Ungurii, Paul Lendvai — Note

Nu poți înțelege propria istorie fără să înțelegi, mai mult decât istoria
vecinului, istoria celor care trăiesc printre noi, a acelora cu care lucrezi,
te distrezi, istoria prietenilor, a soției sau iubitei tale — istoria celuilalt.
Pentru mine e foarte importantă perspectiva celuilalt pentru relevarea
unui alt unghi asupra istoriei noastre comune.

Contactul cu istoria celuilalt este bruiat de mitologizarea istoriei. Caut

de mult o sursă eliberată de clișeele naționaliste dar care să fie
obligatoriu subiectivă, să se identifice cu celălalt. Da, vreau o părere
subiectivă dar critică cu sine (paradox? nu prea). Ungurii a lui Paul
Lendvai s-a dovedit a fi o asemena carte.

Așteptările mele au fost mari pe coordonata evenimentelor, faptelor

punctuale care ne privesc pe noi românii — aici am fost relativ
dezamăgit. Prea puține informații despre relațiile cu sârbii, valahii,
moldovenii, bulgarii. În privința relațiilor cu vecinătățile, lucrarea
excelează în interacțiunea cu lumea germană, austriacă în special.
Poate faptul că Lenvai este un ungur devenit austriac are o anumită
relevanță? Poate dualismul funcționează încă ca un puternic pattern în
mentalul colectiv al maghiarimii?
Chiar în debutul lucrării sale, Lendvai, trasează de mai multe ori o linie
între imaginarul mitului și o istorie bazată pe cercetarea critică
încercând să se elibereze de clișee. Asta nu înseamnă că reușește să se
desprindă întotdeauna.

Note de lectură:

Îl citează pe Ernest Renan: «Nici o națiune fără falsificarea propriei

istorii». Tare!

***

Diversitate culturală în jurul anului 1000 (!) «Slabă și neputincioasă

este țara cu o singură limbă și cu o singură datină» — Sfaturile lui
Ștefan cel Sfânt către fiul său.

***

Aș fi vrut să știu mai multe despre pătrunderea ungurilor în

Transilvania. E adevărat că sursele scrise se reduc în mare la
Anonimus însă de atunci cercetarea istorică a venit și la ei cu elemente
noi.

***

Nu am aflat nimic despre „descălecatul” lui Dragoș ca și politică a

Regatului Ungar de protecție împotriva tătarilor. În general, relațiile
Regatului medieval Ungar cu vecinii ar fi meritat mai multă elaborare.
Eram curios de o perspectivă ungurească a relațiilor cu Valahia și
Moldova.

***

Raportul demografic defavorabil ungurilor, în Transilvania, Lendvai îl

pune pe seama faptului că după Mohacs ocupația turcă a depopulat
Ungaria de unguri. Astfel aceștia nu și-ar mai fi revenit niciodată
numeric. În același timp „ceilalți”, datorită imigrației tăcute au devenit
chiar majoritari. Referirea e în special la români. Această explicație îmi
pare ușor naivă. Păi Transilvania, unde românii erau majoritari, nu a
fost sub tăișul iataganului. E adevărat — a fost principat vasal Porții
dar autonom și, deci, depopularea populației ungurești nu a avut loc.
Iar dacă ar fi avut loc un pogrom otoman acesta ar fi afectat întreaga
populație. De ce ar fi fost scutiți sașii, vlahii sau chiar secuii, care, deși
maghiari, și-au păstrat vigoarea demografică. Mie această construcție
logică mi-a smuls un zâmbet și mi-a amintit de naiva reprezentare a
etnogenezei românești cu legionari romani petrecându-se cu
frumoasele dace și dând astfel naștere tinerelor vlăstare române.
Explicații deopotrivă romantic-naive.

***

«[...] Imperiul Otoman a fost, dacă facem abstracție de atacurile

periodice, un imperiu al diversității culturale și al toleranței»

***

Așteptam mai multe detalii despre pacea de la Karlowitz (1699) și cea

de la Passarowitz (1718).

***

Colonizarea cu germani și sârbi a Ungariei de sud-est (Kollonics) e

prezentată într-o notă exagerată, ca un proces anti-unguresc de
modificare forțată a compoziției etnice a Ungariei. O fi fost și asta dar
mi se pare extrem de simplist. Am senzația că a fost un proces mult
mai complicat. Etnia nu devenise încă elementul tabuu în modelarea
politicilor naționale.

