MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

REFERAT

Tema: Traumatismele jocului de fotbal

A verificat: Branişte Gheorghe

A elaborat: Stratu Ludmila gr.313K

Chișinău, 2018
1
 Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători
fiecare. La începutul secolului al XXI-lea era jucat de peste 250 de milioane de jucători în peste
200 de țări, ceea ce îl face cel mai popular sport din lume. Se joacă cu o minge sferică pe un
teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt.

Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În

afara portarului, ceilalți jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea.
Câștigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei.

Traumatismele determinate de practicarea jocului de fotbal,reprezinta in medie cam 14-15%

din totalul traumatismelor intilnite la sportive.Procentul crescut este fara indoiala determinat de
numarul mare al practicantilor sai , dar si factorilor de risc crescut al jocului propiu- zis.
Conform majoritatilor statisticilor efectuate cele mai frecvente traumatisme
sunt:contuziile,entorsele,entorsele gleznei,tendinite,miotendinite,entezite,leziuni
musculare(ruptura fibrilara, ruptura musculara si rupturile fasciculare ).[1]

Activitatea sportivă competiţională, desfăşurată în condiţiile de angajare totală în lupta pentru

realizarea celor mai bune performanţe, situate deseori la limita posibilităţilor individuale sau
obţinute printr-un efort colectiv de maximă solicitare, poate genera, o gamă variată de
accidentări. Gravitatea traumatismelor produse în timpul competiţiilor sau antrenamentelor este
determinată nu atât de leziunile produse, cât mai ales de faptul că sportivii accidentaţi sunt
obligaţi să renunţe la activitatea competiţională pentru o perioadă îndelungată. Uneori, deşi
traumatismul în sine nu prezintă gravitate din punct de vedere medical, consecinţele tardive
obligă la abandonarea definitivă a activităţii sportive, fapt care determină urmări neplăcute
pentru sportiv ca, de pildă: complexe de inferioritate, o pierdere serioasă pentru clubul din care
face parte şi chiar un grav prejudiciu pe plan naţional adus mişcării sportive (atunci când
sportivul accidentat este de o valoare excepţională) sau scoaterea lui din activitatea socială.
Puţini sportivi scapă de accidentări pe parcursul carierei lor. Accidentarea ameninţă starea de
bine a sportivului, sub aspect fizic, emoţional şi social. Traumatologia sportivă reprezintă parte a
traumatologiei generale, ce se ocupă de traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor
discipline sportive. Traumatismul apărut în practica sportivă este definit ca fiind rezultatul
forţelor externe reprezentate de agenţi mecanici (lovituri, presiuni, tracţiuni), care produc
contuzii, plăgi sau fracturi. [3]

Traumatismele sportive sunt clasificate astfel: a) macrotraumatisme; b)microtraumatisme; c)

afecţiuni cronice şi dismetabolice, sechele ale macro- sau microtraumatismelor; d) afecţiuni
hiperfuncţionale ale aparatului locomotor ca forme localizate de supraantrenament sau
suprasolicitare. După tipul structurilor afectate macrotraumatismele pot fi clasificate în: -
traumatisme ale părţilor moi (contuzii, plăgi, întinderi şi rupturi musculare, întinderi şi rupturi de
tendoane, contuzii/ elongaţii ale nervilor, traumatisme închise ale vaselor); - traumatisme

articulare (entorse, luxaţii, disjuncţii, leziuni de menisc, instabilitate posttraumatică a

genunchiului); - reumatisme osoase (fracturi, fisuri, perisotite, apofizite). După mecanismele
implicate în etiologia traumatismului, acestea pot fi împărţite în traumatice (accidentale) şi de
stress (de suprasolicitare). Cunoaşterea cauzelor şi a factorilor care favorizează apariţia
2
traumatismelor sportive, precum şi înţelegerea mecanismelor ce stau la baza producerii lor are o
importanţă deosebită atât pentru precizarea corectă a diagnosticului, cât şi pentru identificarea
unor măsuri care să prevină posibilitatea producerii lor. Factorii de risc care favorizează apariţia
traumatismelor sportive sunt divizaţi în două grupe mari:

- factori interni sau intrinseci – legaţi de caracterele anatomice şi biomecanice ale sportivului;

- factori externi sau extrinseci - legaţi de factorii de mediu. Trebuie menţionat că aceşti factori
de risc pot fi împărţiţi, la rândul lor, în factori modificabili şi nemodificabili.

Factorii extrinseci - Printre cei mai importanţi factori externi care favorizează apariţia
traumatismelor sportive enumerăm: Erorile de antrenament – condiţionare, pregătire Cele mai
frecvente erori de antrenament întâlnite în practica sportivă se datorează, în principal,
antrenorului. Lipsa de competenţă poate avea consecinţe grave asupra sportivilor. Astfel,
obligarea sportivilor de a concura la mai multe probe atletice într-un timp prea scurt sau în cadrul
aceluiaşi concurs poate favoriza accidente grave, cum ar fi: rupturi musculare, entorse sau chiar
fracturi. Greşelile metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste, în
detrimentul grupelor antagoniste, pot fi responsabile de apariţia unor traumatisme. Astfel,
numărul mare de traumatisme ce survin în unele discipline sportive, cu precădere la musculatura
posterioară a coapsei, se datorează unei neglijenţe de tonus şi forţă a acestor grupe şi antrenării
prioritare a cvadricepsului. Lipsa aceasta de sinergie este mai mare la începutul
antrenamentului/competiţiei, când sportivul nu şi-a făcut o încălzire bună, deci nu s-au
permeabilizat sinapsele şi nu s-a prestabilit imaginea complexă şi coordonată a mişcării. De
asemenea, administrarea steroizilor anabolizanţi duce la scăderea elasticităţii tendoanelor din
cauza unor depozite fibroase asociate cu creşterea rapidă a volumului forţei musculare, ducând,
în final, la rupturi musculo-tendinoase. În ceea ce priveşte condiţionarea şi pregătirea, este
importantă analiza modului de antrenament al sportivului (volum, intensitate, terenul sau traseul
etc.). Leziunile de suprasolicitare sunt uneori determinate de ambiţia sportivilor, care aplică
principiile competiţiei „mai mult, mai repede, mai tare”, insuficient antrenaţi, mai ales în
perioadele de trecere de la un sezon la altul, când recurg intempestiv la solicitări bruşte ale unor
exerciţii susţinute, cu impact mare. Condiţii climaterice – umiditate, temperatură
Microclimatul şi condiţiile meteorologice nefavorabile pot influenţa calitatea întrecerilor sportive
şi apariţia accidentărilor. Temperatura scăzută a mediului înconjurător, umiditate crescută a
aerului şi, mai ales, asocierea acestora scad elasticitatea musculară. Odată cu creşterea
temperaturii, scade vâscozitatea colagenului, forţa musculară se reduce şi ea cu scăderea
temperaturii, iar schimbările presiunii atmosferice modifică procesul de oxigenare tisulară.
Terenul de antrenament sau competiţii Calităţile terenului de antrenament sau joc, din punct de
vedere al compoziţiei suprafeţei, duritatea sau elasticitatea, sunt deosebit de importante în
anumite discipline sportive, în raport cu anumite tipuri de leziuni ce se pot produce. Schimbarea
bruscă a suprafeţei de desfăşurare a antrenamentelor predispune la traumatisme, acest lucru
datorându-se nu numai diferenţei de impact, ci şi feedbacklui de la nivelul muşchilor şi
articulaţiilor, care va fi unul diferit. [2]

