ASPECTE PRIVIND ORIGINEA LUPTELOR ȘI EVOLUȚIA

LOR DE-A LUNGUL TIMPULUI

1.1 APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA LUPTELOR PE PLAN MONDIAL

Luptele reprezintă unul din cele mai vechi și mai populare întreceri din lume. Ea survine în
multe alte discipline pentru că a reușit întotdeauna să se adapteze nevoilor și idealurilor omenirii.

Luptele reprezintă una din cele mai vehci forme de întrecere născute în cadrul existenței
omului primitiv, după sociologizarea sa. Până la sociologizarea omului, luptele au reprezentat un
mod de existență, câștigul hranei deschizând câmpul luptei.

În paralel cu lupta, pentru câștigarea hranei, lupta cu animalele sălbatice cărora trebuia să le
și supraviețuiască, omul a avut ca alternativă și fuga, fapt care explică apariția primelor forme de
întrecere: luptele și atletismul. Deci, existența omului a fost caracterizată în permanență de luptă
si fugă.

Luptele sunt întreceri directe care se bazează pe trântirea adversarului, ele fiind consemnate
ca prezența sub formă de întrecere cu mii de ani in urmă.

Luptele sunt niște busculade brutale. Ele nu urmăresc lezarea integrității fizice a
adversarului, așa cum unii partizani ai sportului în general, și-au formulat o părere greșită, fiind
mai mult sub influența impresiilor și a realităților ce au străbătut din arenele romane ale
gladiatorilor în perioada decăderii imperiului.

Luptele constituie una din cele mai străvechi ramuri sportive, ele fiind foarte mult apreciate
de toate popoarele și practicate pe scară întinsă, în formele lor simple ale luptelor național
populare.

“Această disciplină reprezintă un important mijloc de dezvoltare fizică armonioasă a

oamenilor, de educare a calitaților psihice, de întarire a sănătății și de pregătire pentru muncă”
(WASKUL POPOVICI IOAN).
 Prin calitățile fizice și psihice pe care le dezvoltau luptele, ele contribuiau la pregătirea
oamenilor primitivi pentru a-și apăra viața în cazurile când erau atacați de animale sălbatice și de
triburi vrăjmașe.

În ce privește vechimea întrecerilor de lupte, semnalele istorice documentare ne arată că, în

Egiptul antic luptele se practicau cu 5000 de ani î.e.n. Astfel, în peșteri se găsesc picturi murale
care înfățișează luptători care efectuau niște execuții dinamice, în special asemănatoare luptelor
libere practicate astăzi. În acest sens, la Beni-Hassan exista un perete întreg acoperit cu o frescă
ce reprezintă fazele unei lupte, în 120 de figuri care se succed ca pe pelicula unui film,
reprezentând un adevărat manual figurat al tehnicii luptei.

Dovezi mai puține vin din China antica, unde cu 3000 de ani î.e.n., luptele erau cunoscute şi
aplicate în scopuri aplicativ-militare și educative, la scara largă. Cele mai multe dovezi privind
practicarea luptelor le avem din Grecia antică şi Imperiul roman, când luptele au fost tratate ca
forme de baza pentru dezvoltarea individului. În special în Grecia antică, lupta constituia un mod
important de educare a tinerilor. Pregătirea de luptă se considera că întregea educația tinerilor și
se considera esențială. Astfel, mulţi istorici, poeți și filozofi greci spun despre modul cum erau
apreciate întrecerile de lupte în cadrul civilizaţiei elade. Grecii au introdus luptele în cadrul
probelor olimpice, în trei forme de desfăşurare, doua dintre acestea fiind introduse doar de la a
XVIII a olimpiadă:

 prima formă de luptă, în cadrul pentatlonului; asemănătoare luptelor greco-romane;

 a doua formă de luptă, care permitea și acțiuni brutale, cu apucarea tuturor
segmentelor asemănătoare luptelor libere;
 a treia formă de luptă, aşa numita "Pancratione" (pancrațiu), formă deosebit de
brutală bazată pe răsuciri ale membrelor, trântiri si loviri ale adversarului.

În perioada vechii Greci, este de remarcat grija pentru organizarea instruirii tinerilor
pentru lupte, ca un concept de educare al acestora într-o societate în care dezvoltarea fizica
armonioasa era principalul ideal. Putem spune ca pregătirea sistematica a participanților pentru
întrecerile din cadrul J.O. antice, constituie prima forma de instruire organizată pentru lupte.
 Cucerirea Greciei de către romani, într-o expansiune evidentă, a condus la formarea unei
alte concepții privind situația luptelor. Populația romană, cu porniri războinice a transferat
valorile societății elene şi le-a subordonat propriilor interese.

În acest context, luptele cunosc în prima fază o dezvoltare ascendenta prin importanta
care se da practicării luptelor, dar apoi luptele intră intr-o perioada de decadenţă inclusiv în
cadrul J.O., care deseori se trucau, fiind denaturate de pariurile care se desfăşurau în jurul lor.

Astfel, J.O. si-au pierdut din esenţă si luptele au fost transferate in arenele cu lupte de
gladiatori. Şcolile de gladiatori erau totuşi nişte centre de instruire pentru lupte, care putem spune
că au constituit ce-a de a doua forma de instruire organizată, după cea elenă.

Luptelor de gladiatori (hoplomachia) li s-au alăturat luptele cu animale sălbatice

(venaționes), unde luptătorii erau înarmați și o a treia forma de luptă (bestiaris), în care luptătorii,
de obicei condamnați la moarte, erau introduşi în arenă neînarmați pentru a lupta cu fiarele, acest
fapt reprezentând o exacerbare a spiritului de cruzime a claselor stăpânitoare.

În anul 394 e.n. TEODOSIU Împăratul Bizanţului - interzice J.O. şi luptele sunt abolite
din decăderea lor.

În aceste condiții luptele cunosc o evoluție nesincronizată și în direcții multiple, sub

forme autohtone specifice diferitor popoare. Astfel, în timp, s-au dezvoltat luptele mongole,
gruzine, ale englezilor, elveţienilor, iar pe teritoriul geto-dacic, trânta sau lupta corp la corp
sau lupta dreapta cum i se mai spunea.

În feudalism luptele erau răspândite la toate popoarele în forme simple, cu reguli care se
deosebeau de la un popor la altul şi de la o regiune la alta. Deşi nu existau regulamente scrise,
aceste întreceri păstrau cu rigurozitate un anumit regulament transmis prin viu grai. Practica
luptelor este cultivată în perioada feudală, spre sfârşitul său, în centrele ce deveneau muncitoreşti.

Micii meseriaşi formau caste de meserii aducând tineri ucenici de la sate care aduceau cu
ei diferite obiceiuri, printre care şi întrecerile prin luptă. Necesitatea ocupării timpului liber s-a
constituit în condiții prielnice pentru ca luptele să se dezvolte sub formă de întrecere.

Urmare a apetitului pentru aceste forme de întrecere a fost apariţia unor lucrări cu scrieri
şi desene despre lupte.
 Spre sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, luptele încep să apară sub formă
de întrecere – spectacol, multe din acestea desfăşurându-se în arenele circurilor, luptătorii fiind
nişte profesionişti care invitau spectatorii la luptă. Astfel, luptele au beneficiat de o anumită
coloratură care a condus la dezvoltarea C lor.

Foarte mulți oameni de seama au apreciat luptele printre care putem menționa pe
PLATON, ARISTOTEL, SENECA, GUTS MUTHS, HEGEL, PISAREV, TOLSTOI,
KRESTOVNIKOV, OZOLIN şi alții.

Preocupările și interesul manifestat pentru lupte au fost fericit continuate, odată cu

reluarea J.O. moderne în 1896, unde luptele au fost incluse de la prima editie. În cei 100 de ani de
prezență în programul J.0. moderne, luptele şi-au perfecționat continuu regulile de organizare și
desfăşurare ale concursului. Preocupările au vizat în timp, în mod deosebit, următoarele lucruri:

 lărgirea cadrului de participare la întreceri;

 asigurarea condițiilor ca cel mai bun să devină câştigător;
 stabilirea duratei concursului;
 uniformizarea solicitărilor faţă de concurenți;
 ierarhizarea valorică a felurilor victoriilor directe obținute în scopul întocmirii
clasamentului).

În anul 1912, când ia ființă F.I.L.A., în programul J.O. figurau deja cele două forme de
întrecere prin lupte: lupte greco-romane şi lupte libere - incluse în 1908.

În prezent există peste 130 de țări afiliate la F.I.L.A, acest organism având rolul de a
coordona întreaga activitate de lupte în lume.

La ediția inaugurală a J.O. moderne, nr. luptătorilor prezenți a fost foarte redus –
respectiv 5 - dar acesta a crescut în mod constant la edițiile următoare, a.î., la ediția a XX-a,
München, 1972, au luat parte de 80 de ori mai mulți luptători - respectiv 398.

La primele două ediții ale J.O. moderne, luptele greco-romane s-au desfăşurat fără o
împărțire a luptătorilor pe categorii de greutate. În acest cadru prezența a 40 de luptători la o
singură categorie, la ediția a II-a a J.O. (Paris, 1900) rămâne o cifră record în istoria întrecerilor
de lupte greco-romane.
 Începând cu anul 1904, ediția a III-a a J.O., luptele se desfăşoară pe categorii de greutate.
Numărul acestora variază în timp, astfel că în 1904, categoriile de greutate erau în număr de 3 -
cat. uşoară, mijlocie şi grea. La J.O. din 1912 desfăşurate la Stokholm, alături de cele 3 categorii
mai apar încă 2 – categoria pană și semi-grea. În cadrul J.0. din 1924 (Paris) este inclusă şi
categoria cocoș, iar la J.O. din 1932 (Los Angeles) apare categoria semi-mijlocie. Cele 7
categorii de greutate s-au menținut până la J.0. din 1948 (Londra), când a fost introdusă şi cea de-
a 8-a categorie de greutate - categoria muscă. Această formă de desfăşurare a luptei, în limitele a
8 categorii de greutate s-a menținut timp de 20 de ani. Cu ocazia C.M. din 1969, apar 10 categorii
de greutate (începând cu 48 kg. - şi ultima 130 kg), care s-au menținut până la J.O. din 1996
(Atlanta), după care s-a revenit la 8 categorii de greutate care sunt şi în prezent.

Prin creşterea numărului categoriilor de greutate s-a urmărit egalizarea condițiilor de

întrecere, permițând astfel, statuarea unor condiții egale pentru concurenți, înlăturându-se
handicapul de greutate. Ultima modificare a categoriilor de greutate – în sens descendent – a fost
urmare a necesității scurtării duratei concursului de la 3 - la 2 zile, impusă de C.I.O.