***

Trece în viteză peste Iosif al II-lea iar iluminismul și progresismul lui

social, religios și politic este prezentat cu o ușoară condescendență. Ca
și cum ar fi fost un defect. Desigur, politica împăratului lovea în
sistemul încă feudal al Ungariei și urmărea desființarea acestuia chiar
cu prețul uniformizării — cum caracterizează autorul politica
monarhului. Oare „regele cu pălărie” a deranjat în principal pentru
încercarea de oficializare a limbii germane sau pentru încercare de
modernizare a Ungariei? Nimic despre răscoala lui Horia din aceeași
perioadă și strâns legată de politica anti-feudală de deschidere a lui
Iosif al II-lea.

***

Lipsa de modernizare a Ungariei, la finalul secolului 18 este pusă cu

insistență pe modul în care Viena își tratează cea mai specială dintre
țări. Această cauză este reală și are ponderea ei însemnată dar oare cât
au contat și efectele păcii forțate de la Satu Mare, din 1711? Atunci
Ungaria a perpetuat în epoca modernă sistemul feudal al magnaților.
Oare sistemul ungar în care marea nobilime nu plătea nici un fel de
impozit, în timp ce deținea 4/5 din terenul arabil, nu a era o frână?
Oare iobăgia, abolită abia în 1848, nu a fost o cauză majoră a acestei
înapoieri?

Széceny, Kossuth, 1848-49

Autorul insistă să demonstreze originea pur ungurească a sângelui lui
Kossuth. Este o reacție la criticii revoluționarului maghiar care
afirmau, nici mai mult, nici mai puțin că acesta ar fi fost, de fapt,
slovac. «Cum era de așteptat, istoricii unguri au mers pe firul
documentelor și al arborelui genealogic până la la 1263, epoca lui Béla
IV […]» (sic!) ne spune Lendvai, iar apoi pe mai mult de o pagină reia
demonstrația purității ungare a sângelui lui Kossuth. Ori acest lucru
nu are nici o relevanță. Fără de obiect este critica că nu ar fi fost ungur,
la fel de inutilă este apărarea lui. Un fapt este sigur — Kossuth a fost
ungur, nici un argument nu mai trebuie adus. Chiar dacă ar trebui,
ajung propriile sale cuvinte: «M-am născut ca ungur și am fost educat
ca ungur». Apartenența la o nație este un act de asumare, nu de sânge.

***

«Széceny voia reformă și se temea de revoluție. Antipatia lui față de

Kossuth [...] conferea conflictului, generat de diferența de viziune
despre viitorul Ungariei. [...] Între timp, lupta pentru limba oficială
maghiară a devenit o forță centrifugă nu numai față de Viena, ci și în
raport cu locuitorii neunguri ai Ungariei istorice. Căci deșteptarea
națională i-a cuprins și pe slovaci, români, croați și sârbi, a căror elită
literar-intelectuală nu era pregătită să accepte transformarea națiunii
politice ungare într-o comunitate lingvistică maghiară. În năzuința lor
de a face ca granițele propriei lor națiuni de aceeași limbă să coincidă
cu granițele politice ale țării, reformatorii patrioți au alunecat pe pârtia
unui război pe două fronturi, anume împotriva Habsburgilor și
împotriva majorității neungare a locuitorilor» — Era oare
conflictul Széceny-Kossuth acel conflict clasic între primordialitatea
valorilor democratice (Széceny) vs. naționale (Kossuth)? Dacă
partida lui Széceny ar fi câștigat oare liberalismul său ar fi modelat
politica națională? Știm astăzi că ideea lui Kossuth a avut câștig de
cauză. Ea ar consta în următoarea formulă: problema națională este
primordială și odată satisfăcută, revendicările liberal-democratice se
vor rezolva de la sine. «Cine schimbă limba nu schimbă și sufletul» a
spus Széceny în 1842 în discursul său prilejuit de inaugurarea
Academiei de Științe. Apoi a amintit regula conform căreia «niciodată
nu trebuie să-i facem altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă».
Am senzația că odată cu asta Kossuth inaugurează o eră — era în care
problema națională va prevala celei a libertăților democratice. Se va
vedea clar asta ulterior la Béla Kun, Horthy sau chiar Orban.