Echipament inadecvat- utilizarea unui echipament necorespunzător, cum ar fi greutatea prea

mare a rachetei sau tensionarea excesivă a corzilor acesteia în tenisul de câmp, poate conduce la
apariţia microtraumatismelor de suprasolicitare. Pe de altă parte, pentru a reduce intensitatea
3
şocului de contact ce trece prin corp, sunt extrem de importante atât utilizarea de încălţăminte
adecvată, precum şi suprafaţa optimă de joc. Alimentaţie incorectă Poate fi implicată în geneza
fracturilor de stress (alimentaţie saracă în calciu) sau a crampelor musculare. Se datorează, de
obicei, unei subalimentaţii sau unei alimentaţii monotone (sandvişuri, produse de patiserie etc.)
şi sărace în vitamine hidrosolubile, în special vitaminele B şi C sau deshidratării produse în urma
efortului fizic prin pierderi de apă şi electroliţi. De aceea, dirijarea alimentaţiei sportivilor
reprezintă un element deosebit de important în procesul de pregătire sportivă, nu numai pentru a
asigura substratul energetic al activităţii, ci, mai ales, pentru a preveni posibilitatea producerii
unor diverse tulburări sau leziuni. În prevenirea leziunilor este importantă respectarea
principiilor psihologiei sportului, potrivit cărora sportivul învaţă să se concentreze, să se relaxeze
şi să se apere de stres. [2]

Factorii intrinseci- Dezechlibrele musculare pot crea unele probleme. De exemplu, mulţi
tenismeni se antrenează pentru forţă insistând excesiv pe musculatura anterioară a umărului
(dinţat anterior, mare dorsal, trapez sau romboizi), mărind riscul unor leziuni ale coafei
rotatorilor. Mobilitate redusă Unii specialişti asociază mobilitatea cu o bună performanţă fizică,
cu mişcări coordonate şi cu un aparat locomotor bine dezvoltat. Dezvoltarea sa defectuoasă
constituie un factor limitator al vitezei maxime de execuţie a deprinderii tehnicilor, deoarece se
măreşte consumul energetic, facilitând aparţia oboselii, implicit a accidentărilor. Laxităţile
ligamentare generalizate sunt considerate de unii factori de risc, însă nu există studii clare, ba
chiar sunt semnalate uneori efecte protectoare faţă de leziuni. Disfuncţii ale lanţului kinetic sunt,
de fapt, tulburări în aliniamentul static şi dinamic, deosebit de importante în biomecanica
sportului şi trebuie examinate şi corectate.

Sexul, greutatea sportivului, vârsta- unii autori au legat vârsta de incidenţa traumatismelor,
ajungând la concluzia că sunt mai predispuşi la traumatisme adolescenţii şi adulţii tineri. O
explicaţie poate fi şi faptul că rezistenţa la rupere a muşchilor este de două ori mai mare la copii.
În general, 2/3 dintre persoanele traumatizate în timpul activităţii sportive sunt bărbaţi. Bărbaţii
si femeile sunt implicaţi în activitatea sportivă de performanţă într-un număr aproximativ egal,
dar barbaţii, având o tendinţă mai mare spre agresivitate, practică, în general, sporturi mai dure
şi, ca urmare, expunerea la risc este mai mare. O înălţime sau o greutate excesivă, care depăşeşte
valorile standard, sunt strâns legate atât de macrotraumatisme, cât şi de traumatismele de
suprasolicitare din cadrul sportului de performanţă, afectând, în principal, articulaţiile portante,
cu localizare frecventă la nivelul articulaţiei genunchiului. Relaţia dintre dimensiunile musculare
ale corpului şi numărul mare de traumatisme se explică prin prezenţa unei poziţii înalte a
centrului de gravitaţie şi lungimea mare a membrelor. Lungimea exagerată a membrelor poate
produce, în acţiuni de schimbare rapidă a direcţiei, un stres suplimentar asupra articulaţiilor
membrelor. Unele anormalităţi sunt dobândite în timpul practicării activităţii sportive; de
exemplu, în urma studiilor statistice s-a înregistrat o incidenţă de patru ori mai mare a
deficienţelor coloanei vertebrele în rândul gimnastelor decât în rândul eşantionului de control.
Aceste afecţiuni pot conduce în timp la apariţia spondilitei, precum şi la degenerarea musculară a
discurilor intervertebrale. Din totalul accidentelor înregistrate la clinicile de specialitate, cele
produse în timpul desfăşurării activităţilor sportive însumează aproximativ 20%.

Clasificând leziunile traumatice după forma şi aspectul lor, s-a constatat că entorsele însumează
aproximativ 23% din totalul cazurilor tratate ambulator, contuziile 15%, artrozele posttraumatice
4
12%, leziunile musculare 10%, leziunile meniscurilor 8%, sechelele posttraumatice dureroase
sau cu deficit neuromuscular 6%, fracturile 4% şi luxaţiile 2%. Respectând procentele de mai
sus, am descris primele trei leziuni traumatice întâlnite frecvent în toate activităţile sportive.
Cunoscând simptomatologia clinică şi tratamentul care trebuie aplicat imediat, antrenorul sau
sportivul poate acţiona imediat. [2]

Entorsele -sunt accidente articulare ce se produc prin mişcări forţate, neaşteptate, care întrec
limita mobilităţii articulare, sau îndreptate în direcţia anormală mişcării. Este o întindere
exagerată a ligamentelor, uneori cu ruptura acestora. Pe lânga leziunile articulare, se produc şi
leziuni ale părţilor moi periarticulare (tegumente, ţesut celular subcutanat, nervi, muşchi). Vasele
sanguine periarticulare se pot rupe, fapt ce dă naştere la hemoragii subcutanate şi la modificarea
culorii tegumentelor.[1] Apar şi importante tulburări funcţionale, din care, pe prim plan, stau cele
produse pe cale reflexă asupra circulaţiei locale. Durerea este violentă şi se reduce mult
capacitatea funcţională. Entorsele gleznei se produc prin răsucirea forţată a articulaţiei
tibiotarsiene cu lezare de ligamente. Fenomenul se complică atunci când se fac smulgeri osoase,
fisuri sau fracturi maleolare. În entorsele de genunchi se lezează, mai ales ligamentul intern şi, în
cazuri mai grave, ligamentele încrucişate. În articulaţia şoldului, entorsele se produc foarte greu,
dar sunt dureroase şi greu de tratat. Entorsele articulaţiilor coloanei vertebrale sunt extrem de
rare, dar foarte serioase. Entorsele degetelor nu au un caracter grav, acestea producându-se prin
supraextensie. Entorsele pumnului se produc prin mişcări violente, prin forţarea articulaţiei în
flexie, în extensie sau torsiune. Entorsele cotului sunt fie contuzionale, fie provocate de căderi
sau eforturi violente (aruncări cu discul, suliţa, mingea etc.). În entorsele umărului tendonul
bicepsului poate ieşi temporar din şanţul său, rupând ţesuturile bursei şi tecii tendinoase.
Simptomatologia clinică a entorselor este reprezentată de: - durere spontană, vie, localizată la
nivelul articulaţiei. Esta cauzată de excitaţia mecanică şi chimică a numeroşilor receptori
senzitivi aflaţi în articulaţie şi în zona înconjurătoare. Uneori durerea spontană poate avea
caracter fazic, este puternică imediat după accident, descreşte treptat (în ore) şi apoi se
reintensifică, putând ajunge la fel de intensă sau depăşeşte chiar nivelul iniţial. Reintensificarea
tardivă a durerii nu reprezintă un fenomen de agravare a leziunilor sau de complicaţie a
entorselor. Ea survine ca urmare a edemului apărut din cauza tulburărilor de circulaţie locală prin
reflexele vasomotorii declanşate şi întreţinute de durere; - impotenţa funcţională (incapacitatea
de a efectua mişcări voluntare în articulaţia lezată) este prezentă imediat dupa accident. În
entorsele uşoare ea este redusă la o jenă funcţională resimţită sub formă de tensiune în articulaţia
traumatizată. În entorsele grave, impotenţa funcţională este totală de la început şi persistă vreme
îndelungată; - culoarea tegumentelor. Imediat după accident tegumentele au culoare normală sau
sunt uşor înroşite ca urmare a eventualelor traumatisme directe. În entorsele de gradul II şi III
apar echimoze (pete albastru violaceu) în jurul articulaţiei traumatizate la 24-48 ore de la
accident. Ele provin din sângele extraarticular, din vasele rupte în momentul accidentului.
Echimozele intense şi progresive trebuie să trezească suspiciunea unei fracturi şi implică
realizarea de urgenţă a unei radiografii; temperatura locală a tegumentelor este crescută în
entorse datorită vasodilataţiei din jurul articulaţiei traumatizate. În funcţie de mărimea leziunilor,
entorsele pot fi împărţite în:  entorse de gradul I - se manifestă prin dureri vii la nivelul
articulaţiei afectate, survenite în urma unei mişcări greşite, urmată de tumefacţia regiunii şi de

