Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”- GALAŢI

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT


SPECIALIZAREA ATLETISM

LUCRARE DE DIPLOMĂ

METODE ŞI MIJLOACE SPECIFICE ATLETISMULUI PENTRU


DEZVOLTAREA REZISTENŢEI ÎN CICLUL LICEAL DE
ÎNVǍŢĂMÂNT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

ABSOLVENT.

GALAŢI
-2008-

1
Capitolul I : Introducere………….…………………………………...........................2

1.1 Actualitatea temei………………………………………...............................2

1.2 Cauzele alegerii temei. Importanţa……………………………...................8

1.3 Scopul cercetătii…………………………………………..……....................9

1.4 Ipoteza de lucru……………………….……………….……….....................9

Capitolul II : Fundamentarea stiinţifică şi metodică a temei………….................10

2.1 Creşterea eficienţei lecţiei de educaţie fizică……………………..............10


2.2 Factorii care favorizează dezvoltarea rezistenţei……………....................13

2.3 Metode şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei……………………….17

2.4 Indicaţii metodice privind dezvoltarea rezistenţei………………....….….23

2.5 Rolul respiraţiei în dezvoltarea rezistenţei……………………………….30

2.6 Tehnica alergării…………………………………………...........................32

2.7 Tactica alergării……………………………………………………………36

2.8 Particularitaț ile de vârstă…………………………………………………..39

2.9 Lecţia de educaţie fizică.................................................................................43

Capitolul III : Organizarea şi desfăşurarea cercetării……..……….…………….59

3.1 Subiecț ii ș i organizarea cercetării………………………….........................59

3.2 Organizarea cercetării....................................................................................59

3.2 Metodele şi tehnicile de cercetare utilizate………………….......................60

3.3 Indicatorii morfo-funcţionali ș i motrici folosiț i în experiment…...............65

3.4 Indicatorii matematico-statistici cuprinşi în cercetare……………...........71

Capitolul IV : Rezultatele cercetării ș i interpretarea lor……………...................73

2
4.1 Prelucrarea şi interpretarea datelor culese…………………....................73

Capitolul V : Concluzii ș i propuneri………………………………….....................78

5.1 Recomandări……...…………………………………………………...........79

3
I.Introducere
Această lucrare este rezultatul cercetării mele în domeniu. În această lucrare de
diploma am tratat metodele si mijloacele specifice atletismului prin care se poate
dezvolta rezistenţa în ciclul liceal, o cercetare care are ca scop aducerea de noi soluţii
în această direcţie a educaţiei fizice.
În prezent, educaţia fizică a devenit o activitate cu fundamentare solidă,
dispunând de o metodologie de cercetare proprie.
În domeniul educaţiei fizice şcolare, cunoaşterea elevilor pe baza aprecierii
randamentului acestora capătă o semnificaţie deosebită, specialiştii trebuie să surprindă
caracteristicile individuale în dinamica dezvoltării personalităţii. Cunoscând
capacităţile elevilor vom ştii nivelul îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice, vom
aprecia înclinaţiile, interesele, aptitudinile, motivaţia şi aspiraţiile pentru a practica
exerciţiile fizice.
Finalitatea procesului de cunoaştere contribuie în bună măsură la optimizarea
procesului instructiv-educativ. Cunoaşterea randamentului elevilor nu reprezintă o
măsură episodică sau o modă, ci este o acţiune ritmică, metodică, dictată de conştiinţa
profesională a cadrului didactic care trebuie să cunoască în orice moment nivelul
posibilităţilor elevilor, distanţa acestora faţă de obiectiv şi ce măsuri didactice trebuie
să întreprindă în plan metodic.
Evaluarea gradului de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şcolare capătă un
caracter permanent şi trebuie să fie obiectivă, condiţie obligatorie pentru motivarea şi
sporirea încrederii în forţele proprii ale elevului.

Actualitatea temei
Educaţia fizică reprezintă una din cele mai vechi forme de exercitare a
acţiunii formative fiind o parte componentã a structurii multiforme a personalităţii.
Această componentă a educaţiei cuprinde un cumul de activităţi care contribuie la
formarea şi dezvoltarea fiinţei umane prin valorificarea dimensiunilor psihofizice
ale personalităţii, stabilirea unui echilibru dintre fizic şi psihic, psihomotricitate şi
potenţialul intelectual, emotivitate, afectivitate şi voinţă după aprecierile fãcute de

4
N.I. Ponomariov (1974), N. Alexe (1978), B.A. Aşmarin, 1978; G. Chiriţă, (1994),
M. Epuran (1994), S.N.Danail (1996).
Societatea contemporanã impune un învăţământ bazat pe formarea unei
personalităţi active, armonioase, sănătoase, fapt care necesită restructurarea,
perfecţionarea, optimizarea întregului sistem educaţional conform autorilor (G.
Berger, 1973; V. Bunescu, 1974; M. Duţu, 1989; S. Cristea, 1994; T. Grimalschi,
2000; V. Mândâcanu, 2001).
În etapa actuală de dezvoltare a societaţii noastre întâlnim cu regularitate
termenul de eficienţă în toate sferele activităţii sociale. Pentru ca un proces sa fie
eficient trebuie să se realizeze un progres, progres care stă la baza dezvoltării
continue a fiecărei ştiinţe.
Astfel şi educaţia fizică şi sportul sunt într-o continuă dezvoltare şi progres,
de la an la an sunt găsite şi dezvoltate nenumărate metode şi mijloace pentru
perfecţionarea multitudinii de exerciţii, ramuri sportive, şi noi metode de
antrenament care au ca singur scop perfecţionarea şi atingerea unui nivel din ce în
ce mai înalt de performanţă.
Antrenamentul sportiv este un proces instructiv-educativ desfăsurat
sistematic si continu, gradat, în vederea adaptării organismului la eforturi fizice şi
psihice intense pentru atingerea unor performanţe superioare. În acelaşi timp,
această formă de pregătire contribuie la dezvoltarea personalităţii celui ce practică
o ramură sau o probă sportivă. Atletismul a constituit şi constituie, prin conţinutul
său, un mijloc sigur şi eficient de realizare a antrenamentului în cadrul tuturor
ramurilor sau probelor sportive, cu aport deosebit în adaptarea treptată a
organismului pentru evitarea suprasolicitărilor.
Cel ce se ocupă de instruirea sportivilor în cadrul lecţiilor de antrenament
are la îndemână un număr redus de exerciţii fizice comparativ cu cele utilizate în
educaţia fizică şcolară, dar cu un nivel mult mai ridicat din punct de vedere tehnic,
un volum şi o intensitate mult mai mare. Din această perspectivă succesul în
domeniu este asigurat de modul în care profesorul selectează aceste exerciţii şi le
aplică în practică ţinând cont de următoarele cerinţe: continuitatea în pregătire pe
parcursul anului şi pe mai mulţi ani; optimizarea raportului dintre pregătirea fizică

5
generală şi cea specială. Ponderea pregătirii fizice generale este invers
proporţională cu nivelul de măiestrie sportivă şi cu nivelul de manifestare a
calităţilor motrice de bază. Cu cât nivelul măiestriei este mai ridicat, pregătirea
fizică va fi mai redusă, dar mijloacele mai selective.
Organizarea justă a procesului de învăţare a tehnicii exerciţiilor atletice
presupune folosirea largă a principiilor şi metodelor pedagogice generale, precum
şi a diferitelor procedee ţinând seama de specificul fiecărui exerciţiu atletic. În
această muncă trebuie sa ne conducem după sarcinile principale ale educaţiei şi
după particularităţile obiectului de învăţat. Învăţarea tehnicii oricărui exerciţiu, ca
şi procesul perfecţionării continue a elevilor se efectuează prin dobândirea
cunoştinţelor teoretice necesare şi prin formarea deprinderilor motrice adecvate.
Dezvoltarea calităţilor motrice joacă un rol deosebit în realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şcolare, reprezentând o finalitate importantă a acestui
proces. Este deci necesar ca aceasta problemă să se bucure din partea profesorilor
de o atenţie mai mare, acţionându-se sistematic si consecvent pentru dezvoltarea
calităţilor la nivelul indicilor programaţi pentru fiecare an de studiu, pentru fiecare
ciclu de învăţământ.
Într-o lecţie de educaţie fizică ori de câte ori nu avem tema de educare şi
dezvoltare a calităţilor motrice, prin modul în care dozăm efortul ca Volum,
Intensitate, Complexitate putem acţiona asupra educării calităţilor motrice şi prin
utilizarea anumitor deprinderi motrice insistând pe dominanta specifică calităţii
motrice respectiva.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului care oferă individului
posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică,
cât şi de cea sportivă. În procesul de învăţământ un loc important în cadrul
preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea şi utilizarea în pregătire
a celor mai eficiente metode şi mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calităţi.
Profesorul de educaţie fizică trebuie să stabilească anumite priorităţi în
educarea calităţilor.

6
Se recomandă ca programarea dezvoltării lor sa se facă cu pondere diferită
în funcţie de conţinutul lecţiilor, materialele sportive existente, condiţiile de
anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă.
Perfecţionarea calităţilor motrice reprezintă unul din principalele obiective
ale procesului de pregătire a tineretului şcolar realizată concomitent cu formarea
priceperilor şi deprinderilor motrice.
Alături de deprinderile motrice, calităţile motrice sunt obiective primordiale
ale conţinutului lecţiei de educatie fizică. Indiferent de condiţii materiale (sală,
aparaturi, materiale) sau atmosferice (ploaie, zăpada, ceaţa, frig), educarea
calităţilor motrice este primordială, esenţială.
Este indicat ca în lecţia de educaţie fizică, calităţile motrice să nu fie
aşezate la întâmplare. Locul acţiunilor pentru dezvoltarea calităţilor motrice în
lecţia de educaţie fizică trebuie stabilit în funcţie de natura efortului respectiv
pentru a putea asigura un volum sau o intensitate optima si asigurarea revenirii
organismului.
Dezvoltarea Vitezei şi Îndemanarii se va plasa după veriga a III-a a lecţiei
(influentarea selectiva a aparatului locomotor), iar forţa si rezistenţa se vor situa
înaintea verigii de revenire a organismului dupa efort.
Privind vârsta optima de influenţare favorabilă a dezvoltării calităţilor
motrice menţionăm că viteza poate fi dezvoltată cu rezultate foarte bune la vârsta
10-12 ani dar activitatea de educare a vitezei sub diferitele ei forme poate începe la
5-6 ani. Îndemânarea se dezvolta bine între aceeaşi limită de vârsta ca şi viteza.
Forţa şi rezistenţa, calităţi motrice mai uşor perfectibile se pot educa sistematic de
la 9-10 ani având o evoluţie ascendenta şi posibilitate maximă de perfecţionare.
În literatura de specialitate precum şi în limbajul specialiştilor se folosesc
mai mulţi termeni precum: calităţi fizice, calităţi motrice, calităţi bio-motrice,
calităţi ale activităţii motrice, funcţii motrice de baza, etc
Calitatile motrice au un caracter nativ al carui nivel de manifestare initiala
depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioara ca dealtfel si
formarea deprinderilor motrice, se realizeaza odata cu evolutia procesului de
crestere si dezvoltare, ele fiind influentate de specificul activitatilor desfasurate,

7
conditiile de viata, ereditatea, mediul geografic si climateric si activitatile
desfasurate in mediul scolar.
Calitatile motrice conditioneaza si determina in mare masura formarea si in
special consolidarea deprinderilor motrice.
Dezvoltarea calitatilor motrice favorizeaza cresterea capacitatii de efort a
organismului.
Dezvoltarea calitatilor motrice se poate realiza si in conditii materiale
simple.
Dezvoltarea calitatilor motrice se poate face si in cadrul activitatii
independente a elevilor.
S-a mai amintit că, nu cu mult timp în urmă, dezvoltarea calităţilor motrice
nu figura ca o verigă distinctă a lecţiei de educaţie fizică, nu se stabileau teme
speciale pentru dezvoltarea acestora şi în consecinţă nu se acţiona în mod
planificat. O data cu determinarea mai exactă a rolului calităţilor motrice în
pregătirea fizică a elevilor şi introducerea sistemului unitar de verificare şi
apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă a acestora, s-au perfecţionat si
activităţile destinate educării acestora, sunt tot mai curioşi profesorii care
acţionează în această direcţie, mai organizat, planificat. Având în vedere că
progresele ce se relizează în dezvoltarea calităţilor motrice sunt mult mai evidente
decât în cazul deprinderilor, că se pot măsura cu mare exactitate, dispunând de
criterii obiective şi că principala lege care guvernează dezvoltarea acestora o
reprezintă continuitatea, planificarea dezvoltării lor pe semestre, an şcolar şi chiar
pe ciclu de şcolarizare, devine o necesitate de prim ordin.
De catre specialişti, rezistenţa este definită sub multiple formulări, toate
concentrând şi exprimând în cuvinte diferite capacitatea organismului de a efectua
acte sau acţiuni motrice: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de
intensitate mare un timp mai îndelungat" (Harre, 1973); „menţinerea capacităţii de
lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de
oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate
obositoare" (Demeter, 1981); „rezistenţa se referă la limita de timp pană la care o
muncă de intensitate data poate fi sustinută" (Bompa, 2001); „calitatea motrică

