologiei asupra justitiei este in
general diferita fata de cea care este prezenta in scrierile bioeticii.

Cat despre contributia teologiei in planul clinic propriu-zis, Doucet mentioneaza importanta sensului si functiei credintei religioase
in viata indivizilor si a culturilor. Specialistul sau medicul curant trebuie sa se poata intalni cu adancimea persoanei. Astfel teologia
poate favoriza o mai buna cunoastere si o mai mare sensibilitate spirituala fata de ceea ce traiesc bolnavii. Spiritualitatea este,
intr-un fel, climatul care unifica persoana si activitatile sale, pentru ca reflexia religioasa este fondata pe sensul ultim al vietii
umane si al destinului sau.

In urma acestor observatii, o reflexie teologica si spirituala asupra misterului vietii marcate de coruptibilitate (stricaciune), dar in
acelasi timp chemata la incoruptibilitate, asupra sfarsitului vietii si a sensului sau ultim este intotdeauna necesara atunci cand
este vorba despre o bioetica crestina.

1. Viata umana intre stricaciune si nestricaciune

Potrivit dictionarelor contemporane de teologie, coruptibil inseamna supus coruperii sau stricaciunii, adica schimbarii care se
sfarseste prin distrugerea substantei. Orice degradare este insotita de o generare si orice generare, in cazul fiintelor materiale,
presupune o degradare. Doar fiintele materiale (alcatuite din elemente si divizibile) sunt supuse stricaciunii sau degradarii; ele
cunosc asadar, prin natura materiei lor, o contingenta radicala si substantiala. Adesea, in Biblie, coruptibil, stricacios (phthartos)
este sinonim cu muritor (thnetos) .
In acelasi timp, Sfantul Ioan Damaschin distinge intre schimbator si stricacios in sensul realitatii care se descompune sau se
divizeaza. Pentru el, doar necreatul nu este nici schimbator nici stricacios in sens absolut:

"Tot ceea ce poseda fiinta este fie creat fie necreat. Ceea ce este creat este mereu in schimbare: caci daca fiinta a inceput printr-
o schimbare va inclina in mod necesar spre schimbare, fie prin corupere sau stricaciune, fie prin schimbarea alegerii. Ceea ce este
necreat este, in consecinta, imuabil. Ceea ce ne face sa intelegem ca toate fiintele expuse simturilor noastre, ba chiar si ingerii,
se schimba, variaza si se misca in felurite chipuri. Fiintele lumii inteligibile, ingerii, dupa cum spuneam, spiritele (sufletele) si
demonii, prin libera alegere, avanseaza catre bine sau deviaza catre rau; celelalte, supuse nasterii si stricaciunii, cresc si descresc,
se schimba in calitate sau loc. Creatorul, asadar, acest necreat, acest neschimbator, ce este El daca nu Dumnezeu?".

Totusi, in planul lui Dumnezeu Creatorul, creatul nu este sinonim cu coruptibilul sau cu muritorul: "Dumnezeu n-a facut moartea
si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut chip
al vesniciei Sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume". Cartea intelepciunii lui Solomon 1, 13-14 si 2, 23-24.

Omul a fost creat pentru a fi incoruptibil sau nemuritor. Altfel spus, el avea in sine premisele nemuririi, dar nu plenitudinea
nemuririi. Omul a fost creat dupa chipul Dumnezeului Celui vesnic, al Dumnezeului vesnic viu, dar el trebuia sa dobandeasca
plenitudinea asemanarii cu Dumnezeu prin libera alegere a vointei sale sau prin stabilitatea sa in comuniunea cu Dumnezeu -
Izvorul unic al vietii vesnice. Incoruptibilitatea nu a fost un dat definitiv al naturii umane, ci mai degraba un dar care trebuia
cultivat prin comuniunea spirituala a omului cu Dumnezeu.

Aceasta arata ca viata este dar oferit creatiei de Dumnezeu Care asteapta daruirea de sine a creaturilor, pentru ca existenta sa se
implineasca in starea de comuniune de iubire.