jenă sau de impotenţa funcţională a articulaţiei respective. Anatomic, există o destindere a

aparatului capsuloligamentar articular, eventual cu leziuni microscopice. Radiografia nu pune în
5
evidenţă modificări apreciabile;  entorse de gradul II – prezintă, în afară de durere, tumefacţia
şi impotenţa funcţională totală articulară şi o coloraţie violacee a tegumentelor regiunii, ca
urmare a hematomului produs prin ruperea capsulei sau a ligamentelor. Radiografia pune în
evidenţă un grad redus de instabilitate articulară;  entorsa de gradul III – prezintă, în plus,
leziuni ale fibrocartilagiilor, cartilagiilor cu ruptură ligamentară totală sau smulgerea
ligamentelor împreună cu un fragment osos ce compune articulaţia. Radiografia în poziţie
menţinută pune în evidenţă dislocarea mare a suprafeţelor articulare. Ramurile sportive cu cele
mai numeroase entorse sunt, în ordine: fotbalul, gimnastica, handbalul, atletismul, luptele,
rugbyul, voleiul, iar articulaţiile cele mai frecvent distorsionate sunt cele ale gleznei,
genunchiului, urmate de articulaţiile cotului, pumnului şi halucelui. Tratamentul entorselor
Tratament imediat (în primele 24 ore): - refrigeraţie prin spray sau aplicare de gheaţă, comprese
reci; - antalgice şi antiinflamatoare (5-7 zile) local şi general (diclofenac, indometacin); - repaus
segmentar cu membrul accidentat în poziţie declivă; - contenţie elastică. Evoluţie: Entorsele de
gradul I imobilizate 5-7 zile se vindecă total. Entorsele de gradul II se menţin imobilizate 10-14
zile. Recâştigarea totală a funcţiei articulare necesită 2-3 săptămâni, ulterior se realizează
tratament fizioterapic şi gimnastică medicală. Entorsele de gradul III necesită imobilizare
prelungită (3-4 săptamâni) în aparat gipsat şi tratament complex de vindecare şi recuperare încă
1-2 luni. [3]

Contuzia- reprezintă strivirea părţilor moi (piele, ţesut adipos, muşchi) prin lovire sau presare.
Este frecvent întâlnită în practica sportivă (8 - 32%). Este determinată de lezarea vaselor
sanguine mici cu acumularea sângelui în ţesuturile înconjuratoare. Poate fi însoţită de un
hematom difuz. Acumularea de eritrocite dă aspectul vânat al pielii (echimoza), dar pe măsură
ce leucocitele se acumulează, pentru a iniţia vindecarea au loc şi alte reacţii chimice, cu iniţierea
culorilor spectrului de la roşu până la galben şi verde.[1] Diagnosticul se pune pe baza acuzelor
subiective: durere, echimoză uşoară, incapacitate funcţională, ca şi pe baza aspectului
tegumentelor şi eliminarea altor leziuni posibile. Evoluţia este benignă, nu necesită înteruperea
activităţii sportive. Eventualele complicaţii constau în infectarea sau calcificarea hematomului.
Tratamentul este imediat şi tardiv, incluzând o formă locală şi / sau generală. Tratament imediat:
local – comprese reci, gheaţă, spray; general – medicaţie antiinflamatorie pentru prevenirea
edemului. Atentie! Nu se va administra aspirina (efect anticoagulant); medicaţie antiinfecţioasă
(antibiotice) în cazul contuziilor cu hematoame mari. Tratament tardiv: local – aplicaţii de
unguente cu enzime proteolitice (Lasonil, Mobilat), unguente anesteziante sau antiinflamatorii
(Voltaren, Fenilbutazonă), fizioterapie (curenţi interferenţiali, ultasunete); general –
antiinflamatoare, antialgice, vitamina C. Contuzia este o leziune care constă din lovirea,
presarea, tamponarea sau strivirea pielii şi a ţesuturilor moi de sub piele, fără ca la suprafaţa
regiunii respective să se observe răni sau hemoragie. Cel mai frecvent, contuziile se întâlnesc la
membrele corpului Pe lângă durere şi umflătură, în regiunea contuzionată se produce o vânătaie
ca urmare a difuziunii sângelui ieşit din vasele de sânge rupte şi strivite. Uneori, dacă contuzia
este puternică, poate avea ca urmări şi diferite fracturi.[2]

Desi cele mai frecvente, majoritatea lor sunt din fericire foarte usoare si nu pun probleme
deosevite deosebite de tratament.Formele specifice sunt reprezentate de contuziile tibiale ,foarte
dureroase,complicate uneori cu hematoame subperiostale potential calcificabile si de cele care
prind tesut muscular intre corpul concondent( de obicei genunchiul sau gheata adversarului) si

6
planul osos profund si care de obicei produc striviri de tesut ce trebuie considerate si tratate ca
adevarate rupturi musculare .

Primul ajutor. Mai întâi se calmează durerea cu antinevralgice. Accidentatului i se va pune în

repaus regiunea traumatizantă şi se vor aplica pe ea comprese reci cu apă, cu apă îndoită cu spirt,
cu frecţie Galenica sau pungă cu gheaţă.

Entorsa acută a gleznei - este o afecțiune traumatică a gleznei produsă printr-o mișcare forțată
peste limitele fiziologice ce determină leziuni variate ale capsulei articulare, ligamentelor ce
stabilizează glezna, uneori și ale cartilajului articular al domului talar și tulburări vasomotorii
reflexe: hiperemie, tumefacție, durere, hemohidartroză.[1]

Entorsa gleznei poate fi împărțită în:

1. entorsa capsulară anterioară: examinarea descoperă durere la extensia activă a gleznei

sau la flexia ei pasivă maximă. Pentru restaurarea completă a funcției gleznei este nevoie
de o reabilitare lungă.

2. entorsa medială prin eversiune: este produsă prin rotația externă și abducția gleznei.
Dacă traumatismul este mai puternic se ajunge la ruptura sindesmozei. Clinic se constată
durere la palparea ligamentului tibio-fibular anterior și durere la palparea părții mediale a
articulației gleznei. Este posibilă și producerea diastazisului sindesmozei gleznei. Pentru
evidențierea diastazisului trebuie făcute radiografii în stress. Dacă ligamentul deltoid a
fost rupt complet, el poate fi prins între talus și tibie, lărgind morteza și necesitând
repararea chirurgicală.