8
rezistentă reprezintă capacitatea omului de a face faţa oboselii fizice" (Ardelean,
1990). Din aceste definiţii desprindem câteva elemente care caracterizează această
calitate motrică şi relaţia dintre ele: durata efortului - eficacitatea cât mai constantă
a activităţii motrice pe toată durata ei - rapiditatea refacerii organismului după
efortul efectuat. Rezistenţa, sub aspect fizic, este o calitate motrică care poate fi
uşor perfectibilă, ca urmare a efectuării sistematice, continue şi după anumite
reguli a unor exerciţii fizice specifice, păstrându-se, la valoarea atinsă, perioade de
timp îndelungate.
Referindu-mâ strict la ramura sportiva aleasă de mine şi anume „atletismul”
pot spune că probele specifice atletismului şcolar contribuie la creşterea capacităţii
de efort a organismului, asigură pregătirea motrică multilaterală, fapt ce a
determinat raţiunea de a fi folosit ca mijloc de realizare a obiectivelor educaţiei
fizice şcolare. Prin gama largă de mijloace, atletismul influenţează eficienţa asupra
fortificării oraganismului, dezvoltă calitaţile motrice, formează priceperi şi
deprinderi motrice cu largi valenţe aplicative. Faptul că atletismul şcolar este
considerat ca o disciplină de bază are ca temei posibilităţile de adaptare a
exerciţiilor şi probelor atletice la particularităţile de varstă şi sex ale elevilor.
Acest adevăr este pus în evidenţă prin precizia cu care se poate stabili şi
controla cantitatea şi calitatea efortului, cât şi prin urmărirea în timp a evoluţiei
rezultatelor. În funcţie de posibilităţile colectivului se programează mijloacele şi se
stabilesc parametrii efortului.
În utilizarea structurilor şi exerciţiilor pentru dezvoltarea unei anumite
calităţi motrice se porneşte de la elementele cele mai simple, urmând ca pe măsură
ce elevii dobândesc experienţa necesară să se modifice treptat atât conţinutul
structurii sau chiar structura, cât şi parametrii efortului. Indicaţiile metodice
prezentate fie în cadrul fiecărei structuri, fie la finele unor probe au rolul de a
atenţiona pedagogul asupra elementelor esenţiale ce trebuie luate în considerare
atunci când utilizează structura respectivă.
Cauzele alegerii Temei. Importanţa.
Am ales abordarea acestei teme întrucât dispun de mijloacele şi
cunoştinţele necesare pentru a ridica la un rang mai înalt cunoştinţele deja

9
dobândite în acest domeniu atât la nivel teoretic cât şi practic. Cunoştinţele
obţinute prin studiile la nivel superior, m-au determinat să încerc şi să şi reuşesc
după cum voi demonstra să dau noi valenţe acestei ramuri a atletismului. De altfel
mi-a plăcut şi am fost mereu fascinat de sport în general şi am cochetat cu diferite
sporturi printre care şi atletismul fapt care m-a motivat şi m-a determinat să
realizez o cercetare în acest sens şi să contribui prin mijloacele de care dispun la
fortificarea acestui domeniu.
Interacţiunea şi lucrul cu colectivele de elevi m-au fascinat din totdeauna şi
găsesc atractivă această munca depusa atât în folosul grupului cu care am lucrat,
cât şi al domeniului educaţiei fizice, domeniu pentru care pot aduce o contribuţie
importantă în scopul perfecţionarii lui.
De asemenea, un alt motiv care m-a determinat să aleg această temă, este
faptul că la această vârstă a maturizării(14-19 ani), aproape toţi indicii fizici sunt
în creştere, iar din punct de vedere motric, elevul ajunge la o capacitate de muncă
optimă.
În această etapă, se realizează o consolidare şi chiar o finalizare a
dezvoltării unor calităţi motrice. Forţa şi rezistenţa pot fi dezvoltate intens, ele
fiind calităţi motrice uşor perfectibile, se pot educa sistematic de la vârsta de 9-10
ani, având o evoluţie ascendentă şi posibilităţile maxime de perfecţionare după
maturizarea organismului, motiv pentru care am ales calitatea motrică, rezistenţa,
ca un domeniu pe care îl pot îmbunatăţi semnificativ prin noi metode şi mijloace
de pregătire pentru elevii din ciclul liceal.
Pentru a realiza acest studiu, asupra dezvoltării rezistenţei prin metode şi
mijloace specifice atletismului în ciclul liceal de învăţământ, am efectuat o
cercetare la liceul industrial alimentar „Brad Segal” Tulcea având ca motive
principale faptul că aici am găsit resursele materiale şi umane potrivite şi
motivante pentru realizarea a ceea ce mi-am propus.
Am dispus de pista de atletism a terenului de fotbal al echipei „Delta
Tulcea” cu o lungime de 400 m pentru efectuarea testarilor, de terenul de sport al
şcolii pentru efectuarea pregătirii practice a subiecţilor, precum şi cronometru
pentru efectuarea măsurătorilor, dar şi de suportul uman din partea colectivului de

10
elevi, care a fost deosebit de receptiv şi interesat şi al profesorului de educatie
fizica Parfene Vasile, de care aveam mare nevoie.
Scopul cercetării.
Îl constituie perfecţionarea procesului de educaţie fizică liceală în baza
folosirii metodelor şi mijloacelor atletice în vederea dezvoltării calităţii motrice
„rezistentă”.
Ipoteza de lucru.
Astfel pentru îmbunătăţirea metodelor şi mijloacelor prin care se realizează
progrese la nivelul pregătirii elevilor în lecţia de educatie fizică în liceu pentru
dezvoltarea calităţii motrice „rezistentă” am efectuat o cercetare prin care am
reusit să demonstrez că metodele folosite de mine au adus un caracter nou şi
inovator şi că aceste metode au îmbunătăţit rezultatele subiecţilor. Acţionarea în
mod deliberat pentru dezvoltarea rezistenţei în lecţia de antrenament conduce în
final la creşterea indicilor de dezvoltare a acesteia;
Utilizare unor exerciţii specifice pentru dezvoltarea rezistenţei are efecte
pozitive şi asupra celorlalte capacităţi motrice, dar şi asupra dezvoltării
organismului, în special a indicilor funcţionali - circulaţie, respiraţie.

11
II.Fundamentarea ştiinţifică şi metodică a temei:

2.1 Creşterea eficienţei lecţiei de educaţie fizică.


Asigurarea permanentă a conţinutului educativ din lecţii. Cunoscut fiind
faptul că educaţia fizică este parte integrantă a activităţii de instruire şi educare a
tineretului, contribuind la îndeplinirea cu succes a sarcinilor generale din şcoală,
pe linia realizării educaţiei, cadrele didactice au obligaţia permanentă de a
programa în lecţii mijloace şi metode care să asigure pe lângă realizarea sarcinilor
de instruire şi a celor de ordin educativ.
Analizând sarcinile educaţiei fizice ca parte integrantă a educaţiei se
constată că eficienţa ei nu se poate obţine numai prin prisma realizării sarcinilor ce
vizeaza formarea deprinderilor specifice, dezvoltarea fizică armonioasă şi întărirea
sănătaţii. Ea trebuie să asigure prin mijloace ce îi sunt la dispoziţie o cât mai
cuprinzătoare influentă educativa asupra intregului colectiv de elevi.
Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar ca profesorul să cunoască
care sunt elementele de ordin educativ ce pot fi influenţate prin lecţie, care sunt
mijloacele cele mai eficiente, potrivit vârstei elevilor şi în ce moment din lecţie
pot fi ele programate.
Realizarea unei bune pregătiri fizice a elevilor practicanţi ai atletismului
presupune în primul rând dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice,
concomitent cu învaţarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor de bază şi
dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului care oferă individului
posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică,
cât şi de cea sportivă. În procesul de învaţământ un loc important în cadrul
preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea şi utilizarea în pregătire
a celor mai eficiente metode şi mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calitaţi.
În activitatea de dezvoltare a acestora (este permanentă) profesorul de educaţie
fizică trebuie să stabilească anumite priorităţi în educarea calitaţilor. Se recomandă
ca programarea dezvoltării lor să se facă cu pondere diferită în funcţie de

12
conţinutul lecţiilor, materialele sportive existente, condiţiile de anotimp, fondul
motric al elevilor într-o anumită etapă.
Perfecţionarea calităţilor motrice reprezintă unul din principalele obiective
ale procesului de pregătire a tineretului şcolar realizată concomitent cu formarea
priceperilor şi deprinderilor motrice.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului concretizate în capacitatea
de efectuare a acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de viteză, fortă, rezistenţă şi
îndemânare. Calităţile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare
iniţială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca de altfel şi
formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluţia procesului de
creştere şi dezvoltare, ele fiind influenţate de specificul activităţilor desfaşurate,
condiţiile de viaţă, ereditatea, mediul geografic şi climateric şi activităţile
desfaşurate în mediul şcolar.
Alături de deprinderile motrice, calităţile motrice sunt obiective primordiale ale
conţinutului lecţiei de educaţie fizică. Indiferent de condiţiile materiale (sala, aparaturi,
materiale) sau atmosferice (ploaie, zăpadă, ceaţa, frig), educarea calităţilor motrice
este primordială, esenţială.
Este indicat ca în lecţia de educaţie fizică, calităţile motrice sa nu fie aşezate la
întamplare. Locul acţiunilor pentru dezvoltarea calităţilor motrice în lecţia de educatie
fizică trebuie stabilit în funcţie de natura efortului respectiv pentru a putea asigura un
volum sau o intensitate optimă şi asigurarea revenirii organismului.
Dezvoltarea Vitezei şi Îndemanarii se va plasa dupa veriga a III-a a lecţiei
(influenţarea selectivă a aparatului locomotor), iar forţa şi rezistenţa se vor situa
înaintea verigii de revenire a organismului după efort.
În literatura de specialitate precum şi în limbajul specialiştilor se folosesc
mai mulţi termeni precum: calităţi fizice, calităţi motrice, calităţi bio-motrice,
calităţi ale activităţii motrice, funcţii motrice de bază, etc.
În cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea calităţilor motrice
trebuie să ocupe un loc prioritar deoarece:
- calităţile motrice condiţionează şi determină în mare masură formarea şi
în special consolidarea deprinderilor motrice;

13
- dezvoltarea calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a
organismului;
- dezvoltarea calităţilor motrice se poate realiza şi în condiţii materiale
simple;
- dezvoltarea calităţilor motrice se poate face şi în cadrul activităţii
independente a elevilor.
Vom trata conform temei alese calitatea motrică ”rezistenţă” sub toate
aspectele ei. În activitatea oricărui cetăţean, indiferent de specificul profesiei sale,
rezistenţa este o calitate care influenţează, în buna masură, randamentul muncii.
Solicitările din ce în ce mai mari, în producţie, în activitatea şcolară şi în viaţa
cotidiană fac din rezistenţă un factor deosebit de important prin care omul poate
învinge apariţia timpurie a oboselii atât în domeniul intelectual, senzorial,
emoţional cât şi în cel fizic.
Principalul factor care limitează manifestarea rezistenţei un timp cât mai
îndelungat il constituie oboseala. Fenomenul de oboseală se caracterizează prin
scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea
dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul (activitatea motrică) dat,
cu aceeaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu aceeaşi amplitudine, precizie şi
randament. Oboseala este cauzată de slaba adaptare a organismului la efort, de
diminuarea activităţii centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea de
lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii. După cum
remarca V. S. Farfel, capacitatea de lucru a aparatului nervos central este veriga
principală în lanţul de procese care determină apariţia mai devreme sau mai târziu
a oboselii. Lupta cu oboseala este în primul rând lupta centrilor nervoşi superiori
pentru menţinerea propriei lor capacităţi de lucru. În procesul de dezvoltare a
rezistenţei se perfecţionează întregul sistem de legături nervoase necesare
efectuării lucrului stabilit, ceea ce are influenţe şi asupra înbunătăţirii coordonării
funcţiilor, organelor şi sistemelor, reducerii cheltuielilor energetice.
Am arătat mai sus că oboseala reprezintă factorul de bază care are influenţe
limitative asupra rezistenţei. Trebuie să reţinem însă că oboseala constituie, în
acelaşi timp, şi factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort. Ca urmare,

14
arăta V. S. Farfel, numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările de a o
învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei.

Factori care favorizează dezvoltarea rezistenţei.


Dezvoltarea rezistenţei şi valoarea ei depind de mai mulţi factori. Dintre
aceştia cei mai importanţi sunt posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator,
muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului, care susţin efortul, calitatea
metabolismului şi a surselor energetice (metabolismul anaerob alactacid, rezistenţa
de sprint ce se desfăşoară pe durata a 10-15 secunde; metabolismul anaerob
lactacid, rezistenţa de semifond, desfaşurată pe o perioadă până la 1 minut şi 30 de
secunde; metabolismul aerob, rezistenţa fondistului). Un alt factor ar fi nivelul la
care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului locomotor
şi a funcţiei vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternantă în
contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia, dar şi
calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort
sau, din contra, abandonarea efectuării efortului. De asemenea şi relaţia dintre
pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se desfăşoară cu
alternarea intensităţii efortului constituie unul dintre factorii dezvoltării rezistenţei.
Rezultă din cele de mai sus că valoarea rezistenţei este condiţionată de
anumite posibilităţi morfo-funcţionale şi psihice ale organismului, perfectibile
printr-o pregătire sistematică. Dezvoltarea rezistenţei este determinată de stabilirea
unor legături, condiţionate optim, între exercitarea funcţiilor diferitelor aparate şi
sisteme în baza cărora se reglează activitatea aparatului locomotor şi a funcţiilor
vegetative.
Forme de manifestare a rezistenţei :
În diverse domenii de activitate, termenul de rezistenţă comportă modalităţi
diferite de întelegere.
Astfel în medicină termenul de rezistenţă se utilizează nu numai pentru
efortul muscular ci şi pentru cel mintal, precum şi pentru determinarea capacităţii
de apărare a organismului în cele mai variate şi dificile condiţii faţă de diverşi
factori ai mediului extern şi intern.