***

«Pesti Hirlap (n. ziarul lui Kossuth) se pronunța [...], pentru unirea cu
Transilvania și pentru introducerea maghiarei ca limbă oficială în
întreaga țară. Faptul că atunci populația Transilvaniei consta majoritar
din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era pentru
aproape nici un reformator cu idei radicale sau conservatoare»

***

«Slavii, românii și germanii — spune el (n. Kossuth) — să-și cultive în

liniște propriile lor obiceiuri și limba lor, singura condiție fiind aceea
ca ei să accepte că sub Sfânta Coroană nu poate exista decât o națiune,
anume națiunea ungară»

***

«Romanticii naționalismului liberal visau la instaurarea unei

hegemonii ungurești în țările Sfintei Coroane și treceau peste faptul că
sentimente naționale asemănătoare nutreau și alte grupuri etnice,
care, în lipsa unui stat de sine stătător, căutau drumul spre
autoafirmare tot prin limbă»

***

Un citat care avea să fie verificat cu prisosință, mai târziu, în cele două
războaie mondiale: «Drumul noii civilizații duce de la umanitate, prin
naționalitate, la bestialitate» — Grillparzer, 1849. Cât de bine spus!

***

Interesant. «[…] reformatorii unguri au reputat fără nici o vărsare de

sânge un succes aproape unic în felul lui, și anume nu prin
destrămarea monarhiei, ci în condițiile independenței deja
recunoscute legal la 1791: regele acorda Ungariei nu numai o
constituție, ci și dreptul la unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra
Croației-Slavoniei și dreptul de a încorpora zona militară de graniță»
— toate acestea se întâmplau în martie 1848. Pentru unguri revoluția
aprent se încheiase înainte să înceapă. Obținuseră fără nici un cost mai
mult decât at fi putut spera. Dar...

«Zarurile au fost aruncate la 11 septembrie 1848. Conduși de generalul

Jelačić […] 50 000 de soldați, grăniceri și gardiști croați au traversat în
acea zi Drava și […] au pornit spre Pesta [...]. A început un război în
care generali habsburgici conduceau trupele împotriva altor generali
habsburgici sau — cum nimerit a descris situația încurcată din vara lui
1848 aristocratul maghiar conte Majláth — „regele Ungariei declarase
război regelui Croației și împăratul Austriei era neutru și acești trei
monarhi erau una și aceeași persoană”»

Dualismul
Maghiarizarea în epoca dualistă: «Una peste alta, sare în ochi creșterea
rapidă în acești șaizeci de ani a numărului maghiarilor: sporul lor
procentual a atins 106 față de numai 60 pe întreaga monarhie. Urmare
mai marelui spor demografic natural și maghiarizării masive,
ponderea ungurilor în cadrul popoarelor dublei monarhii s-a majorat
de la 15,5 la sută la 20,6 la sută.»

***

Maghiarizarea — bomba cu ceas care a dezagregat Ungaria: «Urmarea

tragică și inevitabilă a fost însă permanenta sfidare a celeilalte jumătăți
a populației, mai ales în viața cotidiană. Patriotismul oficial al
trecutului a eșuat în maghiarizarea afirmată ca imperativ existențial și
statal inexorabil. Acum, limba maternă maghiară urma să devină „în
toate sensurile" esența și formula concentrată a identității etnico-
naționale și totodată al existenței politice. Catastrofa din 1918/19 —
dezagregarea Ungariei — a fost deci în fond programată de mai bine de
un secol»

***

Raporturile cu Austria. Care parte tragea mai mult foloasele?I «Când

în atâtea chestiuni monarhul înclina uneori mai degrabă spre
concepția maghiară, la Viena se vorbea cu mâna la gură „despre
absolutismul regelui ungar împotriva împăratului Austriei”»

***

Îl citează pe Paul Valéry pentru a îngroșa descrierea iluziei în care

plutea elita ungară în perioada „vârstei de aur” a dualismului, perioadă
marcată de o dezvoltare fără precedent dar și de un optimism care nu
putea fi susținut pe termen lung: «Istoria este produsul cel mai
periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs
predispune popoarele la reverie, le amețește, le dă iluzia unui trecut, le
supralicitează reflexele, le ține cu rănile deschise, le tulbură liniștea, le
îmbolnăvește de grandomanie sau de mania persecuției și face ca
națiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile și vanitoase.
[...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există
nimic care să nu poată fi documentat cu ea»