3. entorsa laterală prin inversiune: este tipul obișnuit de entorsă cel mai frecvent. În timpul
mersului, omul este predispus în special la inversiunea gleznei și mai puțin la eversiunea
ei, datorită talusului care în mod normal este ușor adus, datorită slăbiciunii ligamentelor
laterale comparativ cu cele mediale și datorită unei fascii plantare în general puternice
care predispune la entorsa laterală prin inversiune. Aceste entorse apar de obicei în
timpul mersului sau alergării pe un teren denivelat. Cele mai multe entorse laterale
afectează ligamentul talo-fibular anterior.

4. entorsa cu diastazis: reprezintă 1% din totalul entorselor de gleznă. Apare secundar unei
rotații externe foarte mari sau unei hiperextensii a gleznei. Se asociază de obicei cu
lezarea ligamentului deltoid. Pacienții au durere și tumefacție la nivelul ligamentelor
deltoid și tibio-fibular anterior și, de asemeni, durere de gleznă la sprijin. Durerea apare
sau se accentuează la rotația externă sau extensia gleznei.
5. Mecanismul traumatismului.
6. O anamneză atentă a mecanismului traumatismului poate ajuta mult la diagnosticarea
rupturilor ligamentare severe.
7. În timpul inversiunii, când se produce frecvent și flexia gleznei, primul ligament
traumatizat este ligamentul talo-fibular anterior, urmat de ligamentul calcaneo-fibular.
7
 8. Ligamentul talo-fibular anterior leagă partea anterioară a fibulei de colul talusului.
Distanța dintre centrul inserției fibulare a ligamentului și vârful maleolei fibulare este de
10 mm. Ligamentul talo-fibular anterior apare ca o îngroșare a capsulei articulare a
gleznei. Ligamentul are o lungime de 20 mm, o lățime de 10 mm și o grosime de 2 mm.
Fibrele sale sunt orientate 75 de grade spre podea, când glezna este în poziție neutră și iau
o direcție verticală în timpul flexiei gleznei. O parte din fibrele sale se amestecă cu cele
ale capsulei articulare, ceea ce explică și asocierea frecventă a rupturii ligamentului cu
ruptura capsulei.
9. O inversiune totală a gleznei, în care talpa ajunge să fie paralelă cu planul sagital al tibiei
și marginea laterală a piciorului ajunge pe sol, însoțită de un trosnet auzibil sau palpabil,
indică ruperea atât a ligamentului talo-fibular anterior, cât și ruperea ligamentului
calcaneo-fibular. Ligamentul talo-fibular posterior este rareori afectat (cu excepția
luxației complete a gleznei).
10. Ligamentul calcaneo-fibular conectează vârful maleolei fibulare cu un tubercul mic de
pe partea postero-laterală a calcaneului. El trece peste 2 articulații: fibulo-talară și talo-
calcaneană. Inserția calcaneană a ligamentului calcaneo-fibular se face la 13 mm sub
articulația subtalară. Ligamenul este în contact strâns cu teaca mușchilor peronieri.
Fibrele sale trec peste capsulă articulație gleznei, fără să se amestece cu cele capsulare.
Are lungimea de 20 mm, lățimea de 5 mm și grosimea de 3mm. Rolul său este în primul
rând de stabilizare a articulației subtalare.
11. În aproximativ 58% din entorse, s-a constatat ruperea ambelor ligamente (talo-fibular
anterior și calcaneo-fibular). Ruperea tuturor celor 3 ligamente ce alcătuiesc ligamentul
colateral fibular al gleznei (talo-fibular anterior, calcaneo-fibular și talo-fibular posterior)
a fost întâlnită doar la 3% din entorsele gleznei.[2]

Entorsa acută a gleznei este consultația cea mai frecventă în traumatologia curentă. Entorsa
gleznei este cel mai frecvent traumatism în sport, reprezentând 40% din toate traumatismele
sportive. Entorsa laterală de gleznă prin inversiune este forma cel mai frecvent întâlnită. Ea
reprezintă 15% din totalul traumatismelor sportive.

În baschet, entorsele gleznei reprezintă 45% din totalul traumatismelor. În fotbal-31%. În volei-
25%. Entorsele gleznei dau în 20-40% din cazuri sechele funcționale reziduale, entorse
recidivante și instabilitate cronică de gleznă.

Diagnostic pozitiv

I. Anamneză:

Entorsa acută se manifestă de obicei prin durere la nivelul ligamentelor traumatizate, tumefacție,
chiar pierderea funcției.

Pacienții care au simțit un trosnet în timpul inversiunii, urmat de tumefacție rapidă și de

incapacitatea de a merge trebuie să se aștepte la o entorsă severă.

Pacienții incapabili să se sprijine vor fi suspectați de o fractură sau de un traumatism al

sindesmozei tibio-fibulare distale.

8
II. Examenul clinic:

Subiectiv: durere și impotență funcțională. Ele nu corespund întotdeauna severității entorsei. Ba

chiar, după durerea inițială acută, comună tuturor entorselor, se observă în entorsele grave o
sedare aproape totală timp de câteva ore, urmată de o durere permanentă puțin intensă (evoluția
clasică în 3 timpi) și de o impotență funcțională moderată. Evocatoare pentru diagnostic este
senzația de instabilitate nedureroasă la sprijin (semn rar întâlnit, din păcate).

Inspecția: în minutele care urmează traumatismului se formează un hematom voluminos

subcutanat pre și submaleolar care este înglobat în orele următoare într-un edem întins al gleznei
și piciorului. Doar edemul și întinderea echimozei au o oarecare corespondență cu gravitatea
entorsei.

Palparea: sunt palpate toate structurile anatomice ce pot fi implicate într-o entorsă:

 ligamentul deltoid

 ligamentul talo-fibular anterior

 ligamentul calcaneo-fibular

 ligamentul talo-fibular posterior

 fibula

 teaca peronierilor

 metatarsianul 5

 maleola medială

 sindesmoza (dacă există sensibilitate la nivelul sindesmozei, va fi palpată și fibula proximală

pentru descoperirea unei fracturi Maisoneuve).

Tratamentul neoperator al entorsei acute

Entorsa de gradul I:

În general nu necesită tratament profesional și reabilitare. Glezna rămâne stabilă. În funcție de

simptome se folosesc:

- gheată local

- poziția proclivă a piciorului

- medicație antiinflamatoare

- interzicerea temporară a sprijinului

9
Reîntoarcerea la sport se testează foarte simplu prin punerea pacientului să sară doar pe piciorul
traumatizat, care, dacă este refăcut, nu trebuie să mai doară.

 Entorsa de gradul II și III:

Atunci când nu există o patologie asociată sau entorse repetate în antecedente, tratamentul
nechirurgical s-a dovedit suficient. El include:

- diminuarea durerii

- diminuarea tumefacției

- imobilizare potrivită pentru repausul fibrelor ligamentare

- recuperarea mușchilor peronieri

- restaurarea mișcării normale a gleznei

Tratamentul conține următoarele faze:

a) faza I de tratament nechirurgical:

Tratează sângerarea și edemul prin:

- repaus (mers cu cârjele)

- gheată

- pansament compresiv (sau cizmă gipsată)

- poziție proclivă

b) faza II de tratament nechirurgical:

Consta în reînceperea recuperării. Aceasta fază începe la 1-3 săptămâni de la traumatism, atunci
când edemul a diminuat mult. Recuperarea este activă. Caută să restaureze propriocepția,
soliditatea peronierilor și mobilitatea articulară. În afara mișcărilor active, se fac și mișcări
pasive atente, graduale:

- exerciții pentru degete (extensii și flexii active, cu și fără rezistență).

- exerciții pentru sensibilitatea proprioceptivă (cu ajutorul unei mingi: pacientul cu piciorul pe
minge, o rotește, își plimbă piciorul pe ea, o lovește ușor, etc., ca un fotbalist la antrenament).

- exerciții pentru întărirea mușchilor peronieri: eversiuni repetate izotonice și izometrice.