Harul divin da existenta fapturilor inteligente pentru ca viata lor sa se manifeste drept multumire, drept recunostinta-euharistie.
Pacatul lui Adam si Eva ca neascultare fata de Dumnezeu este de fapt o ruptura a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Cand omul
vrea sa devina ca Dumnezeu, fara Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu, existenta sa spirituala mentinuta de suflarea divina
(Facerea 2, 7) inceteaza a mai fi comuniune in univers si incepe sa cada in posedare irationala a materialului terestru: "te vei
intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19).

Sfantul Vasile cel Mare precizeaza ca: "moartea este o urmare necesara a pacatului: ne apropiem de moarte in masura in care ne
indepartam de viata, care este Dumnezeu; moartea este privarea vietii: Adam, indepartandu-se de Dumnezeu, s-a expus mortii".

Dupa pacatul lor "tulburare a existentei interioare", Adam si Eva au transmis urmasilor lor natura lor cazuta, adica predispusa
coruptibilitatii si mortii. Sfantul Pavel ne invata astfel: "precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si
moartea a trecut la toti oamenii" (Romani 5, 12).

Parintii Bisericii, urmand Biblia, invata si ei ca urmarile pacatului, care au afectat natura au fost transmise si intregii umanitati. Un
numar de Parinti considera ca aceasta transmitere se face pe cale biologica inca de la concepere .

In acelasi timp, mai multi Parinti greci afirma un aspect spiritual providential si pedagogic al mortii. Astfel, moartea a permis
"impiedicarea raului de a deveni nemuritor" (Metodie de Olimp, Grigorie de Nazianz, Ioan Scararul, Ioan Gura de Aur). Potrivit
Sfantului Maxim Marturisitorul, moartea a permis ca "puterea sufletului sa nu fie pe veci inchisa in miscarea sa impotriva naturii,
ceea ce ar fi insemnat nu doar ultimul nivel al raului si eliminarea evidenta a identitatii omului, dar mai cu seama negarea vadita
a bunatatii divine".

Dar, dincolo de acest aspect pedagogic sau providential al mortii care impiedica raul sa fie nemuritor sau vesnic, moartea il
impiedica pe om sa se desavarseasca ca si chip al Dumnezeului Celui Viu si Vesnic. Datorita acestui fapt ea nu este naturala in
sensul naturii voite de Dumnezeu, ci naturala in sensul naturii marcate de cadere, de pacat.

Moartea este, asa cum afirma Sfantul Pavel, "vrajmas" al omului (I Corinteni 15, 26), al celor pe care frica mortii ii tine in robie
toata viata (Evrei 2, 15). Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza ca frica mortii exercita asupra tuturor oamenilor o tiranie care ii
determina sa faca orice pentru a o evita. Sfantul Grigore de Nyssa descrie faptul ca frica mortii da nastere angoasei, melancoliei,
dezgustului, disperarii si, cel mai rau, a urii fata de Dumnezeu si a revoltei impotriva Lui. Refuzul si respingerea mortii face ca
omul sa se ataseze in chip patimas de viata ca posesie a bunurilor acestei lumi, temandu-se ca le va pierde prin moarte .

2. Hristos Mantuitorul elibereaza omul si vindeca definitiv natura umana de moarte si coruptibilitate

Pentru ca omul sa nu se mai desparta de Dumnezeu, Fiul vesnic al lui Dumnezeu S-a facut El Insusi om, unind in Persoana Sa
natura divina eterna cu natura umana muritoare si corupta, pentru a vindeca natura umana de pacat ca moarte spirituala a
sufletului si de coruptibilitate (stricaciune) ca moarte fizica a trupului.
Prin ascultarea Sa sau prin daruirea de Sine lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de
neascultare (cf. Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; I Ioan 3, 16). Prin coborarea Sa in iad cu sufletul Sau unit cu dumnezeirea
Sa, Hristos a eliberat natura umana de coruptibilitate dandu-i nemurirea si viata vesnica. Moartea fizica a lui Hristos este
separarea sufletului Sau de trupul Sau, insa unirea sufletului Sau si a trupului Sau cu dumnezeirea Sa vesnica este mai puternica
decat moartea trupeasca. Astfel, Hristos a invins moartea trecand prin moarte. Vindecarea naturii umane arata ca mantuirea nu
inseamna doar iertarea pacatelor, ci si participarea sufletului si trupului omenesc la viata vesnica a lui Dumnezeu (I Petru 3, 21-
22).

