Dezvoltarea calităţii psihomotrice

rezistenţa cu ajutorul exerciţiilor de

atletism
 CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................
5
Actualitatea şi importanţa temei.......................................................................6
Motivaţia alegerii temei.....................................................................................8
CAPITOLUL I – Reflectarea temei în literatura de specialitate.................10
1.1. Locul calităţilor motrice în structura modelului de educaţie fizică sportivă
şcolară..................................................................................................................10
1.2. Dezvoltarea calităţilor motrice în lecţia de educaţie fizică şcolară...........13
1.3. Particularităţile dezvoltării morfo – funcţionale şi psihice la această
perioadă de vârstă................................................................................................16
CAPITOLUL II – Demersul metodologic al cercetării..................................27
2.1. Scopul lucrării...........................................................................................27
2.2. Ipotezele de lucru ....................................................................................27
2.3. Etapele cercetării ....................................................................................27
2.4. Metode de cercetare folosite.....................................................................29
CAPITOLUL III – Proiectarea şi realizarea activităţii de cercetare...........33
3.1. Locul dezvoltării rezistenţei în lecţia de educaţie fizică..............................33
3.2. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei.......................................38
3.2.1. Mijloace de acţionare...............................................................................38
3.3. Caracteristicile efortului fizic în probele de rezistenţă................................50
3.3.1. Parametrii efortului..............................................................................50
3.4. Model privind dezvoltarea rezistenţei în lecţiile de educaţie fizică la
clasele VII – VIII ..............................................................................................53
Concluzii şi propuneri.........................................................................................55
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................57

2
 Lista tabelelor

Tabel nr. 1. Frecvența cardiacă la copii în starea de repaus

Tabel nr. 2 Valorile vitezei de deplasare - băieți

Tabel nr. 3 Distanțele utilizate sub formă de alergare repetată.

Tabel nr. 4 Program de dezvoltare a rezistenței -1

Tabel nr. 5 Program de dezvoltare a rezistenței -2

Tabel nr. 6 Program de dezvoltare a rezistenței -3

Lista figurilor

Schița nr. 1 Formele de manifestare ale rezistenței

Schița nr. 2 Factorii care influențează dezvoltarea rezistenței

Schița nr. 3 Plan de antrenament orientativ

Graficul nr. 1 Tempourile alergării de durată obținute prin interpolare

unind prin linie tempourile corespunzătoare distanțelor externe

INTRODUCERE
3
 Pe plan intern şi internaţional asistăm de mulţi ani la creşterea
spectaculoasă a performanţelor în probele de semifond şi fond. Tendinţa
obţinerii de rezultate sportive din ce în ce mai bune în probele atletice, a
determinat acordarea unei atenţii crescute procesului de pregătire începând
de la nivelul copiilor şi juniorilor mici, perioada în care are loc formarea şi
consolidarea deprinderilor de mişcare, perfecţionarea funcţiilor de adaptare
a organismului, cerându-se condiţii pentru perfecţionarea tuturor calităţilor
de mişcare.

Calităţile fizice și psihice sunt produsul a trei factori esenţiali:

ereditatea, mediul (natural, social) și educaţia. Cât revine fiecăruia dintre ei
în formarea personalităţii umane, în ce proporţie și cum se întrepătrund
sunt doar câteva întrebări cărora nu li s-a dat un răspuns corespunzător. Un
lucru însă este cert: omul și calităţile sale sunt perfectibile prin educaţie.

După cum reiese din programa de educaţie fizică, unul din

sporturile prioritare în şcoală este atletismul. Pentru îmbunătăţirea predării
atletismului, specialiştii sunt chemaţi să-şi valorifice, la cele mai înalte
cote exigenţa, priceperea și experienţa, pentru îmbunătăţirea conţinutului
programei de educaţie fizică și realizarea superioară a sarcinilor acesteia.

Unul din obiectivele atletismului la clasele VII-VIII îl

constituie dezvoltarea rezistenţei, care de multe ori este neglijată de către
profesorii de educaţie fizică. Prin sistemul mijloacelor sale, atletismul
poate și trebuie să contribuie, în măsură mai mare la rezolvarea acestei
probleme.

4
 Actualitatea şi importanţa temei

Atletismul este definit de majoritatea dicționarelor ca fiind ”un sistem de

exerciții sportive de alergări, sărituri și aruncări (disciplină a sportului care
cuprinde aceste exerciții- Dicționarul explicativ 1998” sau ”ramură sportivă
care cuprinde diverse probe de alergări și de marș, de sărituri și aruncări, sau
probe combinate, la care participă atleți”- Dicționar de neologisme.
”Terminologia educației fizice și sportului”, (1974), definește atletismul
ca : ”un sistem de exerciții naturle și stilizate, practicat sub forma marșului,
alergărilor și aruncărilor, în scopul dezvoltării calităților motrice și obținerii
unor performanțe în competițiile sportive”. Această definiție ”pune în evidență
cele două sensuri (valențe) pe care le are atletismul: ramură de sport, prin
sistemul probelor atletice, (sport competițional); mijloc al educației fizice, ca
ansamblu al deprinderilor și priceperilor motrice specifice, prin exercițiile de
marș, alergări, sărituri și aruncări”(Mihăilescu, L.,N., Mihăilescu, N.,2006,
pag.7).
În altă accepțiune, atletismul este considerat o ramură a educației fizice și
sportului care, prin numărul mare de exerciții, diferite unele de altele, vizează
întrecerea, dar și dezvoltarea armonioasă a organismului – exterioară
(musculară) și interioară (marile funcții și unele calități psihice), având, din
acest punct de vedere, valoare socială (I. Sabău., 2001 citat de Mihăilescu, L.,
E., 2006, pag.3).
Când facem referire la domeniul educației fizice și al sportului de
performanță ”practicarea exercițiilor din atletism asigură, pe lângă dezvoltarea
fizică armonioasă, și însușirea unui vast bagaj de deprinderi și priceperi
motrice de bază și utilitar aplicative, deprinderi și priceperi necesare
practicării la nivel optim a tuturor ramurilor sportive ”Alexe, D.,I., 2007,
pag.5.
Concursurile atletice cuprind trei categorii de probe (Butnariu. M., 2004,
pag.7): alergări, sărituri și aruncări, la probele de aruncări și marș se urmărește
5
obținerea unui timp cât mai scurt pe o distanță precizată, la sărituri se urmărește
obținerea unui zbor cât mai lung la săritura în lungime și la triplusalt și un zbor
cât mai înalt la săritura în înălțime și prăjină, la aruncări proiectarea în aer a unor
obiecte speciale (greutate, suliță, disc, ciocan) la distanță cât mai mare.
Conceptul de pregătire timpurie are în vedere realizarea a trei sarcini (Marrin,
D., Nicolaus, J., 2000, pag.104-107):
- să garanteze că pregătirea pe termen lung a performanței este inițiată în mod
adecvat, se desfășoară multilateral dar totodată specific în funcție de ramura
de sport practicată;
- să descopere elementele talentate și să le promoveze;
- să orienteze obiectivele performanțiale în funcție de caracteristicile
capacității de efort pe care le au copiii la aceste vârste.
Nu de puţine ori, din dorinţa de a obţine rezultate sportive, la nivelul
copiilor si juniorilor sunt folosite solicitări mari care depăşesc posibilităţile
organismului aflat in dezvoltare, ducând astfel la o epuizare timpurie.
Dezvoltarea rezistenței, în special cea generală, trebuie să ocupe un loc
prioritar în pregătirea copiilor şi juniorilor, urmând ca pregătirea specializată în
probele de rezistenţă să se facă mai târziu. Astfel, optimizarea procesului de
pregătire la tinerii alergători va ţine cont de vârsta, de dezvoltarea biologică, dar
şi de nivelul lor de pregătire.
Rezistența este definită ca fiind ”capacitatea organismului de a depune
eforturi cu o durată reltiv lungă și cu intensitate relativ mare, menținând indici
constanți de eficacitate optimă. Deci, este capacitatea psiho-fizică de a depune
eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică) sau prin
invingerea acestui fenomen (de oboseală) Cârstea, Gh., 1993, pag.47.
Toţi alergătorii înainte de a trece la antrenamentul cu caracter specializat,
vor parcurge o etapă de pregătire fizică generală, multilaterală, in care
dezvoltarea rezistenţei generale va ocupa un loc important, cât şi o altă etapă în
care paralel cu pregătirea generală se vor include treptat mijloace de pregătire

6
specifică, creând condiţii pentru perfecţionarea marilor funcţiuni, a deprinderilor
şi calităţilor corespunzătoare.

Motivaţia alegerii temei

Atletismul poate fi practicat la o vârstă fragedă fie în şcoală, fie în cluburi
sportive datorită accesibilităţii exerciţiilor naturale simple care îl alcătuiesc,
fiind considerat şi baza de plecare, bagajul motric al tuturor ramurilor sportive.
Datorită faptului că dispune de o multitudine de mijloace, atletismul este nelipsit
din toate orele de educație fizică, fiind convins că dacă îmi completez
cunoștințele în această ramură de sport îmi va folosi în viitoarea mea activitate
didactică. Datorită faptului că am fost un practicant al atletismului, mi-am dorit
prin alegerea acestei teme să îmi aprofundez cunoștințele în ceea ce privește
probele de rezistență iar prin concluziile care se impun să imi aduc contribuția
personală la elucidarea unor aspecte din problematica tratată în acest cadru.

7
CAPITOLUL I – Reflectarea temei în literatura de specialitate

1.1. Locul calităţilor motrice în structura modelului de educaţie fizică

sportivă şcolară

Realizarea obiectivelor educaţiei fizice si sportive şcolare este posibilă

numai dacă urmăreşti in mod sistematic desăvârşirea unor finalităţi de primă
importanţă pentru instruirea motrică și educaţia acestora, cum ar fi: dezvoltarea
calităţilor motrice, însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi și deprinderi
motrice, concretizarea în programele şcolare, valorificarea influenţelor
exerciţiului fizic în sprijinul realizării directivelor generale ale învăţământului, la
pregătirea sa multilaterală.
In activitatea profesională a oricărui cetăţean, dar cu precădere in cea de
perfecţionare sportivă, nivelul atins de dezvoltarea calităţilor motrice are o
importanță foarte mare. Se afirmă că întreaga varietate de acţiuni motrice
efectuate de individ în activitatea cotidiană sau în cea sportivă se realizează
corect, sau mai puţin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităţilor
motrice. Acţiunile motrice se efectuează în principal pe seama a patru calităţi
motrice de bază, și anume: viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, precum și
pe seama unor forme de manifestare a acestora.
Practica sportivă atestă că nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice
determină, în mare măsură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute în programele
şcolare privind lărgirea și perfecţionarea sistemului de cunoştinţe, priceperi și
deprinderi motrice la elevi. Calităţilor motrice le sunt proprii unii parametrii prin
intermediul cărora se pot determina valoarea și contribuţia fiecăruia la realizarea
diferitelor acţiuni motrice. Astfel, pentru determinarea valorii forţei se utilizează
ca parametru etalon - încărcătura, pentru viteza repeziciunea mişcărilor , pentru
rezistenţă - durata acţiunii, iar pentru îndemânare - complexitatea și precizia
acţiunii. Apreciind măsura in care aceşti parametri sunt prezenţi, mai mult sau

8
mai puţin, într-o acţiune motrică sau un set de acţiuni, ne dăm seama de
contribuţia și rolul calităţii sau calităţilor motrice în executarea acţiunilor
respective.
Paralel cu condiţionarea consolidării deprinderilor motrice, dezvoltarea
calităţilor motrice in mod corespunzător favorizează și punerea in evidență a
valorii acestora, le ajuta să se valorifice în condiţii concrete de concurs în ultima
instanţă acţiunea motrică, simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor
forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.
Nici o acţiune motrică, indiferent cât ar fi de simplă structura ei, nu este
susţinută doar de o singură calitate motrică, ci de rezultanta combinării în
proporţii diferite a două sau mai multe calităţi sau forme de manifestare a
acestora. Multitudinea formelor de combinare a acestora și a raporturilor de
intercondiţionare trebuie căutate la originea fiecărei deprinderi motrice -
procedeu tehnic.
Intercondiţionarea dintre calităţile motrice în efectuarea activităţilor de
mişcare este atât de variată, încât fiecare calitate motrică trebuie privită și ca
factor determinant care condiţionează manifestarea celorlalte. In mod deosebit
îndemânarea și forţa manifestată în cele mai largi intercondiţionări cu celelalte
calităţi.
Unul din factorii de bază în desfăşurarea multor activităţi profesionale
sau pentru obţinerea unor performanțe sportive superioare îl constituie
capacitatea de efort. Aceasta se referă la posibilitatea organismului de a presta o
activitate fizică în principal, un timp cât mai îndelungat. Capacitatea de efort se
dobândeşte în special, în cadrul unui proces de instruire care urmăreşte
dezvoltarea calităţilor motrice - forţa, viteza, rezistenţa, perfecţionarea acestora
determinând și adaptarea organelor, funcţiilor și sistemelor organismului la un
nivel superior de solicitare.
In concluzie, se poate preciza ca o bună capacitate de efort fizic are influențe
pozitive, determinând o capacitate de muncă ridicată sub aspectul rezistenței la