Spre deosebire de alte ramuri de sport care solicită practicanți de o anumită înălțime și
greutate, în practicarea luptelor pot fi atraşi indivizi eterogeni privind dezvoltarea lor fizică, ei
având posibilitatea de a se încadra într-o categorie potrivită greutăţii corporale.

1.2 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA LUPTELOR ÎN ROMÂNIA

Sportul luptelor constituie un mijloc minunat de dezvoltare armonioasă a omului, având şi

un larg caracter aplicativ. Practicarea acestui sport - pe lângă dezvoltarea armonioasă a
organismului - are un efect deosebit şi asupra dezvoltării calităților psihice ca: voința, curajul,
inițiativa, dârzenia, făcând apel şi la calitățile individuale ale individului, prin situaţiile
nenumărate ivite în timpul întâlnirilor, situații care se cer rezolvate foarte rapid, cu cea mai mare
eficienţă, finalizate intr-un mod avantajos.

Practicarea luptelor contribuie în mod esențial, la dezvoltarea multilaterală a capacităților

fizice şi psihice ale organismului, la însuşirea unor deprinderi motrice şi a unor cunoştinţe
specifice de tehnică şi tactică.
 La fel ca şi în alte ţări, populaţia ţării noastre a practicat luptele sub diferite forme, din
cele mai vechi timpuri, ca mijloace de dezvoltare şi verificare a calităților fizice.

Din documentele vremii rezultă ca romanii, după cucerirea Daciei (anul 106 e.n.),
selecţionau mulţi tineri pentru şcolile lor de gladiatori. „Se mai aminteşte faptul că tinerii sclavi
daci erau foarte puternici, abili şi curajoşi posedând un număr apreciabil de deprinderi de luptă.
Datorită acestora repurtau multe victorii în luptele în care erau nevoiţi să participe pe arenele
circurilor romane" (Wascul P., 1966).

La noi în ţară, luptele au o tradiţie istorică având ca referinţă trânta -o formă C de

încercare a puterii, abilităţii şi curajului, foarte potrivită temperamentului şi tradiției spiritului
poporului român. Forma organizată a practicării luptelor are o vechime, la noi în ţară de peste 70
ani. De la câteva centre, de-a lungul timpului, s-a ajuns practic, în prezent, să se desfăşoare la
nivelul tuturor județelor sub cele două ramuri: lupte greco-romane şi lupte libere.

Primele mărturii le avem de la greci şi romani care aveau aprecieri pozitive asupra traco-
geților şi apoi a dacilor care locuiau pe pământul țării noastre.

În perioadele de înflorire a triburilor din Dacia sub domnia lui Burebista (secolul I î.e.n.)
si Decebal (secolul 1 e.n.), luptele erau larg folosite în vederea pregătirii militare (războinicii daci
erau renumiți în luptele corp la corp).

Este de remarcat că populația geto-dacă se exprima în plan psihic, moral cu îndrăzneală,

curaj, robustețe fizică, forță, toate aceste trăsături fiind şi apanajul unor întreceri prin luptă. De
altfel, cucerirea Daciei s-a făcut greu, dovedindu-se preocupările războinice (şi de luptă) ale
strămoşilor noştri.

După cucerirea Daciei, romanii încep să construiască terme, să introducă nişte obiceiuri,
între care sărbătorile închinate zeului HERMES, care includeau şi lupte.

Trânta sub formă de lupta dreaptă cu apucare în cruce a făcut parte din programul
Spartachiadei tineretului, la care au participat mii de tineri de la sate şi de la oraşe. Această
manifestare sportivă s-a dovedit a fi un izvor bogat pentru S selecţionarea de elemente valoroase
pentru secțiile de lupte (N. Martinescu campion european, locul II CM.).
 După retragerea romană, luptele se dezvoltă în forme particulare, în mod deosebit la sate
şi apoi în mici centre muncitoreşti stimulate, înainte de 1900 de prezența unor circuri străine care
aduceau şi întreceri de lupte profesioniste pentru spectacol.

Acestea fac ca în jurul anului 1900 să se vorbească despre unele întreceri de luptă în
Banat şi Ardeal, apoi în București, Baia Mare, Arad, Timişoara, Lugoj, Cluj etc.

În sprijinul dezvoltării luptelor, în 1907, MITICĂ DONA înființează un centru de lupte,

care îi poartă numele.

Trecem în revistă, în continuare, câteva date privind activitatea de lupte de la noi din țară:

 1908 – se înfiinţează centrul “TIRUL”, care avea şi secţie de lupte; 1909 - ia ființă
centrul condus de V. SIMIONESCU;
 1912 – luptătorii din Arad şi Timişoara participă la Campionatul Ungariei;
 1913 - pe lângă Clubul Chinezul din Timişoara, se înființează şi o secție de lupte;

Perioada până la 1915 - 1916 a găsit o tendință de practicare a luptelor la noi în țară. În
perioada primului război mondial s-au distrus premisele dezvoltării luptelor. După actul unirii (1
decembrie 1918), România devine stat unitar. Preocupările pentru dezvoltarea luptelor încep după
1920.

Apar campionate ale oraşelor şi apoi Campionatul Ardealului, Banatului ş.a. În anul 1921
se organizează primul Campionat Național de lupte. Urmează înființarea de secții noi, la
Timişoara, Satu Mare, Bucureşti. Se face simțită nevoia acută a unei coordonări a luptelor. În
1930 se înființează Federația Română de Lupte (F.R.L.) la Oradea şi în 1931 se mută la
Bucureşti. în intervalul interbelic s-au desfăşurat Campionate Naționale și Internaționale, care
evidențiau o creştere a rezultatelor sportivilor români:

 1932 - Campionatul Balcanic - impresie bună luptătorul român F. BORLOVAN;

 1934 - Campionatul European (Roma) – 1. HORVATH, ocupă locul III;
 1935 - Campionatul Balcanic - I. TÖSZER, locul 1;
 1936 - Jocurile Olimpice (Berlin) – 1. TÖSZER, locul V;

Reluarea luptelor după 1945 duce la o afirmare deosebită, menţinută la cote înalte până în
1988 (atunci s-a obținut ultima medalie olimpică de aur prin VASILE PUȘCAȘU, la lupte
libere). La început a crescut mult numărul secțiilor de lupte, apoi participările la turnee
internaționale și, odată cu acestea, au crescut și performanțele din ce în ce mai mult.

Se dezvoltă activitatea în Hunedoara, Iaşi, Galați, Craiova, Constanța etc. Din 1949 se
organizează şi Campionate pe echipă la lupte, iar din 1956 se depun eforturi speciale pentru
luptele libere, care nu s-au practicat la noi în țară până atunci.

România participă la Jocurile Olimpice postbelice şi începând cu 1960 până în 1992 a

obținut cel puțin câte o medalie. Foarte multă vreme, luptele au ocupat locul I în panoplia
sporturilor olimpice românești, fiind devansate apoi de gimnastică şi de canotaj. Din păcate după
J.O. din 1992, când a fost obținută ultima medalie olimpică prin sportivul de la categoria 130 kg,
(GRIGORAȘ ION medalie de bronz), luptele din țara noastră au intrat într-o perioadă dificilă.
Menţionăm, în continuare, campionii noştri olimpici la lupte:

 1960 - DUMITRU PARVULESCU – 52 kg. - ROMA;

 1972 - GHEORGHE BERCEANU - 48 kg. - MÜNCHEN;
 1972 - NICOLAE MARTINESCU - 100 kg. - MÜNCHEN;
 1980 - STEFAN RUSU - 68 kg. - MOSCOVA;
 1984 - ION DRAICA - 82 kg.- LOS ANGELES;
 1984 - VASILE ANDREI - 100 kg. - LOS ANGELES;
 1988 - VASILE PUŞCAŞU - 100 kg. - SEOUL;

Dintre campionii olimpici enumerați, numai unul (VASILE PUȘCAȘU) a obținut medalia
olimpică de aur la lupte libere, restul fiind obținute la stilul greco- romane.

De-a lungul timpului la luptele libere şi greco-romane, tehnica şi tactica au evoluat

simțitor, fiind potențate de pregătirea fizică, teoretică şi psihologică, ajungând în zilele noastre la
cote înalte, competițiile de lupte transformându-se în adevarate spectacole.

Federația Română de Lupte a mărit numărul competițiilor naționale, iar locurile de

desfăşurare au fost stabilite în zone neaccesibile luptelor iar rezultatele n-au întârziat să apară.

La ora actuală, procesul de practicare are un caracter ştiinţific, la noi în ţară, pornind de la
nivelul de copii, cadeți, juniori şi seniori. În conformitate cu sistemul competitional intern se
desfăşoară campionate naționale anuale-individuale şi pe echipe, atât la masculin cât şi la
feminin. Numărul mare de concursuri, cupe şi memoriale au dus la creşterea continuă a calității
luptătorilor.

CAP.2 INTERPRETĂRI MODERNE „PRIVIND PUTEREA”

2.1 „PUTEREA” ÎN FIZICĂ

Fizica oferă ecuații de calcul ale forţei şi puterii (K. Charles, D. W. Knight, M.A.
Runderman, 1982) in forma următoare:

F=m•a

Unde:

F = forța;

m = masa;

a = accelerația.

Forța se măsoară în ,,kgf' (kilogram forță), unitatea de măsură a accelerației fiind m/s?.
Unitatea de masă este masa care la acțiunea unei forțe de 1 kgf capătă o accelerație de 1 m/s?.
Deci, masa are expresia: m = 1 kgf/(m/s?), iar intervenind accelerația garvitațională expresia
masei devine: m= 1 kgf/9,81 (m/s).

Viteza reprezintă raportul spațiului parcurs în timp: V = S/T şi are unitatea de măsură m/s.

Accelerația este mărimea cu care se modifică viteza în timp şi are ca unitate de măsură
m/s?; a = V/T.

Puterea depinde de forta aplicată şi de viteza mişcării:

P= F • V - unitatea de putere este kgf (m/s).

O primă condiție pentru îndeplinirea unei mişcări optime este ca aceasta să se încadreze
în parametri optimi de forță, viteză și rezistență (execuţie tehnică precisă). În acelaşi timp,
orice mişcare repetată pe un traseu (spațiu) constant poate fi executată cu forţă şi viteză
variabile, rezultatul fiind acelaşi până la un anumit punct, şi anume până când parametrul
viteză scade brusc. Deci, unul din parametri importanți de care depinde mişcarea este
produsul forţă x viteză, adică puterea mişcării.