Viata lui Hristos Cel inviat nu este revenire la o viata biologica terestra marcata de coruptibilitate, ci la o viata noua, viata vesnica,
nemuritoare si nestri-cacioasa. Aceasta Viata vesnica care se arata in Hristos Cel inviat este viitorul absolut al omenirii, caci ceea
ce este acum muritor sau stricacios trebuie sa de-vina nemuritor: "Carnea si sangele" spune Sfantul Apostol Pavel "nu pot sa
mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea. "Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se
imbrace in nestricaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire." Iar boldul mortii este pacatul". Dar sa dam multumire
lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos! (I Corinteni 15, 50-57).

Credinta in Invierea lui Hristos marturisita de Apostoli si credinta in invierea intregii umanitati promisa de Hristos si predicata de
Biserica reprezinta sensul ultim al intregii vieti omenesti.

Crezul credintei crestine are drept incheiere urmatoarea certitudine si speranta: "astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa
fie". Timpul dintre invierea lui Hristos si invierea de obste este timpul pregatirii pentru viata vesnica incoruptibila si nemuritoare.
Orice saptamana incepe in calendarul crestin cu ziua Invierii. Viata pamanteasca este indreptata catre viata vesnica, moartea
trupului nu mai este vesnica, ea a devenit in Hristos Cel inviat Paste, adica trecere a sufletului omenesc in comuniunea cu Hristos
Cel inviat si slavit.

Mortii sunt adormiti intru Domnul in asteptarea invierii, necropola antica "oras al mortilor" si-a schimbat numele in "cimitir", adica
loc de odihna. Lumina si bucuria invierii sunt caracteristicile fundamentale ale vietii crestine, in ciuda tuturor incercarilor si
dificultatilor vietii pe pamant (II Corinteni 2,4; Filipeni 4,4; I Tesaloniceni 5, 16; I Petru 1, 8).

Credinta in inviere si in comuniunea vie cu Cel Viu, cu Hristos Cel inviat, sunt pentru Apostolii si Sfintii Bisericii motivatia
fundamentala pentru a lua foarte in serios darul si timpul vietii pe pamant, ca loc si durata de pregatire pentru viata vesnica.

Lumina si bucuria invierii ne arata in primul rand viata ca dar sfant al lui Dumnezeu si comuniune de iubire cu El si cu oamenii (cf.
Matei 25, 34-46), valoarea vesnica a faptelor noastre savarsite in timpul vietii limitate pamantesti, valoarea vesnica a convertirii, a
credintei si mai ales a iubirii, pentru ca adevarata iubire este insasi prezenta lui Dumnezeu in om. Aceasta iubire pentru umanitate
a lui Hristos Cel inviat, comunicata noua prin Duhul Sfant in rugaciune si in viata traita in credinta, ne face sa intelegem
nestricaciunea sau nemurirea, ca fiind vocatia noastra primordiala si fundamentala.

Astfel sfarsitul vietii pe pamant se deschide asupra finalitatii existentei umane ca atare: ea este trecere spre inviere si spre viata
vesnica. Referitor la acest subiect Apostolul neamurilor, teolog al invierii, ne indeamna: "Drept aceea, fratii mei iubiti, fiti tari,
neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului, stiind ca osteneala voastra nu este zadarnica in Domnul" (I Corinteni 15, 58).

In acelasi timp, cand credinta in inviere, rugaciunea si comuniunea spirituala frateasca slabesc, scade si adevarata bucurie in
Duhul Sfant, iar sensul vietii si al mortii omenesti devine nesigur.

Din acest punct de vedere, cele mai multe dintre problemele bioeticii secularizate legate de sfarsitul vietii umane arata inca o data
o profunda criza spirituala a civilizatiei occidentale (europeana si nord-americana), adica o saracie spirituala a unei bioetici care
reduce viata persoanei la biologic si identifica autonomia omului cu autosuficienta sa".

In lumina lui Hristos Cel inviat, in comuniune de rugaciune si de bucurie cu El si cu raspundere inaintea Lui, crestinul, medic sau
de alta profesiune, este chemat sa apere si sa respecte viata ca dar sfant al lui Dumnezeu, sa vindece natura de toata boala si
neputintele, asa cum Hristos Mantuitorul Insusi, Doctorul sufletelor si al trupurilor, ne-a aratat in timpul vietii Sale pe pamant.