15
În tehnică, de asemenea, termenul de rezistenţă reprezintă stări de
manifestare a metalelor, aliajelor, uneltelor.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, termenul de rezistenţă, folosit în
sensul definirii capacităţii organismului de a efectua un efort fizic într-un timp cât
mai îndelungat, prezintă aspecte particulare faţa de noţiunea de rezistenţă proprie
altor domenii de activitate.
Practica activităţii sportive de performanţă, domeniu în care rezistenţa
fizică condiţionează în mare masură rezultatele înalte, evidenţiază două forme
principale de manifestare a rezistenţei şi anume:
Rezistenţa generală caracterizată prin capacitatea organismului de a executa
timp îndelungat acţiuni motrice care angrenează circa 70% din grupele musculare
şi impune solicitări mari sistemelor nervos central, cardiovascular şi respirator.
Rezistenţa generală asigură sportivului posibilitatea de a acţiona eficient, mai ales
în cadrul probelor de durată. Ea se dezvoltă, cu precădere prin executarea, timp
îndelungat, a unor exerciţii care angrenează întregul organism, marea majoritate a
grupelor musculare şi în special sistemele cardiovascular şi respirator. Este vorba
de un efort predominant aerob, organismul lucrând în condiţii de echilibru relativ
în privinţa cheltuielilor energetice şi a aprovizionării cu oxigen.
Rezistenţa specială sau specifică se referă la aspectele particularizate ale
rezistenţei, necesare în anumite profesii sau ramuri sportive. În sport, rezistenţa
specifică este condiţionată de particularităţile cerinţelor impuse organismului
sportivului de executarea exerciţiilor din ramura lui de sport.
Rezistenţa specifică nu trebuie redusa numai la capacitatea organismului de
a lupta contra oboselii, ci şi de a executa cât mai eficient diferite acţiuni motrice
precise sau uneori impuse de prevederile regulamentare şi modul de acţionare a
adversarului.
După cum am mai arătat, aceste două forme principale de manifestare a
rezistenţei sunt proprii antrenamentului sportiv, activitate deosebit de complexă şi
dificilă pentru obţinerea performanţelor de valoare mondială. Pentru realizarea
oricăreia din aceste forme la parametrii marei performanţe, se depun eforturi
deosebit de intense, planificate pe perioade destul de lungi.

16
Deducem cu uşurinţa că, în condiţiile celor 1-2 ore de educaţie fizică pe
săptămână, repartizate în diferite momente ale zilei de scoală, desfaşurate în
condiţii diverse şi cu un număr mare de elevi, nu se pot realiza valori ale
rezistenţei generale proprii sportului de performanţă şi cu atât mai puţin valorile
rezistenţei specifice.
Cu toate acestea, pentru ca rezistenţa constituie o calitate foarte necesară
elevilor în activitatea şcolara precum şi în cea productivă, în limita timpului afectat
educaţiei fizice, trebuie găsite soluţii pentru dezvoltarea ei.
Ca noţiunile să fie cât mai în concordanţă cu valoarea activităţii pe care o
exprimă şi mai ales cu eficienţa acesteia, socotesc că pentru ceea ce se poate
realiza la nivelul timpului afectat educaţiei fizice şcolare, putem ca alături de
rezistenţa generală (termen specific antrenamentului sportiv) să folosim termenul
de rezistenţă utilă, rezistenţă dobândită de elev ca urmare a practicării exerciţiilor
fizice în mod organizat, aceasta fiindu-i necesară în primul rând activităţii sale
profesionale şi în al doilea rând celei sportive.
După alte criterii formele de manifestare a rezistenţei pot fi grupate astfel:
Rezistenţa de durată lungă, caracterizată printr-un efort care depăşeşte ca
durată 8-10 minute, şi se desfasoară într-un regim total aerob.
Rezistenţa de durată medie, caracterizată printr-un efort ce nu depăşeşte 8
minute (2-8min.) şi care se desfaşoară pe fond aerob, dar şi cu apariţia proceselor
anaerobe spre limita superioară a duratei.
Rezistenţa de durată scurtă, caracterizată ca timp între 45s şi 2 min şi
desfaşurată prin manifestarea intensă a proceselor anaerobe.
Rezistenţa în regim de forţă, caracterizată atât prin manifestarea unei
capacităţi mari de forţa, cât şi de rezistentă, combinate în cadrul aceleiaşi probe,
ramuri de sport cum ar fi înotul, canotajul şi caiac-canoe.
Rezistenţa în regim de viteză, specifică eforturilor scurte şi rapide (100m
plat, 100m înot). Se lucrează mult în apnee, deci cu un efort predominant anaerob.
În concluzie, putem considera că rezistenţa este prezentă şi necesară în
marea majoritate a acţiunilor motrice specifice sau nespecifice ramurilor de sport,
sub următoarele forme: rezistenta în eforturi cu intensitate constantă, rezistenţa în

17
eforturi cu intensitate variabilă, rezistenţa în eforturi variabile, rezistenţa în
eforturi combinată cu forţa şi viteza.
Metodologia dezvoltării rezistenţei
În toate programele şcolare de educaţie fizică, începând cu ciclul primar şi
până la cel liceal şi profesional, rezistenţa apare ca obiectiv instructiv-educativ,
formulat şi concretizat ca cerinţă în raport cu anul de studiu, deci de vârsta elevilor
şi elevelor.
Tratând aici perioada de studiu pe care m-am hotărât să o abordez şi anume
învăţământul liceal, aici sunt prevăzute în clasa a IX-a perfecţionarea rezistenţei în
erforturi repetate în tempouri uniforme şi variate, în clasa a X-a şi a XII-a
programa prevede perfecţionarea rezistenţei în eforturi repetate în tempouri variate
urmând ca în clasa a XII-a programa să prevadă acelaşi lucru ca şi în clasele a X-a
şi a XI-a.
Probele de control referitoare la rezistenţă pentru fiecare an de studiu
prevăd verificarea stadiului de dezvoltare a acestei calităţi motrice sub forma unor
alergări pe diferite distanţe. Aceste distanţe sunt clar stabilite şi calculate în cadrul
sistemului unitar de verificare şi apreciere a gradului de pregătire fizică şi sportivă
a elevilor.
În învăţământul liceal sunt prevăzute ca distanţe 800 m pentru fete şi 1 000
m pentru băieţi cu aprecieri pe note, în raport cu timpul realizat

Alergare de rezistenţă (800 m fete, 1000 m băieţi)

Clasa Nota 5 Nota 6 Nota 7 Nota 8 Nota 9 Nota 10


IX 4’50’’ 4’45’’ 4’40’’ 4’35’’ 4’30’’ 4’25’’
X 4’45’’ 4’40’’ 4’35’’ 4’30’’ 4’25’’ 4’20’’
XI 4’40’’ 4’35’’ 4’30’’ 4’25’’ 4’20’’ 4’15’’
XII 4’40’’ 4’35’’ 4’30’’ 4’25’’ 4’20’’ 4’15’’

18
Metode şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei :

Literatura de specialitate şi practica antrenamentului sportiv ne pun la


dispoziţie un număr mare de metode şi procedee pentru dezvoltarea rezistenţei. În
procesul perfecţionării acestei calităţi motrice se folosesc, în general, metode în
care predomină eforturile bazate pe contracţii musculare izotonice, izometrice şi
intermediare.
Raportând aceste metode şi procedee la specificul activităţii şcolare,
reţinem ca fiind adaptabile şi posibile de aplicat următoarele:
metode bazate pe variaţia volumului;
metoda eforturilor uniforme, continue;
metoda eforturilor repetate;
metode bazate pe variaţia intensităţii;
metoda eforturilor variabile;
metoda eforturilor progresive;
metode bazate pe variaţia volumului şi intensităţii;
metoda antrenamentului pe intervale.
Prezentăm pe scurt principalele caracteristici ale acestor metode.
Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a
capacităţii de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii
efortului, prin continuitatea şi durata acestuia.
Elementul unic de progresie îl constituie creşterea duratei (timpului de
execuţie, distanţei, numărului de repetări etc.) efortului cu menţinerea uniformităţii
intensităţii. Ca metodologie de planificare, la început se stabileşte volumul
efortului, exprimat în distanţă, durată sau număr de repetări. În cazul aplicării
acestei metode, volumul este stabilit, ca cerinţă minimă, pentru fiecare clasă, în
distanţă şi timpul prevăzute în sistemul unitar de verificare şi apreciere a gradului
de pregătire fizică şi sportivă a elevilor, cu valorile lor minime (în raport cu nivelul
de pregătire al elevilor) şi cele maxime, care pot fi atinse la sfârşitul etapei
(semestrului, anului şcolar) de pregătire. În raport cu valorile obţinute la testarea
iniţială se stabileşte tempoul de alergare pe întreaga distanţă, lecţie de lecţie,

19
mărindu-l şi deci micşorând timpul de parcurgere a distanţei. De reţinut că
intensitatea trebuie menţinută pe tot timpul alergării la valori aproximativ
constante.
După părera specialiştilor această metodă este uşor de aplicat în activitatea
de educaţie fizică şcolara, obţinându-se rezultate bune. Aplicată lecţie de lecţie
valorile maxime cerute de programă pot fi uşor realizate şi chiar depăşite.
Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei
generale, a capacităţii aerobe. Ea constă în repetarea relativ standard a aceluiaşi
efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare.
Metoda este indicată şi în cazurile dezvoltării rezistenţei specifice la o intensitate
dinainte stabilită. Spre exemplu, dacă distanţa de 1000 m trebuie parcursă într-un
timp de 3 minute şi 20 de secunde, valoare care depăşeşte puţin cerinţele maxime
ale programei, elevii trebuie să efectueze, în primul rând, eforturi cu o viteză de
deplasare de 5 m/s, formându-se treptat un stereotip care determină adaptarea
proceselor din organism la acest gen de efort.
Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei (tempoului)
de parcurgere a anumitor porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o
gamă largă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt care determină solicitări
variate ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală la
eforturi.
În practica antrenamentului sportiv metoda este folosită, în principal, sub
forma alergărilor de durată cu pregătire în teren variat, cu modificarea repetată a
intensităţii de lucru. Variaţia intensităţii efortului se poate realiza fie folosind
acţiunea factorilor externi (profilul terenului, condiţiile atmosferice), fie pe cea a
factorilor volitivi necesari în schimbarea repetată a intensităţii efortului.
În activitatea de educaţie fizică şcolară această metodă, sub forma sa
clasică, poate fi utilizată în special la clasele mai mari. Regulile sale pot fi adaptate
însa şi la executarea acţiunilor motrice din cadrul parcursurilor aplicative, a
ştafetelor şi mai ales a celor din jocurile sportive unde pe langă variaţia de
intensitate (de ritm, de tempo, de durată) determinată de regulile normale ale
desfăşurării acestora, profesorul poate stabili momente de accelerare a execuţiilor

20
sau de reducere a tempoului, ceea ce au efect asupra dezvoltării şi adaptării
biologice, multilaterale la eforturi, a organismului.
Metoda eforturilor progresive bazată în exclusivitate pe variaţia intensităţii
efortului, mai exact pe variaţia în sens progresiv a acesteia, metoda se referă la
repetarea succesivă a unor eforturi a căror intensitate creşte mereu. Spre exemplu,
repetarea de 4 ori a distanţei de 200 m cu timpii de 25,5 sec., 25 sec., 24,5 sec., 24
sec. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate
maximală.
Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat. Este o
metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenţei. Antrenamentul cu intervale
reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob, o
metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio-vascular de a transporta o
cantitate cât mai mare de oxigen.
Antrenamentul cu intervale se foloseşte de mult timp în pregătirea
sportivilor, la început în atletism, având o contribuţie deosebită la realizarea unor
mari recorduri în alergările de fond, iar mai târziu şi în pregătirea altor ramuri de
sport. Fundamentarea ştiinţifică a antrenamentului pe intervale, posibilitatea şi
limitele metodei în dezvoltarea rezistenţei sunt realizări relativ mai recente, bazele
fiziologice fiind precizate mai clar de Reindell şi colaboratorii săi in 1962.
Cadrul general de organizare şi desfaşurare a antrenamentului pe intervale
se recomandă a fi urmatorul:
- încalzirea organismului elevilor cu scopul de a produce, ca element
obiectiv de apreciere, o creştere a frecvenţei cardiace la circa 120-130 pulsaţii pe
minut, angrenând în activitate majoritatea grupelor musculare;
- executarea efortului stabilit (bucăţi de parcurs, repriza de joc, exerciţii de
obiecte etc.) până când valorile frecvenţei cardiace urca la 170-180 pulsaţii. Dacă
în timpul stabilit frecvenţa cardiacă nu atinge aceste valori sau le depăşeşte,
trebuie să avem grijă ca efortul următor să se modifice corespunzator ;
- intervalul propriu-zis (pauza), moment foarte important în concepţia
metodei, care datorită rolului său a determinat şi denumirea metodei. Efortul, în
timpul intervalului poate continua cu o intensitate scăzută sau poate fi întrerupt

21
complet (mai puţin recomandabil), până când frecvenţa cardiacă ajunge la valori
de 120-130 pulsaţii pe minut. De aici se reîncepe efortul. În cazul în care frecvenţa
cardiacă nu a atins aceste valori în maximul 90 secunde înseamna că efortul a fost
prea intens şi în consecinţă următorul va fi mai scăzut, iar dacă frecvenţa cardiacă
atinge valori de 120-130 pulsaţii pe minut mai repede de 45 de secunde înseamna
că intensitatea efortului a fost prea mică;
- efortul (bucata, repriza) se poate repeta de atâtea ori până când frecvenţa
cardiacă nu mai coboară la 120-130 pulsaţii pe minut într-un interval de maximum
90 de secunde.
Principalul element de progresie îl constituie creşterea numărului de
repetări a efortului cu revenirea frecvenţei la 120-130 pulsaţii pe minut în
maximum 90 de secunde.
O caracteristică importantă a metodei o constituie faptul că pauza
(intervalul) este incompletă, organismul nu este restabilit complet, efortul
reluându-se pe acest fond de nerestabilire completă, mai exact în faza de
supracompensare.
Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale se pot menţiona:
- permite profesorilor să adopte un program mai precis, mai ştiinţific
pentru dezvoltarea, cu precădere, a rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite
(alergare, ştafete, parcursuri aplicative, jocuri de mişcare, jocuri sportive);
- înlătură plictiseala determinată de executarea unor acţiuni motrice de
durată, elevii fiind activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei
şi intensitaţii efortului la cerinţe precise;
- se poate folosi pe orice teren, nesolicitând amenajări speciale;
- îmbunătăţeşte vizibil şi destul de repede funcţia cardiovasculară,
favorizând o sporire a capacităţii de refacere a organismului după efort;
- dezvoltă şi rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de
concentrare, voinţa.
O problemă la fel de importantă ca durata şi conţinutul intervalului o
constituie mărimea distanţei de alergare, durata reprizei, numărul de repetări a
unor acţiuni motrice. În această privinţă exista mai multe opinii ale diverşilor