Această etapa durează între 4 și 10 săptămâni, după care pacienții trec la faza a III-a.

c) faza III de tratament nechirurgical:

10
Constă în reînceperea activității sportive. Este important ca înaintea începerii exercițiilor să se
pună o gleznieră. Ea oferă stabilitate mai bună iar contactul cu pielea ameliorează activitatea
proprioceptorilor. Vor fi continuate exercițiile pentru recuperarea eversiunii gleznei prin
eversiuni repetate contra rezistență (elastice, scripeți).

Recuperarea este completă atunci când pacientul poate să sară doar pe piciorul traumatizat fără
durere sau instabilitate. Pacienții care la 3 luni de la traumatism și după o recuperare completă și
corectă mai au simptome, au cu siguranță o patologie asociată.[3]

Tratamentul chirurgical

Înainte de a opta pentru tratamentul chirurgical, trebuie luate în considerare următoarele:

- dacă entorsa acută sau instabilitatea cronică trebuie sau nu tratate chirurgical.

- daca există suficiente argumente pentru recostrucția ligamentară.

- daca reconstrucția sa fie anatomică sau neanatomică.

- trebuie luată în considerare toată patologia asociată.

- trebuie stabilit caracterul funcțional sau mecanic al instabilității.

Indicațiile tratamentului chirurgical:

- eșuarea tratamentului nechirurgical

- laxitatea extremă a gleznei sau entorsele recidivante care apar la activitatea zilnică, obișnuită.

- asocierea cu o patologie care necesită tratament chirurgical.

Complicațiile tratamentului chirurgical:

- pierderea inversiunii subtalare

- durerea

- sensibilitate cicatriceală

- complicațiile plăgii operatorii

- traumatizarea nervului sural, cu riscul formării

Tehnici chirurgicale:

În tratamentul instabilității cronice a gleznei există mai mult de 50 de tehnici sau modificări ale
tehnicilor. Toate tehnicile chirurgicale pot fi împărtițe în două mari categorii:

11
1) reconstrucții neanatomice (ligamentul/ligamentele traumatizate sunt înlocuite prin alte
structuri sau alte materiale). Tehnicile neanatomice, cu excepția tehnicii CHRISMAN-SNOOK,
reconstruiesc doar ligamentul talo-fibular anterior.

2) reconstrucții anatomice (ligamentul/ligamentele traumatizate sunt reparate și/sau ranforsate).

Tehnicile anatomice permit reconstrucția ambelor ligamente (talo-fibular anterior și calcaneo-
fibular).

Reconstrucții nepotențate:

- tehnica BROSTROM (anatomică), cu modificarea KARLSSON (anatomică).

Reconstrucții potențate:

Avantajul reconstrucțiilor potentate este creșterea solidității reconstrucției ligamentare la pacienți

ai căror ligamente sunt slăbite. Aceste tehnici sunt:

- tehnica EVANS (neanatomică)

- tehnica WATSON-JONES (neanatomică)

- tehnica CHRISMAN-SNOOK (neanatomică)

- tehnica COLVILLE (anatomică)

- tehnica ANDERSON (neanatomică)

- modificarea GOULD (anatomică)

- modificarea SJOLIN (anatomică)

Tehnica Brostrom modificată Karlsson:

În entorsele severe ligamentele talo-fibular anterior și calcaneo-fibular de obicei sunt elongate și

deșirate și mai rar rupte. De aceea, autorul recomandă scurtarea ligamentelor și reatașarea lor pe
fibula la nivelul originii lor anatomice.

Indicațiile tehnicii Brostrom-Karlsson:

- incizia longitudinală este folosită în special pentru inspectarea tendoanelor peronierilor la

pacienți cu durere posterioară de fibulă.

- pentru păstrarea mobilității subtalare și evitarea morbidității legate de folosirea tendonului

peronierului scurt pentru reconstrucția ligamentară.

Contraindicațiile tehnicii Brostrom-Karlsson:

- instabilitatea cronică de lungă durată (mai mulți ani).

- reparații anatomice anterioare eșuate.

12
- laxitate ligamentară generalizată. Acești pacienți beneficiază de reconstrucția potențată cu grefă
tendinoasă.

- pacienților care au, alături de ruptura ligamentelor talo-fibular anterior și calcaneo-fibular și o

mobilitate subtalară excesivă. Lor li se potrivește tehnica Brostrom cu modificarea Gould. În
această modificare, mobilitatea excesivă subtalară este controlată de reconstrucția ligamentului
talo-calcanean lateral și refacerea retinacolului extensor.

- pacienților cu deficiența sau absența funcției mușchilor peronieri. Aceștia au nevoie de

reconstrucția neanatomică potențată care limitează mișcarea subtalară.

- pacienților cu picior varus.

Tehnica:

1) pasul 1: examinarea sub anestezie.

Se caută înclinarea subtalară, comparativ cu partea contralaterală. Se notează proeminența

talusului pe partea afectată.

Este examinată și translația anterioară a gleznei, care se face în ușoară flexie a gleznei. Este
evaluată astfel stabilitatea pe care o dă ligamentul talo-fibular anterior.

2) pasul 2: artroscopia.

Este folosită înaintea reconstrucției ligamentare, pentru evaluarea și tratamentul leziunilor

intraarticulare ale gleznei. Leziunile cartilaginoase posterioare sau mediale pot fi tratate
artroscopic prin debridare și microforaje. Leziunile osteocondrale laterale sunt abordate în timpul
operației deschise.

3) pasul 3: poziționare și expunere.

Pacientul este poziționat în decubit lateral. Se desenează anatomia pe piele. Operația este făcuta
sub garou. Incizia este longitudinală, orientata oblic, pentru a pemite accesul atât pe structurile
anterioare, cât și pe cele posterioare. După incizia pielii și a țesutului subcutanat se identifică în
partea distală a plăgii retinacolul extensor superficial și apoi se izolează. Se localizează
ligamentul tibio-fibular anterior, cu scopul de a ajuta la localizarea ligamentului talo-fibular
anterior, apoi se identifică și ligamentul calcaneo-fibular.

4) pasul 4: inspecția și eventuala reparare a tendoanelor peroniere.

Se rezecă cu atenție complexul ligamentar de pe fibula, ca un singur lambou, împreună cu o

pastilă osoasă. Se inspectează glezna în partea ei laterală, inclusiv trohleea talusului, în timpul
unei flexii/extensii complete a gleznei.

Dacă se suspectează ruptura tendonului peronier sau subluxarea lui, va fi deschis pe toata
lungimea lui retinacolul peronier. Se inspectează tendoanele peroniere și apoi se tracționează
pentru a permite vizualizarea ligamentului calcaneo-fibular și a incizurii fibulare. Rupturile
longitudinale ale tendoanelor peroniere vor fi reparate. Daca sunt mici, vor fi excizate. În cazul
13
unei subluxații a tendoanelor peroniere, se va adânci incizura fibulară. După reducerea
tendoanelor în șanțul fibular adâncit, vor fi făcute mișcări ample de gleznă și subtalare pentru a
observa rezultatul. Apoi se tensionează retinacolul peroneal prin avansarea lui pe sub lamboul
osteoligamentar fibular distal, după reconstrucția ligamentară.

5) pasul 5: reconstrucția ligamentului talo-fibular anterior.

Se identifică marginea anterioară a fibulei. Se face un șanț pe partea ei antero-laterală cu ajutorul

unui burghiu sau a unui fierăstrău oscilant, care este adâncit ulterior cu o chiuretă. Apoi se fac
trei găuri cu burghiul în partea postero-laterală a fibulei, pentru trecerea firelor de sutură.