2.2. PUTEREA IN BIOMECANICA

Făcând o comparație între mişcarea mecanică din fizică şi mişcarea mecanică din
biomecanică se poate observa că unii parametri sunt identici dar, totuşi, mişcarea
biomecanică are ceva în plus. Parametri mişcării în fizică sunt: spațiul, timpul şi masa cu
derivatele lor (viteza, accelerația, forța). În biomecanică mişcarea prezintă derivaţiile
spațiului, timpului şi a masei sub forma calităților motrice de forță, viteză, iar
desfăşurarea lor în timp se prezintă sub forma rezistenței.

Forța din biomecanică este un produs dintre masă şi accelerația gravitaţională (g =

9,81 m/s², în medie). Forța are punct de aplicație, direcție, sens şi mărime.

Puterea este lucru mecanic/travaliu efectuat raportat la unitatea de timp.

Lucrul mecanic 1 = k.G.S, unde k este un coeficient de proporționalitate iar

unitatea de măsură este Joule () = N·m); G este greutatea corporală iar S reprezintă spațiul
parcurs.

L S S
Puterea, P = sau P = k • G • sau P = k • G • V; (V = )
T T T

Deci, puterea este produsul dintre forţă şi viteză, iar unitatea de măsură este watt-

m
ul (W), W = N•
s

Relațiile de bază dintre mărimile biomecanice sunt: relația forță-viteză şi relația

putere-durată.
 Relația forță viteză a muşchiului striat a fost dedusă experimental, în laborator şi
exprimă următoarea constatare: când sarcina (forța rezistivă) a muşchiului crește (de
exemplu o greutate ridicată), atunci contracția muşchiului se face mai greu, mai încet,
deci viteza de contracție scade.

Cea mai cunoscută relație forță-viteză este relaţia Hill, A.V., reprezentată grafic
printr-o hiperbolă, caracterizată prin faptul că în orice punct al său, produsul dintre
coordonate este constant; în cazul nostru constant fiind produsul dintre o forță rezistivă
(greutatea deplasată) şi viteza ei de deplasare.

Din această constantă derivă consecinţa logică a raționamentului prin care se

admite că, pentru un anumit moment, puterea (adică produsul dintre forță și viteză) este
cosntantă la un subiect măsurat. Deci ori ridică o greuatte mare cu o viteză mică, ori ridică
o greutate mică cu o viteză mare, subiectul prestează acest efort cu puterea sa maximă
care este constantă.

Matematic, relația lui Hill este:

(F + a) • (V + b) = (Fmax + a)• b = ct.

Unde:

F = forță/greutatea de ridicat sau deplasat;

V = viteza de contracție/de deplasare a greutății;

a = constantă care semnifică greutatea proprie a segmentului corporal (sistemul de

pârghii) pus în mişcare;

b = constantă care semnifică viteza minimă a deplasării unei forțe (sarcini)

maxime. Există şi alte modele matematice ale relației forță-viteză, cum ar fi
modelul exponențial al lui Aubert şi cel al lui Fenn şi Marsh provenite, de
asemenea din diferite studii experimentale.

A. Gagea, (citat de Drăgan, I., 1994) a elaborat un model matematic al relației

forță viteză pe cale rațională şi nu prin studii experimentale ca ceilalți autori
menționați mai sus. Pornind de la formula puterii maxime (denumită şi PMIA
 S h
- putere maximă instantanee anaerobă), P=G • +G• a ajuns prin câteva
Te Tc
transformări la:
1 k
P=G • (v + g • • V²), iar în final la următorul model matematic:
2 s
P = (F + a) • (v + b)
Unde:
F- este o forţă rezistivă (care poate fi o greutate adăugată sportivului); a -
semnifică greutatea proprie a sportivului;
V - este viteza medie a mişcării de extensie;
b- este un parametru care depinde de accelerația gravitaţională g, de distanţa s
pe care se efectuează această mişcare şi de viteza medie la puterea a treia..
Relația putere-durată poate fi exprimată succint astfel: „Puterea este un debit
de energie, de aceea ea poate fi mare, când durata efortului este mică, dar este
cu siguranță mică atunci când durata efortului este mare" A. Gagea, (citat de I.
Drăgan, 1994). Această exprimare a avut la bază faptul că energia mecanică
eliberată prin contracția musuclară este debitată diferit, în funcție de durata
efortului.

2.3. ,,PUTEREA” IN LUPTE

De-a lungul timpului, mulți specialişti din domeniul luptelor au fost preocupați de
„putere”, ca o expresie a îmbinării optime dintre forţă şi viteză. Dintre aceştia am aminti pe:

I.Corneanu; R. Petrov; I.P.Vascul; O.P.Iuskov; Gh. Cismas ; s.a.

Ținând cont că fiecare acțiune din lupte implică anumite particularități din punct de
vedere al forței, vitezei şi spațiului, cunoaşterea interdependenței dintre forță și viteză ni se pare
de o importanţă majoră. ,,Exercițiile de viteză contribuie la amplificasrea forței, iar încărcăturile
de forță dezvoltă nu numai forța dar și rapiditatea" (R. Petrov 1973).
 Aplicarea multor procedee din lupte necesită îmbinarea forței și a vitezei ceea ce duce la
obţinerea unei noi calități complexe, şi anume - puterea. Majoritatea autorilor sunt de acord cu
definiția puterii: - lucrul mecanic efectuat în unitate de timp.

L S
P=• ; P = F• ; P=F•V
T T

Unde:

P – puterea;

L-lucrul mecanic;

F - forţa;

S-spațiul;

T - timpul;

V - viteza.

Puterea este un indicator sinonim cu intensitatea (după A. Nicu şi L. Baroga, 1993), şi are
în vedere lucrul mecanic.

Organismul uman realizează eforturi de forță cu sau fără prezenţa lucrului mecanic. În
mod automat, nu se poate vorbi de putere (care implică lucru mecanic) în cazul unor eforturi
realizate în regim izometric.

Puterea se exprimă în watti (1 W = 1 J/1 sec.; 1J = IN x lm şi este unitatea de măsură a

lucrului mecanic; IN - Newton este unitatea de măsură a forței în SI – Sistemul Internațional de
Măsură; 1kgf = 9,81 N).

Se consideră că introducerea noțiunii de putere constituie un progres în direcția

cunoaşterii mecanismelor ce reglează activitatea motrică a omului (Laurențiu Bocioacă, 2003) şi,
totodată o reflectare mai fidelă a solicitărilor organismului sportivului prin mecanismele tehnice
specifice. Trebuie să se facă sau distincție între forța și puterea musculară, întrucât în vorbirea
curentă se folosesc uneori acești termeni ca sinonimi. De exemplu, toată lumea este de acord că
luptatorii trebuie să fie puternici"; prin aceasta înţelegându-se, adeseori, că luptatorii trebuie să
aibă forţă musculară mare.
 Insusi D.E.X. (discționarul explicativ al limbii române) defineşte termenul puternic"
referindu-se la ființe, ca cineva care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros", iar noțiunii de
putere i se dă sensul de „mare forță fizică, tărie, puternicie".

Dacă ne raportăm la formula p = P=F.V, considerăm că definițiile din D.E.X, date

puterii, sunt incomplete, ținând cont de faptul că forța reprezintă învingerea unei rezistențe prin
contracția musculară, iar puterea fiind (după majoritatea autorilor), lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp.

Puterea reprezintă parametrul mişcării care scoate în evidență produsul combinației forță
viteză, adică puterea mişcării. Dar, se cunoaşte faptul că produsul F.V este şi formula care stă la
baza definirii conceptului de forță explozivă/detentă Gh. Cismas 1981 spunea că termenul de
putere folosit în lupte este sinonim cu termenul de detentă, folosit în alte ramuri de sport și că,
acesta din urmă, inglobează mai multe acte motrice consecutive sau succesive determinante în
execuția procedeului tehnic.

Literatura de specialitate este mai bogată în informații privind detenta şi de aceea

considerăm necesară o trecere în revistă a câtorva puncte de vedere privind această calitate
motrică complexă.

Detenta - (denumită și forță-viteză), reprezintă capacitatea posibilitatea sistemului neuro-

muscular de a învinge o rezistență cu cea mai mare viteză de contracție posibilă (după D. Harre,
1976; Frey, 1977; J. Weineck, 1992).

Dragnea, A. (1996) defineşte detenta (pe care o asimilează cu termenul de forță explozivă
sau forță în regim de viteză) ca fiind „capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forța
maximă într-un timp cât mai scurt”.

După unii autori, forța explozivă constă în capacitatea de a realiza o creştere bruscă a
forței pe unitate de timp și că aceasta depinde de viteza de contracție a unităților fazice, iar forța
de demaraj (creşterea forței maximale la începutul contracției), o consideră ca o subcategorie a
forței explozive.

T. Ardelean afirmă că detenta nu se manifestă numai în condițiile dezvoltării unei forțe

mari şi că, în cazul unei rezistențe externe foarte mari, detenta nu mai poate opera.
 Buhrle şi Schmidtbleicher, 1981 (citați de Weineck, 1992) afirmă că există o legătură
strânsă între forța izometrică maximă şi viteza mişcării şi că ameliorarea forței izometrice
determină şi creşterea vitezei mişcării.

În mod automat, o creştere a forței duce la creşterea vitezei. M. Roman, 1996, explică
acest fapt prin mărirea secțiunii transversale a muşchiului care permite mărirea vitezei de
interpenetrație a filamentelor de actină şi miozină şi în consecință se măreşte viteza de contracție
a muşchiului.

De asemenea, I. Hantău şi L. Bocioacă, 1998, afirmă că în urma unor eforturi de forță-

viteză se constată o hipertrofie a fibrelor albe, determinată de trei factori:

 folosirea unor încărcături mari şi maxime la intervale relativ scurte;

 asigurarea unui aport corspunzător de proteine;
 stimularea producției de hormoni anabolizanţi endrogeni.

V. Igumenov defineşte forţa explozivă ca fiind capacitatea de a manifesta o cantitate

de forță cât mai mare posibilă într-o perioadă de timp cât mai mică. Mişcările care se
efectuează în acest context sunt acelea de viteză-forţă. De asemenea afirmă că ,,maximul de forță
nu se atinge niciodată" şi că trebuie acordată o deosebită importanţă vitezei de manifestare a
forței și nu cantității de forță 1 dezvoltată. În acest caz, recomandă exercițiile care, fără a mări
forța, contribuie la manifestarea sa cu rapiditate mai mare. De regulă, luptatorii de performanță
știu să- şi manifeste forța și, nu puține sunt cazurile când un luptator cu o forţă absolută inferioară
reușește să învingă adversari a căror forță absolută este mai mare.

Conform datelor prezentate de V. M. Zațiorski şi 1. I. Smirnov, de B. M. Ribalko și V. I.