Cercetarea stiintifica si medicala va fi judecata, ca de altfel toate faptele omului, dupa scopul urmarit, dupa finalitatea sa. Mai
mult ca niciodata stiinta trebuie sa se uneasca cu spiritualitatea, libertatea cu responsabilitatea, suferinta cu speranta, curajul cu
smerenia si viata cu comuniunea de iubire.

Rolul parintelui spiritual este deosebit de important pentru pregatirea omului in vederea "sfarsitului crestinesc" al vietii, mai ales
cand bolnavul are mare nevoie de comuniune spirituala, deoarece boala, ca suferinta, insingureaza pe om.
Asa cum remarca preotul medic Dominique Beaufils, trebuie "ca Parintele spiritual sa se puna la unison cu bolnavul, sa se puna in
locul sau, pentru a putea sa-l perceapa cu adevarat asa cum este acesta, si, pornind de aici, sa-l transpuna putin cate putin in
rugaciunea si in viata Bisericii (...). Primul element al acestei atitudini de paternitate spirituala este, de fapt, compasiunea (...)
care inseamna a suferi impreuna". Aceasta compasiune, precizeaza acelasi autor, este deodata un act de iubire si un act liturgic.
Ea este rodul unei iubiri adevarate, a unei iubiri fara a judeca pe celalalt, asa cum o defineste Sf. Pavel (I Corinteni 13,7): "iubirea
toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda".

A doua atitudine importanta a parintelui spiritual este ascultarea, care trebuie sa se faca in smerenie, pentru ca nu el, preotul,
rezolva problemele, ci el este doar intermediarul intre bolnav si Dumnezeu. "Trebuie sa stim sa ascultam cu iubire si rabdare
pentru ca a vorbi si a asculta este o terapie reala a spaimei". "Nu este nevoie de discursuri lungi; cateva cuvinte, linistitoare,
spuse cu iubire, au deja o mare putere. Si sunt cazuri in care singura atitudine posibila este aceea de a fi prezent si de a te ruga
in liniste, in taina" .

Concluzii

1. Prin faptul ca omul este creat dupa chipul Dumnezeului personal si vesnic, el este o fiinta personala, chemata sa participe in
viata vesnica a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate si invizibile. Fara trupul
sau vizibil, omul nu este om complet.

2. Suflarea lui Dumnezeu care permite omului sa fie cu adevarat o fiinta pururea vie nu sustine doar viata sa biologica, ci mai ales
viata sa spirituala. De aceea omul nu se hraneste numai cu paine, ci se hraneste si spiritual din comu-niunea sa personala cu
Dumnezeu, ceea ce da un sens si o finalitate permanenta intregii sale vieti si activitati.

3. La acest nivel al vietii spirituale, al constiintei si al comuniunii personale se plaseaza capacitatea si vocatia omului de a dialoga
cu Dumnezeu Creatorul si de a fi raspunzator inaintea Lui pentru optiunile si faptele vietii sau existentei sale pe care a primit-o de
la Dumnezeu ca dar sfant impreuna cu pamantul pe care trebuie sa-l pazeasca si sa-l cultive.

4. Spiritualitatea persoanei umane vietuind in trup, si anume: constiinta de sine, memoria si responsabilitatea, nu inceteaza sa
existe dupa moartea fizica a corpului uman (Luca 16, 19-31). Si tocmai aceasta viata spirituala a sufletului dupa moartea trupului
motiveaza necesitatea pregatirii, in primul rand spirituala, pentru moarte, pentru "sfarsitul crestinesc, in pace", prin impacarea
omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu el insusi, pocainta si comuniunea euharistica; precum si necesitatea de a acorda tot
respectul si de a acompania spiritual persoanele care trec in viata de dupa moarte.

Pentru ca iubirea lui Dumnezeu pentru om si iubirea omului pentru Dumnezeu sunt mai puternice decat moartea, Biserica se
roaga pentru odihna sufletelor celor adormiti in Domnul, cinsteste si cultiva memoria lor si asteapta cu credinta si speranta
invierea mortilor si viata Imparatiei lui Dumnezeu.