22
specialişti care au studiat şi aplicat această metodă. Unii recomandă porţiuni
scurte, număr de repetări puţine, dar mai intense. Alţi specialişti optează pentru
porţiuni mai lungi care pot fi alergate, parcurse cu o viteză mai mică decât cea a
probei respective, dar care totalizează un volum mare de lucru. În fine, alţi
specialişti recomandă îmbinarea porţiunilor lungi cu cele scurte. Putem reţine ca
orientare generală regula potrivit căreia la stabilirea lungimii bucăţilor, a duratei
reprizelor se recomandă ca acestea să crească paralel cu lungimea sau durata
probei ramurei pentru care se pregătesc sportivii. De exemplu, cât mai aproape de
60 metri pentru probele de viteză şi de 2000 m pentru cele de fond.
Metoda antrenamentului cu intervale este aplicabilă în cadrul lecţiilor de
educaţie fizică în următoarele situaţii:
- când se urmăreşte dezvoltarea rezistenţei generale şi a unor forme
combinate de manifestare a calităţilor motrice, cum ar fi, rezistenţa în regim de
viteză sau de forţă. În acest caz exerciţiile stabilite, dacă este vorba de alergare, pot
fi efectuate spre mijlocul lecţiei având în vedere solicitarea la care este expus
organismul şi timpul necesar pentru revenire sau pe toată durata lecţiei dacă este
vorba de reprize de jocuri, ştafete. Aplicarea metodei pe toată durata lecţiei se
recomandă a fi facută în prima parte a anului şcolar când se urmăreşte asigurarea
unei baze de lucru, dezvoltarea capacităţii generale de efort a organismului,
influenţarea globală a calităţilor motrice pe fondul unei rezistenţe generale.
- când tema lecţiei prevede dezvoltarea rezistenţei de alergare sau a
rezistenţei în cadrul unei alte acţiuni motrice, raportul dintre execuţie şi interval se
determină pe baza regulilor menţionate la cadrul general de organizare şi
desfăşurare a metodei.
- la repetarea unor procedee tehnice din jocurile sportive (izolate sau
combinate în cadrul unor structuri). În acest caz accentul cade mai puţin pe
corectitudinea execuţiei (elemente de amănunt), ci mai mult pe realizarea unei
frecvenţe a execuţiei capabile ca într-o unitate de timp să determine o creştere a
frecvenţei cardiace la 170-180 pulsaţii pe minut, urmată de o revenire în limitele
celor 120-130 pulsaţii, stare optimă pentru reluarea efortului.

23
- la aplicarea procedeelor tehnice în condiţii de joc sau în jocurile
sportive desfăşurate cu reguli simplificate, sau cu respectarea integrală a acestora.
În toate cazurile dominanta executării acţiunilor motrice trebuie să fie
dezvoltarea rezistenţei.
Am prezentat toate metodele prin care se poate influenţa dezvoltarea
rezistenţei, cu unele încercari de adaptare la specificul activităţii de educaţie fizică
şcolară. Studierea atentă a acestor metode, folosite frecvent şi cu rezultate
deosebite în practica antrenamentului sportiv, ne poate sugera modalităţi noi de
acţionare. Pe lângă metodele prezentate mai sunt cunoscute şi altele, ca de
exemplu, (TABEL!!!PAG 173)metoda maraton, care însa mai greu poate fi
adaptată şi aplicată la specificul şcolii.
Dr. Dietrich Harre prezintă următoarea schemă a metodelor de rezistenţă :

METODELE ANTRENAMENTULUI CU INTERVALE


METODA
ANTRENA- CU
CU INTERVALE CU INTERVALE
MENTULUI INTERVALE
DE DURATA DE SCURTA
DE DURATA MEDII
LUNGA DURATA

VARIANTE
DISTANTA DE INTENSITA- LUNGIMEA CONTINUTUL
METODA CONCURS TEA PAUZELOR PAUZELOR
CONTINUA FRAGMANTATA

Aceeasi lungime uniforma egala pasiva


METODA
Aceeasi lungime uniforma diferita pasiv
ALTERNATI-
VA Aceeasi lungime uniforma egala activ

Lungimi diferite uniforma egala pasiv


FARTLEK
Antrenamentul cu intervale in serii : toate metodele se pot folosi
la alcatuirea seriilor

24
Indicaţii metodice privind dezvoltarea rezistenţei

Aşa cum am mai menţionat, rezistenţa este o calitate motrică perfectibilă şi


care se păstrează timp îndelungat în apropierea valorilor atinse.
Dezvoltarea acestei calităţi motrice, având în vedere tocmai aceste
particularităţi, trebuie realizată respectând câteva reguli de bază. Dintre acestea
amintim:
a) continuitatea reprezintă un principiu de mare importanţă pentru
dezvoltarea rezistenţei. Aceasta presupune:
- planificarea pe semestre, an şcolar şi chiar pe ciclu de şcolarizare (I-
IV, V-VIII, liceu) timp cât mai îndelungat posibil, a acţiunilor care pot contribui la
dezvoltarea rezistenţei. Programarea întâmplătoare, sporadică a mijloacelor
specifice dezvoltării rezistenţei nu poate avea efecte pozitive asupra acesteia;
- utilizarea un timp cât mai mare a aceloraşi sisteme de acţionare
pentru a se putea aprecia valoarea lor asupra dezvoltării rezistenţei într-o etapă
dată.
b) variaţia volumului efortului reprezintă un element principal de progres
în dezvoltarea rezistenţei generale. Având în vedere cerinţele programei şcolare,
referitoare la dezvoltarea, cu prioritate, a rezistenţei generale, utile, se va acţiona
cu eforturi de valoare moderată, ceea ce presupune ca element de progres volumul
în combinaţie cu intensitatea (distanţa, durata).
c) Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei – este de
asemenea, un element hotărâtor pentru realizarea progresului în dezvoltarea
rezistenţei.
d) Aprecierea continuă a progreselor – principiu care pretinde o evidenţa
strictă a metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate şi mai ales a efectelor pe
care acestea le au într-o anumită perioadă. Fără a aprecia continuu progresele
realizate, planificarea sistemelor de acţionare este întâmplătoare neconformă cu
posibilităţile de progres ale elevilor.

25
Sisteme de acţionare pentru dezvoltarea rezistenţei în cadrul
activităţilor şcolare de educaţie fizică şi sport
Principalele forme de organizare a educaţiei fizice şcolare în care
profesorul poate acţiona asupra dezvoltării rezistenţei elevilor sunt:
- lecţia de educaţie fizică;
- orele de activităţi sportive – pentru elevii selectionaţi;
- activităţile sportive de la sfarşitul săptămânii;
- excursiile, drumeţiile.
Primul grup de mijloace prin care se poate acţiona, în cadrul acestor forme,
pentru dezvoltarea rezistenţei, este constituit din mers şi alergare.
Factorii care asigură efectele calitative şi cantitative ale exerciţiilor şi
combinaţiilor de mers şi alergare sunt volumul, exprimat de regulă, prin mărirea
distanţei pe care se execută deplasarea sau durata ei în timp, şi intensitatea,
stabilită prin tempoul în care se execută deplasarea.
Tempoul, de obicei, este marcat prin următoarele numere, fracţii stabilite
convenţional: 1/4 = tempo lent, 2/4 = tempo mijlociu, 3/4 = tempo submaximal,
4/4 = tempo maxim. Tabelul de mai jos prezintă principalii factori şi mijloace
implicate în dezvoltarea rezistenţei, folosind mersul şi alergarea.( jos tabel pag.
176, 20)

MERS ŞI ALERGARE

VOLUM INTENSITATE MIJLOACE: TEREN :


-distanţă TEMPO: -mers vioi -plat
-durată 1/4 = lent -alergare uşoară -variat
2/4 = mijlociu -alergare în tempo -pista
3/4 = submaximal uniform
4/4 = maxim -alergare în tempo variat
-alergare pe teren variat
-alergare accelerată
-alergare pe intervale
-alergare repetată

26
Mersul vioi este indicat a se folosi pentru dezvoltarea rezistenţei generale la
începători, în special pentru elevii din clasele I-III.
Mersul vioi se poate utiliza şi în pregătirea elevilor mai mari, ca element de
legatură între distanţele ce se repetă după metoda intervalelor.
Stabilirea lungimii distanţelor de alternare a mersului şi alergării se face de
regulă într-o proporţie de 1/3 mers si 2/3 alergare.
Alergarea uşoară se foloseşte tot la categoriile de începători, clase de
început, pentru dezvoltarea rezistenţei generale. Tempoul de alergare este 1/4 lent,
distanţa fiind stabilită în raport cu vârsta elevilor. Acest gen de alergare poate fi
utilizată la elevii mai mari, ca element de legatură între repetări sau ca mijloc
specific a activităţii din cadrul intervalelor.
Alergarea în tempo uniform este un exerciţiu caracterizat prin uniformitatea
vitezei de deplasare şi prin faptul că tempoul şi distanţa sunt bine stabilite. În
funcţie de tempoul adoptat, exerciţiul poate servi pentru dezvoltarea rezistenţei
generale şi speciale sau a rezistenţei în regim de viteză. Pentru dezvoltarea
rezistenţei generale se recomandă tempouri între 1/4 si 2/4. exerciţiul este şi un
bun mijloc pentru dezvoltarea simţului tempoului.
Atăt distanţa cât şi tempoul de alergare trebuie să fie stabilite la valori care
să corespundă îndeplinirii obiectivului planificat şi posibilităţilor colectivului de
elevi. Alergările în tempo uniform se utilizează mai mult pe terenuri plate pentru a
se putea păstra uniformitatea tempoului de alergare.
Tempoul de alergare se poate stabili, raportând timpul propus, în care
trebuie parcursă o anumită distanţă, la distanţa respectivă, calculată în metri. De
exemplu, 1000 m în clasa a IX-a , băieţi, trebuie parcursă pentru nota 5 în 4
minute, iar pentru nota 10, în 3 min şi 40 s. Timpul de 3 min 40 s, corespunde unei
viteze de deplasare de 4,5 m/s, iar cel de 4 min unei viteze de 4m/s. Deplasarea
continuă cu viteza respectivă pe secundă face parte din categoria alergărilor în
tempo uniform, foarte eficientă şi recomandată în activitatea şcolară. Este suficient
ca 1, 2 elevi să deprindă tempoul respectiv, întregul grup putând fi uşor ordonat în
efectuarea alergării.

27
Alergarea în tempo variat reprezintă varianta de alergare recomandată, în
special, pentru pregătirea elevilor din liceu, şi în mod deosebit a elevilor înscrişi în
selecţiile de atletism. Pe parcursul alergării, la anumite distanţe sau după scurgerea
unui anumit timp, se schimbă tempoul de alergare. Variaţia tempoului poate fi
cuprinsă între 1/4 şi 4/4 în cadrul aceleiaşi alergări.
Schimbările de tempo se pot introduce lent (accelerând treptat sau reducând
treptat) sau brusc. Alergarea în tempo variat se dovedeşte eficientă atât în
dezvoltarea rezistenţei generale, cât şi a celei speciale, tempoul adoptat ca
dominant fiind hotarâtor.Această alergare se poate desfaşura pe orice teren. De
obicei, alergarea pe teren variat obligă, datorită configuraţiei terenului, la
schimbări de tempo, de regulă neprevăzute dinainte, aşa cum se poate realiza pe
teren plat .
Iată câteva exemple de administrare a tempoului variat pe anumite distanţe
de alergare:
- 400 m Tv (tempo variat) = 100m 3/4 + 200m 1/4 +100m 2/4
- 800 m f Tv = 200m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 +200m 1/4
- 1000 m b Tv.= 300m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 + 300m 3/4
Alergarea de durată este o alergare utilizată, în principal, de către sportivii
avansaţi pentru dezvoltarea rezistenţei, dar şi de începători, durata stabilindu-se în
raport de obiectivul urmărit, şi nivelul de pregătire a acestora. Caracteristic acestei
alergări este distanţa mare parcursă într-un tempo uniform , realizându-se
dezvoltarea, cu precădere, a rezistenţei generale În activitatea cu
începatori, cei doi factori- volumul şi intensitatea- sunt reprezentaţi astfel: la
primele lecţii (4-6) de la o lecţie la alta, distanţa de alergare, deci şi durata cresc
treptat, timp în care tempoul de alergare ramâne constant, nedepăşind 2/4 din
posibilităţile elevului. În următoarele lecţii se poate scade distanţa, durata de
alergare ajungându-se pană la distanţa obiectiv –( 800-1000-m) timp în care,
paralel, creşte şi tempoul.
Alergarea de durată se recomandă a se efectua, de regulă, pe terenuri plate,
tempoul având un rol important în eficienţa alergării.