***

Pál Hotsy propunea în 1902, o viziune a unei „Ungarii Mari”. Astăzi cu

greu ne-am putea stăpâni un zâmbet: „S-ar putea ca urmașii noștri să
apuce ziua când și la Sofia se va vorbi limba maghiară și se va face
simțită direct influența maghiară. La fel vor evolua raporturile noastre
cu România”. Mai departe spune Lendvai «Față cu acestea și cu alte
asemenea plăsmuiri fantastice, Gratz observa pe bună dreptate că
realismul nu a fost niciodată latura tare a gândirii politice a spiritului
maghiar». Steinacker remarcă „amestecul nesănătos de politică, drept
și istorie” în discursul lui Apponyi.

***

O parte care-i va desființa pe dacologi începe cu un citat din Antal

Szerb: „Istoria este imperiul minciunii adevărate”. Apoi urmează o
tăietură dintr-o teorie mitologic-istorică care concurează serios sau
chiar depășeste delirantele teorii dacologice: «Horvát (n. István
Horvát, 1784-1846 — istoric) a întrecut de departe chiar și fantezia
cronicarilor medievali. Cărțile lui despre istoria străveche a ungurilor
și prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generație.
Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe
strămoșii maghiarilor în Persia, Grecia și Italia. El a afirmat că și Adam
și Eva au vorbit în paradis ungurește. Că Homer și Hercule au fost, de
fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înțelegea de la sine. Ungurii
străvechi — spunea el — erau atât de uriași, încât li se spunea „giganți”
și „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 și 1845 profesor
universitar la Pesta și că aceste absurdități întâlneau și urechi
receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al națiunii”, scria
Szerb. Și exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii
politice greșite ale generației care venea”»

Pactul cu evreii
Una dintre explicațiile pe care le căutam citind cartea. Cum se face că
evreimea a devenit atât de filo-maghiară, susținătoare necondiționată
a culturii, ethosului național și intereselor Ungariei? Capitolul care
tratează acest subiect este intitulat foarte potrivit Evreu ungur, sau
ungur evreu. Soluția găsită de liberalismul ungar este aceea de a
disjunge etnia de confesiune. Iudaismul a fost acceptat ca religie de
prim rang, egală catolicismului sau calvinismului, iar, la schimb, evreii
nu mai erau evrei — erau maghiari de confesiune iudaică. Era
epoca naționalismului — etnia devenea cea mai importantă valoare a
națiunii iar Ungaria avea nevoie de cât mai mulți unguri. «Marea
ofertă (n. făcută evreilor) a liberalismului ungar și a nobilimii liberale
dominante până la 1918 a fost deplina egalitate în drepturi cetățenești
și politice cu locuitorii creștini, egalitate prevăzută în paragraful 1 al
legii emancipării. Mulți cunoscători ai istoriei evreilor și ungurilor au
relevat particularitățile „căii ungurești”. Nu a fost vorba nici de o
atitudine caritabilă a nobilimii, nici de o conspirație a evreilor de a
prelua economia și puterea financiară […]»