Rugaciunile sfintilor, trecuti la viata vesnica inaltate catre Dumnezeu despre care vorbeste Biblia (Apoc. 6, 9-10; 7, 15), atesta
existenta invizibila, dar reala a persoanei umane dupa moartea sa fizica. Realitatea vizibila, trupeasca, este trecatoare pentru ca
este coruptibila, insa existenta invizibila, nestricacioasa, este temelia si sprijinul de neclintit al omului chemat la nemurire.

Pentru ca viata este darul iubirii lui Dumnezeu, moartea fizica a trupului este trecere a sufletului in Viata cea nemuritoare. Trupul
este chemat la inviere. Cine crede ca Iubirea si Invierea sunt mai tari decat moartea vede si primeste moartea ca pregatire
pentru Inviere si Viata vesnica. Asadar, lumina Invierii inspira atitudinea comuna a teologilor si medicilor crestini in fata mortii
fizice a persoanei umane.

DANIEL Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Sursa: Teologie si Viata - Revista teologica a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei

Eutanasia

Eutanasia, ca moarte buna sau usoara (conform cu sensul literal al cuvantului), nu doar ca este acceptata de Biserica, dar si
dorita de catre aceasta. Neincetat repetata cerere a ei - "Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neinfruntat, in pace" -
precum si asocierea mortii cuvioase cu moartea cinstita si pasnica, confirma aceasta afirmatie.

Totodata, insa, Biserica cinsteste si moartea dureroasa, nu doar cand se intampla pentru marturisirea lui Hristos, dar si cand este
legata de boli sau imprejurari dureroase, pe care omul le sufera cu rabdare si nadejde in Dumnezeu. Aici moartea cea buna nu
consta in lipsa durerii, ci in infruntarea ei cu rabdare si nadejde in Hristos.
Moartea buna sau rea nu este determinata in cele din urma de forma ei exterioara, de usurinta sau greutatea cu care survine, ci
de starea interioara cu care o abordeaza omul. Moartea buna nu este totdeauna usoara, nici moartea usoara nu este totdeauna
buna. Sunt relevante intrebarile formulate pe aceasta tema de catre Sfantul Ioan Gura de Aur: Oare a fost rea moartea lui Ioan,
fiindca i s-a taiat capul, sau a lui Stefan, fiindca a fost omorat cu pietre, sau a Mucenicilor, ca si-au sfarsit viata in chinuri? Si
raspunde el insusi: Rea nu este moartea aceasta, ci moartea in pacat.

Dar nici in antichitatea greceasca, in care isi are originea conceptul eutanasiei, aceasta nu este atat de mult legata de forma
exterioara a mortii, cat de conditiile in care survine aceasta. Eutanasie este moartea naturala, care vine sa implineasca viata, sau
moartea glorioasa, legata de o anume fapta eroica sau jertfa.

Inacceptabila din punct de vedere crestin este eutanasia a) ca interventie intentionata pentru izbavirea omului de o boala
incurabila sau de dureri insuportabile, trupesti sau sufletesti si b) ca intrerupere a acordarii de mijloace de supravietuire, in
acelasi scop.

Prima forma de eutanasie, numita si eutanasie activa, constituie o forma de sinucidere sau de sinucidere indusa, cand se face cu
voia bolnavului, sau de omor, cand se face fara voia lui. Cea de-a doua forma, numita si eutanasie pasiva, nu se poate diferentia
de prima. In fine, exista si c) eutanasia indirecta, care are loc ca efect colateral nedorit, in urma folosirii de medicamente pentru
combaterea durerii insuportabile.

Medicina contemporana face posibila mentinerea vietii prin mijloace artificiale, chiar si atunci cand nu mai exista nici o
perspectiva pozitiva pentru bolnav. Mentinerea aceasta constituie, in ultima analiza, prelungire a procesului mortii. De aceea s-ar
putea sustine ca abordarea etapelor finale ale vietii fara interventia acestor mijloace artificiale constituie abordarea simpla si
naturala. Aceasta se intampla in trecut si aceasta o poate prefera cineva si in prezent. Simtindu-si relativitatea vietii pamantesti si
incredintandu-se pe sine lui Dumnezeu, renunta de a mai recurge la astfel de mijloace si lasa in voia lui Dumnezeu evolutia starii
lui de sanatate.