28
Alergarea pe intervale – reprezintă principalul procedeu de alergare pentru
dezvoltarea rezistenţei. Cu ajutorul ei se poate acţiona asupra rezistenţei generale,
speciale, a vitezei în regim de rezistenţa sau a tuturor calităţilor deodată.
Principalele indicaţii ce se impun a fi respectate, în folosirea acestui gen de
alergare sunt:
- alternarea stărilor de solicitare a organismului cu cele de repaus activ
sau pasiv;
- efectuarea alergării cu intensităţi diferite în care tempoul poate fi
echivalent cu cel propriu normelor prevăzute în programa şcolară, mai scăzut (în
etapele de început) sau mai mare (în etapele de perfecţionare) ;
- distanţele de alergare sunt de regulă, mai scurte decât distanţa pentru
care trebuie dobândită rezistenţa. Sunt preferate distanţele scurte (100-400m) ,
deoarece permit reluarea efortului de mai multe ori. Se recomandă ca bucata de
repetat să varieze de la o săptămâna la alta, solicitând astfel în mod diferit
organismul;
- componenta care determină realizarea obiectivului stabilit (rezisţenta
generală, specială sau rezistenţa în regim de viteză) o constituie tempoul adoptat
pentru parcurgerea distanţei.
Numărul repetărilor depinde de:
- lungimea probei;
- lungimea bucăţilor de repetat;
- tempoul stabilit;
- durata pauzelor;
- nivelul de pregătire
În realizarea alergării pe intervale apare, în mod evident un aspect
important care se referă la stabilirea exactă a distanţelor, tempourilor, pauzelor şi
ţinerea unei evidenţe precise a acestora şi modificarea lor în raport cu progresele
realizate de elevi.
Am prezentat principalele procedee de alergare pentru dezvoltarea
rezistenţei urmând ca fiecare profesor , în raport cu vârsta elevilor , nivelul lor de
pregătire să-şi aleagă procedeul cel mai adecvat.

29
Mulţi profesori, consideră, din păcate, că rezistenţa poate fi dezvoltată
exclusiv prin alergare, neglijând din această cauză, educarea ei în perioadele
anului şcolar în care timpul nu permite utilizarea acestui exerciţiu.
În continuare ne vom referi la o a doua grupă de mijloace prin care se poate
acţiona asupra rezistenţei. În prezentarea acestei grupe pornim de la ideea că orice
acţiune motrică, chiar şi cele prin care se urmăreşte încălzirea generală sau
selectivă a organismului, efectuată pe o durată mai mare de timp, poate contribui
la menţinerea şi dezvoltarea rezistenţei.
Principalele categorii de mijloace care fac parte din această grupă sunt:
Acţiuni motrice efectuate de pe loc sau din uşoara deplasare , referindu-ne
la:
- exerciţii libere fără aparate, utilizate, în special, pentru formarea
coordonării mişcărilor şi pentru încălzirea generală a aparatului locomotor
orientându-le dominanta pe efortul de durată;
- repetarea unor procedee tehnico-tactice din jocurile sportive;
- exerciţii acrobatice executate sub formă de torent.
Factorii care pot determina ca aceste exerciţii, care la prima vedere şi mai
ales conform obişnuinţei noastre par contrastante cu noţiunea de rezistenţă, sunt
durata de execuţie, ritmul în care se repetă şi lungimea pauzelor dintre repetări.
Manevrând bine aceşti trei factori, activizăm grupele musculare proprii mişcării
respective, dar mai ales aparatele respirator şi circulator care, joacă un rol de prim
ordin în dezvoltarea rezistenţei.
Să exemplificăm:
a) un complex de 10 exerciţii stabilite pentru încălzirea generală a
organismului şi utilizate, de obicei, la începutul lecţiei, poate fi executat:
- fiecare exerciţiu izolat, de un număr de ori (4-8 ori), cu pauză între
fiecare. Ritm moderat; durata totală a execuţiei complexului 8-10 min;
- executarea legată a 2 exerciţii, în 12 – 16 timpi, cu pauze normale
între fiecare grup de exerciţii. Ritm vioi; durata totală a execuţiei complexului 7-8
minute;

30
- executarea legată a 3-4 exrciţii, în 24-30 timpi cu pauze scurte între
fiecare grup de exerciţii. Ritm vioi. Durata totală a execuţiei complexului 6-8
minute;
- executarea legată a 2 exerciţii sau a fiecărui exerciţiu în mod izolat în
12-14 timpi, cu pauze foarte scurte şi într-un timp foarte vioi; durata execuţiei
complexului 8-10 minute;
- executarea legată a 4-5 exerciţii, fiecare exerciţiu repetat de 8-12 ori,
cu pauze foarte scurte şi în ritm accelerat; durata totală a execuţiei complexului 8-
10 minute.
Din aceste exemple desprindem uşor faptul că primele două execuţii au ca
obiectiv strict încalzirea generală a organismului, în timp ce celelalte şi mai ales
ultimile două, datorită duratei execuţiei, a ritmului vioi şi chiar accelerat precum şi
a pauzelor scurte pot avea influenţă şi asupra dezvoltării rezistenţei generale.
b) pasarea mingii de baschet, handbal, volei, fotbal între 2-3 elevi,
conducerea mingii pe distanţe scurte printre jaloane aruncări repetate la coş sau la
poartă din saritură, prin durata stabilită a execuţiei, a ritmului şi a intervalelor
dintre execuţii pot sau nu influenţa dezvoltarea rezistenţei, aceasta în funcţie de
dominanta cu care investim aceste procedee tehnice specifice diferitelor jocuri
sportive, mult, chiar foarte mult utilizate în lecţiile de educaţie fizică.
Acţiuni motrice executate din alergare. În această grupă de mijloace se
aplică în general, aceleaşi principii şi reguli pe care le-am prezentat la grupa
exerciţiilor de alergare. Execuţia unor actiuni motrice din alergare trebuie bine
dirijată dacă urmărim ca prin aceasta să dezvoltăm rezistenţa generală şi să nu
lăsăm desfaşurarea ei la întâmplare. În afara regulilor aplicate la alegere trebuie să
avem în vedere şi efortul suplimentar solicitat de executarea acţiunilor motrice, de
gradul sporit de concentrare a atenţiei impusă de o astfel de execuţie.
În acelaşi timp, această combinaţie are şi un mare avantaj deoarece elevii
fiind mobilizaţi, în principal, pentru executarea diferitelor acţiuni motrice, stabilite
pe toată durata, suportă mai uşor efortul impus de alergare. Ce fel de combinaţii se
pot realiza? Iata câteva exemple:

31
- alergare în tempouri diferite pe anumite distanţe combinată, la
anumite puncte (distanţe), cu pas sărit sau pas săltat;
- alergare în tempouri diferite pe anumite distanţe cu intercalarea unor
acţiuni gen catarare, escaladare, aruncare, transport de greutăţi;
- sărituri pe şi peste aparate executate în torent repetat de n ori;
- pasarea mingii de baschet, handbal, fotbal, rugbi între 2-3 elevi din
alergare pe distanţe sau durate diferite;
- conducerea mingii de fotbal, handbal, baschet în diferite direcţii,
alternând braţul sau piciorul, pe distanţe sau durate diferite;
- executarea unor acţiuni motrice în cadrul unui parcurs aplicativ pe
anumite distanţe şi repetat de mai multe ori.
În efectuarea acestor combinaţii, aplicând unele reguli ale metodei cu
intervale putem realiza, de exemplu :
- pasarea mingii de baschet cu ambele mâini de la piept, între 2 elevi
pe o distanţă totală de 200 m, într-un tempo de 2/4. Se repetă de 5 ori, cu pauze de
60-90 secunde între repetări.
Repetarea unor procedee tehnico-tactice în condiţii de joc
Combinaţii de pase, conducerea mingii, aruncări la coş sau poartă, elemente
de mişcare în teren executate pe durate determinate, în ritm vioi şi cu pauze
precise între repetări constituie tot atâtea posibilităţi pentru a acţiona premeditat
asupra dezvoltării rezistenţei, paralel cu consolidarea unor deprinderi motrice, care
la rândul lor, reprezintă numeroase motive de uşurare aparentă a efortului necesar
pentru a influenţa dezvoltarea acestei calităţi motrice.

Rolul respiraţiei în dezvoltarea rezistenţei


Asigurarea unui înalt nivel al activităţii aerobe a organismului depinde, în
mare masură, de gradul de pregătire a aparatului respirator, de executarea unei
respiraţii corecte, atât în repaus, cât şi în timpul efortului.
Este bine cunoscut că aparatul respirator se dezvoltă morfofuncţional sub
influenţa unor exerciţii speciale. Concomitent cu această dezvoltare are loc şi o

32
perfecţionare a proceselor nervoase care acordează respiraţia la intensitatea
activităţii fizice.
Respiraţia are un rol deosebit în cazul eforturilor de intensitate moderată,
submaximală şi mare, intensităţi care acţionează frecvent în timpul dezvoltării
rezistenţei.
Datorită acestor considerente elevii trebuie învăţaţi să respire corect şi
ritmic în timpul efortului. În actul respirator foarte importantă este executarea
expiraţiei depline şi intense, la început forţată în mod conştient. Treptat, ea
devenind o componentă a acţiunii motrice, nu va mai necesita acordarea unei
atenţii deosebite.
Pentru a reliefa importanţa respiraţiei în timpul efectuării unui efort
prezentăm, în continuare, un experiment realizat de N. G. Ozolin şi K. M.
Fetisova. Doua grupe de atlete începatoare (în total 118 persoane) au alergat
distanţa de 800 m de două ori, la interval de o săptămână. La cea de a doua
repetare uneia din grupe i s-a indicat să alerge cu respiraţia activă, adâncă, pe
parcursul întregii distanţe. La această grupă rezultatul mediu s-a îmbunătăţit cu
13,5 secunde, în timp ce la grupa de control numai cu 3 secunde.
În educarea respiraţiei trebuie să avem în vedere că inspiraţia durează, de
obicei, ceva mai mult decât expiraţia, la începători o inspiraţie la 3-4 paşi, iar o
expiraţie la 2-3 paşi.
Iniţial, acest fel de a expira pare dificil, pentru că muşchii respiratori
obosesc repede, precum şi datorită senzaţiei de usturime pe traiectul căilor
respiratorii. Datorită repetării exerciţiilor de respiraţie, muşchii respiratori devin
mai rezistenţi, favorizând o activitate normală timp îndelungat, iar capacitatea
plamânilor marindu-se asigură efectuarea respiraţiei necesare realizării actului
motric în condiţii normale.
O respiraţie corectă se poate realiza folosind, în principal, exerciţii ciclice
în timpul cărora trebuie impusă şi menţinută, la început, o respiraţie ritmică
accentuată.
Atenţie deosebită trebuie acordată modului în care respiră elevii în timpul
executării unor acţiuni motrice aciclice, în special la jocurile sportive. Aici se

33
recomandă o grijă deosebită exerciţiilor de respiraţie din timpul întreruperilor sau
al terminării acţiunii.

TEHNICA ALERGĂRII :
În condiţiile actuale, pentru obţinerea unor rezultate meritorii devine tot mai
importantă tehnica raţională de alergare, care asigură un consum minim de
energie. Ca urmare, atleţii pot menţine un înalt tempo de alergare, fiind capabili să
sprinteze pe orice porţiune de traseu. Noile învelişuri sintetice ale pistelor de
alergare au impus de asemenea o pregătire tehnică perfecţionată. Locul pistelor de
zgură şi cauciuc-bitum l-au luat cele de tartan şi recortan, care au o influenţă activă
asupra alergătorului. De aceea, cele mai mici greşeli în tehnica de alergare duc în
prezent la o rapidă oboseală a musculaturii picioarelor, fenomen aproape
neobservat pe vechile piste.
În cele ce urmează vom analiza tehnica alergării, o tehnică raţională şi care
duce la economie de energie şi evident la obţinerea unor rezultate mult mai bune şi
astfel de obţinere a unor performanţe mult mai crescute.
Trunchiul se ţine drept, deşi înclinarea acestuia faţă de verticală atinge 8-10
grade. Principalele caracteristici ale tehnicii sunt libertatea, degajarea mişcărilor,
alternarea neîntreruptă a relaxării şi contracţiei musculaturii, mai ales a membrelor
inferioare. De asemenea recomandat este şi menţinerea unui caracter rectiliniu
pronunţat al mişcării : tălpile se aşează în linie dreaptă, trunchiul nu se balansează
lateral.
De mare însemnătate este corelaţia dintre faza de zbor şi cea de sprijin (de
amortizare) în cadrul unui pas. Modificarea acestor parametrii duce la dereglarea
tehnicii. În faza de sprijin se nasc eforturile pentru deplasarea înainte, iar în faza
de zbor, muşchii care dezvoltă eforturi se relaxeaza. În alergarea de fond, durata
fazei de sprijin şi a celei de zbor sunt aproximativ egale, iar în alergarea de
semifond faza de zbor ocupă ceva mai mult timp decât cea de sprijin.
Unul din principalele elemente ale alergării este impulsia, care se
caracterizează prin întinderea piciorului în trei articulaţii : coxofemurală, genunchi
şi gleznă; mai importantă este însă întinderea în articulaţiile coxofemurală şi ale