Ținând piciorul în eversiune, se trec fire neresorbabile de sutură prin complexul capsulo-
ligamentar, apoi prin găurile făcute în fibula postero-laterală și se aduce complexul capsulo-
ligamentar în șanțul săpat pe partea antero-laterală a fibulei și se leagă sub tensiune.

6) pasul 6: reconstrucția ligamentului calcaneo-fibular.

Constă în avansarea și fixarea în aceasta poziție a inserției fibulare a ligamentului, cu tensionarea

lui. Eventuala dezinserție a ligamentului de pe calcaneu este reparată prin fixarea inserției acolo
unde era. Acest gest se face cu glezna flectată.[2]

Recuperare

Săptămânile 0-2 post-operator: imobilizare gipsată cu piciorul în eversiune și extensia gleznei.

Săptămânile 2-6: imobilizare într-o cizmă de mers.

Săptămânile 6-12: recuperarea progresivă a mișcărilor gleznei.

Săptămânile 12-14: recuperarea progresivă a activității sportive. În timpul sportului va fi purtat

un bandaj elastic solid.

Tendinite,miotendinite,entezite-sunt procese inflamatorii aseptice ale acestor tesuturi,aparute

insidious,ca urmare a unor solicitari repetate in timp(deprinderi tehnice gresite din punct de
vedere biomecanic,terenuri foarte dure,ghete incommode,refacere incomplete dupa
effort).Intereseaza la fotbalisti mai ales tendonul lui Achile,aponevroza plantara,tendonul
patellar,lama miotendinoasa de insertie a tibialului anterior,etc.Un sindrom specific il reperezinta
mioentezita adductorilor coapsei sau asa numita <pubialgie a fotbalistilor>.aparuta frecvent la
acestia ca urmare a miscarilor de forfecare a coapselor .Sunt afectiuni incommode, cu evolutie
capricioasa,dificil de tratat,mai ales ca reclama perioade lungi de repaus segmentar absolut.[1]

14
Tendinita -este inflamația tendonului, această țesătură este alcătuită din țesut conjunctiv foarte
puternic și conectează mușchii la oase prin transmiterea forței care permite mișcarea.
Musculatura are o structura mai slaba, dar in caz deleziune se auto-repara mult mai repede.

Învelișul tendonului este în esență o pungă alungită care împachetează un tendon. La fel
ca portocalele , tecile ajuta la reducerea frecării într-o anumită zonă. Tendoanele sunt acoperite și
curg într-o teacă fibroasă și, în unele cazuri, într-o teacă sinovială . Capacele sinoviale sunt
împărțite într-o frunză interioară viscerală și o parietală exterioară, între fiecare broșură și între
teci există fluidul sinovial care favorizează alunecarea. Tendoanele care nu au o teacă sinovială
sunt în general cuprinse într-o structură formată dintr-o țesătură de fibră elastică
numită Paratenonio . Fluidul sinovial servește la hrănirea tendonului și la reducerea frecării în
timpul mișcării.
Pe măsură ce tendonul se mișcă, produce energie cinetică care este transformată în energie
termică, funcția lichidului sinovial este de a dispersa căldura produsă.
În cazul tendinitei, cantitatea de acest fluid scade și temperatura poate ajunge la 45 °,
cauzând necroză și metaplazie de tenacitate .
Tenocitele sunt transformate în celule fibroase mai rezistente care pot rezista la această situație.
Dacă tenocitele devin mai dense și tendonul mai strâns devine ușor rănit, dar dacă este mai
elastic, se poate întinde fără daune.
Tenosinovita este prima etapă a suferinței tendonului, de obicei datorită sarcinii prelungite a
gravitației; în viața de zi cu zi este rară, afectând, în general, sportivii. Amatorii sunt interesați în
mod deosebit să meargă prea repede, prost și prea repede .În cazul tendinopatiei, există infiltrate
perivasculare ale celulelor inflamatorii care atacă structura tendonului prin defăimarea sa, făcând
țesutul nesănătos și afectând orientarea paralelă a fibrelor cu îngroșarea tendonului.
Dacă inflamația devine cronică , modificările chimice ale tendonului modificând Ph , aceasta
implică depozitarea sărurilor de calciu la nivel local. În prima etapă calcificarea este o etapă
reversibilă deoarece constă numai în depunerea cristalelor de oxid de calciu.[2]

Nivelul umărului apare mai frecvent decât alte zone ale corpului.
Acest corp străin se freacă de tendoane în timpul mișcării care provoacă inflamații și, prin
urmare, o precipitare suplimentară a sărurilor de calciu.

Examenul cel mai potrivit este radiografia, de obicei suficientă pentru a evidenția o calcifiere,
cea mai potrivită terapie fiind litotripterul ( undele de șoc ). Dacă nu interveniți cu terapii
adecvate, puteți merge la etapa de consolidare. Această a doua etapă nu este reversibilă cu
ajutorul fizioterapiei.

Este dificil să vindeciți calcificarea, chiar și cu litotip, deoarece ajunge doar la diagnosticul în a
doua etapă, dar trebuie să fiți atenți deoarece în majoritatea cazurilor calcificarea nu este cauza
durerii.
Tendonul poate să se rănească la nivelul joncțiunii de mi-tensiune la nivelul abdomenului sau al
ventriculului (inserția osului-tendon), acesta din urmă fiind cel mai frecvent, în aceste cazuri se
face referire la tendinopatia de inserție .
Cel mai potrivit examen pentru a verifica tendonita este ultrasunetele .

Există trei faze în procesul de vindecare a tendoanelor :

15
 inflamator sau fază acută (0-6 zile)

 faza de sinteza a colagenului (5-20 zile)

 faza de remodelare biologică (de la 20 de zile)

Tendoanele pot afecta membrele superioare de la umăr până la degetele mâinii și ale membrelor
inferioare, în special genunchiul și glezna .
Aproape niciodată nu vedeți o tendonită în spate sau gât, coloana vertebrală și cervicalgia sunt de
obicei cauzate de contracții , aderențe, articulații prost aliniate și hernie sau proeminențe ale
discului .

Tendinopatia poate fi clasificată în:

 Tendinită: Este o inflamație acută care apare la mantaua fibroasă care acoperă tendonul,
astfel încât termenul corect esteperithendită , aceasta deoarece tendonul nu este vascularizat.

 Tenosinovit: Este inflamația membranei slime, care acoperă tendonul.

 Tendinopatie inserțională sau enervantă : implică joncțiunea dintre os și tendon.

 Tendon: Este un fenomen degenerativ cronic în care tendonul devine mai slab și mai puțin
tonic, nu indică inflamație, deși supraviețuiește adesea ca rezultat al tendinitei maligne.

Simptomul tendonitei este durerea de presiune, în timpul mișcării și în timpul întinderii.

Cauzele tendonitei

Cauza principală este supraîncărcarea funcțională, adică suprasolicitarea.

Tendoanele din membrele inferioare sunt, de asemenea, cauzate de factori anatomici:

 Slivering, antero-versiunea / postero-versiunea bazinului.

 Disfuncție reală a membrelor inferioare.

 Dezechilibre musculare (deficiențe și slăbiciuni).

 Rigiditatea musculară .

Există, de asemenea, cauze în afara corpului.

 Antrenamentul nu este precedat de o fază de încălzire.

 Manipularea slabă a sarcinilor de lucru.

 Gestul sportului a fost efectuat incorect.

 Tip de încălțăminte.

Chiar și vârsta poate favoriza tendonita, de fapt, după 35 de ani, tendoanele se înrăutățesc..[3]
16
Ca multe alte inflamații, tendinita cvadricepsului poate fi îmbunătățită prin utilizarea
unei orteze (genunchi) sau a unei legături.