***

Acest pasaj l-am reținut pentru că e vorba despre un descendent al lui

rabinului Aaron Chorin și, la urma urmei, are legătură cu Aradul:
«Când, după terminare ieșivei, (școala talmudică) de la Mattersburg, s-
a stabilit în 1789 în orașul Arad din Transilvania, tânărul rabin Aaron
Chorin, originar din Moravia, probabil că nici in vis n-a visat ca
nepotul său Ferenc, în vârstă de doi ani la moartea lui (a lui Aaron
Chorin), va deveni figura-cheie a capitalismului ungar. Născut în 1842
la Arad, Ferenc a studiat dreptul la Budapesta și în străinătate și a
devenit apoi avocat și întemeietor al cotidianului Alföld, care combătea
politica Habsburgilor. În 1867, la nici 25 de ani, Chorin a fost trimis ca
reprezentant al forțelor de centru-stânga în Parlament. Ca înflăcărat
patriot maghiar, el a fost o vreme un critic al pactului dualist. După ce
premierul Kálmán Tisza nu a mai vrut să insiste pentru înființarea unei
bănci ungurești de emisie de sine stătătoare, Chorin, ca deputat liberal,
a rupt în 1875 relațiile cu partidul de guvernământ și s-a alăturat
opoziției. Între timp, Chorin a activat și ca zelos promotor al
industrializării, în primul rând în domeniul cărbunelui. Ca preșe-
dinte-director al societății miniere Salgótarján, el a controlat până la
urmă 40 la sută din întreaga extracție de lignit a Ungariei. În 1901, a
înființat Uniunea Națională a Industriașilor și de aceea a trebuit ca, în
virtutea noilor prevederi ale legii, să demisioneze din Parlament. După
o activitate ca deputat desfășurată pe mai mult de un sfert de veac și
după dobândirea unei poziții proeminente în lumea industriei, aproape
sexagenarul s-a hotărât să treacă la catolicism. Acest pas surprinzător
pentru mulți demonstra irezistibila forță de atracția aristocrației.
Certificatul de botez trecea drept „bilet de intrare” în râvnitele
cazinouri ale înaltei nobilimi și ale așa-numitei gentry. Doi ani mai
târziu, Chorin a ajuns în Camera Superioară. Fii și fiice ale familiei
Chorin s-au căsătorit cu membri ai altor familii evreiești bogate și
parțial înnobilate. Strănepotul rabinului din Arad a jucat un rol de
prim-plan în economia ungară și a aparținut restrânsului cerc de
prieteni ai acelui regent Miklós Horthy al cărui regim poartă și el
răspunderea pentru diminuarea și, până la urma, nimicirea celei mai
mari părți a evreimii ungurești. Chorin — ca mulți alți industriași evrei
— a stat cu credință alături de Horthy până la invazia germană»

După Trianon
O explicație foarte plauzibilă a lui Jászi privind trecerea de la pactul cu
evreimea la antisemitism: «Revoluția (n. se referă la Republica
Sfaturilor) și Trianonul au distrus deci pactul istoric dintre clasa
politică dominantă și evreimea maghiară. Fără îndoială, nu numai
aportul evreiesc la răsturnările revoluționare a fost acela care a condus
la această întorsătură. În marea sa lucrare despre destrămarea
monarhiei habsburgice, Jászi expune adevăratele cauze ale
fenomenului: maghiarizarea — spune el — nu a mai fost necesară și
dorită, deci nici asistența evreilor în lupta contra naționalităților; de
aceea s-a schimbat și opinia publică atât de radical. Deodată nu au mai
existat mari minorități naționale, ci o clasă mijlocie concurentă
formată din evrei. Sperietoarea națională a fost înlocuită cu
sperietoarea evreiască, spune Jászi»

***

Astăzi relația lui Horthy cu evreii este subiectul unei încercări de

reabilitare vizibilă în cercurile de dreapta. Pe scurt teoria ar fi că
Horthy era de fapt apropiat evreimii însă relația cu Hitler îi impunea o
poziție mai dură. Apoi, în privința evreilor, se disjuge net perioada
Horthy de cea de după Operațiunea Margareta. «La câteva luni după
alegerea lui Horthy, premierul său de-atunci, contele Pál Teleky, un
antisemit convins, dar „moderat", a depus în Parlamentul de la
Budapesta prima lege antisemită din Europa de după Primul Război
Mondial. Această lege a lui numerus clausus, adoptată la 22
septembrie 1920, limita la o cotă de șase la sută admiterea studenților
evrei în universități. La înrăutățirea imaginii guvernului Teleky a
contribuit în plus introducerea, hotărâtă aproape în același timp, a
pedepsei cu bătaia. Așa-numitul „proiect de la Szeged" (a szegedi
gondolat) era programul determinat pe criterii național-rasiale al unei
radicale „schimbări a gărzii" — căreia Gömbös îi evidenția ca principii
călăuzitoare „proiectul creștin denumit de noi pe scurt protecție
rasială” — și „proiectul agrar". De fapt, era vorba de începutul devenit
vizibil pentru toți, al antisemitismului oficial al contrarevoluției
conservatoare de dreapta, creștin-naționale, al unui antisemitism care
fusese străin elitei liberale și ungurului din statul multinațional»

1956
Lendvai observă pe bună dreptate că ambele momente uriașe ale luptei
lor pentru libertate, 1848-49 și 1956, sunt înăbușite de Rusia.