9
eforturi, al duratei acesteia, deci asupra calităţii muncii, ceea ce este în deplină
concordanţă cu obiectivele învăţământului românesc.
In concordanţă cu docimologia generală, aplicabilă tuturor obiectelor de
învăţământ, deci și la educaţie fizică, eficienţa activităţii cadrelor didactice se
apreciază, în principal, prin progresele pe care le-au realizat elevii în însuşirea
cunoştinţelor, formarea deprinderilor și priceperilor, dezvoltarea calităţilor
motrice.
Dezvoltarea calităţilor motrice reprezintă un domeniu care ne oferă posibilităţi
largi și concrete de apreciere obiectivă a progreselor realizate de elevi, calităţii
muncii efectuate de elevi și profesori.
Un aspect prin care se exprimă o latură a eficienţei lecţiei de educaţie
fizică, consemnând, în mare măsură și rolul special al acestei activităţi, îl
reprezintă convingerea și obişnuirea elevilor de a practica independent
exerciţiile fizice, atât în perioada de şcolarizare, cât mai ales după absolvirea
școlii. Pe lângă exerciţiile prin care se poate efectua înviorarea de dimineaţă sau
să asigure activităţi de agrement și reconfortare, cele care au efecte asupra
dezvoltării unor calităţi motrice sunt la fel de importante și trebuie să definească
conţinutul pregătirii sistematice a elevilor în vederea desfăşurării activităţii lor
independente, orientate spre menţinerea și dezvoltarea grupului de pregătire
fizică, a capacităţii de efort a organismului. Deci, dezvoltarea calităţilor motrice
se poate face și in cadrul activităţii independente a elevilor prin convingerea
acestora despre necesitatea practicării exerciţiilor fizice, selecţia constând în
conştientizarea permanentă a procesului de instruire și anume elevul sa nu fie
pus numai să execute, ci să ştie ce și cum și mai ales de ce execută, care sunt
efectele acestor exerciţii asupra dezvoltării sale. O altă soluţie o reprezintă
recomandarea unor programe individuale de activitate, în verificarea periodică a
progreselor realizate, precum și individualizarea în limita timpului și spaţiului,
efectuării exerciţiilor pentru dezvoltarea unor sarcini suplimentare pentru acei
elevi care au nevoie de acestea.

10
 In timp ce formarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază, dar
mai ales acelor specifice diferitelor ramuri de sport se pot în general realiza
numai cu aparatura adecvată, pe terenuri amenajate și în săli, dezvoltarea
calităţilor motrice în special a forţei, vitezei și rezistenței se poate efectua în
condiţii simple de spaţiu și cu aparatura uşor de confecţionat în orice şcoală,
chiar și în cele care nu dispun de o bază materială optimă pe orice timp,
dezvoltarea calităţilor motrice se poate realiza la nivelul cerinţelor programelor
şcolare.
Elevul care a simţit, care a sesizat progresul pe care îl face intr-un anumit
domeniu, în cele mai multe cazuri devine o activitate atrăgătoare pentru el. Cum
în dezvoltarea calităţilor motrice, cu precădere a forţei și a rezistentei, se pot
realiza progrese vizibile, chiar spectaculoase, soluţiile pentru angajarea elevului
la o activitate susţinută, plăcută, constau în cunoaşterea de către el a acestor
rezultate, în conştientizarea pregătirii pe care o desfăşoară și explicarea efectelor
acesteia. Măsurarea permanentă a progresului realizat și evidenţierea
acestuia constituie, de asemenea, un bun prilej de atragerea a elevilor prin
această activitate, de formare a motivaţiilor și de pregătire metodologică în
vederea desfăşurării activităţilor independente.

1.2. Dezvoltarea calităţilor motrice în lecţia de educaţie fizică şcolară

Conform structurii clasice a lecţiei de educaţie fizică și mai ales a

dinamicii efortului, cea mai mare intensitate (vârful maxim de intensitate), se
plasează de regulă în finalul lecţiei, fie ca este vorba de dezvoltarea unor calităţi
motrice, fie de organizarea unor ştafete, jocuri sportive. Acţionând in spiritul
gradării metodice a intensităţii efortului, aceasta este soluţia prezenta în practica
predării educaţiei fizice. In acest caz, trebuie luat in consideraţie rezumatul
amintit, referitor la efectele efortului mare impus de dezvoltarea calităţilor
motrice și timpul scurt de revenire a organismului.

11
 Vârsta pubertară, cu toate particularităţile de dezvoltare funcţionale pe
care le prezintă, este favorabilă dezvoltării tuturor calităţilor motrice, îndeosebi,
vitezei,îndemânării, rezistenţei și forţei.
Pentru dezvoltarea calităţilor motrice se poate acţiona prin mijloace
nespecifice, cum sunt complexele de dezvoltare fizică și exerciţiile utilizate
pentru consolidarea capacitaţii de a practica ramurile de sport alese, cât și prin
exerciţiile utilizate pentru consolidarea și perfecţionarea deprinderilor motrice
de bază și aplicativ utilitare. In acest scop se acţionează, cu eficienţă mult mai
mare, printr-un sistem deliberat de mijloace specifice pentru dezvoltarea fiecărei
calităţi motrice.
Viteza - fiind condiţionată în mare măsură de forţa musculară a
principalelor grupe musculare, de mobilitatea și gradul de stăpânire - tehnica de
execuţie a actelor motrice, la aceasta vârstă există posibilităţi pentru ca viteza să
se poată dezvolta la nivelul unor indici superiori, în toate formele sale de
manifestare, viteza mişcărilor separate, frecventa mişcărilor, viteza de reacţie și
de accelerare și viteza în regim de forţă, rezistență și coordonare, etc.
Deoarece viteza este condiţionată de mobilitatea proceselor nervoase în
urma excitaţiilor aferente, capacitatea de alternare rapidă în centrele corticale a
excitaţiei, ea se poate dezvolta în condiţiile în care organismul a fost pregătit
pentru efort și după prelucrarea analitică a aparatului locomotor. Atunci când
una din teme este dezvoltarea vitezei, se acţionează la nivelul întregii clase
frontal sau pe grupe, după care se poate aborda a doua temă a lecţiei. Acţionarea
pentru dezvoltarea vitezei în condiţiile în care organismul se află în stare de
oboseală este contraindicată.
Sistemele de lecţii in care se acţionează în mod deosebit la începutul
semestrului I și sfârşitul semestrului II, când se poate lucra în aer liber,
folosindu-se exerciţii speciale dar și în restul semestrelor când se acţionează în
mod implicit asupra ei prin exerciţiile respective.
Rezistenţa - este calitatea motrică care la această vârstă se poate dezvolta,
dar având în vedere dozarea corectă a efortului, ţinând cont de particularităţile

12
de vârstă, precum și acţionându-se continuu și sistematic. Se va urmări
dezvoltarea rezistenței în strânsă legătură cu dezvoltarea forţei și vitezei.
Capacitatea de rezistență a organismului nu se dezvoltă numai prin alergare de
durată, ci prin orice exerciţiu repetat de mai multe ori, cu pauze între repetări sau
între serii de exerciţii.
Efectuarea exerciţiilor prin dezvoltarea rezistenței reclamă pregătire prealabilă a
marilor funcţiuni și angrenarea treptată a organismului în eforturile de rezistenţă.
In timpul iernii trebuie să se continue preocupările pentru dezvoltarea rezistenței
prin alergări în aer liber, prin practicarea altor ramuri sportive de sezon.
Distanțele de alergare, numărul de repetări ale exerciţiilor, diferă în funcţie de
sex.
Preocupările speciale pentru dezvoltarea rezistenței trebuie plasate ca și
cele pentru dezvoltarea forţei către sfârşitul lecţiei, înainte de momentul de
revenire a organismului la normal. Indiferent de modul în care se organizează
clasa, pentru fiecare elev aceste exerciţii trebuie să fie efectuate în finalul lecţiei.
Se va lucra pe grupe, individual.
Dezvoltarea rezistenței presupune continuitate și volum de muncă mărit,
ascendent de-a lungul întregului an şcolar. De acea, sistemele de lecţii pentru
dezvoltarea rezistenței vor fi programate în ambele semestre ale anului şcolar.
Îndemânarea - datorită perfecţionării sistemului nervos în special la
nivelul scoarţei, la această vârstă se îmbunătăţeşte capacitatea de coordonare și
în consecinţă, îndemânarea, ceea ce permite solicitări crescute din acest punct de
vedere. De altfel, obiectivele, sistemul cerinţelor unice, precum și conţinutul
programei obligă la o continuă solicitare a îndemânării; ele prevăd însuşirea de
noi elemente tehnico - tactice din diferite ramuri de sport, perfecţionarea celor
însuşite anterior și exersarea lor în condiţii variate.
Îndemânarea este calitatea motrică asupra căreia se acţionează cel mai
puţin în mod deliberat și cel mai mult în mod implicit, deoarece la acest nivel de
învăţământ se operează cu acte motrice, priceperi și deprinderi care solicită un

13
grad crescut de coordonare pe baza capacităţii de generalizare și abstractizare a
gândirii.
Deoarece îndemânarea este condiţionată de plasticitatea sistemului nervos
central, exerciţiile specifice pentru dezvoltarea îndemânării vor fi plasate
imediat după pregătirea organismului pentru efort și influenţarea selectivă a
aparatului locomotor, când sistemul nervos se află în stare optimă de
excitabilitate.
Sistemele de lecţii specifice, pentru dezvoltarea îndemânării se pot
programa pe tot parcursul anului şcolar.
Forţa - este calitatea asupra căreia se pot exercita influențe deosebite,
deoarece copiii se apropie de perioada post pubertară. Se poate acţiona asupra
dezvoltării forţei generale și segmentare de menţinere (statică) cât și asupra
forţei dinamice (detenta).
Exerciţiile de forţă reclamă un organism acomodat cu efortul intens și
totodată receptiv la acumulările cantitative. Ele se amplasează de regulă după
temele care vizează învăţarea sau perfecţionarea unor acte motrice și nu înaintea
lor, deoarece produc oboseala, scăderea gradului de excitabilitate a sistemului
nervos și implicit a capacităţii de receptivitate, de asimilare a organismului.
Sistemele de lecţii în care se dezvoltă forţa se programează,in principal, în
semestrul II, când se acţionează în mod preponderent asupra dezvoltării acestei
calităţi.

1.3. Particularităţile dezvoltării morfo – funcţionale şi psihice la această

perioadă de vârstă
Educaţia fizică la elevii din clasele V-VIII reprezintă o continuitate pe
plan ascendent a dezvoltării și pregătirii fizice a elevilor, realizată în
învăţământul primar. Copilul intră într-o etapă caracterizată prin transformări pe
plan bio-motric și psihic, precum și printr-un nou statut, determinat de cerinţele
profesionale și sociale, specifice gradului de învăţământ pe care urmează să-l
parcurgă.

14
 In conformitate cu prevederile Ministerului Educaţiei şi Cercetării,
educaţia fizică la clasele V-VIII beneficiază de un număr de 2 ore săptămânal,
destinate lecţiilor de educaţie fizică.
Intre 11 si 14-15 ani copilul parcurge una din cele mai importante etape
din ontogeneza sa, care marchează încheierea copilăriei și începutul
transformărilor care conduc la maturizarea sa - pubertatea. Pubertatea poate fi
împărţită în trei stadii: pubertatea (10-12 ani); pubertatea propriu-zisă (13-14
ani) si postpubertatea (14-15 ani).
Caracterizarea principală a creşterii și dezvoltării organismului elevilor
din clasele V-VIII este străbaterea unei etape de mari modificări morfologice și
funcţionale ce-și lasă amprenta ei adâncă asupra întregii personalităţi viitoare a
elevului. Aceasta etapă este cunoscută sub denumirea de pubertate, care
transformă copilul de ieri în tânărul de mâine, adâncind și definitivând
diformismul sexelor. Vârsta cronologică la care apar semnele instalării perioadei
pubertare prezintă mari variaţii individuale, datorită unor factori ereditari,
alimentari, condiţii de mediu fizic și social. Momentul apariţiei pubertăţii este
foarte diferit și comentat de diverşi autori, în general însă se admite situarea
momentului de apariţie a primelor semne ale pubertăţii între 10 și 16 ani (Milcu
St.;Maicanescu-Georgescu M.,1970).
Primele semne ale apariţiei pubertăţii apar în jurul vârstei de 10-11 ani, iar
pubertatea se desăvârşeşte la 14-16 ani. Aşadar, evoluţia pubertăţii durează în
medie 4-5 ani, dar este destul de dificil să precizăm limitele extreme ale acestei
perioade. Fetele și băieţii îşi încep deseori pubertatea la aceiaşi vârstă la care și-
au început-o și părinţii lor. Ceea ce este însă interesant, studiul comparativ al
Mariei Cristescu (1969) a scos în evidenţă păstrarea timpului de pubertate în
cadrul familiilor. Se pare că mizeria, oboseala și tarele sociale întârzie apariţia
primelor semne ale pubertăţii. Băieţii supuşi prea timpuriu unor eforturi fizice
mari și prelungite sau constrânşi la studii prea grele se maturizează mai greu și
mai tardiv decât colegii lor mai puţin obosiţi.