34
gleznei. Executând impulsia, alergătorul trebuie să tindă să realizeze o extensie
completă în articulaţia cea mai mare – coxofemurală. Întinderea labei piciorului
reprezintă de asemenea unul din cele mai importante elemente ale impulsiei. Când
întinderea labei este totală, trebuie să se resimtă o solicitare suplimentară a
degetelor de la picioare, îndeosebi a celui mare.
După desprinderea piciorului de pe sol începe faza pasului posterior, când
este necesar să se relaxeze muşchii gambei. Pentru aceasta, calcâiul trebuie săltat
ceva mai sus de nivelul genunchiului. În trecut alergătorii „aruncau” uneori gamba
înapoi prea sus, ceea ce mărea durata pasului. în prezent, acest element se execută
mai rapid: concomitent cu ducerea calcâiului înapoi, genunchiul este tras înainte,
ceea ce măreşte tempoul alergării.
Îndoirea piciorului în momentul verticalei este asigurată de mişcarea
precedentă de relaxare a muşchilor gambei. În momentul verticalei, laba piciorului
este relaxată, fără a retrage vârful. Ducerea piciorului înainte pentru pasul următor
se realizează pe seama mişcării coapsei. În această fază gamba este partea
acţionată, condusă a corpului, iar coapsa, partea care conduce. Cu cât muşchii
flexori ai coapsei pe bazin sunt mai contractaţi în momentul impulsiei, cu atât mai
repede se execută ducerea coapsei înainte în faza pasului anterior. Mişcarea nu
trebuie însa prelungită: coapsa se lasă rapid în jos, moment în care gamba relaxată
oscilează înainte.
În tehnica contemporană de alergare, punerea piciorului pe sol aminteşte
mersul pe trepte, când, pe seama coborârii coapsei, gamba se aşează printr-o
mişcare de sus în jos. Aşezarea elastică a piciorului pe pingea, urmată de rularea
labei piciorului pe partea exterioară, iar apoi pe toată talpa, asigură în continuare şi
o impulsie eficientă.
Dar la punerea piciorului pe pingea, călcâiul trebuie să se afle aproape de
sol, ceea ce asigură o bună amortizare, o aşezare elastică şi totodată lină, uşoară a
piciorului pe sol. Aterizarea cu vârful prea întins, cu călcâiul la prea mare înălţime
faţă de sol reduce viteza alergării. Pentru perfecţionarea punerii piciorului pe sol
este bine să se recurgă la alergarea pe trepte, zăpadă adâncă, apă. Pentru a obţine o
alergare elastică este necesar ca în momentul punerii pingelei pe pământ,

35
alergătorul să se opună întrucâtva atingerii solului cu călcâiul. Sub acţiunea forţei
gravitaţionale însa, în momentul verticalei călcâiul este presat către sol. Dacă
sportivul sau elevul, după atingerea solului cu pingeaua, nu opune nici o
rezistenţă, lăsându-se imediat pe călcâi, o asemenea aşezare a piciorului nu este
elastică, iar alergarea pierde din supleţe.
În momentul verticalei, genunchiul trebuie să se îndoaie puţin, dar unghiul
acestei flexii este cu atât mai mic cu cât atletul are mai multă forţă în picioare.
În alergare, braţele îndeplinesc funcţia de echilibrare. Simultan cu ducerea
coapsei piciorului oscilant înainte, bazinul alergătorului pivotează în jurul axei
verticale. Pentru asigurarea echilibrului, umerii se rotesc în jurul aceleiaşi axe, dar
în sens opus bazinului. Alergătorii execută mişarea activă cu braţele numai spre
înapoi şi puţin spre exterior. Braţele se mişcă inainte, spre înăuntru, până la linia
mediană a corpului şi mai jos de nivelul bărbiei. Unghiul dintre braţ şi antebraţ se
modifică oarecum în timpul alergării, dar poziţia nu trebuie menţinută in mod
activ, pentru că în felul acesta se ajunge la o „încătuşare” a braţelor.
Este foarte important ca braţele să fie întotdeauna relaxate. Unii alergători
lasă mâinile în jos pentru relaxarea braţelor.
Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât pasul şi mişcările braţelor sunt mai
ample, şi cu atât faza de sprijin este mai scurtă în comparaţie cu cea de zbor. De
aceea, într-o alergare rapidă piciorul se aşează mai ferm pe sol. Viteza alergării
creşte atât pe seama frecvenţei paşilor, cât şi a lungimii acestora. De exemplu
comparând alergarea pe 800 şi 1500 m a unui atlet, se poate vedea că, la aproape
aceeaşi frecvenţă, pasul este mai lung în alergarea pe 800 m. Comparând alergarea
de semifond cu cea de fond, se constată că mărirea distanţei corespunde cu
reducerea frecvenţei şi lungimii paşilor. Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât
forţa de impulsie dezvoltată de alergător este mai mare, ca şi forţele de reacţie ce
survin în momentul aterizării. Bineînţeles, alergătorul trebuie să tindă mereu spre
înainte, cu cât mai puţine oscilaţii pe verticală.
Tehnica raţională depinde în multe privinţe de o respiraţie corectă. Lucrul
muşchilor respiratori este strâns legat de al celorlalţi muşchi, care asigură
mişcările în timpul alergării. Întrucât în alergare survine totdeauna un anumit

36
deficit de oxigen, respiraţiei externe i se impun cerinţe uriaşe. Organele respiratorii
trebuie să furnizeze 120-180 l de aer pe minut. Pentru a asigura organismului o
asemenea cantitate de aer, este necesară o anumită frecvenţă şi profunzime a
respiraţiei.
La alergătorii fruntaşi, frecvenţa respiratorie atinge valori de 70-100
respiraţii pe minut, cu o profunzime egală cu aproximativ 1/3 din capacitatea
vitală. La o asemenea profunzime, respiraţia se asigură de către muşhii respiratori.
La o profunzime mai mare contribuie atât muşchii respiratori, cât şi ceilalţi
muşchi, situaţi în regiunea cutieitoracice şi a centurii abdominale. Dar aceşti
muşchi suportă în alergare şi un alt efort, motiv pentru care obosesc în cazul unei
respiraţii prea profunde.
Ventilaţia pulmonară necesară trebuie menţinută, pe seama frecvenţei
respiratorii, la profunzimea optimă. Pentru a ventila peste 100 l aer pe minut,
respiraţia se face şi pe gură, şi pe nas, numai aceasta din urmă neputând asigura
ventilaţia pulmonară necesară.
Ritmul respiraţiei în timpul alergării poate fi următorul:
- la 2 paşi inspiraţie şi la 2 paşi expiraţie (un ciclu respirator în 4 paşi)
- la 1,5 paşi inspiraţie şi la 1,5 paşi expiraţie sau la 2 paşi inspiraţie şi la un
pas expiraţie (un ciclu respirator în 3 paşi)
- la un pas inspiraţie şi la un pas expiraţie (un ciclu respirator în 2 paşi).
De obicei, la alergarea de semifond şi fond tempoul este între 3 şi 4 paşi pe
secundă (180-240 paşi pe minut).
Ritmurile de respiraţie prezentate se formează în cazul unei frecvenţe de 70
până la 100 respiraţii pe minut. În alergarea pe aceste distanţe este important ca
ritmul respiraţiei să fie stabil, fără nici un fel de reţinere a acesteia la start, pe
traseu sau în sprintul final. Deosebit de activă trebuie să fie a doua fază a ciclului
respirator şi anume expiraţia, pentru că expiraţia forţată, completă asigură o
inspiraţie profundă, pe deplin eficientă.
Tehnica raţională a alergării depinde în multe privinţe de dezvoltarea forţei
şi elasticităţii musculare, precum şi de mobilitatea articulară.

37
TACTICA ALERGǍII
În cele ce urmează vom prezenta şi câteva aspecte ale tacticii alergării,
având în vedere că probele date cu clasa experiment (XII C) a avut şi o latură
competiţională, startul fiind în masă, s-a creat şi o stare care a motivat suplimentar
subiecţii, aceştia dorind să obţina la finalul probei un loc cât mai înalt în
clasament.
În ultima perioadă de timp, la marile competiţii naţionale şi internaţionale
concurenţa a crescut considerabil. Au apărut mulţi alergători care obţin rezultate
bune aproximativ de acelaşi nivel, astfel încât victoria este condiţionată în măsură
tot mai mare de tactică.
În primele etape ale perfecţionării, atingerea rezultatului planificat pe o
anumită distanţă constituie, de obicei, scopul propus în majoritatea concursurilor.
Odată cu creşterea rezultatelor însa, alergătorul se loveşte de necesitatea de a
obţine victoria sau dreptul de participare la următoarea fază a competiţiei. Pentru
componenţii echipelor naţionale, în majoritatea concursurilor, ţelul este să învingă,
obţinând un rezultat valoros.
Tactica de alergare în concursuri este determinată de caţiva factori : forma
sportivă, dispoziţia, componenţa participanţilor la cursă, tactica utilizată de
principalii adversari.
Cu acest prilej, un rol foarte important îl joacă starea pistei, condiţiile
climatice şi formula de desfaşurare a competiţiei, adică numărul curselor: serii,
sferturi de finală, semifinală şi finală. La alergările de semifond, căci către ele
facem o referire aparte, ele fiind cele mai apropiate specificului alergării de
rezistenţă liceale, în concursurile foarte mari, se programează între 2 şi 4 asemenea
curse. La Jocurile Olimpice, alergătorii de 800 m au parcurs distanţa de 4 ori, iar la
probele pe distanţele mai mari cum ar fi 3 000 m ostacole, de 2 ori, chiar şi la
probele şi mai mari cum ar fi cea de 10 000m, de asemenea s-au alergat şi
calificări şi bineînteles finala.
Când concursurile se desfăşoară în câteva etape, alergătorul caută, de
obicei, să intre în numărul sportivilor care participă în etapa următoare (de

38
exemplu în semifinale sau finala). În felul acesta sunt posibile două tactici de
alergare : pentru rezultat şi pentru victorie.
De regulă, în cazul alergării pentru rezultat, sportivul preia iniţiativa în
cursă şi impune un tempo ridicat. Folosirea acestei variante tactice este posibilă cu
condiţia ca sportivul să se simtă bine şi să fi atins o bună formă sportivă. Într-o
astfel de alergare, atletul se situează în condiţii mai puţin favorabile în comparaţie
cu principalii adversari, care ar putea să dispună de un sprint final foarte bun. În
acest caz, principalul este menţinerea unui tempo ridicat de alergare, lipsindu-i
astfel, eventual, pe ceilalţi alergători de posibilitatea de a sprinta rapid în final, şi
totodata păstrarea capacităţii de a termina parcursul în tempo ridicat.
Cu o asemenea tactică, alergarea se poate desfăşura în tempo uniform
ridicat (oscilaţiile de viteză nu depăşesc 3%) sau în tempo variat cu sprinturi pe
parcurs.
A doua variantă tactică o constituie alergarea cu scopul de a obţine victoria.
În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi alergători aleg tocmai această variantă, aşa
cum s-a putut observa şi la Jocurile Olimpice, aproape pe toate distanţele între 800
şi 10 000 m.
În a doua variantă tactică, important este ca atletul să facă faţă tempoului
înalt de alergare propus de adversari şi să păstreze forţa pentru sprintul hotărâtor.
Pentru aceasta sportivul îşi alege de obicei locul în cursă imediat în urma liderului
şi îl urmăreşte cu atenţie, atât pe el cât şi pe ceilalţi concurenţi, pregătindu-se să
intreprindă o manevră, să mărească tempoul, să iasă din încercuire, etc. în orice
moment. Este foarte important ca în dreapta alergătorului să fie loc liber, necesar
pentru manevre. Cel mai indicat este să se alerge în urma liderului, dar nu pe
bordură, ci puţin mai înspre dreapta.
În funcţie de proba de alergare, finişul se desfăşoară pe distanţe diferite. La
alergarea pe 800 m se începe sprintul final cu 200 – 250 m înainte de sosire. În
acest scop, înca de pe linia dreaptă penultimă, alergătorul încearca să ocupe o
poziţie fruntaşă. La 1 500 m, finişul se declansează de obicei cu 300 – 350 m
înainte de sosire. Cu cât alergătorul este mai puternic, cu atât începe mai devreme

39
sprintul final. În alergările pe distanţele mai mari sprintul final începe cu 400 m,
iar uneori chiar cu 800 m înainte de linia de sosire.
Capacitatea de finiș a celor mai buni alergători crește cu fiecare an, ceea ce
demonstrează că trebuie să se acorde o mai mare atenţie dezvoltării capacităţii de
finiș de-a lungul tuturor anilor de pregătire.
Împotriva adversarilor cu un sprint final puternic, alergătorii care aplică
tactica conducerii cursei sunt nevoiţi să ţină seama de câteva aspecte. Astfel, de
obicei, pe fiecare distanţă de alergare există porţiuni mai complicate, mai dificile
pe care fiecărui atlet îi vine greu să alerge datorită oboselii în continua creştere. Pe
aceste porţiuni de traseu, liderul trebuie să caute să măreasca tempoul alergării şi
să se desprindă de adversari recurgând la sprinturi urmărind să le reducă
posibilităţile de a dezvolta un fisiș rapid. Sunt considerate drept asemenea
porţiuni: în alergarea pe 800 m, porţiunea dintre 400 m şi 600 m, la 1 500 m între
600 – 1 000 m, la 5 000 m - al patrulea kilometru, la 10 000 m - kilometrul 6 şi 8,
la 3 000 m obstacole - începutul celui de-al treilea kilometru.
Este posibilă şi o altă variantă de modificare a vitezei – pe seama unor
sprinturi mai scurte şi mai dese, dar aceasta nu este decât la îndemana alergătorilor
de elita. Momentul cel mai propice pentru sprint este cel în care adversarul termină
accelerarea, în încercarea sa de a-l ajunge pe lider, lichidând distanţa intervenită
între ei, şi deci este de presupus că nu mai are resurse pentru repetarea sprintului.
Majoritatea procedeelor tactice prezentate se referă la variantele alergării în
tempo ridicat pe întregul traseu. Dar în cursele de calificare, în serii viteza este
relativ redusă. În asemenea cazuri, toţi participanţii trebuie să se pregătească
pentru un finiş pe o distanţă mai lungă: la semifind, chiar de la începutul celei de-a
doua jumătăţi a parcursului, iar la fond - de la ultimul sfert al traseului. Mai există
şi alte variante, de exemplu aceea în care, pe prima porţiune a traseului, sportivul
dezvoltă o viteză foarte mare pentru a se desprinde de grupul mare de alergători
apoi tempoul se reduce considerabil şi creşte din nou spre finiș.
Din start, mai ales pe primii 50 m, alergarea trebuie să înceapă totdeauna în
tempo rapid. Accelerarea pe primii metri permite să se atingă viteza de alergare

40
necesară şi apoi să se menţină în continuare. Începerea rapidă a alergării dă
posibilitatea de evadare din plutonul mare, de orientare, de evitare a ciocnirilor.
Alegând planul tactic necesar, se întocmeşte totodată şi graficul alergării,
mai ales în cazul în care s-a ales varianta tactică de conducere a cursei pentru
obţinerea unui bun rezultat.
În cazul tacticii „pentru victorie”, graficul alergării nu este supus unor
anumite reguli, cu o singură excepţie: să se mărească mult viteza pe porţiunea
sprintului final.
Pentru obţinerea unor rezultate remarcabile, prima şi a doua jumătate a
traseului trebuie parcursă la fel, iar uneori, a doua chiar mai rapid decât prima. La
alergătorii fruntaşi pe 800 m, diferenţa dintre prima şi a doua porţiune de 400 m
reprezintă o secunda. Cea mai „lentă” este de regulă a doua sau a treia portiune de
200 m. În alergarea pe 1500 m, cei mai buni sportivi parcurg primele 3 ture
aproape uniform, mărind viteza pe ultimii 300 m. La fondiştii renumiţi se remarcă
de asemenea viteza mare la începutul alergării şi pe ultimul kilometru, partea de
mijloc a traseului fiind parcursă mai uniform.
Tactica de alergare pe distanţele de semifond este aproape imposibil de
descris în toate variantele ei, de aceea alergătorii trebuie să gândească de-a lungul
întregului parcurs şi să-şi urmărească cu atenţie adversarii. Cunoasterea variantelor
- tip descrise aici, îmbinată cu propria isteţime, il va ajuta pe sportiv să aleagă şi să
aplice manevra tactică cea mai potrivită.