Cu toate acestea, insa, caracterul sacru al vietii si reala neputinta a omului de-a aprecia cu exactitate fiecare situatie in parte nu
indreptatesc totdeauna refuzul interventiei mijloacelor artificiale, mai ales cand aceasta se face de catre cei apropiati ai
bolnavului, fara incuviintarea lui.

Totodata, insa, trebuie marturisit si faptul ca, prin folosirea mijloacelor oferite de stiinta si tehnologia contemporana, problema
eutanasiei se complica si intra intr-un cerc vicios. Adica adesea bolnavul este supus unei chinuitoare prelungiri a vietii, care in
esenta este echivalenta cu prelungirea procesului mortii. Dar si eventuala interventie de intrerupere a folosirii mijloacelor acestora
constituie intrerupere a vietii.

Apare astfel si o problema secundara a eutanasiei, care fara interventia stiintei si tehnologiei nu ar fi fost generata. Iar cand
mentinerea pe mai departe sau, dimpotriva, ne-mentinerea vietii bolnavului este legata de necesitatea transplanturilor sau de
incetarea folosirii mijloacelor medicale in vederea salvarii altor bolnavi, problema devine si mai acuta si capata noi dimensiuni,
care nu se pot controla cu usurinta.

Conexa este si eutanasia eugenica, aplicata in vederea izbavirii societatii de indivizi handicapati corporal sau inapoiati intelectual.
In acest cadru se incadreaza astazi asa zisele "avorturi terapeutice", adica omorarea embrionilor care in urma controlului prenatal
prezinta anomalii grave.

Unii, in fine, asociind eutanasia cu ratiuni strict economice, sustin ca persoanelor supraimbatranite sau intarziate mintal nu
trebuie sa li se acorde toate mijloacele medicale necesare, ba nici obisnuita asistenta spitaliceasca. Astfel, printr-o lege aprobata
in 1994, in Danemarca se interzice spitalizarea si ingrijirea medicala in spitalele publice de stat a persoanelor bolnave in varsta de
peste saptezeci de ani. Mai mult, se propune chiar evaluarea economica a vietii umane, in vederea luarii de fiecare data a
hotararii mentinerii pe mai departe sau ne-mentinerii acesteia.

In aprilie 2001, in cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe motive de "compasiune". Drept conditii ale efectuarii
ei au fost stabilite urmatoarele:
a) Existenta unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile.
b) Aducerea la cunostinta pacientului a tuturor solutiilor alternative.
c) Formularea unei a doua opinii de catre specialisti.
d) Cererea eutanasiei de catre pacientul insusi, in deplinatatea facultatilor sale.
e) Interzicerea faptului ca propunerea sa vina din partea medicilor curanti.

Exemplul Olandei a fost urmat dupa aproximativ un an de Belgia, cu stabilirea unor conditii mai lejere, iar acum se pregatesc in
acest scop si alte tari.
Legalizarea eutanasiei nu constituie un simptom partial al societatii, ci un indiciu important care vadeste o schimbare esentiala a
viziunii asupra vietii, cultivand totodata noi conduite morale ale societatii si medicinii. Propagarea secularizarii si, pornindu-se de
la aceasta, slabirea viziunii religioase asupra vietii au contribuit decisiv la promovarea anomiei sociale. Aceasta din urma este
firesc sa duca nu doar la cresterea coeficientului sinuciderilor anomice, dar si la cea a indicelui recurgerii la eutanasie. Omul se
blindeaza in individualismul lui, isi pierde credinta religioasa si considera mentinerea sau intreruperea vietii ca pe un drept
individual al sau. Pe de alta parte, se sugereaza si se impune societatii o alta percepere a medicinii si a medicului. Medicina, ca si
medicul, nu mai este de acum chemata doar spre a vindeca bolnavii, ci si spre a-i omora.

Biserica Ortodoxa considera necredinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu orice moarte pe care o provoaca lasitatea omului de-a
infrunta greutatile vietii. De asemenea, reproba drept "contrara deontologiei si jignitoare la adresa slujirii medicale" si orice fapta
care nu contribuie la prelungirea vietii, ci grabeste moartea. Dar, in invatatura Bisericii, viata si moartea crestinului nu il privesc
doar pe el insusi, ci au directa legatura cu semenii lui si, intai de toate, cu Dumnezeu insusi. Astfel, viata si moartea nu sunt
asezate sub prisma drepturilor individuale, ci in cadrul comuniunii cu Dumnezeu si cu aproapele.