15
 Lipsa de mişcare, mai ales dacă se împrietenesc cu o alimentaţie
abundentă duce la instalarea obezităţii la puberi, sedentarismul precoce
răzbunându-se prin întârzierea apariţiei și prin evoluţia lentă a procesului de
maturizare sexuală.
Un surplus de grăsime subcutanată, considerat în mod eronat de unii
semnul unei stări perfecte de sănătate la copiii de vârsta pubertară, favorizează
instalarea hipertensiunii arteriale și a bolilor cardiovasculare degenerative, atât
de frecvente în lumea civilizaţiei tehnice contemporane.
In timp ce în perioada antepubertară creşterea și dezvoltarea organismului
fetelor și băieţilor se desfăşoară în paralel, în perioada pubertară suntem martorii
unei creşteri diferenţiate între fete (care cresc mai rapid) și băieţi. La sfârşitul
transformărilor pubertare, cele două sexe devin complet diferenţiate, fiecare cu
particularităţile morfo-funcţionale specifice, care apoi se va păstra tot restul
vieţii.
Perioada pubertară se caracterizează printr-un ritm accelerat de creştere și
dezvoltare, atât în privinţa creşterii și dezvoltării organelor, aparatelor sistemelor
din sfera somatică, cât și a celor din sfera vegetativă.
Vârsta pubertară reprezintă o etapă de proliferare activă in evoluţia
procesului de osificare, fiind marcată de apariţia apofizelor, a oaselor sesamoide,
precum și de definitivarea cavitaţii madulare. Centrii de osificare secundari se
sudează cu cei principali. Toracele se dezvoltă lent în prima parte a etapei
pubertare, iar spre sfârşitul ei se constată o dezvoltare accentuată. Ligamentele și
articulaţiile sunt încă slab dezvoltate, rezistența lor la tracţiuni și întindere fiind
mică.
La nivelul coloanei vertebrale, între 13-15 ani are loc o întindere a
canalului sacral: la 13 ani se termină procesul de sinusiozare al pediculelor
corpurilor vertebrale. Inelele epifizice, care completează feţele superioare și
inferioare ale corpurilor vertebrale, încep sa se sudeze la corpul vertebral, în
jurul vârstei de 15 ani. Lungimea totală a coloanei vertebrale este în medie de
597,6 cm la vârsta de 16 ani. Mobilitatea pasivă și activă a coloanei vertebrale

16
crește mai intens în etapa pubertară. Conform datelor electrogoniometrice ale lui
Belou R. A. (1969) la fete între 11-14 ani creşterea mobilităţii pasive a coloanei
lombare este de 14 grade, iar mobilitatea activă în segmentul toracic superior
atinge valori maxime la 14 ani.
In această perioadă are loc procesul de osificare a membrelor inferioare,
care se produce prin trei centrii principali și mai mulţi centrii secundari.
Dispariţia cartilajului în Y și sudarea definitivă, la nivelul acetabului acelor trei
oase componente (ilion, ischion, pubis) are loc la vârsta de 12-16 ani. Pentru
creasta iliacă, spina iliacă anterioară și cea superioară, la fete apare câte un
centru între 13-14 ani. Pelvisul la 13-14 ani devine oval-transversal, ca la adult,
având și mărimea aproape definitivă. Talia și greutatea puberilor suferă
modificări importante în această etapă.
Pubertatea se caracterizează prin accelerarea creşterii în înălţime, al cărui
ritm este mai intens în aceşti ani, pentru ca treptat el să diminueze în intensitate.
Creşterea intensă se produce mai întâi la membrele inferioare, apoi la cele
superioare, ceea ce creează în foarte multe cazuri dezarmonii exprimate în
marfograme. Plecând de la acest considerent, unii autori vorbesc despre
instalarea unei aşa zise faze caricaturale. Oasele lungi și subţiri, musculatura
insuficient dezvoltată, trunchiul alungit, toracele îngust, abdomenul supt. Este
vârsta la care apar picioarele plate, mersul de rață, dezechilibrul bazinului prin
scurtarea relativă a unuia dintre membrele inferioare, precum și toate
deformaţiile toracelui. Lipsa de confort a mobilierului şcolar, atitudinile vicioase
în bănci, purtarea unor greutăţi în poziţii asimetrice, etc., accentuează aceste
tulburări.
Organele interne ale cutiei toracice sunt puţin dezvoltate ceea ce are
repercusiuni asupra capacitaţii de adaptare și de rezistență funcţională a
acestora.
Musculatura elevilor de vârstă pubertară se dezvoltă mai repede în prima
parte a perioadei pubertare, pe baza alungirii, dar mai ales, datorită îngroşării
fibrelor musculare. Greutatea totală a muşchilor reprezintă doar 25-30% din

17
greutatea corporală, față de cele 40% avute în momentul naşterii (Andronescu
A. 1996). Forţa muşchilor extensori o depăşeşte pe cea a flexorilor, atât la băieţi
cât și la fete. Către sfârşitul perioadei pubertare viteza de creştere a forţei este
mai mare la băieţi decât la fete. Introducerea exerciţiilor de forţă în programa
şcolară și în antrenamentul puberilor este de o necesitate incontestabilă.
In ceea ce priveşte sistemul nervos central, la începutul acestei perioade
segmentele inferioare ale acesteia sunt deja maturizate, atât din punct de vedere
morfologic cât și din punct de vedere funcţional. Doar formaţiunile subcorticale
cu un rol deosebit de important în reglajul nervos general, cum sunt formaţiunea
reticulată și nucleii dorsali ai nervului vag îşi continuă maturizarea lor morfo-
funcţională și în perioada pubertăţii, având loc la aceste nivele depunerea de
pigment caracteristic acestor formaţiuni nervoase.
La nivelul etajelor superioare ale sistemului nervos central și în special al
nivelului scoarţei cerebrale se produc puţine modificări morfologice. Deoarece
numărul neuronilor corticali este stabilit invariabil, modificările morfologice
privesc creşterea celulelor, schimbarea caracterului precum și perfecţionarea
structurilor subcelulare. Mărirea celulelor duce la creşterea continuă a greutăţii
creierului, care la 13 ani atinge valori in jur de 1400-1500 gr., față de cele 110-
1200-gr. ale copiilor la vârsta de 6 ani. Diferenţierea diferitelor arii corticale
realizat deja în etapa antepubertară, în schimb numărul celulelor ganglion din
substanţa albă a emisferelor cerebrale crește mult la copiii de vârstă pubertară.
Corpul celular al neuronilor corticali de tip piramidal gigant (Betz) crește. In
stratul granular intern are loc sporirea continuă în fibre neilinizate, mărind astfel
numărul conexiunilor interneuronale între diferite straturi și zone corticale.
Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos central la vârsta
pubertară prezintă unele particularităţi demne de luat în seamă, mai ales în
practica educaţiei fizice și sportului, dar în întreg procesul de instruire și
educaţie a tinerei generaţii. Aceste particularităţi pot fi sistematizate în felul
următor:

18
 Marea plasticitate a sistemului nervos central se păstrează și in această
etapă a vieţii, deşi a mai pierdut ceva din vitalitate și eficiență, datorită unor
perturbări de origine hormonală, care accentuează caracterul reactiv al
sistemului nervos, ducând la instabilitatea comportamentului și a stărilor
afective, la aceşti copii.
Predominanta excitaţiei față de inhibiţia corticală, de asemenea este
evidentă la copiii de vârstă pubertară, dar și în acest domeniu se produce
treptat o atenuare dintre forţa și energia celor două procese corticale
fundamentale, obţinută nu prin slăbirea forţei și energiei proceselor de
excitaţie, ci printr-o dezvoltare tot mai accentuată a proceselor de inhibiţie, în
special a inhibiţiei interne sub multiplele sale forme de manifestare.
Dezvoltarea inhibiţiei interne, în mod special a inhibiţiei de diferenţiere,
favorizează activitatea de analiză și de sinteză a scoarţei, și, ceea ce este foarte
important din punctul nostru de vedere, reflexele condiţionate și stereotipurile
dinamice sunt mai stabile, fixarea lor este mult uşurată, dovedind o stabilitate
mult mai mare faţă de copiii de vârstă şcolară antepubertară. Creşterea
eficienței reglajului cortical se manifestă, printre altele, în precizia crescută a
mişcărilor și prin îmbunătăţirea coordonării acestora.
Tendinţa spre iradierea procesului de excitaţie are la bază tot
slăbiciunea relativă a procesului de inhibiţie corticală la şcolarii de vârstă
pubertară, de unde rezultă caracterul neuniform și chiar brusc al mişcărilor,
activitatea motrică a acestor elevi, fiind în general exagerată, excesivă.
Toate aceste particularităţi ale activităţii sistemului nervos central la
elevii de vârstă pubertară influenţează în mod direct viteza de formare și
stabilitatea deprinderilor motrice, favorizează apariţia oboselii, slăbeşte într-o
oarecare măsură voinţa și perseverenta elevilor de vârstă pubertară. In schimb
marea plasticitate a scoarţei cerebrale favorizează elaborarea iniţială a unor
reflexe condiţionate motrice și chiar stereotipuri dinamice complexe, a căror
stabilitate și fixare însă, necesită un număr sporit de repetări și exersări. Datorită
plasticităţii crescute a scoarţei cerebrale, neuronii corticali îşi refac rapid balanţa

19
lor energetică, ceea ce favorizează mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale.
Analizatorii se maturizează în linii mari imediat după naştere,
perfecţionarea unor aspecte morfologice și, mai ales, funcţionale continuându-se
însă și în etapa pubertară. In sfera vieţii vegetative, perioada pubertară reprezintă
o etapa de mari prefaceri organice și funcţionale la nivelul tuturor organelor
interne, cele mai izbitoare modificări, fiind totuşi localizate asupra sferei
genitale care domină tabloul general al dezvoltării vegetative în timpul
pubertăţii. Se modifică dimensiunile laringelui, creşte în volum inima și în
general toracele și abdomenul, cu dezvoltarea importantă a tuturor organelor
interne, a vaselor și a glandelor de secreţie externe și interne, cu excepţia
organelor limfoide care cunosc o importantă involuţie în perioada pubertară.
Dezvoltarea explozivă a organelor genitale din această perioadă precum și
creşterea neuniformă și la început mai puţin controlată de către sistemul nervos
central, a secreţiei hormonale, va determina creşterea reactivităţii sistemelor de
comanda și de dirijare a funcţiilor organelor interne, uneori insistând chiar la
unele abateri și întâmplări haotice în privinţa reglajului neuroendocrin, drept
pentru care pe bună dreptate, se utilizează în fiziologie epitetul “furtuna
vegetativă” ce se abate asupra organismului în perioada pubertară. Marile
variaţii și inegalităţi în comportamentul fizic și psihic al tinerilor puberi, au la
bază tocmai această reglare nestatornică și instabilă, ce determină trecerea
bruscă a acestor tineri dintr-o stare de comportament în alta, bunele performanțe
sportive sau intelectuale dintr-o zi putând fi urmate de contrariul în ziua
următoare și viceversa.
Dezvoltarea morfologică a aparatului cardiovascular la elevii de vârstă
pubertară este în curs de desfăşurare, atât la nivelul miocardului cât și în ceea ce
priveşte dezvoltarea vaselor periferice. Funcţional însă, întreg aparatul
cardiovascular prezintă o labilitate pronunţată, adaptarea lui la cerinţele mai
mari ale mediului extern este însă deficitară. Economia funcţională a circulaţiei
este redusă, volumul sistolic și debitul cardiac maxim sunt încă departe de

20
valorile constante la adulţi. La sfârşitul perioadei pubertare, băieţii prezintă
valori funcţionale net superioare faţă de fete.
Volumul inimii la vârsta pubertară crește mai lent la fete, rămânând mult
în urma faţă de cel al băieţilor. Din punct de vedere funcţional se evidenţiază
capacitatea scăzută de adaptare și de rezistență a aparatului circulator în special
în efortul fizic redus.
Starea sistemului cardiovascular la copii este determinată după frecvența
cardiacă. Odată cu vârsta ea se micşorează în stare de repaus. La nou născut
atinge 135 bătăi/minut, la vârsta de 7 ani - 92 bătăi/minut, iar la 14 ani se
observă o frecvență ridicată de 76 - 78 bătăi/minut în comparaţie cu adulţii.