În special, utilizarea unui tutore poate fi importantă atunci când exercițiile cresc în frecvență și
intensitate. . Masajul transversal profund sau cicriaxul ajută la ruperea aderențelor din mușchi
sau din țesuturile conjunctive ale tendonului. Acest tratament poate fi efectuat și în mod autonom
la domiciliu, dar ar fi preferabil să existe cunoștințe anatomice și biomecanice. Pentru a aplica
mai bine aceste tehnici, trebuie să știți cum funcționează fibrele musculare. Prin urmare, este de
preferat să contactați un fizioterapeut cu experiență. Mijloace transversale profunde care
acționează în direcția opusă a mușchiului. Cvadricepsul se extinde de-a lungul piciorului de la
șold până la genunchi . Cunoscând direcția fibrelor, masajul transversal se face în consecință
(fibrele au o direcție verticală, deci trebuie masurate în direcția orizontală).

Tehnicile de țesut moale, cum ar fi mobilizările patelelor și tratamentul miofascial sub formă de
alungire longitudinală, pot fi aplicate pentru a reduce tensiunile și pentru a forma o aliniere
corectă a fibrelor tendonului.

Tratamentul cu valuri de șoc pentru tendinita quadriceps

Fizioterapia instrumentală este indicată în cazul tendinitei quadriceps, tratamentele cele mai utile
sunt în special undele de șoc și tratamentul cu laser.
Sunt necesare 3 sesiuni de valuri de șoc la o distanță de o săptămână sau 10 sesiuni consecutive
de terapie cu laser.[3]

Evaluare posturală / biomecanică

Utilizarea AINS poate ajuta în stadiile incipiente ale tendinitei pentru a ajuta la
ameliorarea inflamației . Fiind atenți la toți acești factori, revenirea la viața normală și
activitatea fizică va fi posibilă într-un timp scurt. Există tratamente fizice care pot promova
vindecarea și reduce durerea, în special terapia cu laser și undele de șoc Tehnicile de auto-
întindere myofascială cu rolul spumant asociat cu întinderea statică sunt foarte recomandate
pentru tratarea tendonitei genunchiului. Cilindrul spumos este o pernă solidă din spumă
cilindrică care se freacă de zonele dureroase pentru a efectua un auto-tratament miofascial. Acest
tratament poate ameliora tensiunea din mușchii care înconjoară genunchiul. O atenție deosebită
trebuie acordată grupului de flexori și cvadriceps ai șoldului. Cvadricepsul poate fi unul dintre
zonele cele mai dureroase de tratat cu spumă, așa că întotdeauna încercați să fiți cât mai atent
posibil, când perna este alunecată de-a lungul zonei dureroase. Este foarte util să întrebați
pacientul cum se simte după tratament pentru a vedea dacă tratamentul este potrivit pentru
această problemă sau dacă este mai bine să schimbați strategia.[2] Înainte de a începe un
program de întărire, așteptați până când simptomele inflamației dispar. Orice sarcină
suplimentară plasată pe joncțiunea mito-tendon va crește numai posibilitatea de stres, durere și
rănire. Ar fi foarte util să păstrați cât mai mult amplitudinea mișcărilor în mișcare, dar prin
limitarea stresului în jurul zonei afectate. Unele exerciții care se pot face în piscină sunt foarte
utile, mai ales dacă se efectuează în apă fierbinte.Efectele obținute sunt analgezice datorită apei
calde și plutitorului care elimină greutatea corpului. În cele mai multe cazuri, tendinita acută a
cvadricepsului trece în 2/3 săptămâni datorită odihnei, dar un tratament fizioterapeutic este încă
necesar pentru a accelera vindecarea. În cazul în care tendonita este cronică, timpul de recuperare
17
va fi mult mai lung, cu odihna, fizioterapia și un program de reabilitare adecvat sunt necesare
timp de 4 până la 8 luni.[3]

Leziunile musculare - sunt definite ca macrotraumatisme de origine interna produse de o

contractie brusca a unui muschi, in anumite situatii favorizante, acestea sunt rupturi musculare
,de importanta variabila determinate in primul rind de o anumita predispozitie ereditara de
fragilitate musculara, associate cu numerosi alti factori favorizanti:frigul,incalzirea
insufiecienta,miscari de extensiemusculara fortata peste unghiulnormal de activitate
biomecanica,oboseala ,surmenaj sau supraantrenament,carente minerale vitaminice sau de
aminoacizi esentiali.

Distingem 3 tipuri de leziuni:1 Ruptura fibrilara - este o rupture microscopica, pina la marimea
unei gamalii de ac.Se manifesta printr-o contracture musculara reflexa perifocala,ceea ce face ca
multi antrenori sau profesori de sport, dar din pacate si unii medici sa utilizeze in aceste cazuri
diagnosticul de< contractura musculara>,confundind factorul etiologic si anatomo-patologic, cu
efectul sau simptomatic.

2 Rupturile fascicular - sunt cele mai frecvente .Necesita o conduit terapeutica atenta ,intinsa
exact ca si pentru fracturile obisnuite pe o perioada de 3 saptamini .

3 Rupturile musculare - incomplete sau complete sunt foarte rare si necesita sutura
chirurgicala in primele 24 ore de la traumatism.[1]

Factorii care favorizeaza producerea leziunilor musculare sunt eforturile bruste si violente fara o
incalzire prealabila, in conditiile unui climat rece si umed. O alta cauza de leziuni musculare, cu
precadere la musculatura posterioara a coapsei, se datoreaza unei mari diferente de tonus si forta
a acestor grupe, rezultata din neglijenta antrenarii lor, desi musculatura agonista (cvadricepsul
femural) este bine dezvoltata. Factorul comun care creeaza acelasi efect, ruptura musculara,
rezida in lipsa de sinergism intre munca agonistilor si antagonistilor. Lipsa aceasta de sinergie
este mai neta la inceputul antrenamentului, cand culturistul nu si-a facut o incalzire buna, deci nu
s-au permeabilizat sinapsele si nu s-a prestabilit imaginea complexa si coordonata a miscarii.
Lipsa de sinergism se manifesta si la sfarsitul antrenamentului, cand efectul prelungit face sa
inceapa scaderea controlului nervos superior al coordonarii, ca si eficienta mecanismelor reflexe
locale.[1]

Dupa suprafata ei, leziunea musculara poate fi:

- fibrilara - sunt lezate cateva fibre;

- fasciculara - sunt interesate cateva fascicule ale muschiului;

- fibrofasciculara - reuneste 1-2 fascicule rupte ;

- totala - leziunea intereseaza o buna parte sau in totalitate corpul muscular.

18
Sportivul va avea urmatoarele acuze care orienteaza diagnosticul catre cel de leziune musculara:
durere vie cu caracter de arsura brusca, atitudine antalgica (adica va adopta o pozitie in care
durerea nu mai este atat de intensa), prezenta unui punct dureros la palpare, tumefierea regiunii
(umflarea), echimoza (vanataie) locala, aparitia hematomului. Victima unui asemenea accident
va trebui sa se prezinte urgent la medic. In centrele de specialitate se va putea face o
ecomiografie, care este o investigatie cu ajutorul ultrasunetelor, cu ajutorul careia se va putea
stabili diagnosticul cu certitudine. Localizarile cele mai numeroase se intalnesc la muschii
membrelor inferioare, mai precis la nivelul cvadricepsului femural, ischio-gambierilor,
aductorilor coapsei, tricepsului..... Bineinteles, leziunile musculare pot aparea si la musculatura
bratelor. Sa ne amintim ca acum cativa ani, Dorian Yates a suferit o astfel de leziune la bicepsul
stang, lucru care nu l-a impiedicat totusi sa concureze la catva timp dupa aceea. Atitudinea
terapeutica este foarte diversa, ea fiind in raport cu gradul leziunii. In primele 48 de ore se
recomanda crioterapia (comprese reci, masaj cu gheata), calmante, medicatie relaxanta. Dupa
primele 48 de ore se efectueaza ecomiografie, dupa care, in functie de gravitatea leziunii, se
recomanda repausul segmentar cu sau fara imobilizare in aparat gipsat, mentinerea medicatiei
relaxante 8-10 zile, aplicarea din ziua a 4-a a unguentelor cu enzime proteolitice.[3]