Rudniški, în cazul în care sportivul ar fi putut dezvolta o forţă maximă pentru el, în mod
instantaneu, atunci în cazul unei mişcări cu o durată (de exemplu) de 0,275 secunde, acesta ar fi
putut să reducă timpul de mişcare cu 1,9% şi să mărească viteza cu 40,3%, iar forța cu 7%. B. M.
Ribalko şi V. I. Rudnițki au măsurat forța explozivă după timpul de manifestare a eforturilor,
adică după aşa- numitul gradient al forței (după M. A. Godik, V. M. Zațiorski). S-a determinat
întâi forţa maximă a grupei musculare măsurate, după care i se cerea subiectului să realizeze cel
mai mare efort în timpul cel mai scurt. Astfel, se determina gradientul forței în condițiile a 50%
din indicii maximi ai forței. În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, integral, gradientul
forţei în cazul mişcărilor de flexie, este mai 1 înalt decât în cazul celor de extensie.

Acest fenomen ar putea fi explicat prin aceea că flexorii dispun de o mai mare
excitabilitate şi sunt mai rapizi decât extensorii. În luptele greco-romane multe acţiuni tehnice se
execută prin eforturi realizate, în special, pe baza muşchilor extensori, lucru de care ar trebui să
se țină cont în pregătirea luptatorilor. Astfel, acțiunea precis orientată asupra acestor grupe de
muşchi ar putea fi un real rezervor pentru perfecționarea sportivă. Comparând gradientul forţei la
luptatorii de diferite categorii, se afirmă că acțiunile tehnice, a căror eficiență este condiționată de
capacitățile explozive sunt accesibile în egală măsură sportivilor de diferite categorii de greutate.

Forța-viteză se caracterizează prin capacitatea sportivului de a învinge o rezistență de

contracție foarte mare (R. Manno, 1992). D. Harre şi I. Lots, 1986 1 (citați de R. Manno), susţin
că factorii care determină diferitele tipuri de forță- viteză sunt:

 durata contracției;
 momentul de vârf al contracției (începutul, mijlocul sau la sfârşitul ei);
 timpul de aplicare a forței maxime.

Verchoșanski, Y., 1984 (citat de R. Manno), deosebeşte patru tipuri de forță- explozivă,
fiecare din acestea depinzând de manifestarea rapidă a forței:

1. Forță explozivă de tip tonic-explozivă – utilizată pentru învingerea unor rezistențe

mari (specifică luptelore, halterelor, gimnasticii, etc.);

2. Forță explozivă de tip exploziv-balistic;

3. Forță explozivă de tip reactiv-balistic-exploziv – specifică mişcărilor în care

rezisetnţa de învins este relativ redusă;

4. Forță explozivă de tip rapid – întâlnită în cazurile în care rezistența este neglijabilă.
Relația forță viteză (de tip hiperbolic), ne informează despre modul în care viteza de execuție
creşte pe măsură ce rezistența (de învins) scade, iar în performanțele tonico-explozive predomină
nivelul forţei maxime. Se apreciază că aspectul curbei poate fi modificat prin antrenament. Pentru
a avea o eficiență sportivă, este necesar ca încărcăturile din antrenamente să nu difere prea mult
de cele din competiții.
 În ce priveşte dezvoltarea forței viteză, R. Manno, 1992, apreciază că aceasta depinde de
nivelul dezvoltării forței maxime (mai ales, în cadrul microciclurilor din faza inițială a pregătirii)
și se dezvoltă prin utilizarea unor încărcături submaximale şi parțial maximale, în exerciții
realizate cu viteză maximală. Exercițiile utilizate trebuie să ţină seama de caracteristicile
sportului practicat şi să reproducă elementele acestuia (mecanice şi tehnice), deoarece o execuție
precisă şi în acelaşi timp foarte rapidă presupune că acțiunea de realizat este deja foarte bine
automatizată.

Am prezentat mai detaliat (relativ) conceptul de forță viteză întrucât aceste două calități

L S
motrice (forţă şi viteză) se exprimă în cadrul luptei prin putere( P = • ; P = F• ; P=F • V)
T T

Considerăm că utilizarea termenului PUTERE este potrivită în cadrul luptelor deoarece

această exprimare corespunde mult mai bine configurației luptei de concurs.

LUPTELE au fost considerate din cele mai vechi timpuri un sport pentru cei puternici.
Desi , incepand cu cea de-a doua editie a Jocurile Olimpice moderne s-au infiintat categoriile de
greutate (acest lucru permitand practicarea luptelor si de cei mai putin puternici' - in sensul ca au
acces si sportivii de greutate / putere mai mica ) si cu toate ca tehnica a evoluat foarte mult ,
luptele sunt considerate si astazi de foarte multi specialisti un sport de forta , la care se adauga si
alte calitati motrice prin care viteza ocupa locul principal .

Realizarea înaltelor performanțe în luptele de astăzi, nu mai este posibilă fără lărgirea
bazei ştiinţifice a pregătirii în toate componentele sale. Analiza interdependenței dintre
antrenament şi competiție a demonstrat eficiența acţiunilor de optimizare a pregătirii sportivilor
în concordanță cu necesitățile impuse de funcțiile competiției. Modificările periodice ale
regulamentelor, sub acțiunea funcției comerciale, activate de relația unidirecțională cu mijloacele
de informare au determinat modificări de structură a luptei, dând naştere unei întreceri în care
victoria este condiționată de eficiență, dinamism şi spectaculozitate.

Studiile privind biomecanica execuției procedeelor in lupte au determinat apariţia unor

metode de antrenament noi, cu un caracter mult mai specific, cum este cazul antrenamentului
de putere.
 Luptele din România prin specialiştii săi (profesori, antrenori, arbitri, metodiști, sportivi),
în ciuda dificultăților materiale, a încercat permanent racordarea competițiilor interne şi a
antrenamentului la evoluția luptelor pe plan internațional.

,,Tratarea în interdependența continuă a acestor două calități motrice reprezintă una din
orientările moderne privind locul și rolul calităților motrice în practicarea luptelor". Gh. Cismas
1997.

CAP.3 MODALITATI DE DEZVOLTARE A FORTEI,

COMPONENTA A „PUTERII” IN LUPTE

3.1. ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA FORTEI LA LUPTATORI

Forța este calitatea motrică necesară în efectuarea oricărei mişcări, fapt care a dus la
apariția metodicii dezvoltării/educării acesteia.

Aplicarea tehnicii complexe din lupte este de neconceput fără o bună dezvoltare a
calităților motrice, forța reprezentând suportul necesar pentru efectuarea mişcărilor specifice
luptelor. În general, nu se poate vorbi de dezvoltarea ,pură” a unei calități motrice, în sensul că
acestea se intercondiționează reciproc. Astfel, dezvoltarea specială a unei calități motrice atrage
după sine şi modificarea pozitivă/negativă a celorlalte.

Datele experimentale (după Djanean ,S.N.1973), confirmă că între diferite calități fizice
pot exista corelații antagoniste ca de exemplu: creşterea indicilor de forță poate frâna dezvoltarea
rezistenţei şi invers, acest fapt doar în condițiile lucrului unilateral pentru dezvoltarea uneia sau
alteia din calitățile menționate.

Totuşi există şi numeroase cazuri când sportivii își dezvoltă concomitent aceste calități
printr-o dirijare științifică a pregătirii. De asemenea, la sportivii cu aceeaşi clasificare sportivă,
legătura între indicii de forţă şi mobilitate este negativă, iar la sportivii cu clasificări diferite
legătura dintre calitățile fizice amintite are un caracter pozitiv.
 Se apreciază că printr-o solicitare alternativă a grupelor musculare şi datorită
posibilităţilor de adaptare de care dispune organismul, se pot efectua zilnic două sau trei
antrenamente pentru dezvoltarea forței.

Kolmanovski, A.A. 1970, aratau că cerințele de bază pentru dezvoltarea forței sunt:

 dezvoltarea treptată şi regulată a forței;

 repetarea multiplă a fiecărui exercițiu de forţă;
 dezvoltarea forței tuturor grupelor musculare de bază (influență multilaterală).

1.G. Vasiliev (citat de Gh. Cismaş, 1981) atenționa că după o întrerupere de trei luni a
antrenamentelor pentru dezvoltarea forței, aceasta va scădea cu aproximativ 22,8%; după o
întrerupere de 6 luni forța va scădea cu un procent de 43%; după nouă luni, cu 55%, pentru ca
după o întrerupere de 12 luni, forța să scadă cu aproximativ 71%. Un alt aspect care nu trebuie
neglijat este legat de necesitatea pregătirii luptatorilor prin eforturi statice, datorită prezenței
contracțiilor izometrice (în special în lupta la sol) în cadrul unor structuri motrice luptatorilor. Se
recomandă folosirea acestora într-o proporție de maximum 15% din întregul proces de
antrenament, desfăşurat pentru dezvoltarea forței musculare.

Forţa se poate dezvolta în regim de viteză sau intensitate (încărcătură), dar trebuie evitate
solicitările maxime şi încordările care afectează coloana vertebrală (A. Demeter, citat de Ioan
Bota, 1994).

În pregătirea de forță sau putere, există posibilitatea comiterii unor erori, care trebuie
evitate. Evitarea acestora se poate realiza punând accentul pe altceva sau prin eliminarea efectivă
a amănuntelor nedorite, recurgându-se în acest fel la abordarea negativă.

Cele mai frecvente erori (după Poliquin, C., 1985), care pot apărea în pregătirea de
forță, sunt:

1. Interferența dintre efortul aerob şi pregătirea de forță. Aceasta se exprimă prin

faptul că în cazul depunerii unor eforturi pentru dezvoltarea „în același tempo” a capacității
aerobe şi a forței se vor obține doar ameliorări mărunte ale acestora.

2. Lucrul într-un plan unilateral al mişcării. Adeseori se întâlnesc în practică programe

de pregătire a forței doar pe două coordonate și anume flexie şi extensie. În lupte (și nu numai) o
dezvoltare mare a muşchilor rotatori ai trunchiului/umerilor este esențială pentru executarea unor
procedee tehnice şi de aceea trebuie acordată o atenție deosebită tehnicii mişcărilor din fiecare
ramură sportivă şi să se acționeze pentru dezvolatrea forței în concordanță cu acestea.

3. Folosirea echipamentului izocinetic în sporturile de forță. În sporturile de forță

(aruncări, sărituri), care necesită în principal accelerații mari la parametri variabili ai dezvoltării
de forță, antrenamentul izocinetic este foarte puțin util comparativ cu sporturile nautice: caiac-
canoe, canotaj, unde viteza vâslei în apă este uneori constantă, existând deci o expresie uniformă
a forței similară celei din antrenamentul izocinetic.

4. Lipsa de varietate poate conduce la saturație psihologică şi fiziologică, stări de

plictiseală etc. Pentru a evita acest lucru trebuie să varieze repetările, seriile, intervalele de odihnă
şi exerciţiile în cadrul mezociclurilor (blocuri de 2-4 săptămâni).