In tabelul nr. 1 este redată frecvența cardiacă (bătăi/minut) și volumul sistolic

(ml) la copiii de diferite vârste, în starea de repaus (după Solcov, N.A.).
Tabel nr.1. Frecvența cardiacă la copiii în starea de repaus

Vârsta - ani Frecventa cardiacă - bătăi/minut - Volum sistolic - ml -

nou născut 135 2.5
1 120 10.2
6 99.5 20.7
7 92 23.0
8 90 25.0
9 88 27.0
10 86 29.2

21
 11 84 31.6
12 82 33.4
13 80 35.7
14 78 38.5
15 76 41.4

In efortul fizic mărirea frecvenței cardiace la copii este exprimată mai

mult decât la adulţi. După efortul sportiv cu o mare încordare emoţională,
frecvența cardiacă atinge 200 bătăi/minut și chiar mai mult. In aceste condiţii
amploarea cavităţilor golite ale inimii este mai redusă decât în cazul frecvenţei
mai mici. La copiii antrenaţi, frecvența cardiacă în repaus este relativ mică ca și
cea în timpul lucrului decât la cei neantrenaţi. Aceasta exprimă o adaptare și o
reglare mai bună a circulaţiei.
Volumul sistolic cunoaşte o creştere rapidă și impetuoasă în cei câţiva
ani ai pubertăţii. La 13 ani volumul sistolic la fete este de 40 ml, la 14 ani este
de 45 ml, ulterior până la vârsta de 16 ani, creşterea acestui parametru este
relativ redusă, ajungând, în medie la 50 ml (după Demeter A.,). In timpul
efortului fizic cu caracter dinamic, volumul sistolic după acelaşi autor, cunoaşte
o creştere moderată, ajungând la valori de 80 - 90 ml la băieţi si 70 - 80 ml la
fete.
Aparatul respirator are o dezvoltare însemnată a tuturor verigilor și se
dobândesc noi capacităţi funcţionale capabile să asigure o mai bună
aprovizionare cu oxigen a organismului, atât in repaus, cât și în eforturi relativ
intense. Ritmul accelerat de creştere și dezvoltare a căilor respiratorii a
alveolelor și a parenchimului pulmonar propriu-zis reprezintă suportul material
al creşterii capacităţii funcţionale a aparatului respirator, în speţă a ventilaţiei
pulmonare.
In timpul și după pubertate, valorile consumului maxim de oxigen cresc mai
repede la băieţi în comparaţie cu fetele. Deoarece consumul maxim de oxigen
sau puterea maximă aerobă depinde în mod esenţial de greutatea corporală,
raportarea acestuia la greutatea corporală a subiectului investigat constituie un
22
indicator mai fidel în evaluarea capacitaţii de efort (Saltin B., Astrand P.O.
1976). Aplicarea corecţiei pentru greutatea corporală face ca diferenţa dintre
băieţi și fete în privinţa capacităţii aerobe de efort să nu fie aşa mare. Aceasta
capacitate aerobă mai redusă la fete este atribuită valorilor mai mici ale
volumului cardiac, factor care limitează creşterea debitului cardiac (Holgren A.,
1967).
In concluzie, asigurarea unei capacităţi aerobe de efort ridicată este
dependentă de unii factori dimensionali ai aparatului respirator, cum sunt:
capacitatea vitală, capacitatea pulmonară totală, capacitatea reziduală
funcţională precum și de anumite capacităţi funcţionale ale aparatului respirator,
dintre care se evidenţiază în acest sens, capacitatea ventilatorie sau debitul
respirator maxim pe minut și capacitatea de difuziune a plămânilor. Toţi aceşti
factori dimensionali ai capacităţi funcţionale fiind în plină dezvoltare și creştere
în perioada pubertară, puterea aerobă maximă sau capacitatea de efort aerobă a
elevilor de vârstă pubertară este în creştere. Parametrii cei mai semnificativi ai
acestei capacităţi de efort aerob sunt: consumul maxim de oxigen pe minut (în
ml/min sau ml/min/kg), precum și oxigenul pulsului maxim, ce atrag valorile lor
maxime abia după pubertate. Rezultă de aici concluzia firească conform căreia
la vârsta pubertară încă nu sunt atinse limitele superioare ale capacităţii aerobe
de efort deci, în eforturile de rezistentă, copiii de vârstă pubertară rămân mult
sub posibilităţile adulţilor. Totodată, subliniem faptul că antrenamentul sportiv
și participarea sistematică a elevilor de vârstă pubertară la lecţiile de educaţie
fizica şcolară poate asigura o creştere considerabilă a capacităţii de efort aerobe,
ştiut fiind faptul că factorii dimensionali și capacităţile funcţionale ale organelor,
aparatelor și sistemelor implicate în asigurarea puterii maxime aerobe pot fi mult
influenţate prin antrenament între 10 - 20 ani (Demeter A. 1979).
Memorarea se transformă din reproductivă în logică, și constă, mai ales,
din tendinţa de a se reține esenţialul.
Gândirea preadolescentului prezintă modificări însemnate in jurul vârstei
de 12 ani, când dobândeşte posibilităţi operaţionale noi, când apare gândirea

23
abstractă, logică, când raţionamentele devin mai complexe, când se folosesc
judecăţi ipotetice și disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobândită.
In general, se poate aprecia ca dezvoltarea intelectuală a
preadolescenţilor este stimulată de conţinutul procesului de învăţământ devenit
mai complex, exprimând cerinţe care solicită tocmai caracterul logic al
învăţăturii, interpretării și memorării.
Activitatea şcolarului mijlociu este marcată de eroizarea conduitei și
atitudinii față de sexul opus. Preadolescentul este tulburat de noua sa stare, atât
în influența unor factori care întreţin erotismul (film, lectura) care-l determinaă
să caute, să cunoască mai mult. Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu,
în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de
excitaţie mare la închiderea în sine.
Capacitatea intelectuală sporită și mai ales rafinată prin dezvoltarea
posibilităţilor de analiză critică, abstractizare, discernământ, la care se adăugă
complexul emoţional - sentimental, formează premizele apariţiei unor trăsături
tot mai apropiate de adolescent și apoi de tânăr. Diferitele manifestări
discordante ale conduitei nu apar la toţi şcolarii și nici în condiţii educaţionale
corecte. Sensibilităţii, aspiraţiilor și spiritului critic nu trebuie să li se răspundă
cu exces de autoritate sau brutalitate. Laturile pozitive ale personalităţii
preadolescentului, atitudinea profundă faţă de sine, curiozitatea pentru
cunoaşterea lumii subiective, ca și atracţia pentru activităţi variate de
însemnătate socială, sentimentele morale și patriotice în curs de dezvoltare sunt
cele care se vor impune tot mai mult și va realiza deplina interpretare socială și
trecerea în adolescență.
In concordanță cu scopul lucrării, consideram necesar să amintim și
calităţile psihice de bază necesare alergătorilor de cros, cercetate si interpretare
de centrul de cercetări sportive (psiholog Marin Niculescu) și care sunt:
 ambient cu tendinţe de introversiune, echilibru interior, sănătate
mentală, atitudine realistă faţă de propriile calităţi și defecte;

24
  calităţii voinţa: reprezentarea corectă a scopului fiind și luarea in
serios a sarcinilor de pregătire curente (conştiinciozitate,
perseverență, rezistență la stimuli cu caracter cvasimonoton;

 tendinţa de afirmare și ascensiune sportivă, stabilitate emoţională,

spirit de obiectivitate;

 rezervat, detaşat, siguranţa de sine;

 toleranță la frustrări.

CAPITOLUL II – Demersul metodologic al cercetării

2.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării noastre este de a aduce o contribuţie la folosirea cu
eficienţă sporită a procedeelor metodice şi a exerciţiilor tipice dezvoltării
rezistenţei la nivelul claselor VII-VIII (băieţi) în lecţiile de educaţie fizică.
25
 Lucrarea încearcă să demonstreze ca toţi elevii, indiferent de condiţiile în
care practică efortul fizic, pot participa cu succes în întrecerile sportive de cros.
Evident, această participare nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ci ea trebuie să
fie urmarea unei pregătiri corecte, urmărită atent în cadrul lecţiilor de educaţie
fizică. Pentru aceasta am încercat să construim o serie de modele metodice,
operaţionale, simple, plecând de la ideea că rezistenţa se dezvoltă cu succes în
clasele VII-VIII.
2.2. Ipotezele de lucru
In lucrarea noastră am plecat de la următoarele ipoteze de cercetare:
- calitatea psihomotrică rezistența poate fi influenţată pozitiv la nivelul
claselor VII-VIII dacă exerciţiile folosite sunt sistematizate în unităţi
funcţionale (sisteme de acţionare) și organizate după o serie de
procedee metodice;
- dacă selectăm și planificăm o serie de metode și mijloace adaptate
mai ales din punct de vedere al parametrilor de efort la
particularităţile de vârstă ale copiilor din clasele VII-VIII, dar si la
condiţiile materiale, vom influența pozitiv la aceștia dezvoltarea
calității psihomotrice rezistența.

2.3. Etapele cercetării

Dezvoltarea calităţilor motrice joacă un rol deosebit în realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şcolare, reprezentând o finalitate importantă a
acestui proces. Este deci necesar ca această problemă să se bucure din partea
profesorilor de o atenţie mai mare, acţionându-se sistematic și consecvent pentru
dezvoltarea calităţilor la nivelul indicilor programaţi pentru fiecare an de studiu,
pentru fiecare ciclu de învăţământ.
Conform programei școlare în vigoare (2017), este necesar,
corespunzător realităţii practice, ca în clasele a V-a – a VIII-a să se asigure
dobândirea de către elevi a competenţelor necesare acţionării asupra dezvoltării

26
fizice şi a calităţilor motrice, cât şi practicării unor discipline/probe sportive,
astfel:
- în clasa a V-a: -Atletism: trei probe atletice, de preferat din grupe
diferite;
- Gimnastică – un exerciţiu integral cu elemente şi combinaţii acrobatice
statice și dinamice; o săritură la aparatul de gimnastică;
- Jocuri sportive: un joc sportiv.
- în clasa a VI-a: - Atletism: trei probe atletice, din grupe diferite (cele
predate în clasa a V-a);
- Gimnastică - un exerciţiu integral cu elemente şi combinaţii acrobatice
statice și dinamice; o săritură la aparatul de gimnastică;
- Jocuri sportive: două jocuri sportive, dintre care unul este cel predat în
clasa a V-a.
- în clasa a VII-a: - Atletism: trei probe atletice din grupe diferite (două
dintre cele predate în clasa a VI-a; o probă atletică nouă);
- Gimnastică un exerciţiu integral cu elemente şi combinaţii acrobatice
statice și dinamice; săriturile la aparatele de gimnastică, din programă, la
alegere;
- Jocuri sportive: un joc sportiv (cel în care elevii au fost iniţiaţi în clasa a
VI-a).
- în clasa a VIII-a: - Atletism: două probe atletice, la alegere dintre cele
predate în anii anteriori;
- Gimnastică - un exerciţiu integral cu elemente şi combinaţii acrobatice
statice și dinamice; săriturile la aparatele de gimnastică, din programă, la
alegere;
- Jocuri sportive: un joc sportiv, opţional, dintre cele predate în anii
anteriori.

Pornind de la noţiunile generale privind planificarea dezvoltării calităţii

motrice rezistența, și de la ideea că rezistența se dezvoltă bine în clasele VII -
27
VIII, în cadrul lecţiilor de educaţie fizică “spre finalul acestora”, în cadrul
experimentului eşalonat pe semestre în cicluri de lecţii. Fiecare lecţie va
cuprinde 2-3 teme, ultima vizând dezvoltarea rezistentei respectând astfel și
programa şcolară. Timpul alocat în fiecare lecţie pentru dezvoltarea rezistenței
va fi cuprins între 10-20 min.
Astfel, în semestrul I, se va aplica programul de dezvoltare a rezistenței
pe baza procedeului metodic, alergare de durată cu creşterea progresivă a
distanței, tempoul de lucru fiind constant 35 sec./100 m. Planificarea se face pe
6 cicluri a câte 4 lecţii, pornindu-se de la alergare în tempo uniform pe 1000 m,
distanța crescând la fiecare ciclu cu 400 m astfel ca în ultima lecţie ajungând la
3000 m. Tempoul de lucru se păstrează constant la 35 sec./100 m.
In semestrul al II-lea se va aplica programul de dezvoltare a rezistenței
pe baza procedeului metodic “alergare de durată cu scăderea distanței și
creşterea tempoului”. Planificarea se întocmește pe 6 cicluri a câte trei lecţii
pornindu-se de la 3000 m alergare cu un tempou de 35 sec./100 m. La fiecare
ciclu distanta scade cu câte 400 m, iar tempoul de lucru creste cu câte 2 sec./100
m ajungând in final la 25 sec./100 m.
Spre sfârşitul semestrului al II -lea se va aplica programul de dezvoltare a
rezistenței pe baza procedeului metodic “alergare cu intervale”. Planificarea se
face pe 5 cicluri a câte 3 lecţii. Alergarea în tempo uniform se efectuează pe
distanțe cuprinse între 100-200 m, crescând tempoul de lucru de la un ciclu la
altul. Intre alergări se va efectua mers liniştitor pe 100 m în aproximativ 60-90
sec., durata pauzei active fiind în funcţie de durata și intensitatea fiecărei
repetări.

