Paleografia

(din limba greacă: παλαιοσ – palaios = vechi și γραφειν – grafein = a scrie) este știința care
se ocupă cu studierea manuscriselor vechi, indiferent de limba folosită (limba
greacă veche, limba latină clasică sau medievală, etc.) cu datarea și stabilirea autenticității
acestora.

Ca știință, paleografia își datorează existența necinstei călugărilor și teologilor[1], căci ea a

apărut din necesitatea de a verifica autenticitatea documentelor și manuscriselor citate în
controversele bisericești, în ultima parte a secolului al XVII-lea. Creditul pentru înființarea
disciplinei le revine benedictinilor francezi din congregația de St. Maur, și în special celor 2
erudiți, anume, pune în 1681 Jean Mabillon, a cărui lucrare De Re Diplomatica pe teren
solid studiul documentelor și al caracterelor latine vechi, și Bernard de Montfaucon, care a
publicat, în 1708, Paleografia Graeca.

Bernard de Montfaucon, întemeietorul paleografiei

Creatorul paleografiei este considerat a fi Bernard de Montfaucon (1655-1741). În lucrarea

sa, devenită celebră, Paleografia graeca, el publica și un repertoriu al bibliotecilor
contemporane lui care dețineau manuscrise grecești, indicând numărul și proveniența lor. [2]

Paleografia are o parte teoretică, legată de istoria scrisului, tipurile de scriere, materiale de
scris, suporturi pentru scris etc. și o parte practică, referitoare la tehnica, respectiv tehnicile,
descifrării scrisului. [3]

Paleografia studiază cărțile manuscrise, fie în formă de sul, fie codice, care au fost scrise cu
stilul, condeiul și pana pe table de lemn cerat, pe papirus, pe pergament sau pe hârtie. Ca
rezultat, paleografia furnizează informații privind materialele pe care s-au scris în timp
1
izvoarele paleografice, instrumentele de scris, precum și evoluția grafemelor (a literelor),
oferind și date pe baza cărora se pot identifica originalele și copiile și, în unele cazuri, se
pot sesiza falsurile. [4]

Paleografia, ca disciplină prealabilă a filologiei, se confruntă cu două categorii de

dificultăți:

 1. Grafia aceleiași scrieri a evoluat în mod constant (carolingiană, gotică, slavonă), și

trebuie descifrate caracterele folosite la aceste texte.

 2. Multe texte abundă în abrevieri, folosite pentru a economisi spațiu, deoarece era
nevoie de o piele de oaie pentru fiecare pagină de pergament. Pentru o Biblie, chiar și
cu abrevieri, era necesară o întreagă turmă de oi. Prin urmare, un specialist în
paleografie (un paleograf) trebuie să cunoască toate abrevierile folosite în epoca
scrierii documentului.

Pe baza acestor cunoștințe, paleograful transcrie textul, adică realizează o versiune

modernă, în care înlocuiește abrevierile cu cuvintele integrale.