5. Utilizarea numai a unui număr redus de repetări pentru antrenamentul de

hipertrofie. Antrenamentul cu un număr restrâns de repetări poate stimula doar 40-50% din
componentele fibrelor musculare. Când se tinde spre hipertrofie sunt necesare câte 8-25 repetări
pentru a stimula crşterea restului de componente celulare (cum sunt mitocondriile, capilarele,
enzimele).

6. Executarea unui număr exagerat de exerciții pentru o lecție de antrenament. Se

recomandă efectuarea a două până la şapte exerciții într-o lecție de antrenament. (dupa Vorbjev ,
antrenor la lotul olimpic al Rusiei )

7. Forțarea pregătirii de forță în fazele incipiente prin folosirea unor intensităţi prea
mari. Numeroase cercetări au arătat că pentru dezvoltarea forței sunt optime intensitățile mari (1-
6 repetări, 82-100% dintr-o repetare maximă). Totuşi, trebuie avut în vedere că în perioadele când
se urmăreşte dezvoltarea forței generale, numărul de repetări trebuie mărit şi intensitatea scăzută
corespunzător.

8. Tehnică deficitară în efectuarea mişcărilor (voită/nevoită). Pe lângă faptul că

printr-o tehnică deficitară în realizarea mişcărilor de forță pot apărea diferite traumatisme (în
special la nivelul coloanei vertebrale), tendința spre „chiul” a unor sportivi (exemplu: ridicarea
bazinului de pe bancă la împingerile din culcat dorsal) duce, uneori, la eliminarea scopului major
al exercițiilor.
 9. Lipsa de cunoştinţe biomecanice a unor antrenori poate duce la aplicarea în practică
a unor exerciții neadecvate scopului propus.

10.Sindromul „îmi este suficientă alergarea". Prin cercetări experimentale s-a

demonstrat că, deşi sprinturile pot spori hipertrofia şi forţa, ele nu pot înlocui supraîncărcarea
asigurată de tracţiuni şi genuflexiuni.

3.2. MASURAREA” PUTERII” IN LUPTE

Orice mişcare este legată de un efort muscular de forță, care poate fi calculat prin
formula: F=m. a. Cu cât vor fi mai mari, masa deplasată de muşchi şi accelerația, cu atât
va creşte şi forţa, necesară realizării mişcării respective. Măsurarea forței a constituit, din
cele mai vechi timpuri, o preocupare în scopul întrecerii dintre oameni. Cei mai puternici
dintre oameni își încercau forțele prin diferite ridicări de greutăți (pietroaie, buşteni etc.).

Printre instrumentele obiective de măsurare a forței - dinamometrele - au apărut

prin secolul al XIX-lea. S-a trecut, apoi, la constituirea unor teste de măsurare a forței
care să poată evalua forța mai multor grupe musculare. Printre acestea, menționăm testul
lui Sargent, alcătuit în 1873, care a fost adoptat la 15 colegii universitare americane în
anul 1897 (I. Sabău, 1997).

Testul Sargent evaluează puterea maximă anaerobă, exprimată în kgm/sec., prin

măsurarea detentei în cm., aplicând formula: P = √ 4,95 • G • √ D, unde P puterea maximă
anaerobă, G = greutatea corporală în kg, D = detenta în cm. Dal Monte, 1988 (citat de dr.
Anca Rosetti, 1994), a publicat o scală de apreciere a puterii maxime anaerobe, în funcție
de vârstă şi sex.

Odată cu trecerea timpului, testele și aparatura de măsurare a forței s-au înmulţit şi

s-au perfecționat, trecându-se de la aparatele mecanice la cele electronice. Există
dinamometre moderne care au nişte traductoare minuscule, numite timbre tensiometrice
sau piezo-rezistive, care transformă forța statică direct în semnale electrice, compatibile
cu achiziţia şi prelucrarea automată la computer.
 Adeseori, în mod eronat, conceptul de forță se asociază cu cel de putere care
cuprinde o sferă mai largă, el aparținând fizicii. În teoria antrenamentului sportiv,
termenul de putere se folosește în aceeaşi accepțiune ca şi conceptul de intensitate.

Intensitatea efortului se poate măsura prin unități de putere: watt, kgm/min., prin

L
formula: P = (după Nicu, A., Baroga, L., 1993).
T

Puterea este parametrul mişcării care pune în evidență produsul combinației dintre
forță și viteză, adică ne arată de ce performanțe este capabil organismul în diferite condiții
de lucru (Hidi, J., 1994). Cunoaşterea valorilor puterii, înseamnă cunoaşterea bazei fizice
pe care se pot bizui sportivul şi antrenorul.

Putem afirma că în lupte, puterea este atributul fizic cel mai important.

Termenul de „putere” trebuie utilizat diferenţiat în raport cu termenul ,, forță”.

Este necesară înţelegerea semnificației fiecăruia, separat, în funcție de contextul în care el
apare. Puterea, din punct de vedere tehnic este definită ca „schimbarea în lucru asupra
schimbării în timp, sau proporția de timp a schimbării de lucru” (Jerry R. Thomas şi Jack
K. Nelson, 1997). Puterea cuprinde coordonarea abilă a forței și vitezei şi nu este o simplă
combinație a acestora. S-a dedus că trebuie să se țină cont de priceperea de a exercita
puterea cu o viteză fulgerătoare.

Testele pentru măsurarea puterii utilizate în şcoli (săritura în înălţime şi săritura în

lungime) nu include cele trei componente ale puterii: forţa, distanţa şi timpul. Dintre
acestea, doar distanța este singura măsurare obținută prin aceste teste.

Testul lui Margaria, Aghems şi Rovelli, 1966 (citați de J.R. Thomas şi J.K.
Nelson, 1997), măsoară toate cele trei componente ale puterii. Acesta constă în efectuarea
unor sărituri în sus pe nişte scări din două în două trepte, cu repeziciune maximă. Se
înregistrează timpul necesar pentru a sări un număr oarecare de scări (din două în două
trepte). Distanţa se obține prin înmulțirea numărului de sărituri cu dublul înălțimii unei
trepte. Înmulțind distanţa obținută cu greutatea corporală a subiectului respectiv se obține
cantitatea de lucru efectuat. Puterea se obține aplicând formula clasică:
 Se apreciază că săritura în înălțime, indiferent prin ce metodă este măsurată,
constituie un factor de apreciere a puterii sportivului. Nu ne-am propus să
enumerăm/descriem toate metodele de măsurare a puterii, ci dorim, mai degrabă, să
scoatem în evidență faptul că deşi se poate măsura puterea şi cu metode/mijloace simple
ca cea descrisă mai sus sau prin altele descrise în literatura de specialitate, acest lucru nu
se prea face în practica luptelor . Deci, deşi toată lumea este de acord cu faptul că
luptătorul trebuie să fie un tip puternic, nu se fac măsurători ale acestui atribut fizic ci se
preferă doar măsurătorile de forță „clasice”, ca să le spunem aşa (ridicări de haltere,
împins din culcat dorsal, ramatul din culcat facial pe bancă, tracțiuni din atârnat, ș.a.).
Considerăm că trebuie acordată mai mare atenție din partea antrenorilor acestui fapt.

3.3. CONSIDERATII PRIVIND UTILIZAREA UNOR MIJLOACE

DE DEZVOLTARE A FORTEI, COMPONENTA A „PUTERII , IN
LUPTE

În lupte, lucrul pentru dezvoltarea forței se face zilnic, intens, fără întrerupere iar
volumul şi intensitatea antrenamentelor diferă de la o etapă la alta, în funcție de gradul de
antrenament al sportivilor. Trebuie dezvoltată, în special, forța explozivă maximală, de
ridicare a adversarului din lupta la sol, forța membrelor inferioare şi a spatelui (care
constituie factori limitatori ai diferitelor execuții tehnice ca: aruncările peste piept sau
răsturnările precedate de ridicări de la sol.

Creşterea forței musculare depinde de numărul repetărilor şi seriilor cu care se

execută un exercițiu oarecare. Exercițiile de forță se aleg ținându-se seama de
particularitățile tehnice ale diferitelor ramuri de sport, acestea putându-se efectua, fie în
cadrul unor antrenamente speciale, fie după efectuarea antrenamentelor specifice, dar
numai în cazul sporturilor orientate spre forță în regim de viteză. Eficacitatea exercițiilor
este în relație directă cu perioada de timp în care se efectuează şi cu frecvența folosirii lui
în cadrul unui ciclu săptămânal de pregătire; exercițiul folosit numai odată în cadrul unui
ciclu săptămânal şi pe o perioadă mai mică de 3 luni nu are nici un efect asupra
organismului (L. Baroga, 1980).

Exercițiile de forță propriu-zise şi cele de forță în regim de viteză, bine dozate și

progresive, reprezintă un mijloc esențial pentru pregătirea luptatorilor. Unii specialişti (B.
Hoffman ; U. Raf si P. Jordan) au sugerat eliminarea exercițiilor izometrice din practică
iar alții, adepţi zeloşi ai antrenamentului izometric (D. Counsilman, P. Rash şi Tony Nett),
recomandă aplicarea cu prudență a exercițiilor statice. Alternarea exercițiilor izometrice
cu cele de relaxare constituie condiția eliminării efectelor negative. Exercițiile de relaxare
sunt binevenite/indicate după efectuarea unor exerciții pentru dezvoltarea forței, întrucât
înlătură pericolul scăderii/pierderii elasticităţii musculare.

În ceea ce priveşte specificitatea exercițiilor de forță, în ultima vreme s-au produs

revizuiri metodologice spectaculoase. Astfel, se pune accent pe folosirea exclusivă a
exercițiilor care dezvoltă fibrele musculare albe (rapide), într-un regim de lucru anaerob,
chiar dacă aceste exerciții sunt selecționate din diferite sporturi. Se folosesc tot mai mult
exercițiile din sprint, săriturişi aruncări în antrenamentele forței.

L. Baroga, 1980, a împărțit volumul exercițiilor pentru educarea forței, a forței în

regim de viteză şi a forței în regim de rezistență în: volum mic, mijlociu, mare şi maxim.

Mijloacele pentru dezvoltarea forței musculare utilizate în lupte se împart în:

mijloace specifice şi nespecifice.

Mijloacele nespecifice (după Gh. Cismas 1987), folosite în lupte sunt:

 exerciții cu gantere;
 exercitii cu măciuci;
 exercitii cu haltere;
 exerciții cu puduri;
 exerciții cu sacul cu nisip;
 exerciții cu extensorul (benzi elastice);
 exerciții la diverse aparate (frânghie, bară fixă, inele, paralele, cadru
izometric, cadru metalic etc.);
  exerciții individuale;
 exerciții cu partener.