Particularităţile de vârstă
În perioada pubertăţii (13-16 ani la fete şi 14-17 ani la băieţi) se produce o
creştere intensificată a întregului organism şi o întărire a aparatului locomotor.
Între 11-14 ani la fete şi 11-17 ani la băieţi se efectuează îndeosebi o creştere în
lungime (perioada celei de a doua creşteri). Pe la 11 ani se încheie formarea
cartilagiului diepifizar sub forma unui strat între terminaţiile oaselor şi corpul lor;
la copil şi la adolescent, acest cartilaj atenuează toate şocurile şi trepidaţiile. În
cazul încordărilor mari şi al şocurilor puternice, al aterizărilor dure pe un sol tare şi
al aruncării unor obiecte grele, cartilajul epifizar poate fi vătămat, ceea ce

41
bineînţeles nu are o influenţa pozitivă asupra creşterii normale a oaselor în
lungime. De aceea, când se aleg exerciţiile, este necesar sa se ţina seama de toate
acestea. Exerciţiile de forţa, care impun o mare încordare, cu caracter static, sunt
de asemenea contraindicate pentru această vârsta, deoarece pot provoca osificarea
timpurie, adică oprirea înainte de timp a creşterii oaselor în lungime. Totodată
aceasta are repercursiuni negative asupra activităţii aparatului circulator.
Profesorul trebuie să fie foarte prudent în ceea ce priveşte executarea exerciţiilor la
aparatele de gimnastică, reducând la minimum poziţiile statice, mai ales în cazul
exerciţiilor în sprijin. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, cu atât folosirea acestor
exerciţii impune mai multă prudenţă. Datorită creşterii energice în lungime şi a
reducerii cantităţii de ţesut cartilaginos, la această vârstă se constată o oarecare
pierdere a elasticităţii şi supleţei în mişcări.
La vârsta de 13-15 ani creşterea musculaturii rămâne în urmă faţă de
creşterea scheletului. De obicei abia la sfarşitul perioadei pubertăţii musculatura îşi
încheie creşterea, atingând la fete, în medie 36% din greutatea totală a corpului, iar
la băieţi 40%. Aceasta este una din cauzele pentru care copiii de 13-15 ani sunt
slabi, stângaci şi obosesc foarte repede. În acest timp, toate forţele copilului sunt
absorbite de creştere.
Muşchii copilului se deosebesc de muşchii adultului nu numai prin volum şi
structura lor, ci şi prin compoziţia chimică. Din această cauză, viteza de
contractare a muşchilor, forţa şi rezistenţa muşchilor copilului sunt mult mai
reduse decât la adult. Muşchii copilului sunt relativ gingaşi şi foarte puţin adaptaţi
la exerciţiile de forţă şi la exerciţiile care necesită rezistenţă. Profesorul trebuie să
recurgă cu foarte multă prudenţă la o activitate de forţă la o activitate îndelungată,
monotonă, care, necesită o rezistenţă considerabilă (alergare de rezistenţă,
exerciţiile la aparate, aruncarea obiectelor relativ grele etc.). De asemenea trebuie
să se ţină seama de faptul că muşchii flexori ai copilului se dezvoltă mai repede
decât extensorii. De aceea se impune folosirea exerciţiilor de întindere a muşchilor
şi de întărire a grupelor rămase în urmă în dezvoltarea lor, pentru a contribui la
formarea unei ţinute corecte şi la o întindere completă din articulaţii.

42
La vârsta de 15-17 ani creşte tonusul muscular, se dezvoltă forţa şi
capacitatea de lucru. Totuşi, la această vârstă, muşchii nu s-au format complet şi
din această cauză se impune o anumită prudenţă – ca şi în perioada de vârstă
anterioară – la alegerea exerciţiilor.
Sistemul circulator se dezvoltă mult până la 16 -18 ani, deşi la această
vârstă nici inima, nici vasele sangvine, nu s-au format complet. Cu toate că la 12
ani volumul inimii se mareşte considerabil, ea nu are capacitatea de lucru a inimii
adultului, deoarece pereţii musculari ai inimii continuă să fie slabi. În acest timp,
vasele sangvine se întind puternic în lungime şi nu reuşesc să se lărgească în
lumenul lor (diametrul interior), astfel că inima cu pereţii ei musculari slabi este
nevoită să pompeze sangele în vase sangvine foarte înguste şi lungi, care opun o
mare rezistenţă, îngreunând activitatea inimii.
La această vârstă este mai bine ca elevii să se antreneze mai des, însă cu
efort mic. Acest procedeu contribuie la creşterea şi dezvoltarea generală a
organismului, în timp ce efortul neîntrerupt, de lungă durată, poate să-i dăuneze.
La vârsta de 12-15 ani, inima poate suferi foarte uşor de pe urma dozărilor
mari şi a caracterului necorespunzător al exerciţiilor: de exemplu, exerciţiile care
necesită forţă şi rezistenţă şi mai ales cele care provoacă fenomene de mare
încordare. De aceea, profesorul trebuie să fie prudent nu numai atunci când dă
exerciţii de alergare pentru rezistenţă, ci şi în cazul diferitelor exerciţii consecutive
(sărituri în serie, exerciţii în serie cu mingi grele etc.).
Lecţia de atletism în ansamblu, indiferent dacă se desfăşoară în aer liber sau
în sală, trebuie să aiba un număr suficient de pauze pentru o odihnă relativă.
Pe la 16 ani, activitatea cardiovasculară se echilibrează datorită întăririi
pereţilor inimii, a măririi forţei inimii şi a perfecţionării aparatului ei nervos.
Începând de la această vârstă se poate acorda mai multă atenţie exerciţiilor de
alergare pentru rezistenţă şi exerciţiilor de forţă. Cu toate acestea şi în acest caz nu
trebuie să se uite că forţele şi posibilităţile unui tânăr de 16 ani sunt foarte departe
de posibilităţile unui adult.
Procentul scăzut de hemoglobină în sângele adolescenţilor necesită
antrenamente în aer liber. Cel mai simplu teren de sport este mult mai necesar

43
adolescentului decât o sală perfect utilată. De aceea exerciţiile atletice şi mai mult
decât atât, toate acele exerciţii care completează atletismul trebuie să se
desfaşoare, pe cât posibil, în aer liber, indiferent de anotimp.
Pentru vârsta de 11-16 ani este caracteristic fenomenul fiziologic al aşa-
zisei ingustimi a cutiei toracice (Gruzdev): dezvoltarea cutiei toracice în lăţime
este mult în urmă în comparaţie cu înălţimea corpului. Pe la 16-18 ani, cutia
toracică capătă prin forma sa toate particularităţile cutiei toracice a adultului.
Dimensiunile cutiei toracice influenţează şi capacitatea vitală a plămânilor. Una
din cele mai importante îndatorări a profesorului este de a înlesni dezvoltarea
cutiei toracice. Cel mai bun mijloc pentru aceasta sunt exerciţiile în aer liber, care
implică o activitate destul de energică a sistemului respirator şi care contribuie la
dezvoltarea cutiei toracice şi a mobilităţii ei. Ne referim în primul rând la mers,
alergare, iar în timpul iernii, la mersul pe schiuri. Alte exerciţii foarte folositoare
sunt şi jocurile dinamice în aer liber, cu condiţia să se respecte regulile de prudenţă
în dozarea lor.
De asemenea este necesar să se ţină seama de o oarecare instabilitate a
sistemului nervos al copiilor. Atenţia şi memoria lor nu trebuie încarcate cu forme
de exerciţii complicate şi abstracte. În fiecare exerciţiu, adolescentul trebuie să
aibă în faţă un scop clar, să-şi îndrepte întotdeauna atenţia asupra esenţialului
dintr-o mişcare să treacă la învăţarea detaliilor.
Prin indicaţiile repetate cu privire la respectarea prudenţei, în ceea ce
priveşte eforturile mari şi a unei succesiuni precise în mărirea lor, nu trebuie să se
înţeleagă, în nici un caz, înlăturarea completă a eforturilor mari în antrenamentele
atletice ale copiilor şi adolescenţilor. Cu toate acestea, ignorarea particularităţilor
dezvoltării fizice a copiilor şi a adolescenţilor, prin compararea posibilităţilor lor
funcţionale cu posibilităţile adulţilor, aceasta este inadmisibilă.
Aşadar calitatea motrică „rezistenţa” la această vârstă a liceului are
perspective mari de dezvoltare, toţi indicii fizici fiind în plină dezvoltare, ajungând
aproape de valorile lor maxime.

44
Lecţia de educaţie fizică

Selecționarea şi sistematizarea mijloacelor reprezintă preocuparea de bază a


profesorului pentru asigurarea, conținutului educativ din lecţie. Pentru aceasta este
necesar ca el să cunoască foarte bine valenţele educative ale fiecărui exerciţiu
fizic utilizat.
În alegerea mijloacelor de acţionare trebuie să se aibă în vedere faptul că unele
exerciţii simple pot avea influenţă asupra aspectului educativ al lecţiei chiar în stadiul de
învăţare, în timp ce alte exerciţii trebuie mai întâi consolidate.
De exemplu: aspectul de ordine şi disciplină poate fi influenţat prin exerciţii
de ordine şi formaţii în orice etapă, în timp ce elementul curaj nu-1 putem dezvolta
decât prin exerciţii cu un grad ridicat de dificultate, ceea ce presupune consolidarea
unor deprinderi anterioare de mişcare şi tehnica sportivă, în caz contrar, creîndu-se
pericolul producerii unor accidentări.
Pentru o mai clară întelegere a problemei, în cele ce urmează exemplific
în mod orientativ câteva din elementele educative ce pot influenţa în cadrul
lecţiei de educaţie fizică şi unele mijloace de acţionare.
a) Dezvoltarea spiritului de punctualitate, ordine şi disciplină.
Acest aspect educativ trebuie asigurat permanent pe întreg parcursul lecţiei,
el având o influenţă directa şi continuă asupra modului de desfaşurare şi calităţii
acesteia. Încă de la începutul orei, profesorul va dovedi o exigenţă ridicată
pentru punctualitatea elevilor şi integrarea rapidă a acestora în dispozitivul stabilit.
Exerciţiile de ordine şi formaţii (care urmează) vor fi executate cu energie şi
promptitudine, captând atenţia elevilor şi determinându-i să adopte o atitudine
corectă şi disciplinată. Pe parcursul lecţiei, profesorul va sesiza toate momentele în
care se impune respectarea severă a ordinii şi disciplinei, acţionând în consecinţă.
Astfel de momente pot fi : respectarea exactă a indicaţiilor ce privesc modul de
exersare, deplasarea de la un loc de activitate la altul, transportul şi instalarea unor
aparate, curaţenia şi ordinea din spaţiul de lucru, înlăturarea unor stări conflictuale
dintre elevi pe parcursul exersării etc.
Menţionăm că adaptarea unei atitudini consecvente şi exigente din partea
profesorului va crea un adevărat stil de lucru în lecţii consolidând această

45
deprindere atât în activitatea sportivă, cât şi pentru viaţă. Acţiunile de moment,
exigenţa profesorului numai în situaţii grave de indisciplină şi dezordine nu pot
asigura această cerinţă decât pentru un scurt timp.
b) Determinarea participării active, perseverente şi cu dăruire a tuturor
elevilor la lecţie .
Problema participării active la lecţie este o cerinţă valabilă pentru toate
disciplinele de învăţământ, spre deosebire însa de celelalte obiecte, la educaţia
fizică se oferă mult mai largi posibilităţi pentru realizarea ei în proporţie de masă,
aceasta depinzând în mare măsură de cadrul organizatoric creat, existenţa unui bogat
material sportiv şi folosirea unor mijloace cât mai atractive.
În stabilirea conţinutului anumitor momente din lecţie profesorul va avea în
vedere fixarea unor cerinţe concrete, uşor masurabile care să-i determine pe elevi
în a persevera cu execuţiile până la atingerea unor parametri dinainte stabiliţi,
dăruindu-se pentru aceasta cu tot potenţialul fizic şi psihic de care dispun.
Un bun exemplu în această direcţie ni-1 oferă sistemul normelor de control,
cu fixarea unor cerinţe individuale, apreciindu-se progresul înregistrat de fiecare
elev.
Un rol important în determinarea elevilor pentru realizarea unei participări
active îl are şi măsura în care profesorul a reuşit să conştientizeze elevii în procesul de
predare.
Adoptând o atitudine conştientă, elevul îşi va lărgi sfera preocupărilor sale, va
desfaşura o activitate intensă în lecţie şi în afara programului şcolar.
c) Dezvoltarea curajului şi încrederii de a acţiona în concordanţă cu
posibilităţile maxime de care dispune fiecare elev.
Este binecunoscut faptul că unii elevi, cu precădere fetele (mai ales în situaţia
desfăşurării unor lecţii cu efective mixte), manifestă rezerve, eschivându-se de la
executarea unor exerciţii cu un grad mai ridicat de dificultate; ca de exemplu,
săriturile la aparatele de gimnastică şi unele elemente acrobatice.
Pentru a-şi învinge teama de execuţii, elevii trebuie să-şi cunoască precis
posibilităţile de care dispun, iar profesorul să le asigure însuşirea corectă a bazelor
mişcării respective şi să le ofere un sprijin diferenţiat care se va diminua treptat,