2.4. Metode de cercetare folosite

Termenul metodă provine din grecescul methodos (odos=cale, drum şi

metha=către, spre) şi înseamnă „cale care duce spre” sau „cale de urmat”
Cerghit, I., (2006), p.17. În consecinţă metoda de cercetare reprezintă calea prin
care se poate realiza o cercetare.
28
 În vederea obţinerii unor informaţii obiective referitoare la tema cercetată
şi pentru a realiza o cercetare fundamentată din punct de vedere ştiinţific am
folosit metode caracteristice cercetării ştiinţifice precum: metoda documentării
şi studierii materialului bibliografic, analiza şi sinteza datelor, metoda
experimentului pedagogic, metoda testelor, metoda măsurării şi evaluării,
metoda grafică şi tabelară, metoda statistico – matematică.
- Metoda documentării şi studierii materialului bibliografic. Prin
studierea materialelor bibliografice am urmărit cunoaşterea aprofundată a
realităţii existente cât şi a experienţei trecute, precum şi a tendinţelor şi
problemelor formulate de specialişti. Materialele bibliografice studiate fac parte
din sfera disciplinelor teoretice, socio-umane precum ştiinţele educaţiei,
psihologie, educaţie fizică, timp liber, antrenament sportiv, cercetare ştiinţifică
în domeniul educaţional, din care am încercat să extrag elementele esenţiale
legate de tema abordată, în contextul unei abordări interdisciplinare a
documentării.
- Metoda experimentului pedagogic. Metoda experimentului pedagogic
reprezintă provocarea unui fapt, în condiţii bine determinate, cu scopul de a
verifica o ipoteză. Experimentul este unul de tip pedagogic în care variabilele
independente se referă la modalităţile de concepere şi aplicare a strategiilor
didactice focalizate pe obiectivul privind formarea obişnuinţei de practicare
independentă a exerciţiilor fizice iar variabila dependentă o constituie
optimizarea proceselor de formare a obişnuinţelor de practicare a exerciţiilor
fizice la studenţi, reflectată în nivelul parametrilor somatici, indicilor somatici,
parametrilor funcţionali, parametrilor motrici şi în cei de atitudine şi interes.
- Metoda testelor. Metoda testelor constă în determinarea aptitudinilor
subiecţilor pentru diferitele activităţi proprii domeniului educaţiei fizice ajutorul
unor probe deliberat concepute.
Practicarea diferitelor activităţi cu caracter motric solicită un ansamblu de
însuşiri (morfologice, motrice şi psihice). Aplicarea metodei testelor în forma
concepută de noi a presupus un sistem de activităţi în măsură să verifice şi să

29
ateste existenţa şi valoarea unei deprinderi, unei aptitudini, unei însuşiri sau
atitudini definite din perspectiva temei. Acest sistem de activităţi va include
probe de control şi teste ca instrumente de evaluare a caracteristicilor şi
comportamentului elevilor incluşi în cercetare în diferite faze ale acesteia,
precum şi norme care să evidenţieze cota valorică a acestora. Rezultatele
obţinute ca urmare a aplicării probelor de control în diferite stadii ale cercetării
vor fi cele care vor valida conceptul cercetării prin informaţiile oferite,
constituind totodată repere în programarea conţinuturilor instruirii.
- Metoda măsurării şi evaluării. Pentru a stabili particularităţile specifice
de vârstă, sex şi grade de pregătire, a potenţialului biomotric al elevilor, precum
şi a orientării intervenţiei noastre viitoare, vom folosi metode de măsurare şi
evaluare a următorilor parametrii somatici:
- talie, greutate, perimetru toracic în expiraţie şi inspiraţie, perimetrul
abdominal, perimetrul şoldului.
- Metoda grafică şi tabelară. Pentru a uşura înţelegerea şi analiza
materialului statistic, folosind o expunere mai atrăgătoare şi sugestivă, vom
apela la reprezentări grafice. Vor rezulta reprezentări grafice sub forma
diagramei cu linii sau cu suprafeţe, tabele şi figuri, prin intermediul cărora vor fi
subliniate, evidenţiate, aspecte considerate semnificative din lucrare.
- Metoda statistico – matematică. Vom utiliza această metodă deoarece
caracterul probabilistic al fenomenelor generate şi provocate în domeniul
educaţiei fizice şi sportului capătă consistenţă pe baza prelucrării statistico –
matematice (Dragnea, A., 2002, p.23), obţinându-se răspunsuri argumentate la
întrebări generate de cercetarea noastră.
Pentru prelucrarea statistică vom folosi următorii indicatori:
 media aritmetică – exprimă tendinţa centrală a valorilor, este
indicatorul statistic cel mai des utilizat în interpretarea datelor recoltate şi care se
ia în considerare în toate calculele ulterioare. Formula de calcul este:
 x
X 
n

30
 unde: ∑x = suma valorilor individuale, n = numărul cazurilor.
 abaterea standard (S) – este indicatorul dispersiei şi reprezintă
standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare din valorile
individuale. Abaterea standard are întotdeauna înainte semnul ± şi cu cât
variabilitatea este mai redusă, cu atât valoarea centrală este mai reprezentativă.

( x - x ) 2
S  1
n -1

 coeficientul de variabilitate (Cv.) – măsoară gradul de omogenizare al

unuia sau a mai multor colective.
Sx100
Cv 
X

Semnificaţia este: 0-10% - omogenitate mare; 10-20% - omogenitate

medie; peste 20% - lipsă de omogenitate

CAPITOLUL III – Proiectarea şi realizarea activităţii de

cercetare

3.1. Locul dezvoltării rezistenţei în lecţia de educaţie fizică

Rezistența anaerobă este capacitatea organismului de a produce energia

necesară contracției musculare, în mod esențial fără oxigen, și de a continua

31
efortul cât mai mult posibil- în ciuda anumitor simptome neplăcute
(hiperacidificarea mușchiului și a sângelui, dureri musculare, creșterea
frecvenței pulsului, tăierea respirației) –fără o diminuare însemnată a
performanței, Butnariu. M., (2002),pag.35.
Exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenței reclamă un organism acomodat
cu efortul intens și totodată receptiv la acumulările cantitative. Ele se
amplasează de regulă după temele care vizează învăţarea sau perfecţionarea unor
acte motrice și nu înaintea lor, deoarece produc oboseală, scăderea gradului de
excitabilitate a sistemului nervos și implicit a capacitaţii de receptivitate, de
asimilare a organismului.
Dezvoltarea rezistenței presupune continuitate și volum de muncă mărit,
ascendent de-a lungul întregului an şcolar. De aceea, sistemele de lecţii pentru
dezvoltarea rezistenței vor fi programate în toate trimestrele anului şcolar.
Cu privire la dezvoltarea rezistenţei la copii, la metodele și mijloacele
folosite, la evoluţia frecvenței cardiace, etc. există o serie întreagă de lucrări,
fiecare având o anumită contribuţie la dezvoltarea arsenalului de cunoştinţe
teoretice și la îmbunătăţirea activităţii practice. La început, au existat anumite
păreri, precum că alergările de durată nu ar avea nici un fel de avantaj în ceea ce
priveşte dezvoltarea rezistenței la copii, ba dimpotrivă, ar avea anumite influenţe
negative,cum ar fi perturbarea proceselor de creştere și diferenţiere și
provocarea unor leziuni organice. La baza acestei teorii au stat unele observaţii
empirice și unele păreri, potrivit cărora ar exista o discrepanţă între procesul de
creştere și dezvoltarea funcţională a aparatului cardiovascular, care rămâne în
urma proceselor de creştere și o diferenţiere somatică până la sfârşitul perioadei
pubertare.
Odată cu progresele înregistrate în domeniul cercetării, prin îmbunătăţirea
aparatelor de cercetare, a metodelor, prin progresele înregistrate de biochimic și
fiziologic, a început să se combată această părere.
In anul 1968, într-un studiu publicat de Marcel Hebbelink (Belgia) cu
privire la capacitatea de solicitare fizică a copiilor de 6-10 ani și evoluţia

32
valorilor de efort fizic, se arată că literatura de specialitate din domeniul
capacităţii de efort cardiovascular este deosebit de vastă, datorită existenței celor
mai diferite metode. După o creştere atentă a metodelor si criteriilor aplicate se
poate stabili că în general s-au cercetat două dintre componentele capacitaţii de
efort cardiovascular și anume: efortul maxim într-o perioadă de timp relativ
scurtă (rezistența anaerobă) și efortul submaximal într-o perioadă de timp mai
lungă (capacitatea de a depune efort de durată). Rezultatele celor mai multe
cercetări, dovedesc o creştere permanentă a capacităţii de efort funcţional, odată
cu creşterea vârstei, inteligenţei, greutăţii.
Demeter A.,(1972), pp.23-32, arată că efortul de rezistență poate fi
îndeplinit de copiii de vârstă pubertară, care acoperă distanțe de 3000-5000
metri într-un tempou convenabil (atunci când simte nevoia copilul să-și regleze
tempoul, poate alerga mai încet sau intercala chiar și mersul pe parcurs, ceea ce
îi permite stabilirea nivelului metabolismului tisular la o intensitate
corespunzătoare capacităţii sale aerobe de efort.
El arată că respiraţia tisulară a puberilor și puberelor este în continuă
creştere, capacitatea lor aerobă maximă se apropie treptat de cea a adulţilor.
Teama de suprasolicitare cardiovasculară nu este justifică decât în cazul în care
tempoul alergării impus de antrenor sau profesorul de educaţie fizică depăşeşte
capacitatea aerobă a elevului, acesta fiind obligat să respecte un tempo
“infernal”. Alergarea de durată lungă în condiţii de steady-state absolut, nu
poate fi nocivă. In schimb alergările în tempo ridicat, pe distanțe de 200 - 600
metri, reclamă eforturi cardio-respiratorii excesive, suprasolicită inima și
aparatul respirator și sunt contraindicate la vârsta pubertară. Astfel, el
recomandă ca rezistența să se dezvolte prin alergări pe distanțe de 1000 - 5000
metri, într-un ritm și tempou impuse de scopul urmărit si să se evite alergările pe
300 -600 metri.
La noi în țară au fost efectuate înregistrări de Nicu A. și colab. (1970) pe
un număr de peste 37000 elevi, din toate regiunile țării, care au demonstrat ca
alergările de 20 minute pentru băieţi și 10 minute pentru fete de vârsta pubertară

33
sunt accesibile posibilităţilor de răspuns ale organismului lor. Autorii au
constatat un fapt surprinzător la prima vedere și anume, un procent de 2% din
cei testaţi au făcut față cu succes alergării pe distanțe foarte lungi (12-36 km.),
cu un ritm de 12 kilometri /oră fără un antrenament prealabil și fără vreo
dereglare cardio-respiratorie. Aceleaşi cercetări au fost reluate în anul 1983, pe
aproximativ 19000 elevi, care au confirmat constatările făcute mai sus.
Ardelean T.,(1979) dă o serie de mijloace pentru dezvoltarea rezistenței la
copiii de 10-14 ani, orientate în trei direcţii:
- rezistența in regim aerob;
- rezistența in regim mixt (aerob-anaerob);
- rezistența neuro-musculară (locală).
El arată, că pe întreaga perioada a ciclului claselor V-VIII, preocuparea
principală va trebui să o constituie dezvoltarea capacităţii aerobe. In acest scop,
ca mijloace principale alergarea de durată pe teren plat și pe teren variat, iar ca
mijloc secundar alergarea repetată în tempo moderat și uniform.
Valorile reprezentate pentru alergarea de durată sunt:

 clasa V-VII 1-3 km.

 clasa VII-VIII 3-5 km.

Tempourile orientative pentru 1000 metri plat sunt:

 clasa V 5’20”0

 clasa VI 5’10”0

 clasa VII 5’00”0

 clasa VIII 4’50”0

Pentru alergarea de durată valorile timpului sunt:

 clasa V-VI 5’ -15’

 clasa VII-VII 10’ -20’

34
 Pentru alergarea repetată în tempo moderat și uniform, ca mijloc secundar
pentru dezvoltarea rezistenței în regim aerob, autorul ne recomandă alergările
repetate cuprinse între 100 - 600 metri. Trebuie să se lucreze cu aceleaşi valori
ale pulsului, cu o pauză relativ completă în sensul că repetarea următoare se reia
la un puls de 90 - 100 bătăi/minut, în cazul băieţilor. Volumul total de alergare
repetată într-o lecţie va putea reprezenta aproximativ 80% din volumul mediu al
alergării de durata stabilit pentru fiecare clasă, respectiv:
 la băieţi: V-VI 2000-2400 metri

 VII-VII 2600-3000 metri.

Spre exemplu, un volum total de 3000 metri sau apropiat de acesta se

poate realiza prin: 15x200 metri; 10x300 metri; 6x500 metri; 5x600 metri, etc.
Viteza de deplasare la alergările repetate, având in vedere ca efortul nu
este continuu, ca intervin pauzele de odihnă, trebuie sa fie cu puţin superioare
celei administrate în cazul alergării de durată, conform tabelului de mai jos.
Tabel Nr. 2 Valorile vitezei de deplasare- băieți

CLASA
INDICATOR SEXUL V VI VII VIII
m/sec. băieţi 3,3 3,4 3,5 3,6

Cu ajutorul acestor valori ale vitezei de deplasare, exprimate în m/sec. au

fost elaborate tabele de tempouri pentru distanțele utilizate sub formă de
alergare repetată.