Dintre mijloacele specifice (enumerate de acelaşi autor), amintim următoarele:

o exerciții individuale (deplasări, sărituri, târâri, treceri dintr-o poziție în alta, podul
şi variantele sale);
o exerciții cu partener (intrări cu luare pe şold, intrări la centură cu ridicare, treceri
la spate cu ridicare, ridicări de la sol, executarea procedeului cu partener mai
greu, fixarea și menținerea partenerului în poziția periculoasa de tus, apucări cu
rezistența partenerului, pod cu îngreuieri, angajări cu adversari mai grei sau mai
puternici etc.);
o exerciții cu manechinul (balansări în poziție de pod, ridicări prin centurare ,
aruncări peste spate/umăr/piept etc.).

Prof. Chirila Mihai , 1989 (în calitate de metodist la lotul olimpic de lupte greco-
romane), spune că la nivelul de înaltă performanță, în condiții de tehnică relativ apropiată, câştigă
sportivul cu parametri superiori de forţă maximă. Autorul menționat critică „compoziția”
pregătirii în sensul ponderii și succesiunii mijloacelor de pregătire a forței luptatorilor ;. Astfel
prezintă două tabele în care se poate observa că în unele etape s-a lucrat doar jumătate din
volumul planificat pentru dezvoltarea forței, iar în alte etape chiar mai puțin. De asemenea,
menționează că din volumul planificat, 60 - 65% trebuia să se lucreze pentru dezvoltarea
rezistenței de forță, iar 35 - 40% pentru forţa maximă, lucru care nu s-a respectat, în sensul că,
pentru dezvoltarea forței maxime, practic nu s-a alocat nici un fond de timp.

Tot M. Chirila arată că mijloacele nespecifice pentru dezvoltarea forței maxime şi a

calităților de forță combinată, folosite de către luptatorii din lotul național, au fost următoarele:

 exerciții cu discuri şi haltere de 15-20 kg;

 exerciții cu haltera în regim de 40-60% din încărcătura maximă pe care o poate
ridica sportivul (smuls, pus la piept, împins din culcat, genuflexiuni);
 exerciții cu haltera în regim de 60-80%;
 exerciții cu haltera în regim de 80-100%;
  circuitul de rezistență-forță, format din: urcări pe frânghie, tracțiuni la bara fixă,
exerciții la spaliere pentru abdomen, exerciții cu extensorul, exerciții cu pudurile
etc.

perioadă, 6 antrenamente pe structura a cinci exerciții cu haltera (pus la piept, impins din culcat
dorsal, genuflexiuni, smuls și ramat), realizându-se în total volume de 7-9 tone/antrenament, iar
pentru forţa maximă nu s-a lucrat deloc, deşi probele de control erau axate şi pe evidenţierea
forței maxime.

Colectivul de elaborare şi redactare a lucrării „Concepția privind pregătirea luptatorilor în

ciclul olimpic 1993-1996" (Prof.Gh. Cismas), recomandă următoarele mijloace de forță specifică:

 ridicarea partenerului în ,,rebur”cu intoarcere;

 ridicarea partenerului din ,,culcat” în supleu; din parter",
 ridicarea cu partenerul în spate;
 genuflexiuni cu partenerul pe umeri;
 alergare cu adversarul în spate, ş.a.

Recomandă, de asemenea, trei antrenamente săptămânale cu haltere cu un volum de

antrenament împărțit pe grupe ale categoriilor de greutate, astfel:

o Grupa I, 50-55 kg - cu un volum de 7-11 t;

o Grupa a II-a, 60-66 kg - cu un volum de 8-12 t;
o Grupa a III-a, 74-84 kg - cu un volum de 11-18 t;
o Grupa a IV-a, 96-100 kg - cu un volum de 14-20 t;
o Grupa a V-a, 120 kg - cu un volum de 16-22 t.
 CAP.4

BAZELE METODOLOGICE ALE CERCETARII

4.1. SCOPUL CERCETARII

Deoarece în literatura de specialitate problema „puterii” la nivelul luptatorilor este mai

puțin tratată, mi-am propus să abordez problema forței componentă a puterii şi elucidarea unor
reguli generale şi speciale în antrenament.

Concret, scopul lucrării constă în optimizarea metodologiei de dezvoltare a „puterii”

luptatorilor juniori într-un ciclu anual, prin experimentarea şi promovarea unor mijloace specifice
mai eficiente.

Timpul scurt de luptă a determinat un caracter dinamic şi decisiv, în practică acestea

însemnând necesitatea de a începe atacul din primele secunde după gong şi a fi activ până la
sfârşitul luptei.

Intensitatea luptei actuale determină din partea luptatorului o dezvoltare la un nivel

superior a tuturor calităților motrice, în special a forței în regim de viteză (componentă a puterii)
corelată cu tehnică eficientă şi un stil modern de desfăşurare a luptei.

Din discuțiile purtate cu o serie de antrenori precum şi pe baza observațiilor făcute în

timpul antrenamentelor, am hotărât aplicarea unor metode şi mijloace eficiente de dezvoltare a
forței (componentă a puterii), care să ducă la îmbunătățirea forței în regim de viteză (componentă
a puterii) care să corespundă dinamismului şi intensității luptei de concurs actuale.

4.2. PREMISELE CERCETARII

  În legătură directă cu experimentul din această cercetare, se consideră că
eşantionul de subiecți este omogen din punct de vedere statistic şi reprezentativ
pentru populația statistică din care face parte;
 Considerăm că subiecții eşantionului studiat sunt cooperanți și participă în mod
voluntar la experiment, fără nici un fel de constrângere;
 Se consideră că sportivii luați în studiu formează un eşantion reprezentativ pentru
luptatorii juniori care practică în mod organizat luptele şi că aceştia sunt
cooperanți (fără nici un fel de constrângere);
 Considerăm că setul de mijloace este accesibil eşantionului ales.

4.3. IPOTEZA LUCRARII

Ipoteza lucrării porneşte de la ideea că aplicând cu precădere anumite metode şi mijloace

de antrenament, privind calitatea motrică forța-viteza (componentă a puterii) asigurăm
dezvoltarea forței luptatorului la nivelul intensității luptei actuale de concurs.

Concret, ipoteza lucrării noastre am enunţat-o astfel: „puterea luptatorilor juniori poate
fi îmbunătățită semnificativ în procesul de pregătire), prin utilizarea unui set de mijloace
propus de noi.

4.4. SARCINILE CERCETARII

 Sistematizarea cunoştinţelor din literatura de specialitate;

 Consultări cu alți specialişti, în vederea conturării problematicii;
 Alegerea probelor care pot pune în evidență aspectele privind evaluarea puterii;
 Elaborarea şi selecționarea exercițiilor în vederea alcătuirii celor mai eficiente
structuri pentru desfăşurarea în condiții bune experimentului, precum şi eşalonarea
mijloacelor pe perioade şi lecții;
  Stabilirea eşantionului pentru cele două grupuri experimentale (grupul de
experiment şi grupul de control);
 Aplicarea metodologiei de antrenament în vederea validării ipotezei;
 Evaluarea nivelului „puterii”, înainte, în timpul şi după folosirea metodologiei de
antrenament specifice;
 Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor;
 Redactarea unor concluzii parțiale.

4.5. METODE DE CERCETARE

Metoda documentării – este metoda prin care cercetătorul intră în posesia datelor
privitoare la rezultatele obținute de alți cercetători în domeniul temei respective. Aceasta
presupune căutarea surselor bibliografice de specialitate, consultarea și selecționarea lor,
prelucrarea şi interpretarea informaţiilor. Se întocmesc fişe de semnalare şi fişe de conținut în
care sunt consemnate: rezumate, citate şi unele reprezentări grafice originale.

Documentarea pentru o cercetare științifică se face prin consultarea bibliografiei de

specialitate autohtone, a caietelor antrenorilor, a documentelor de evidenţă a cabinetelor
metodico-sportive şi, bineînțeles, din literatura de specialitate mondială.

Prin utilizarea acestei metode am reuşit să asigurăm lucrării o temeinică fundamentare

ştiinţifică cu scopul înțelegerii cât mai exacte a fenomenelor întâlnite în problematica lucrării. S-a
folosit această metodă de cercetare în vederea I sintetizării noțiunilor teoretice necesare cercetării
noastre.

Metoda observației - presupune urmărirea conştientă a procesului instructiv, a influențelor

exercitate asupra sportivului şi comportarea lui sub aceste influențe. Ea trebuie desfăşurată
conform unui plan tematic şi cu ajutorul unor mijloace tehnice menite să surprindă fenomenele şi
procesele urmărite. Observațiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observația poate fi
făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul participă afectiv şi efectiv la
conducerea acestui proces.
 În acest caz cercetătorul poate pătrunde în esența fenomenului şi chiar să influenţeze
evoluția în sensul impus de cercetare, dar observația făcută de el poate fi denaturată datorită
influențelor mediului şi trăirilor personale, în calitate de participant activ. În cazul în care
observația este făcută din afara procesului studiat, observatorul este numit cercetător, iar
observația are calitatea de a fi obiectivă şi de a nu exercita nici un fel de influenţă asupra
desfăşurării procesului sau fenomenului respectiv.

Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată de complexitatea
fenomenelor specifice antrenamentului sportiv şi a relaţiilor dintre acestea.

Metoda convorbirii reprezintă ,,o discuție angajată între cercetător şi subiectul investigat”
(Niculescu, M.). Aceasta implică o relație directă între cercetător şi subiect, o sinceritate deplină
a subiectului precum şi schimbarea locului şi rolurilor partenerilor.

Cercetătorii trebuie să aibă pregătite întrebările şi să aibă informații despre subiect pentru
a-l putea motiva şi angrena în convorbire.

Convorbirea a fost efectuată la nivelul profesorilor și antrenorilor de lupte care se ocupă

cu instruirea luptatorilor şi care au avut rezultate deosebite în performanță, reuşind ca printr-o
instruire ştiinţifică să scoată luptatori valoroşi.

Prin această metodă am reuşit să rețin unele aspecte particulare privind dezvoltarea
capacității motrice ale luptatorilor. Prin intermediul convorbirilor dirijate spre problematica temei
supusă studiului nostru s-au creat posibilități de cunoaştere a realității actuale de ordin tehnico-
tactic, biologic, motric şi psihic, precum și posibilităţile de îmbunătățire a nivelului de pregătire a
luptatorilor juniori..

Ca orice metodă și convorbirea are avantaje şi dezavantaje. Prin metoda convorbirii se pot
recolta un număr mare de informații variate, în mod direct, dar acestea pot fi subiective şi, de
asemenea, se poate întâlni o lipsă de receptivitate a subiectului.