Privind mai indeaproape lucrurile, prin legalizarea eutanasiei si prin stabilirea conditiilor efectuarii ei este firesc sa fie consacrata
nu doar tolerarea ei sociala, dar si indirecta ei instituire, in cadrul conditiilor prescrise. Adica, stabilirea conditiilor in care este
legalizata eutanasia functioneaza totodata si ca prescriere a conditiilor in care cineva este indreptatit sa procedeze sau sa
colaboreze la efectuarea ei. Se cultiva astfel un climat pozitiv pentru ea si se pregateste o mai larga aplicare a ei, chiar si
persoanelor care nu o doresc. Iar lucrul acesta se articuleaza excelent intereselor economice ale diverselor organisme particulare
sau de stat. in paralel se realizeaza nu doar psihologic, dar si deontologic, schimbarea scopului actului medical. Adica, prin
legalizarea eutanasiei, medicul nu numai ca poate, dar chiar este dator sa intervina in vederea grabirii mortii, cand aceasta este
perceputa ca fiind un lucru bun.

Aplicarea eutanasiei se face de regula prin invocarea "caiitatii vietii". Iar in vremea noastra calitatea vietii este apreciata prin
criterii materiale si eudemonistice. Aceasta apreciere este, insa, unilaterala si miopica. Viata omului nu este doar biologica, ci si
spirituala. Indeosebi in fata mortii, precum si in fata altor situatii limita (de pilda durerea, agonia), dimensiunea spirituala a vietii
este mai intens simtita. Aceasta inseamna ca si calitatea vietii trebuie apreciata in mod global, in ansamblu. De aceea cea mai
buna protejare a ei se face atunci cand omul este intarit sa indure toate vicisitudinile vietii, ceea ce ii poate da prilejul celei mai
demne morti.

In ultima analiza, omul este chemat sa lupte impotriva caracterului sau muritor. Iar razboiul acesta este firesc sa culmineze in
fata mortii. Cand nu exista nadejde pentru viata de dupa moarte si toate sunt abordate in perspectiva imanenta si in mod
eudemonistic, atunci acceptarea eutanasiei este de la sine inteleasa. Dar cand exista credinta in Dumnezeu si in viata de dupa
moarte sau, cu atat mai mult, cand viata aceea este considerata ca adevarata, iar cea de acum ca stadiu pregatitor, atunci nimic
nu poate duce la tagaduirea valorii ei si la intreruperea ei voluntara prin oricare din formele de eutanasie.

Biserica nu ramane nepasatoare in fata durerii umane. In special nu este indiferenta, fata de durerea insuportabila, de care este
adesea legat sfarsitul vietii omului. Prin slujba ce se savarseste la iesirea cu greu a sufletului, ii sta alaturi muribundului si se
roaga pentru izbavirea lui de durerea insuportabila si de boala cea amara, rugandu-se totodata pentru vesnica odihna a acestuia.

Credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu il cheama pe crestin sa abordeze pozitiv nu doar sanatatea sau fericirea, dar si
boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu ingaduie relele pentru a-l vatama sau a-l slei de puteri, ci pentru ca acesta sa
dobandeasca folos sufletesc si sa se intareasca. Este suficient ca el sa nu isi priveasca viata avand drept unic etalon placerea si
sanatatea trupeasca, ci sa aiba in vedere si dimensiunea ei spirituala. "Cand sunt slab", scrie Sfantul Apostol Pavel, "atunci sunt
tare". Constatarea aceasta constituie un loc comun al vietii spirituale.

In vremea noastra, definitorie prin duhul ei eudemonist, moartea este de asemenea abordata prin criterii eudemoniste, iar
eutanasia este asimilata mortii usoare. Perspectiva vietii de dupa moarte a omului sau importanta rabdarii pentru desavarsirea
duhovniceasca si pentru dobandirea vesniciei sunt marginalizate. in acelasi timp slabeste increderea in purtarea de grija a lui
Dumnezeu. Astfel, toate sunt considerate antropocentric si imanent, privand viata de perspectiva vesniciei si pe om de idealul
desavarsirii spirituale si al adevaratei libertati.

Georgios Mantzaridis