Tabel Nr. 3 Distanțele utilizate sub formă de alergare repetată.

DISTANTA TEMPOUL DE
ALERGARE/CLASE
DE
ANTRENAMENT V VI VII VIII
100 m 30”0 29”0 28”5 27”7
150 m 45”4 44”0 42”8 41”6

35
 200 m 60”6 58”8 57”0 55”5
300 m 1’30”9 1’29”2 1’25”7 1’23”3
400 m 2’01”0 1’57”6 1’54”0 1’51”0
500 m 2’31”0 2’27”0 2’29”0 2’18”8
600 m 3’01”0 2’56”0 2’51”4 2’56”6

Autorul recomandă ca dezvoltarea rezistenței aerobe să se efectueze pe

tot parcursul semestrelor I si II, într-o lecţie să se folosească un singur mijloc
respectiv fie alergarea de durată, fie alergarea repetată în tempo moderat și
uniform.
După o creştere sistematică în primul semestru să se atingă un punct
culminant în volumul efortului la sfârşitul lunii noiembrie, iar in semestrul al
doilea spre sfârşitul lunii martie.
Ţinând seama de întreruperea pregătirii din timpul vacanței de iarnă la
începutul semestrului al doilea volumul efortului va fi mai mic decât cel atins la
sfârşitul primului semestru, dar superior decât celui de la începutul anului şcolar.
Dacă condiţiile de lucru sunt favorabile, dintre cele două mijloace să fie
preferate alergarea de durată, pe întreg parcursul primului semestru și în prima
parte a celui de al doilea semestru, urmând ca apoi ponderea să cadă pe folosirea
alergării repetate. La nevoie sarcina dezvoltării rezistenței aerobe se poate
realiza și numai cu ajutorul alergării repetate.
In semestrul al II-lea sarcina principală va fi dezvoltarea rezistenței în
vederea pregătirii pentru proba de rezistență. Paralel cu acestea, vom asigura și
menţinerea nivelului rezistenței aerobe.
Pentru dezvoltarea rezistenței în regim mixt, autorul recomandă alergarea
repetată cu tempou de cursă pe distante de la 100 metri la 600 metri și alergarea
repetată până la 85-90% (3/4 din viteza maximă), pe distanțe de la 60 m. până la
80 m. Pentru dezvoltarea rezistentei neuromusculare, recomandă efectuarea unor
exerciţii prin metoda repetărilor.

36
 După cum se poate observa din literatura de specialitate, problemele
importante pe care le ridică rezistența, au atras atenţia specialiştilor (profesori,
antrenori, medici, biochimişti) determinând studierea în totalitatea și
complexitatea ei.
3.2. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei

3.2.1. Mijloace de acţionare

Dintre multiplele definiţii ale rezistenței oferite de literatura de
specialitate deprindem câteva elemente esenţiale care caracterizează această
calitate psihomotrică, și anume:
- timpul (durata) efortului. Aceasta poate fi nedeterminată dinainte, ci
stabilit în funcţie de eficiența activităţii efectuate și determinat, atunci
când într-o unitate de timp trebuie efectuată o activitate de un anumit
gen;
- eficacitatea cât mai constantă a activităţii motrice pe toată durata ei;
- rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.
Literatura de specialitate și practica antrenamentului sportiv ne pun la
dispoziţie un număr mare de metode și procedee pentru dezvoltarea rezistenței.
In procesul perfecţionării aceste calităţi motrice se folosesc, în general, metode
în care predomină eforturile bazate pe contracţii musculare izotonice, izometrice
și intermediare.
Raportând aceste metode și procedee la specificul activităţii şcolare,
reţinem ca fiind adaptabile și posibile de aplicat următoarele:
Metode bazate pe variaţia volumului:
- metoda eforturilor uniforme - continue;
- metoda eforturilor repetate.
Metode bazate pe variaţia intensităţii:
- metoda eforturilor variabile;
- metoda eforturilor progresive.
Metode bazate pe variaţia volumului si intensităţii:

37
 - metoda antrenamentului pe intervale.
Rezistența poate fi definită ca timpul limita în cursul căruia atletul
reuşeşte să continue un efort de o anumită intensitate. Efortul specific în
alergările de semifond și fond este caracterizat de rezistenţă.
In metoda de antrenament la alergările de semifond și fond, întâlnim două
forme de manifestare a rezistenței. In schiţa nr. 1 redăm cele doua forme de
manifestare a rezistenței cât și caracteristicile metodice în vedere dezvoltării ei.
Prima forma de manifestare este rezistenţa generală (posibilităţile aerobe)
și este capacitatea alergătorului de a depune un anumit efort de alergare, de
intensitate moderată, un timp cât mai îndelungat. Rezistența generală în acest
gen de probe se caracterizează prin tempoul relativ lent și durata (distanța) mare

Formele de manifestare ale rezistenței

de alergare. Odată dezvoltată, aceasta rezistență serveşte ca premiză pentru

dezvoltarea altor calităţi motrice, dar mai ales a celei de a doua formă a
rezistenței, cea specifică. Exerciţiile pe baza cărora se poate dezvolta rezistența

38
generală iau forma unor variante ale alergării, caracterizate de continuitatea și
durata suficient de mari, în tempou lent. In acest gen de exerciţii, durata și
tempoul sunt în raport invers proporţional: cu cât durata alergării este mai lungă,
cu atât viteza de deplasare este mai scăzută și invers. Se pot adopta, în funcţie de
gradul de antrenament și de lungimea probei de concurs, tempouri și distanțe
diferite.
Posibilitatea de a parcurge o anumită distanţă de concurs într-un anumit
timp cât mai scurt este caracteristică alergătorilor consacraţi. Factorul limitativ,
dar în acelaşi timp și factorul de progres în dezvoltarea rezistenței este oboseala;
dar numai antrenamentul efectuat în condiţii de oboseală, încercarea de învinge,
duce la dezvoltarea rezistenței. In acest din urma caz, organismul se adaptează la
astfel de stări. O importanță mare prezintă și natura oboselii provocate și nu
numai profunzimea ei, conducând la specializarea tot mai mare a mijloacelor de
pregătire.
A doua formă de manifestare a rezistenței o reprezintă rezistenta
specială, care se evidenţiază prin posibilitatea alergătorului de a menţine de-a
lungul distanţei de concurs o viteză de deplasare cât mai ridicată, încât rezultatul
final să constituie un timp optim. Pentru atingerea acestui ţel, este necesar ca
tempoul deplasării să fie ales în concordanţă cu gradul de pregătire al
alergătorului. Astfel, un tempou prea scăzut atrage după sine un rezultat final
slab, în timp ce un tempou prea ridicat va avea drept consecinţă fie întreruperea
alergării, fie o deplasare prea lentă pe ultima parte a concursului.
Rezistența specială (rezistenţa în viteza de regim - posibilităţile
anaerobe), poate fi considerată ca fiind calitatea principală (dominantă), a
alergătorului indiferent de lungimea distanţei. De această calitate depinde
rezultatul din concurs și de aceea, dezvoltarea ei constituie sarcina principală a
pregătirii, ponderea ei faţă de celelalte calităţi fiind mult mai mare.
Exerciţiile tipice prin care se dezvoltă rezistența sunt mersul și alergarea,
executate sub diferite forme. Cei doi factori care imprimă aspectul calitativ și
cantitativ al acestor două exerciţii sunt volumul (mărimea distanței sau durata de

39
timp) și intensitatea efortului (tempoul deplasării). In schita nr. 2 redăm
schematic exerciţiile tipice, cât și factorii care influenţează dezvoltarea
rezistenței.
Factorii care influențează dezvoltarea rezistenței

Volumul efortului intr-un antrenament sau intr-un ciclu de

antrenamente este exprimat in kilometri (numărul lor) rezultaţi din
însumarea diferitelor distanţe. Tempoul alergării rezultate din timpul alocat
pentru parcurgerea diferitelor distanțe.
De obicei, tempoul este redat in procente din posibilităţile maxime ale
alergătorului si anume:
 95 -100% intensitate maxime;

 80 -94% intensitate mare;

 -79% intensitate moderată.

40
 Exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenței pot fi executate pe terenuri plate
(şosele, drumuri) pe pistă, pe terenuri cu reliefuri variate.
Formele sub care pot apare în antrenament aceste exerciţii sunt:
1. Mersul lent si mersul vioi, folosite mai ales de către începători pentru
dezvoltarea rezistenței generale: apar și în antrenamentul avansaţilor ca
legătură între distanţele propriu-zise de lucru. Se pot executa pe orice
teren.

2. Alergarea uşoară, utilizată mai ales de către începători pentru

dezvoltarea rezistenței, prin adaptarea unui tempou lent și a unei distanțe
mari de lucru. Avansaţii o folosesc de obicei în cadrul încălzirii și ca
element de legătură între porţiunile de alergare care se parcurg în
tempouri prestabilite (de exemplu: 8x200 m 28.0 + 200 a U). Se poate
executa pe orice teren.

3. Alergarea în tempo uniform, este un exerciţiu caracterizat prin

uniformitatea vitezei de deplasare și prin faptul ca tempoul și distanțele de
alergare sunt prevăzute dinainte. In funcţie de tempoul adoptat, exerciţiul
poate servi fie la dezvoltarea vitezei relative, fie la dezvoltarea rezistenței
generale sau speciale; dezvoltă alergătorii și simţul de apreciere a
tempoului. Distanța și tempoul sunt alese în astfel de limite, încât să
corespundă obiectivului urmărit, dar și posibilităţilor concrete ale
alergătorului. Alergarea în tempo uniform se poate executa pe orice teren
dar în special plat, putându-se astfel păstra mai uşor uniformitatea vitezei
prescrise.

4. Alergarea în tempo variat, constituie o formă de alergare pe parcursul

căreia, la anumite distanțe sau după scurgerea unui anumit timp se
schimbă tempoul de deplasare. Distanțele sunt variabile, iar exerciţiul se
poate executa pe orice teren. Tempoul adoptat este cuprins între 79 -
100%.

41
 Schimbările de tempo se pot face lent sau brusc. Exerciţiul se foloseşte
pentru dezvoltarea cu precădere a rezistenței speciale și vitezei relative, tempoul
adoptat fiind hotărâtor. Uneori, alergarea în tempo variat poate rezolva două
sarcini în acelaşi timp: dezvoltarea rezistenței generale și a celei speciale.

Exemple:
 m a Tv (100 m 100% + 200 m 60% + 100 m), pe pistă;

 min a Tv (5 min 50 % + 50 m a Sl 100% ...), pe pistă sau pe teren variat;

 m a Tv (350 m 50 % + 50 m a Sl 100% ...), pe pistă.

Din aceste exemple reiese faptul că schimbările de tempo sunt prevăzute

dinainte, ca de altfel și distanțele și intensitatea lor.
5. Alergarea pe teren variat, se întrebuinţează fie sub formă de concurs
(crosul), fie ca atare. Conţine elemente de volum și intensitate care o
apropie de alergarea în tempo variat fără însă să se asemene cu acesta.
Natura solului și relieful terenului împiedică uniformitatea alergării,
imprimând schimbări ale vitezei de deplasare. Exerciţiul rezolvă, în
principal, dezvoltarea rezistenţei generale; se întrebuinţează tot timpul
anului, cu ponderi diferite în ciclul săptămânal de antrenament.

6. Alergarea de control, serveşte la determinarea gradului de antrenament,

mai ales a gradului de dezvoltare a rezistenței speciale și vitezei relative.
Distanțele de control și valorile sunt specifice fiecărei probe.

Exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenței în antrenamentul propriu-zis pot

fi sistematizate în felul următor:
1. Alternări de mers cu alergare în tempo moderat, folosite mai ales pentru
dezvoltarea rezistenței generale de către începători. Distanțele de lucru sunt în
general reduse, mai ales acelea care se parcurg în alergare. Tempoul alergării nu

42
depăşeşte 79% din posibilitatea alergătorului începător. Acest exerciţiu se
foloseşte pe orice teren, cu precădere în etapele de iarnă și primăvară.
2. Alergarea de durată este utilizată mai ales de alergători consacraţi, dar și de
începători. Caracteristica principală a exerciţiului constă în distanța mare de
alergare (durata ei) și viteza de deplasare uniformă. La începători, alergarea de
durată serveşte la dezvoltarea cu precădere a rezistenței generale, ceea ce
presupune un tempo de deplasare lent. De obicei, în lucrul cu începătorii, cei doi
factori ai efortului, volumul și intensitatea sunt trataţi astfel: în primele
antrenamente, de la un antrenament la altul, distanțele de alergare cresc treptat și
constant, ajungându-se la distanțe maxime planificate. In tot acest timp, tempoul
rămâne constant, nedepăşind 79% din posibilităţile alergătorilor. In continuare
se pot alege două variante: fie scade proporţional distanţa de la un antrenament
la altul, apropiindu-se de distanța iniţială, timp în care creşte paralel și tempoul
de deplasare, fie distanța maximă odată atinsă, rămâne constantă în
antrenamentele următoare, însă tempoul de alergare are tendinţa de a crește
treptat.
Alergarea de durată, este un exerciţiu complex, deoarece cu ajutorul ei
dezvoltăm atât rezistența generală cât cea specială; evident tempoul ales (în
funcţie de gradul de pregătire), va decide. Alergarea de durată poate fi folosită
săptămânal, de obicei duminica; se aleargă 2-3 ore în scopul menţinerii
rezistenței generale și ca odihnă activă după antrenamente și concursuri.
Alergarea de durată se execută în general pe terenuri plate (şosele,
drumuri, poteci de pădure), și este, de obicei, ca mijloc de antrenament, plasată
în etapele de pregătire de iarnă și primăvară, fără a fi exclusă cu totul din etapele
competiţionale.
3. Alergarea repetată este folosită frecvent în antrenament. are o importanță
deosebită deoarece cu ajutorul ei se dezvoltă viteza fundamentală, dar și
rezistența specială și viteza relativă, în funcţie de tempoul ales şi de lungimea
distanțelor folosite. Gama distanțelor de lucru este destul de largă, de la cele
scurte (pentru dezvoltarea vitezei) până la cele medii sau chiar lungi. In cadrul

43
aceluiaşi antrenament se pot repeta fie distanțe cu lungimi egale, fie cu lungimi
diferite. In funcţie de distanța, numărul de repetări și sarcina urmărită se
stabileşte tempoul alergării. Pauza dintre repetări este suficient de lungă, pentru
a da posibilitatea organismului alergătorului să-și revină după efortul depus.
Exemple de sistematizare a repetărilor:

3 x 3 x 30 - 50 m Asp 100% Ps : 6 min

2 x 6 x 100 m aA 90% Ps : 5 min
2 x 3 300 m aTU 85% Ps : 10 min
3 x 600 m aTU 87.5% Ps : 12 min
500 m aTU, 600 m aTU, 1000 m aTU 85% Ps : 8 - 12 min
3 x 2000 m aTU 80% Ps : 10 - 12 min
4. Alergarea cu intervale. Constituie una din principalele
metode de lucru, servind în funcţie de distanța și tempoul adoptat la
dezvoltarea vitezei relative, a rezistenței speciale și generale sau a tuturor
deodată. După E. L. Bran (schiţa nr. 1) caracteristicile lucrului pe intervale
sunt următoarele:

1* alergarea ritmica a stărilor de solicitare a organismului cu

cele de repaus relativ, in care organismul îşi revine dar nu complet;

2* efectuarea alergărilor cu intensităţi diferite, în care tempoul

este echivalent uneori, cu cel de concurs, alteori mai scăzut sau mai
mare;

3* realizarea unui volum de lucru mare, care depăşeşte deseori

considerabil distanta de concurs.

Alergarea pe intervale se deosebeşte de metoda repetărilor prin

faptul ca efortul este reluat în condiţiile în care organismul nu și-a revenit

44
complet. De aceea, pauza (“intervalul”) dintre eforturi va avea o durată
care sa nu permită această revenire (frecvența cardiacă nu scade sub 130 -
120 bătăi/minut).

Componentele alergării pe intervale care determină volumul și

intensitatea efortului sunt: (schiţa nr. 1):

4* Lungimea distanței de lucru (D). Distanțele de lucru sunt mai scurte

decât lungimea distanței de concurs și în funcţie de probă variază între
1000 si 3000 m. Sunt preferate distanțele scurte (100 - 400 m), deoarece
permit reluarea efortului de mai multe ori. Este bine ca distanța să varieze
ca lungime fie în acelaşi antrenament, fie în cadrul ciclului săptămânal,
oferind astfel organismului alergătorului solicitări calitative diverse.

5* Tempoul adoptat pentru parcurgerea distanței de lucru (T).

Constituie componenta care stabileşte sarcina care urmează a fi rezolvată
(dezvoltarea rezistenței generale, a rezistenței speciale sau a vitezei
relative). In practică se pot alege pentru parcurgerea distanței de lucru
următoarele tempouri:

6* tempoul de cursă (viteza medie planificată) pentru

distanța de specialitate;

7* tempoul mijlociu (sub viteza medie planificată)

pentru proba de specialitate;

8* tempoul peste viteza de curse, ajungând până la

tempoul maxim;

Stabilirea tempoului este condiţionată de sarcina

antrenamentului și de gradul de pregătire al alergătorului, care depinde la
rândul său de etapa de antrenament respectivă. Tempoul crește de la o
etapă la alta.

45
9* Numărul repetărilor (N). Acesta depinde de tempoul adoptat, de
lungimea distanței, de pauza efectuată revenirii și lungimea probei de
specialitate;

10* Durata și conţinutul pauzelor (P). Pauza - intervalul - are ca scop de

a elimina parţial oboseala. Durata ei este în funcţie de tempoul adoptat,
care o poate scurta sau mări; tempoul lent scurtează pauza, în timp ce
tempoul ridicat o lungeşte. Conţinutul pauzelor constă în alergare uşoară
pentru alergătorii consacraţi și în mers lent sau vioi pentru începători.

46
 Reluarea distanțelor de lucru poate fi făcută și sub formă de serii.
Astfel, de exemplu, 15 x 200 m cu pauze de 90 sec. între reluări, pot fi efectuate
în trei serii, adică 3 x 5 200 m (cu pauzele corespunzătoare), dar între serii se va
intercala o pauza de 5 minute.
Se remarcă faptul că la stabilirea valorii operative a fiecăruia dintre
factorii antrenamentului cu intervale, de-a lungul ciclului anual se pot folosi
combinaţii diferite. In aceste combinaţii, unii dintre aceşti factori sunt constanţi,
alţii variabili. De exemplu:
11* factori constanţi 12* factori variabili
D-N-P T (se întăreşte)
D-T-P N (crește)
D-T-N P (se scurtează sau se modifică)

Alegerea formulei de antrenament depinde de scopul urmărit: menţinerea

constantă a lui D,N, P și întărirea lui T este orientată în special înspre
ameliorarea vitezei relative și a rezistenței speciale; menţinerea constantă a lui
D, T, P și creşterea lui N conduce în principal la dezvoltarea rezistenței generale.
In urma fundamentării teoretice și metodice a dezvoltării rezistenței,
considerăm necesar să redăm din literatura de specialitate un model operaţional
pentru iniţierea elevilor în alergările de rezistenţă.
In schiţa nr. 3 redăm un plan de antrenament orientativ de o durata de
aproximativ 28 săptămâni, împărţit în patru etape:
Etapa nr. 1. Durata de 2-4 săptămâni, cuprinde 2-3 antrenamente
săptămânale, constând în alergare uşoară și mers alternativ cu mers vioi;
Etapa nr. 2. Durata de 2-4 săptămâni, cuprinde 2-3 antrenamente
săptămânal, constând din alternări de mers, alergare uşoară.
Etapa nr. 3. Durata de 4-8 săptămâni și 2-3 antrenamente pe săptămână,
cuprinde alergare în tempo uniform, unde distanța crește iar intensitatea rămâne
constantă la 5:00.0 minute/1000 m (30,0 sec/100 m). In aceste antrenamente se
intercalează altele în care se efectuează alternări de mers și alergare pe distanța
de 300 m în 1:30.0 minute (30.0 sec/100 m);

47
 Etapa nr. 4. Durata de 6-12 săptămâni, se efectuează 2-3 antrenamente
săptămânal. Caracteristic acestei etape este faptul ca distanța de alergare scade și
intensitatea crește. Astfel se ajunge la 3000 m în tempo de 15:00.0 minute la
1000 m în 3:00.0 minute. Alternările de mers și alergările pe 300 m în 1:30.0
minute se reduc ca număr de repetări de la 10 la 5, iar tempoul crește de la
1:30.0 minute la 0:55.0 minute (5.1).
Prin interpolare având linie dreaptă. Tempourile corespunzătoare
distanțelor extreme, obţinem tempourile alergării de durată (graficul nr. 1.).
Plan de antrenament orientativ

A1 - 3 - 4 km MV
ETAPA I A2 - 4 - 5 km MV
Durata A3 - 5 - 6 km MV
2-4 s
2-3 A/s
A1 - 2 km MV +5 (100 m aTu 30.0 +100m ML) +2 km MV
ETAPA II A2 - 1 km MV +10 (100 m aTu 30.0 +100 m ML) +1 km
Durata A3 - A4 - 5 (300 m aTu 1:30.0 + 300 m ML)
A5 - A6 - 3 (500 m aTu 2:30.0 +500 m ML)
2-4 s
2-3 A/s
A1 - 1000 m Tu 5:00.0
ETAPA III A2 - 1000m Tu 5:00.0
Durata A3 - 1000m Tu 5:00.0
A4 - 1500 m Tu 7:50.0
4-8 s A5 - 1500 m Tu 7:50.0
2-3 A/s A6 - 2000 m Tu 10:00.0
A7 - 2000 m Tu 10:00.0
A8 - 2500 m Tu 12:30.0
A9 - 2500 m Tu 12:30.0
A10 - 3000 m Tu 15:00.0
A1 - 1000 m Tu 5:00.0
A1 - 1000 m Tu 5:00.0
A1 - 3000 m 15:00.0
ETAPA IV A2 - 2800 m 13:25.0
Durata A3 - 2600 m 12:00.0
A4 - 2400 m 10:35.0
6-12 s A5 - 2200 m 09:10.0
2-3 A/s A6 - 2000 m 08:00.0
A7 - 1800 m 06:50.0
A8 - 1600 m 05:45.0
A9 - 1400 m 04:45.0
A10 - 1200 m 03:50.0
A10- 1000 m 03:05.0
Distanta creste
Tempo constant
Distante constante sau
variabile
A1 - 1000 aTu 5:00.0 Distanta creste
A2 - 5(300 m aTu 1:30.0 + 300 m ML) Tempo constant
A3 - 1000 m aTu 5:00.0
A4 - 6(300 m aTu 1:30.0 +300 m ML)
A5 - 1500 m aTu 7:50.0
A6 - 7(300 m aTu 1:30.0 +300 m ML)
A5 - 1500 m aTu 7:50.0
A6 - 7(300 m aTu 1:30.0 +300 m ML)
A7 - 1500 m aTu 7:50.0
A8 - 7(300 m aTu 1:30.0 +300 m ML)
A9 - 2000 m aTu 10:00.0
A10 - 8(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A11 - 2000 m aTu 10:00.0
A12 - 8(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A13 - 2500 m aTu 12:30.0
A14 - 9(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A15 - 2500 m aTu 12:30.0
A16 - 9(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A17 - 3000 m aTu 15:00.0
A18 - 10(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A1 - 3000 m 15:00.0
A2 - 10(300 m aTu 1:30.0 +300 m
ML)
A3 - 2500 m aTu 11:30.0
A4 - 9(300 m aTu 1:25.0 +300 m ML)
A5 - 2500 m aTu 11:20.0
A6 - 9(300 m aTu 1:20.0 +300 m ML)
A7 - 2000 m aTu 8:10.0
A8 - 8(300 m aTu 1:15.0 +300 m ML)
A9 - 2000 m aTu 8:00.0
A10 - 8(300 m aTu 1:10.0 +300 m

48
 A10 - 1000 m 03:00.0 ML)
A11 - 1500 m aTu 5:20.0
A12 - 6(300 m aTu 1:05.0 +300 m
ML)
A13 - 1500 m aTu 5:15.0
A14 - 6(300 m aTu 1:00.0 +300 m
ML)
A15 - 1000 m aTu 3:05.0
A16 - 5(300 m aTu 0:55.0 +300 m
ML)
A17 - 1000 m aTu 3:00.0
A18 - 5(300 m aTu 0:55.0 +300 m
ML)

Graficul nr. 1.

Tempourile alergarii de durata obținute prin interpolare unind prin linie

tempourile corespunzatoare distanțelor externe 3.3.