Metoda experimentală - constă în verificarea unei relații presupuse (enunțată în ipoteză)

dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către experimentator (M. Epuran,
1992).
 În lucrarea noastră am organizat un experiment de tip fundamental, adică a avut ca scop
verificarea unei ipoteze formulate în prealabil. Concret, am realizat un experiement în care am
elaborat şi utilizat un set de exerciții pentru dezvoltarea puterii la nivelul luptatorilor juniori .
Experimentul nostru este în acelaşi timp şi de tip funcțional, urmărind stabilirea relației dintre
variabila independentă (setul de exerciții utilizat) şi cea dependentă (forta-viteză).

Deci, experimentul nostru este de tip functional, provocat, de verificare a ipotezei

formulate în prealabil. În cazul nostru, experimentul utilizat urmăreşte eficacitatea exercițiilor de
dezvoltare a calităților motrice combinate forţă-viteză, în care variabila independentă
(experimentală) este constituită chiar din aceste exerciții, introduse într-un anumit moment în
antrenament. Sporul de forță (dacă va exista) constatat la subiecții grupei experimentale va fi
efectul aplicării variabilei independente şi va fi deci, rezultatul sau variabila dependentă.

Subiecţii grupei experimentale au fost supuşi unei pregătiri (în acest sens) între data de 1
octombrie 2012 – 30 aprilie 2013. Antrenamentele s-au desfăşurat la aceleaşi ore, fără a perturba
programul normal de până atunci.

În timpul desfăşurării cercetării am făcut trei măsurări, prima înainte de a începe

programul propus, a doua la un interval de 3 luni iar a treia la sfârşitul experimentului.

Metoda matematică - permite realizarea unui studiu cantitativ al lucrurilor şi fenomenelor

cuprinse în cercetare.

Matematizarea ,,este etapa (faza) de abstractizare superioară a unei ştiințe” (Niculescu,

M.). Ştiințele exacte ca matematica, fizica, astronomia ş.a. se bucură de o conjunctură mai
favorabilă decât didactica. Această metodă are avantajul că oferă posibilitatea unei deducții
riguroase a cunoştinţelor, o precizare reală a semnificațiilor, precum şi posibilitatea axiomatizării.

Metoda grafică - constituie o prezentare intuitivă a datelor de cercetare prin care se poate
evidenția esențialul, permițând o evaluare corectă a datelor.

Hasigan și Marinescu (citați de Tudos, Şt.) au definit graficul ca fiind „0 imagine spațială
cu caracter convențional, care prin diferite mijloace plastice, scoate în evidență ceea ce este
caracteristic şi esențial în evoluția fenomenelor, în schimbările structurale, în ce priveşte
proporțiile și corelațiile cu alte fenomene de aceeaşi natură sau calitativ diferite".
 Metoda grafică are avantajul incontestabil al reprezentării sintetice a fenomenelor
studiate, Metoda statistică de prelucrare a datelor - presupune o muncă de mare dificultate, care
implică și o mare responsabilitate a celui care o realizează.

Cercetarea în domeniul activităților corporale nu mai este considerată ca având

fundamentare ştiinţifică fără prelucrarea statistică.

De importanță mai mare decât calcularea parametrilor statistici este cunoaşterea exactă a
semnificației rezultatelor lor şi interpretarea corectă a datelor (Gagea, A.).

Pentru a respinge sau a admite ipoteza avansată se folosesc testele speciale de

semnificație notate ,,t" (,,Student”) care se aplică indicatorilor calculați. Mediile a două şiruri de
date pot să difere nesemnificativ (întâmplător) sau semnificativ.

Prin testul ,,Student” se urmăreşte argumentarea diferenței semnificative dintre media

unui eşantion experimental față de media unui eşantion martor (de control). Am aplicat acest test
în cazul celor două grupe, pentru mediile obținute la testarea finală.

Pentru a afla dacă diferența este semnificativă, căutăm în tabela de valori valoarea trabel
la coloana f = nx + ny – 2, pentru pragul de semnificație de 1% (sau 5%).

Dacă valoarea calculată t > t tabel (căreia îi corespunde p = 0,01), atunci pentru t calculat
avem p<0,01, deci diferența dintre cele două medii este semnificativă la pragul de 0,01.
întâmplarea acționează numai în procent de 1%.

Dacă valoarea calculată t < t tabel (căreia îi corespunde p = 0,01), atunci pentru t calculat
avem p > 0,01 şi diferența dintre cele două medii este nesemnificativă la acest prag. Dacă
valoarea calculată t este mai mare decât valoarea ttabel la pragul de 0,01, atunci diferența este
semnificativă la pragul de 0,05.
 CAP.5

ORGANIZAREA SI DESFASURAREA CERCETARII

5.1 DURATĂ ȘI CONDIȚII DE REALIZARE A CERCETĂRII

Subiecții grupei experimentale şi martor din cadrul experimentului propriu- zis au

fost juniori din cadrul secției de lupte greco-romane a Clubului Sportiv Şcolar nr. 1
Timisoara. În continuare vom prezenta subiecții grupelor care au participat la
experimentul propriu-zis şi anume grupa experimentală şi grupa martor.

Nr. Numele și Categoria de Vârsta

crt. Prenumele greutate (kg) (ani)
1 NECHITA I. 50 19
2 OPREA M. 55 18
3 ANECHITEI A. 60 20
4 MARAN A. 66 18
5 ISTVAN I. 74 18
6 MOROSAN D. 84 19
 7 BALCU M. 96 18
8 DAMIAN S. 100 19
9 SIPOS M. 120 19

Tabel nr.3 – Grupa experimentală

Nr. Numele și Categoria de Vârsta

crt. Prenumele greutate (kg) (ani)
1 Z.C 50 17
2 T.C 58 19
3 A.M. 64 20
4 P.C 66 18
5 M.E 72 18
6 K.F 84 17
7 G.C 96 19
8 I.M 110 19
9 D.J 120 19

Tabel nr.4 – Grupa martor

Durata totală a experimentului este de 7 luni, respctiv din data de 1 octombrie

2012 până în 30 aprilie 2013.

Subiecţii grupei experimentale au fost supuşi unei pregătiri separate în ceea ce

priveşte conținutul lecțiilor de dezvoltare a calităţilor de forță viteză (componentă a
puterii). Această pregătire s-a realizat prin mijloacele prezentate în protocolul de
experiment.
 La începutul perioadei de pregătire a grupelor experimentale (1 octombie 2012),
la mijloc (30 ianuarie 2013) şi la terminarea acesteia (30 aprilie 2013), cele două echipe
au fost supuse la două teste de evaluare a forței-viteză (componentă a puterii):

 Proba P1 - ,,săritura în lungime de pe loc” (se ia în considerare distanţa, în

cm.);
 Proba P2 -,,săritura pe verticală, de pe loc, cu flexie lungă” (se ia în
considerare distanţa, în cm, dintre semnele lăsate pe un perete de degetele
mâinii, înainte şi după săritură).

5.2. PROTOCOLUL DE EXPERIMENT

Consultând planul de pregătire al luptatorilor juniori pentru perioada desfăşurării

experimentului (1 octombrie 2012 - 30 aprilie 2013), am conceput separat un plan de dezvoltare a
puterii printr-o serie de mijloace specifice, eşalonate pe parcursul perioadei de pregătire.

Plecând de la studiul bibliografiei de specialitate şi a unor structuri logice, precum şi din

experiența practică am sistematizat şi elaborat un set de exerciții specifice pentru dezvoltarea
calităților combinate de forță-viteză (componentă a puterii), pe care le-am codificat astfel:

 Sărituri succesive cu genunchii sus peste mai mulți parteneri aflați în poziție de
luptă la sol, la distanță de aproximativ 1 m unul față de celălalt;
 Sărituri din alergare cu bătaie pe ambele picioare şi rostogolire peste unul sau mai
mulți parteneri aflați în poziție de luptă la sol (sau în stând aplecat), unul lângă
celălalt;
 Deplasare prin succesive din culcat facial sprijin pe mâini, de picioare apucat de
un partener;
 Deplasare prin sărituri cu întoarcere 90-180°, în poziție de gardă joasă;
 Alergare cu partenerul în brațe, apucat de trunchi (la nivelul subaxilelor) şi de
membrele inferioare (la nivelul genunchilor);
 Alergare cu partenerul luat pe umeri, apucat de braţ şi coapsa opusă;
  Intrări şi ieşiri succesive din pod prin răsturnare;
 Executarea diferitelor procedee de aruncare cu viteză maximă;
 Intrări succesive la centură cu ridicarea partenerului de pe saltea
 Executarea diferitelor procedee de aruncare în viteză maximă, în condiții de
semirezistență a partenerului;

5.3. REZULTATELE CERCETARII SI INTERPRETAREA LOR

Experimentul a început printr-o testare inițială aplicată celor două grupe (experimentală și
martor), urmată de aplicarea exercițiilor speciale conform planului conceput.

Pentru a verifica cu exactitate eficacitatea exercițiilor propuse în sensul corectării (pe

parcursul desfășurării experimentului) eventualelor neajunsuri sau carenţe din programul de
pregătire a grupei experimentale, am intreprins o testare „intermediară” aplicată la nivelul grupei
experimentală și martor. Testarea intermediară a avut loc pe 30 ianuarie 2013.

La sfârşitul perioadei de desfăşurare a experimentului am intreprins testarea finală ce a

constat în cele două teste aplicate, atât grupei experimentale cât şi celei martor.

Datele culese de la subiecți la cele trei testări (iniţială, intermediară şi finală) sunt
consemnate în tabele, iar graficele care însoțesc tabelele întregesc imaginea evoluțiilor
rezultatelor.

Am utilizat următoarele notații:

T 1 - testarea inițială;

T 2 - testarea intermediară;
 T 3 - testarea finală.

