Gladiatorii, origine și organizare

Luptele de gladiatori sunt văzute ca una dintre, dacă nu cele mai semnificative evenimente de
divertisment a lumii romane. Deși tendința de a romantiza si idealiza gladiatorul pare cu totul specifică
contemporaneității, luptătorii se bucurau de faimă si glorie chiar și in timpul activității lor.

Primii așa-numiți gladiatori romani ai istoriei au fost sclavi cumpărați cu un scop specific: anume,
acela de a îndeplinit Munera, lupte rituale săvârșite la funerariile anumitor persoane, de obicei lideri
politici și in special militari. Acest obicei de a onora decedatul prin luptă și curaj nu a fost exclusiv roman.
O astfel de tradiție era vie într-o bună parte din peninsula italica, iar romanii au preluat-o, cel mai
probabil, de la etrusci.

Întrucât numai familiile înstărite își permiteau astfel de rituri, luptele funerare se făceau pe
proprietate privată. Mai târziu, pentru conveniența, Munera a început sa aibă loc in forum, proto-
gladiatorii luptând chiar lângă decedat, pe o suprafață ovală numită arena. In esență, acest ritual era un
sacrificiu uman, întrucât lupta era până la moarte.

Elita romei a observat potențialul de divertisment a unui astfel de eveniment. Astfel, din ce in ce mai
mulți oameni din clase inferioare au fost invitați sa privească Munera, uneori construindu-se amfiteatre
temporare din lemn special pentru aceste evenimente. Primele Munera menționate in istorie au avut loc
in 264 A.C., la începutul războaielor punice. In aceasta perioada, evenimentele nu durau mai mult de o
zi, iar numărul de luptători nu depășea 10. Tot în aceasta perioada încep sa apară unele specializări,
formate drept caricaturi ale inamicilor romei, de la samniti, la gali, traci, puni etc. Astfel, caracterul
puternic religios și cel de divertisment încep sa devina disproporționate. Spre finalul războaielor punice,
generația de noi generali începe sa își sărbătorească cuceririle prin Munera de anvergură mare, pe
parcursul a mai multor zile și cu zeci de perechi de luptători.

In acest context, jocurile au început să fie comercializate, distribuindu-se locuri fixe pentru
spectatori care trebuie să plătească pentru a participa. Luptele nu mai sunt organizate pentru funerarii,
ci in memoria cuiva care a decedat cu luni sau ani in urmă.

La finalul republicii romane, luptele de gladiatori devin un instrument de acumulare al capitalului

politic. Organizatorii erau membrii ai aristocrației, care organizau luptele din bani publici, adeseori
fonduri senatoriale, cat și din fonduri proprii. Aceasta adevărata noua industrie a fost făcută posibilă de
negustori care se specializau in furnizarea de echipamente speciale si școli de gladiatori.

Revolta de sclavi condusă de Spartacus nu a pus capăt industriei. Armata română a invins relativ
rapid sclavii, iar luptele de gladiatori au continuat sa crească in grandoare si anvergură.

Începutul imperiului întrevede câteva schimbări în acest domeniu. In primul rand, scolile de
gladiatori devin proprietatea statului, urmând sa primească fonduri direct de la împărat. In al doilea
rând, amfiteatre permanente încep să fie construite in imperiu. Cel mai mare astfel de amfiteatru e
Colloseumul, cu o capacitate de aproximativ 50000, construit la ordinul împăratului Vespasian in sec I. La
inaugurarea Colloseumului s-au ținut 100 de zile de festivități in Roma, astfel începând era de apogeu a
gladiatorului. Evenimentele erau organizate de câteva ori pe an, pe durate de câteva săptămâni sau luni.
Acestea au devenit o parte integrală in guvernarea și propaganda romana. De asemenea, populația era
distrasa si mulțumită de această formă de ‘pâine si circ’.

Gladiatorii proveneau din 3 surse principale. Sclavi, care, antrenându-se in scoli de gladiatori,
puteau sa își câștige libertatea luptând. Nu sunt puține cazurile in care un sclav din naștere e trimis la o
școală de gladiatori încă din copilărie, pentru a deveni un luptător specializat. Mai apoi avem criminalii,
care adeseori erau trimiși in arenă pentru a fi executați. Pentru ei, nu se făceau investiții într-o educație
de gladiator. Totuși, prin luptă și noroc, unii aveau posibilitatea de a-și recâștiga libertatea. In ultimul
rand avem voluntarii, care renunțau la drepturile de cetățean liber pentru a obtine faima de gladiator.

In afara arenei, un gladiator este un sclav aflat sub un proprietar. Exista cazuri in care proprietarul
profita de pe urma gladiatorului prin a-l implica in servicii de prostituție. De asemenea, sângele unui
gladiator de succes avea valoare, întrucât era considerat un puternic ingredient alchimic.

Probabil majoritatea oamenilor au o viziune preconceputa greșită față de imaginea unui adevărat
gladiator. Filmele și media contemporana ii ilustrează asemenea bodybuilderilor din ziua de azi, cu
musculatură conturată și foarte vizibilă. In realitate, dieta gladiatorului conținea atât mulți carbohidrați,
cat și multe proteine, proveniemte din cereale. Astfel, un gladiator de meserie are o construcție
impunătoare, cu o musculatură bine formată dar si un strat sănătos de grăsime care îndeplinește două
roluri. Întâi, permite o mai eficienta utilizare a musculaturii, apoi oferă luptătorului un strat consistent
de protecție.

In cazul voluntarilor și sclavilor specializați, luptele se terminau de multe ori fara decedați. Adesea,
gladiatorul era instruit sa cauzeze rani ușoare, care sa sângereze suficient pentru a satisface publicul. In
plys, pana la urma, a forma un gladiator profesionist era o investiție prea mare pentru a înjumătăți
personalul cu ocazia fiecărui eveniment. De cele mai multe ori, murea doar cine trebuia sa moară,
indiferent de experiență și abilitățile de luptă.

In concluzie, cultul gladiatorului este unul extrem de influent in lumea română, iar organizarea si
natura luptelor de gladiatori s-ar putea spune ca au contribuit la punerea bazei culturii de manipulare și
alienare a pâinii și circului.