Caracteristicile efortului fizic în probele de rezistenţă

49
 3.3.1. Parametrii efortului

În cadrul probelor de rezistenţă efortul poate fi de mai multe tipuri: efort

anaerob alactacid, efort anaerob lactacid, efort mixt,efort aerob.
Efortul fizic impus de fiecare ramură de sport (probă) are o notă specifică,
determinată de numeroşi factori. Pe primul plan se situează caracteristicile
tehnico – tactice, prevederile regulamentare, materialele de concurs şi condiţiile
de mediu în care au loc competiţiile.
Efortul anaerob alactacid
Eforturile competiţionale efectuate cu intensitate maximă de care este
capabil un sportiv se încadrează în categoria eforturilor anaerobe alactacide.
Durata acestor eforturi este însă foarte scurtă, situându-se între 5-7 secunde.
Volumul de efort este în consecinţă minim, muşchiul fiind capabil să efectueze
numai câteva contracţii cu intensitate maximă. Factorul biologic limitativ în
aceste eforturi este reprezentat de sistemul neuro- muscular. Componenta
musculară a acestui sistem prezintă diferenţe mari între participanţii la
competiţiile care solicită efort anaerob alactacid. Masa musculară pe care
sistemul nervos trebuie să o angreneze rapid în lucru este cu atât mai mare cu
cât efortul în competiţii impune învingerea unor rezistenţe interne ridicate.
Efortul anaerob lactacid
Eforturile competiţionale de tip anaerob lactacid au o intensitate sub
maximă şi durata cuprinsă între 0 - 7 şi 50 - 60 secunde.
Volumul de lucru rămâne încă mic, energia eliberată prin
descompunere anaerobă a glicogenului permiţând un număr de 40-60 de
contracţii. Acidul lactic rezultă din glicoliza anaerobă, acumulată în muşchi şi în
sânge, produce mari modificări locale şi generale care influenţează nefavorabil
desfăşurarea efortului. Factorii biologici limitativi în aceste eforturi sunt
reprezentaţi de sistemul neuromuscular, de capacitatea organismului de a
suporta datoria de oxigen şi acumularea de acid lactic.
Efortul mixt

50
 Solicitările competiţionale impuse de numeroase ramuri sau probe
sportive creează în organism condiţii care nu permit desfăşurarea efortului
numai pe baza energiei eliberate printr-o singură cale. În astfel de eforturi,
energia necesară este furnizată atât prin procedee anaerobe cât şi prin procedee
aerobe.
Fenomenul se întâlneşte în două categorii de eforturi competiţionale.
În primul caz, durata efortului este cuprinsă între 1-3/ 5 min, astfel că se
depăşeşte timpul necesar pentru procesele biochimice anaerobe să furnizeze
singure energia necesară, dar este mai scurtă decât perioada de adaptare la
cerinţe a funcţiilor cardio-respiratorii, după care se poate asigura oxigenul
necesar eliberării energiei doar pe cale aerobă.
A doua categorie are durata mai lungă 3-5 minute, dar cu intensitatea
efortului schimbată la intervale scurte de timp. Din prima categorie a eforturilor
mixte fac parte probele de 800m şi 1500 m. În cazul acestor eforturi durata mai
apropiată de 60 s. măreşte procentul de energie eliberată pe cale anaerobă, iar
cea mai mare tinde către 3 - 5 minute spre cel reprezentat de calea aerobă.
Efortul aerob
Durata acestui efort este mai mare de 3-5 minute creându-se în organism
condiţii favorabile producerii energiei necesare pentru desfăşurarea acestor
eforturi prin intervenţia oxigenului. Caracteristica principală a eforturilor aerobe
o constituie atingerea după o perioadă iniţială de adaptare, cu o durată de 3-5
minute a unui nivel constant al consumului de oxigen tot timpul efortului ( stare
stabilă, steady-state ) .
Dacă intensitatea efortului din competiţie nu depăşeşte aproximativ 50%
din volumul de oxigen maxim al sportivului, se poate realiza un echilibru total
între oxigenul consumat şi cel necesar prestării efortului.(stare stabilă adevărată,
steady-state real) În aceste eforturi, energia necesară se eliberează atât prin
descompunerea glicogenului, cât şi a acizilor graşi liberi.
Acoperirea de acizi graşi liberi a unei mari cantităţi de energie cruţă
depozitele de glicogen din muşchii care constituie factorul limitativ al acestui tip

51
de efort şi permite menţinerea lui vreme îndelungată. Priceperea sportivului de
a-şi doza efortul astfel încât depozitele de glicogen să nu se termine înainte de
sfârşitul concursului (finiş) de a evita consumul inutil de energie relaxându-şi
muşchii care nu participă la efectuarea mişcărilor impuse de tehnica probei, de a
menţine cât mai constantă intensitatea efortului optim pentru posibilităţile sala,
indiferent de profilul terenului şi comportarea adversarilor .
Parametrii efortului
Creşterea capacităţii de efort aerob sau anaerob este posibilă în măsura
apariţiei acelor perfecţionări funcţionale, structurale menite să asigure mărirea
cantităţii de energie eliberată în unitatea de timp - mijlocul principal pentru
obţinerea acestor modificări ale efortului fizic repetat .
Observaţii făcute pe sportivi de performanţă şi rezultatele cercetărilor
experimentale au pus în evidenţă reactivitatea diferenţială a organismului în
funcţie de caracteristicile efortului prestat de fiecare subiect. Sinteza
observaţiilor şi a datelor de laborator a condus la concluzia că volumul,
intensitatea, durata, duritatea şi complexitatea sunt parametri esenţiali ai
efortului de care depinde influenţa acestuia asupra diferitelor organe şi sisteme
ale corpului omenesc şi prin aceasta asupra celor două tipuri ale capacităţii de
efort.
Caracterizarea generală a volumului .
Volumul reprezintă componenta cantitativă a efortului de antrenament şi
se exprimă în durată, număr de repetări, lungimea distanţelor , kilograme, tone.
Acest parametru al efortului, are o importanţă deosebită în pregătire deoarece
prin el se realizează dobândirea formei sportive. Volumul este sinonim cu
termenul, “travaliul total” din fizică.
În concluzie volumul efortului constituie un parametru important pentru
creşterea capacităţii de efort anaerob şi aerob, influenţa exercitată asupra
organismului de un anumit efort fiind cu atât mai accentuat, cu cât volumul
acestuia este mai mare.
Caracteristica generală a intensităţii efortului

52
 Intensitatea reprezintă componenta calitativă a efortului şi se exprimă în
viteză, accelerare, tempou sau în procente faţă de indicele de intensitate (iI ).
Intensitatea realizează calitatea formei sportive. Acest parametru este
sinonim cu ,,puterea” din fizică. Cunoaşterea intensităţii solicitării constituie una
din condiţiile esenţiale ale dirijării ştiinţifice a antrenamentului sportiv.
Complexitatea şi densitatea
Complexitatea este dată de structura internă a unui exerciţiu fizic corelată
cu situaţia de moment din timpul antrenamentului sau concursului.
Densitatea este parametrul care corelează toţi ceilalţi parametri ai
efortului raportându-i la pauza şi la caracterul pauzei.

3.4. Model privind dezvoltarea rezistenţei în lecţiile de educaţie fizică la

clasele VII – VIII

Program de dezvoltare a rezistenței pe baza procedeului metodic “alergare

de durata cu creşterea progresivă a distanţei”, tempoul de lucru 35 sec./100 m.
Tabel nr. 4 Program de dezvoltare a rezistenței -1

LECTIA CONTINUT METODIC COD: R.1 - 18

3-6 1000 m alergare tempo uniform R-1
7 - 10 1400 m alergare tempo uniform R-2
11 - 14 1800 m alergare tempo uniform R-3
15 - 18 2200 m alergare tempo uniform R-4
19 - 22 2600 m alergare tempo uniform R-5
23 - 26 3000 m alergare tempo uniform R-6
27 1000 m verificare R-7

Program de dezvoltare a rezistenței pe baza procedeului metodic “alergare de

durată cu scăderea distanței și creşterea tempoului”.

Tabel nr. 5 Program de dezvoltare a rezistenței -2

LECTIA CONTINUT METODIC COD: R.1 - 18

53
 3-6 3000 m alergare tempo uniform 35 sec./100 m R-7
7 – 10 2600 m alergare tempo uniform 33 sec./100 m R-8
11 - 13 2200 m alergare tempo uniform 31 sec./100 m R-9
14 - 16 1800 m alergare tempo uniform 29 sec./100 m R - 10
17 - 19 1400 m alergare tempo uniform 27 sec./100 m R - 11
20 - 22 1000 m alergare tempo uniform 25 sec./100 m R - 12
23 1000 m verificare R - 18

Program de dezvoltare a rezistenței pe baza procedeului metodic “alergare

cu intervale”.
Tabel nr. 6 Program de dezvoltare a rezistenței -3

LECTIA CONTINUT METODIC COD: R.1 - 18

1-3 5x200 m alergare tempo uniform in 45 sec + R - 13
100 m mers liniştitor
4-6 6x150 m alergare tempo uniform in 30 sec. + R - 14
100 m mers liniştitor
7-9 8x100 m alergare tempo uniform in 20 sec. + R - 15
100 m mers liniştitor
10 - 12 5x150 m alergare tempo uniform in 28 sec. + R - 16
100 m mers liniştitor
13 - 14 3x200 m alergare tempo uniform in 40 sec. + R - 18
100 m mers liniştitor
15 1000 m verificare

Concluzii şi propuneri

54
 In urma studiului efectuat de noi în această lucrare, a observaţiilor
făcute cu diferite prilejuri și a studierii literaturii de specialitate, putem spune ca
ipotezele avansate de noi la începutul lucrării s-au confirmat în mare măsură. In
aceste condiţii putem formula următoarele concluzii:
- pentru dezvoltarea calității psihomotrice rezistența se impune adaptarea
metodelor, procedeelor metodice și mijloacelor corespunzătoare la
particularităţile de vârstă ale elevilor;
- calitatea psihomotrică rezistența, se dezvoltă ascendent, iar structurile de
acţionare folosite trebuie să ducă la creşterea eficienţei lor, la dinamizarea
procesului de pregătire;
- chiar și la nivelul de vârstă de care se ocupă lucrarea noastră, este necesar
să se stabilească, cel puţin orientativ, indicatorii cifrici de volum și
intensitate în concordanţă cu particularităţile de vârstă și condiţiile
materiale ale școlii;
- dintre procedeele metodice propuse, considerăm că cel mai eficient
este,,alergare de durată cu creşterea progresivă a distanţei (de la 1000 m la
3000 m), tempoul de lucru fiind constant 35 sec/100 m’’.
În urma studiului realizat considerăm că ipoteza de cercetare calitatea
psihomotrică rezistența poate fi influenţată pozitiv la nivelul claselor VII-
VIII dacă exerciţiile folosite sunt sistematizate în unităţi funcţionale
(sisteme de acţionare) și organizate după o serie de procedee metodice se
confirmă.
În ceea ce privește a doua ipoteză, dacă selectăm și planificăm o
serie de metode și mijloace adaptate mai ales din punct de vedere al
parametrilor de efort la particularităţile de vârstă ale copiilor din clasele
VII-VIII, dar si la condiţiile materiale, vom influența pozitiv la aceștia
dezvoltarea calității psihomotrice rezistența, rămâne de stabilit în funcție
de condițiile materiale pe care le voi găsi în unitatea școlară în ce măsură

55
metodele și mijloacele adaptate de noi vor influența parametrii de efort ai
elevilor.
BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu, D.,(1971), Alergările de semifond, fond și mare fond , Editura

Stadion, București.
Ardelean T.,(1979) în articolul “Predarea atletismului in lecţiile de educaţie
fizică şcolară (VI)” din revista E.F.S. Nr. 1/1979 editată de C.N.E.F.S.
Alexe, D.,I.,(2007), Atletism. Îndrumar practico-metodic, Editura Pim, Iași.
Butnariu. M., (2002), Atletism, Editura Universității din Pitești.
Butnariu. M., (2004), Atletism. Pregătirea profesională a studenților
facultăților de educație fizică și sport, Chișinău.
Butnariu. M., (2004), Atletism. Îndrumar practico-metodic, Editura
Universității din Pitești.
Cârstea, Gh., (1993), Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura
Universul, București.
Cerghit, I., (2006), Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi.
Dragnea, A., (1994), Măsurarea și evaluarea în educaţie fizica și sport. Editura
Sport-turism, Bucuresti.
Dragnea, A., coord, (2002), Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Ediţia a II-a
revăzută, Editura FEST, Bucureşti.
Demeter, A., (1970), Fiziologia educaţiei fizice și sportului, Editura Stadion,
București.
Demeter, A., (1972), Fiziologia sporturilor, Editura Stadion, București.
Dobrzynkki., B.,(1977), Dezvoltarea calităţilor motrice și sportive la copii și
tineri şcolari, educaţia fizică în şcoală; XXXIV, Bucureşti.
Hebblink.,M., (1968), Capacitatea de solicitare fizică a copiilor de 6-10 ani și
evoluţia capacitaţii de efort fizic, București.

56
Marrin, D., Nicolaus, J., (2000), Capacitatea de performanță sportivă la copii
și consecințele pentru antrenament la vârstă evolutivă, în S.C.J. nr. 120-121,
C.C.P.S., București.
Mihăilescu, L., E., (2006), Îndrumar de lecții pratico-metodice la atletism,
Editura Universității din Pitești.
Mihăilescu, L.,N.,, Mihăilescu, N., (2006), Atletism în sistemul educațional,
Editura Universității din Pitești.
Nicu Alexe, Focseneanu A.,Paraschiv V., Potenţialul biomotric al elevilor din
clasele IV - XII . Studiul comparativ C.N.E.F.S.. Bucureşti 1982 – 1983.
Tudor O., Bompa, (2001), Dezvoltarea calităţilor biomotrice, Ed. Ex. Ponto,
Bucureşti.
Tudor O., Bompa, (2001), Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv,
Bucureşti.
Programa școlară (2017), https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2017/01/Educatie-

fizica-si-sport.pdf accesat la data de 12.03.2019

57