Nr. Numele și Categoria T1 T2 T3

crt. Prenumele de greutate (kg)
1 NECHITA I. 50 192 212 218
2 OPREA M. 55 201 220 225
3 ANECHITEI A. 60 224 240 246
4 MARAN A. 66 213 227 232
5 ISTVAN I. 74 226 238 243
6 MOROSAN D. 84 210 226 237
7 BALCU M. 96 215 229 234
8 DAMIAN S. 100 208 218 222
9 SIPOS M. 120 210 218 221

Tabel nr.6 – Rezultatele obținute la proba P1 de către grupa experimentală

Nr. Numele și Categoria T1 T2 T3

crt. Prenumele de greutate (kg)
1 Z.C 50 200 206 210
2 T.C 58 208 213 218
3 A.M 64 216 221 227
4 P.C 66 202 207 214
5 M.E 72 218 224 229
6 K.F 84 216 220 224
7 G.C 96 210 214 219
8 I.M 110 204 211 215
9 D.J 120 206 210 213

Tabel nr.6 – Rezultatele obținute la proba P1 de către grupa martor

P1 T1 T2 T3
(cm) (cm) (cm)

Grupa experimentală 211 225,33 230,89

Grupa martor 208,89 214 218,78

Tabel nr.8 –Mediile aritmetice obținute de către cele două grupe la proba P1

PROBA 1

235

230

225

220 Grupa experimentală

Grupa martor
215

210

205

200

195
T1 T2 T3

Grafic nr.1 – Mediile aritmetice la proba P1

 Nr. Numele și Categoria T1 T2 T3
crt. Prenumele de greutate (kg)
1 NECHITA I. 50 37 45 48
2 OPREA M. 55 38 47 51
3 ANECHITEI A. 60 45 52 54
4 MARAN A. 66 42 48 52
5 ISTVAN I. 74 40 47 51
6 MOROSAN D. 84 38 46 50
7 BALCU M. 96 37 46 50
8 DAMIAN S. 100 32 39 43
9 SIPOS M. 120 28 37 40

Tabel nr.9 – Rezultatele obținute la proba P2 de către grupa experimentlă

CAP.6

CONCLUZII

În urma studiului bibliografic şi a datelor reieşite din lucrarea de față, am sintetizat

următoarele concluzii:

Suntem de acord cu faptul că puterea cuprinde coordonarea abilă a forței şi vitezei,

deci reprezintă o îmbinare optimă a acestora.

Puterea își găseşte, pe deplin, justificarea folosirii ei, ca termen în lupte, dar
considerăm că încă nu este operțională, în sensul că nu are o acoperire bibliografică
corespunzătoare. Argumentăm această afirmație prin aceea că, deocamdată, puterea nu este
didactică, adică nu există nişte metode clare de dezvoltare a puterii în lupte (cum sunt
metodele de dezvoltare a calităților motrice de bază).

Credem că se poate vorbi de putere până la punerea în discuție a dezvoltării sale, când
începem, automat, să discutăm despre dezvoltarea forței- viteză, ca și component al puterii .

Experimentul nostru este de tip funcțional, provocat, de verificare a ipotezei formulate

în prealabil şi a urmărit eficacitatea setului de exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice
combinate, forță viteză.

Astfel, cu toate că ambele grupe care au făcut obiectul experimentului propriu-zis, au

obținut la testarea iniţială rezultate asemănătoare, la testarea finală grupa experimentală s-a
detaşat net prin rezultate mult mai bune decât grupa martor, ceea ce demonstrează diferenta
de pregătire dintre cele două grupe.

Sistemul de mijloace, administrat pentru dezvoltarea forței-viteză (componentă a

puterii), a condus la îmbunătățirea performanței la probele de control stabilite. Mai mult decât
atât, există diferente semnificative între mediile obținute la fiecare probă de control, de către
grupul experimental față de cel de control (martor), confirmîndu-se astfel ipoteza cercetării şi
metodologia de manipulare a variabilelor experimentale.

Deoarece rezultatele testărilor grupului experimental au cunoscut º creştere

semnificativă, atât la testarea intermediară față de cea iniţială, cât mai ales la cea finală față
de cea iniţială, se poate afirma că exercițiile propuse în cadrul lucrării noastre şi verificate
prin experiment, conferă un randament superior în ceea ce priveşte pregătirea de forță-viteză
(componentă a puterii).

Rezultatele obținute confirmă ipoteza cercetării (prin infirmarea ipotezei de nul) și

arată că sporul de forță viteză (componentă a puterii) constatat la subiecții grupei
experimentale este efectul aplicării variabilei independente, adică al utilizării setului de
exerciții specifice elaborat.
 CAP. 7

BIBLIOGRAFIE

1. Achim, Şt. - Planificarea în pregătirea sportivă. Editura Renaissance, Bucureşti, 2005

2. Cismas Gh. - Sportul de lupta Ed. Printech , Bucuresti 2001
3. Bocioacă, L. - Puterea în judo. Editura Bren, Bucureşti, 2003
4. Bota, C. - Fiziologia educației fizice şi sportului. M.T.S., București, 1993
5. Dragnea, A. - Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996
6. Dragnea, A., Bota, A. - Teoria activităților motrice. Editura Didactică și Pedagogică,
R. A., Bucureşti, 1999
7. Drăgan, I. - Medicina sportivă aplicată. Editura Editis, București, 1994
8. Epuran, M. - Metodologia cercetării activităților corporale. Vol. I și II, ANEFS,
Bucureşti, 1992
9. Gagea, A. Metodologia cercetării ştiinţifice în educație fizică și sport. Editura
Fundației ,,România de mâine", Bucureşti, 1999
10. Gagea, A. - Probleme de biomecanică în sport. Editura Editis, Bucureşti, 1994 1
11. Baroga I. - Forta in sportul de performanta . Bucuresti, Ed. Sport-Turism ,1980 1
12. Chirila . M. - Cercetarea si dirijarea complexitatii efortului si randamentului optim al
mijloacelor si metodelor integrate in procesul de pregatire al luptatorilor de
performanta. Bucuresti , CCEFS 1989
13. Igumenov. V. Sarcinile , mijloacele si metodele dezvoltarii fortei. Volumul VI
14. Bucuresti 1979 14. Vaskul P.1. Curs de lupte . Bucuresti 1978 1.E.F.S.
15. Nicu, A. - Antrenamentul sportiv modern. Editura Editis, București, 1993
16. Thomas, J. R., Nelson, J.K. - Metodologia cercetării în activitatea fizică. Vol. II.
Revista Sportul de performanță nr. 386-389, Bucureşti, 1998
17. Cismas Gh. - Luptele greco-romane. Instruirea juniorilor . Bucuresti Ed. Sport Turism
1981
 Media T1 T2 T3 D21 D21 D32 D32 D31 D31
(cm) (cm) (cm) (cm) (%) (cm) (%) (cm) (%)
Grupa 211,00 225,33 230,89 14,33 6,79 5,56 2,47 19,89 9,43
experim
.
Grupa 208,89 214,00 218,78 5,11 2,45 4,78 2,23 9,89 4,73
martor

Tabel nr.13 – Diferențele între mediile aritmetice la grupa experiment și grupa martor - proba
P1

GRUPA Grupa experimentală Grupa martor

PARAMETRI T1 T2 T3 T1 T2 T3

(cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm)

Media aritmetică 38,56 45,67 48,56 39,33 41,33 43,22

Abaterea standard 3,32 3,81 4,19 3,43 3,50 3,35

Maxim 45 52 54 42 46 49

Minim 34 39 41 32 35 38

Aplitudine 11 13 13 10 11 11

Coeficientul de variabilitate 8,613 8,338 8,622 8,942 8,468 7,741

Em 1,107 1,269 1,396 1,143 1,467 1,115

Em % 2,817 2,779 2,874 2,981 2,823 2,580

 Tabel nr.14 – Parametri statistici pentru proba P2

Media T1 T2 T3 D21 D21 D32 D32 D31 D31

(cm) (cm) (cm) (cm) (%) (cm) (%) (cm) (%)
Grupa 38,56 45,67 48,56 7,11 18,44 2,89 6,33 10,00 25,94
experim
.
Grupa 38,33 41,33 43,22 3 7,83 1,89 4,57 4,89 12,75
martor

Tabel nr.15 –Diferențele între mediile aritmetice la grupa experiment și grupa martor - proba
P2

GRUPA PROBA P1
T1 T2 T3

Grupa experimentală 211 225,33 230,89

Grupa martor 208,89 214 218,78
Diferența 2,11 11,33 12,11

Experiment – martor
experiment−martor 1,01 5,29 5,54
Dif. % = • 100
martor
(progres)

Tabel nr.16 – Diferența dintre rezulatele obținute de către grupa eperimentală și grupa martor,
la proba P1 (progresul realizat de grupa experimentală față de grupa martor, exprimat în
procente)
 GRUPA PROBA P1
T1 T2 T3

Grupa experimentală 38,56 45,67 48,56

Grupa martor 38,33 41,33 43,22
Diferența 0,23 4,34 5,34

Experiment – martor
experiment−martor 0,6 10,5 12,36
Dif. % = • 100
martor
(progres)

Tabel nr.17 – Diferența dintre rezulatele obținute de către grupa eperimentală și grupa martor,
la proba P2 (progresul realizat de grupa experimentală față de grupa martor, exprimat în
procente)

Nr. Numele și Categoria T1 T2 T3

crt. Prenumele de greutate (kg)
1 Z.C 50 38 40 41
2 T.C 58 40 42 43
3 A.M 64 42 46 44
4 P.C 66 41 44 45
5 M.E 72 42 45 47
6 K.F 84 36 40 40
7 G.C 96 39 42 43
8 I.M 110 34 38 39
9 D.J 120 28 32 34

Tabel nr.10 – Rezultatele obținute la proba P2 de către grupa martor

P1 T1 T2 T3
(cm) (cm) (cm)

Grupa experimentală 38,56 45,67 48,56

Grupa martor 38,33 41,33 43,22

Tabel nr.10 – Mediile aritmetice obținute de către cele două grupe la proba P2

PROBA 2

50

45

40

35

30 Grupa experimentală
Grupa martor
25

20

15

10

0
T1 T2 T3

Grafic nr.2 – Mediile aritmetice la proba P2

GRUPA Grupa experimentală Grupa martor

PARAMETR T1 T2 T3 T1 T2 T3
I
(cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm)
Media 211,00 225,33 230,89 208,89 214,00 218,78
 aritmetică
Abaterea 10,52 9,39 10,01 6,57 6,36 6,59
standard
Maxim 226 240 246 218 224 229

Minim 192 212 218 200 206 210

Aplitudine 34 28 28 18 18 19

Coeficientul 4,988 4,169 4,333 3,143 2,974 3,013

de
variabilitate
Em 3,508 3,131 3,335 2,189 2,121 2,197

Em % 1,663 1,390 1,444 1,048 0,991 1,004

Grafic nr.2 – Parametri statistici pentru proba P1

ETAPE

GRUP Ianuarie Februarie Marti Aprilie Iuni Iulie Augus TOTAL

E e e t
Nr.antr. 12 12 12 8 12 12 8 76

Grupa I 144 144 144 100 144 144 100 920

12
t/antr
Grupa 180 180 180 120 180 180 120 1140
II
15
t/antr.
Grupa 210 210 210 140 210 210 140 1292
III
 17,5
t/antr.
Grupa 240 240 240 160 240 240 160 1520
IV
20
t/antr
Grupa 264 264 264 176 264 264 176 1660
V
22
t/antr

Tabel nr1. – Volumul de lucru planificat pentru dezvoltarea forței în perioada de pregătire
centralizată (după M.Chirila)