Fizioterapia poate fi si ea utilizata cu bune rezultate - laserterapia in primele zile, iar dupa
ziua a 8-a curenti diadinamici. Masajul nu este recomandat in primele 15 zile. In cazul rupturilor
musculare partiale sau totale, accidentatul este transportat la spital si supus interventiei
chirurgicale. Evolutia si prognosticul sunt, in general, favorabile, daca sportivului i se acorda
asistenta medicala de specialitate si de calitate din primele momente ale producerii leziunii, iar
reluarea antrenamentelor este hotarata de medic (cu ajutorul ecomiografiei, singura care poate
preciza momentul recuperarii in totalitate). Recidivele apar cand nu este respectata perioada de
repaus, antrenamentele sunt reluate, leziunile in curs de cicatrizare se rup, iar rezultatul este
dublarea perioadei de inactivitate. Punctele - cheie asupra carora trebuie sa se concentreze toti
cei care nu vor sa fie victimele unor astfel de accidente neplacute sunt :

-incalzirea riguroasa la inceputul antrenamentelor ;

-executia in forma corecta a exercitiilor ;

-concentrare maxima asupra miscarilor executate..

Artozele- reprezintă leziuni degenerative ale componentelor articulare (distrucţia cartilajelor şi

fibrocartilajelor articulare şi proliferarea ţesutului osos subiacent). În practica medico-sportivă,
sporturile în care s-au întâlnit mai multe artoze au fost halterele, rugbyul, fotbalul, boxul, voleiul,
tenisul de câmp. Ca localizări ele au vizat, în ordine: genunchiul, umărul, cotul. Clinic, se
caracterizează prin dureri ce cresc în intensitate, acumulare de lichid în articulaţie, discretă
„împăstare” a formaţiunilor capsuloligamentare. Tratamentul include în perioadele de acutizare
(dureroase) o medicaţie antiinflamatorie şi antalgică, asociată cu agenţi fizioterapici
antiinflamatori şi sedativi pe fondul unei menajări segmentare.

Traumatismele prezentate pina acum reprezinta aproximativ 90%din totalul traumatismelor

consemnate in practicarea sportiva .Celelalte sunt mult mai rare cum ar fi : disjunctiile,luxatiile
,fracturile artozele ,aponfizitele si entenzitele,etc.[1]

19
Inainte de a incheia cred util sa mentionez ca marile echipe profesioniste au problem cu
perioadele destul de lungi in care jucatorii lor de mare valoare nu pot fi utilizati,datorita
traumatismelor suferite. De aceea o serie de cercetari si experimente au fodt initiate ,in vederea
gasirii celor mai eficiente mijloace de prevenire a acestora, si pe care vi le prezint in continuare .

1)Bandajarea gleznelor cu fesi elastic.

2)Straping in segmentele cu sechele traumatice .

3)Purtarea obligatorie a aparatorilor de tibie.

4)Incalzirea eficienta,cuprinzind in mod obligatoriu elementede stretching.

5)Interzicerea trasului la poarta inaintea incalzirii.

6)Urmarirea vindecarii integrale a traumatismelor.

7)Asigurarea unei diete echilibrate si a aportului suplimentar medicamentos,pentru asigurarea

necesitatilor crescute de minerale,vitamin aminoacizi,etc.

20
 Fotbalisi care au decedat pe teren in timpul jocului in urma traumelor:

A murit din cauza unei entorse,

ianuarie Caraimanul
Daniel Orbeanu 18 urmată de o infecție, deși a fost
2000 Bușteni
investigat de patru spitale.[32]

Al-Wahda S-a prăbușit pe teren și a a murit

februarie 2000 John Ikoroma 17
S.C.C. ulterior la spital.[33]

A murit în urma unei fracturi la cap,

21 mai
Hocine Gacemi 24 JS Kabylie după o ciocnire cap în cap cu un
2000
adversar

S-a accidentat după o ciocnire cu Budun

29 august Serhii ȚSKA
23 Budunov care a dus la hemoragie
2001 Perhun Moscova
craniană, murind opt zile mai târziu.

Lovit involuntar în mandibulă în timpul

unui antrenament de coechipierul său
20
Cristian Universitatea Marius Șuleap. I s-a spart un vas de
februarie 21
Neamțu Craiova sânge care i-a inundat creierul,
2002
decedând după o săptămână de
comă.[37]

În timpul unui meci cu CSD Comunicaciones,

29
Danny CSD Ortiz s-a ciocnit cu Mario Rafael Rodríguez, în
februarie 27
Ortiz Municipal urma căreia a suferit de ruptură de pericard,
2004
murind mai târziu la spita

A lovit mingea cu capul, și s-a prăbușit pe gazon. A

27 mai Alin Minerul murit în drum spre spitalul din Târgu-Jiu. Din unele
32
2005 Paicu Mătăsari informații se pare că el a suferit un stop cardiac, și și-a
înghițit limba.[42]

Portărița echipei naționale cameruneze

Femina Stars
Jeanine de feminin s-a prăbușit la un
9 mai Elobowa
Christelle 26 antrenament al echipei sale înainte de a
2016 Cameroon
Djomnang juca în Camerun, a murit de o durere
national team
suspectă de inimă.

21
 Concluzii:
1.Există probleme de percepţie în privinţa accidentărilor sportive. Sportivii tind să
supraestimeze seriozitatea accidentării, în timp ce antrenorii tind s-o subestimeze, mai ales
perioada de timp necesară recuperării. De exemplu, tratamentul inadecvat aplicat după un
traumatism ligamentar la nivelul genunchiului poate conduce la instabilitatea genunchiului şi la o
osteoartrită postraumatică; o accidentare minoră în fotbal este adesea urmată de o accidentare
gravă în următoarele două luni. Un traumatism anterior conduce la dezechilibre musculare fie
între membrele inferioare sau superioare, fie între grupele de muşchi flexori şi extensori.
Coordonarea poate fi, de asemenea, afectată dacă programul de recuperare nu a fost adecvat.

2.Cunoaşterea cauzelor care pot duce la apariţia unor traumatisme în sportul practicat are o
deosebită importanţă nu numai pentru precizarea corectă a diagnosticului, ci, mai ales, pentru
luarea precoce a unor măsuri în vederea prevenirii producerii lor. Diagnosticul clinico-funcţional
cât mai precis şi complet este indicat a fi stabilit cu ajutorul unor examene paraclinice
suplimentare: radiologice, scintigrafice, electromiografice şi, mai nou, artograme şi examen
RMN.

Bibliografie:
1. Drăgan, Ioan, Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002. Pag 642-644

2. Sbenghe, Tudor, Kinesiologie. Ştiinţa comunicării. Editura Medicală, Bucureşti, 2008.

22
3. Smîdu, Neluţa, Recuperarea prin metode fizico-kinetice a sportivilor cu gonartroză, Sesiunea
internaţională de comunicări ştiinţifice ,,Promovarea sportului şi educaţiei fizice ca parte
integrantă în formarea tinerilor” Bucureşti, 2010.

http://www.sanatatea.com/pub/sanatate/4526-contuziile.html

http://www.ayzdorov.ru/lechenie_artroza_chto.php

http://www.fisioterapiarubiera.com/tendinite-infiammazione-del-tendine/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_fotbali%C8%99tilor_deceda%C8%9Bi_pe_teren

23