46
pe măsură ce elevii capătă încrederea necesară, înlăturându-se în acest mod orice
pericol de accidentare.
Îndemnând elevii la activităţi care solicită o atitudine curajoasă, profesorul
va combate cu toată fermitatea pe cei care caută să braveze în faţa colectivului,
prin încercarea unor execuţii ce depăşesc nivelul de cerinţe , posibilităţile lor
reale, asumându-şi un risc nedorit.
d) Dezvoltarea spiritului colectivist şi al întrajutorării reciproce. Prin
specificul activităţii, în lecţiile de educaţie fizică se întâlnesc numeroase
momente, când spiritul de colectiv îşi găseşte un larg câmp de manifestare.
Cu prilejul organizarii diferitelor ștafete, jocuri dinamice şi sportive,
circuite, lucru pe grupe şi alte forme de exersare colectivă, profesorul va insista
pe subordenarea intereselor personale celor colective, formarea spiritului de
echipă, întrajutorare, corectitudine şi stimă reciprocă în relaţiile cu adversarii,
conjugarea forţelor individuale pentru obţinerea unor rezultate superioare ale
colectivului.
Un bun prilej pentru formarea spiritului colectiv la elevi îl constituie
participarea acestora în formaţiile clasei, anilor de studii sau şcolii, care iau parte la
întrecerile inter-şcoli sau licee. De aici şi necesitatea ca în fiecare clasă să existe
cât mai multe echipe care să fie angrenate în competiţii în mod variat şi
continuu, întreceri la care copiii să participe cu mult interes.

2. Realizarea integrală, prin lecţie, la un nivel calitativ cât mai ridicat, a tuturor
cerinţelor programei şcolare, exprimate, în principal, prin obţinerea unei dezvoltări
fizice corespunzătoare și realizarea unor incici calitativi în continuă creștere la
trecerea probelor și normelor de control care vizează atât nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice de bază, cât și însușirea corectă și temeinică a
deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri de sport.

3. Conceperea şi desfășurarea lecţiei conform cerinţelor metodice de


specialitate, respectându-se structura acesteia pe momente sau verigi. În
activitatea de concepere creatoare profesorul are obligaţia de a cunoaș te în

47
amănunt obiectivele, sarcinile și mijloacele de realizare a fiecărui moment din
structura lecţiei respective, precum și stabilirea priorităţii anumitor momente,
cunoscut fiind faptul că nu toate lecţiile au aceeași structură, în ceea ce privește
numărul și felul momentelor.
Exemplificăm în continuare unele soluţii de realizare, în spiritul eficienţei, a
principalelor cerinţe pentru fiecare moment din lecţie :
Veriga I. Organizarea colectivului de elevii. Timp de activitate
aproximativ 5 min.
În această verigă profesorul îşi concentrează atenţia asupra unor acţiuni
specifice începutului de lecţie. Astfel momentul organizatoric din prima parte a
orei va începe de la locul de echipare, unde se va asigura o activitate rapidă a
elevilor, inclusiv adunarea lor pentru intrarea în spaţiul de lucru. în continuare,
elevii responsabili de grupe vor comunica profesorului situaţia prezenţei, pe care o
va nota în caietul personal, va face unele aprecieri asupra ţinutei elevilor şi va
comunica eventualele observaţii, cu caracter general sau particular, privind
echipamentul, fixându-se termene de prezentare în ţinuta corespunzatoare, după
care va comunica temele lecţiei. În continuare se vor programa exerciţii de ordine
şi formaţii care vor fi atent selecţionate pentru a stimula concentrarea elevilor la
activitate şi crearea unui climat corespunzător de disciplină. Pentru ca acest
obiectiv să poată fi realizat este bine ca repetările stereotipe, constând din simple
întoarceri, să fie completate cu structuri de exerciţii atractive, cum ar fi, de
exemplu doi pași înainte;- stânga împrejur; doi pași înainte, la dreapta și înainte marș ,
marcând energic primii 3 pa ș i, întoarceri la stânga împrejur din deplasare, elevii
fiind dispuși în coloană ori în linie, sau alte complexe concepute de profesor în
funcţie de nivelul de pregătire şi vârsta elevilor. Menţionăm că eficienţa acestor
exerciţii poate fi asigurată numai dacă ele se execută foarte corect şi prompt. În
anumite situaţii, când se învaţă structuri mai complexe, profesorul poate
recomanda elevilor să efectueze aceste exerciţii independent atât în ore, cât ș i in
cadrul activităţii libere (acasă), micș orând în acest mod timpul necesar
omogenizării de ansamblu.
0 structură cu exerciţii de ordine este bine să se exerseze în 4-5 lecţii,

48
după care se înva ț ă alta, astfel ca la sfârşitul semestrului fiecare clasă să
stăpânească bine 5-6 structuri. În ficare lecţie timpul alocat acestor exersări nu
trebuie să depăşească 3 – 4 minute.

Veriga a II-a. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor şi


pregătirea organismului pentru efort. Timp de activitate aproximativ 12 minute.
Scopul acestei verigi este, aşa după cum reiese și din denumirea ei,
influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pregătirea organismului pentru efort şi
crearea unei stări emoționale cât mai ridicate. Influenţarea selectivă se realizează
prin exerciții care asigură prelucrarea analitică a organismului, având o influență
precisă asupra articulaţiilor, grupelor musculare şi a marilor funcții ale organismului
(respiraţie-circulaţie). Exerciţiile ce urmează a fi folosite în această verigă trebuie
astfel selecţionate încât ele să realizeze atât pregătirea generală a organismului
pentru efort, cât ș i pregătirea specifică a acestuia pentru sarcinile ce urmează a fi
îndeplinite în cadrul temelor de lecție. 0 parte din exercițiile efectuate în această
verigă se vor adresa corectării sau prevenirii unor vicii de atitudine caracteristice
școlarilor (atitudine cifotică, scoliotică, lordotică etc.).
Acest moment din lec ț ie se caracterizează prin dina mism și varietate de
mijloace, stimulându-se permanent spiritul de autodepășire și întrecere. Pentru ca
eficienţa. acestei verigi să crească, se recomandă ca o parte din exerciţiile
efectuate să utilizeze un obiect (eșarfă, baston, coardă de sarituri, minge etc.),
eventual pe un fond muzical.

Veriga a III-a, Învăţarea acţiunilor, cunoştinţelor, priceperilor şi


deprinderilor motrice noi. Timp de activitate aproximativ 15 minute.
Această verigă, în principiu, alternează cu veriga a IV-a, de consolidare a
cunoştinţelor.
În procesul învățării deprinderilor motrice utilitare de bază și specifice
diferitelor ramuri de sport, profesorul va avea în vedere următoarele :

49
- să asigure explicarea şi demonstrarea corectă (personală sau printr-un elev)
a deprinderii ce urmează a fi însușite. Demonstraţia se va relua de mai multe ori,
pentru întregul efectiv cu care se lucrează sau pentra grupe restrânse de elevi;
- să organizeze în așa mod exersarea încât fiecărui elev să i se asigure un
număr sporit de repetări. Pentru aceasta este necesare organizarea activităţii pe grupe
mici de elevi, utilizându-se un bogat material sportiv;
- să programeze exersarea fragmentată a procedeelor tehnice complexe,
repetarea globală sau în structuri de exerciții efectuându-se numai după ce s-a
constatat că elevii stapânesc bine procedeul respectiv. De exemplu, nu vom
programa invățarea unei structuri din jocul de baschet în componența căreia intră
aruncarea la coș din dribling, dacă elevii nu şi-au însușit în prealabil corect
aruncarea la coș de pe loc;
- organizarea exersării sub îndrumarea responsabililor de grupe, folosindu-se
mijloace cu o ridicată stare emoţională.
Veriga a IV-a. Consolidareaa cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
motrice prin repetare. Timp de activitate aproximativ 15 minute.
În această verigă se urmărește consolidarea deprinderilor invățate și genera-
lizarea capacităţii de aplicare a cunoștinţelor, priceperilor și deprinderilor motrice
însușite.
Exersarea se efectuează, de regulă, în structuri și ac tivităiţi globale, folosindu-
se, pe o scară largă, parcursurile aplicative, întreceri și jocuri. În structuri sau jocuri nu
se vor introduce elemente și procedee neînvățate, acestea putând să denatureze
execuţia corectă, creând şi pericolul unor accidente. Pentru a asigura o eficienţă
crescută a acestei verigi este recomandabil ca activitatea să fie organizată pe grupe
valorice. Elevilor cu un nivel mai ridicat de pregătire li se va putea fixa un sistem de
cerinţe mai ridicat, iar pentru cei cu lipsuri în pregătire, se va putea organiza o
exersare simplificată ca efort şi complexitate, creându-le astfel condiţii pentru a
progresa. Organizarea activității pe grupe valorice nu trebuie să ducă la jignirea
elevilor; din acest motiv, ca şi pentru stimularea acelora care au progresat, unii elevi
vor fi trecuți periodic de la o grupă valorică la cealaltă.
Veriga a V-a. Dezvoltarea calităţilor motrice. Timp de activitate

50
aproximativ 15 minute.
În această verigă se urmărește ridicarea indicilor de dezvoltare a calităţilor
motrice. Ea trebuie să fie prezentă în fiecare lecţie atât prin mijloace specifice (de
regulă prin lucru frontal cu obiecte portative sau circuite de pregătire fizică), cât ș i
prin folosirea unor mijloace nespecifice prin a căror exersare se dezvoltă una sau
mai multe calităţi motrice. De exemplu: dacă exersăm în scopul consolidării
aruncarea la poartă cu pasă de contraatac, prin modul în care organizăm
exerciţiile și stabilirea distanţelor de alergare vom dezvolta concomitent cu aruncarea
la poartă și viteza de deplasare.

Mijlocul cel mai eficient pentru dezvoltarea calităților motrice rămâne însă
circuitul de pregătire fizică, conceput pentru anumite calităţi sau vizând însumarea
mai multora.

Veriga a VI-a. Revenirea organismului la o stare apropiată de cea


obişnuită. Timp de activitate aproximativ 2 minute.

Pentru atingerea scopului propus prin această verigă, profesorul folosește


exerciţii de respiraţie, liniștire, relaxare şi captarea atenţiei. Această activitate se va
realiza în funcţie de durata și natura efortului depus. Bine ar fi, acolo unde sunt
condiţii, ca exerciţiile din această verigă să se execute pe fond muzical.
Veriga a VII-a. Aprecieri asupra activităţii desfaşurate şi
recomandări pentru activitatea independentă. Timp de activitate aproximativ 2
minute. Acest moment trebuie să fie scurt și precis, evidenţiindu-se cu precădere
aspectele pozitive din lecţie. Apreciind progresele înregistrate de elevi, profesorul
va efectua cu acest prilej și notarea curentă, comunicând elevilor notele obţinute. Tot
cu această ocazie profesorul va face recomandări pentru activitatea independentă sau
concursurile școlare.

4. Asigurarea densităţii, varietăţii şi atractivităţii lecţiei. Pentru ca scopul


lecției să fie în întregime atins, iar eficienţa acesteia să crească la parametri,
superiori, se impune cu hotărâre, ca fiind indispensabilă, asigurarea a trei cerinţe de
bază indiferent de tipul și obiectivele lecţiei respective, și anume: densitate optimă,

51
varietate și atractivitate. Aceste cerinţe se pot realiza prin diferite modalităţi;
exemplificăm o parte dintre acestea:
a) Densitatea optimă este obţinută, în principal, prin modul de organizare a
activităţii în lecţie, frontal sau pe grupe mici de elevi, care să asigure o
participare activă și permanentă a tuturor elevilor, folosindu-se integral ș i în mod
cât mai judicios, timpul de lucru practic. Pentru aceasta este necesar să se
utilizeze un bogat material sportiv, permiţând tuturor elevilor realizarea prin
exersare a unui număr cât mai mare de repetări.
b) Varietatea conţinutului lecţiei se poate realiza prin utilizarea unui
număr mare de mijloace (varietate de conţinut) sau, dacă este necesar,
menţinerea acelorași mijloace la un anumit ciclu de lecţii, varietatea realizându-se
prin modificări aduse în forma de organizare, schimbându-se formaţiile de lucru
și stimulenţii care pot contribui la creșterea interesului elevilor pentru lecţie.
c) Atractivitatea lecţiei reprezintă problema „cheie" a eficienţei acesteia.
De modul în care se izbutește realizarea acestui aspect din lecţie depinde interesul
și parti ciparea efectivă, conştientă și activă a elevilor, ace știa dăruindu-se cu
întreaga lor disponibilitate psihică ș i fi zică pentru activitatea programată. Aceste
aspecte din lecţie contribuie în mare măsură la determinarea elevilor să iubească
exerciţiul fizic și să manifeste dorinţa de a-l practica independent. Atractivitatea
exerciţiilor se poate realiza prin conţinutul acestora (care trebuie să aibă un grad
emoţional ridicat) sau prin asigurarea permanentă a spiritului de autodepăș ire şi
întrecere pe fondul unui climat placut, recreativ, realizat cu precădere prin
întreceri și jocuri de mișcare.
Pentru a reuș i să realizeze toate aceste cerinţ e, care vizează creșterea
eficienţei lecţiei, profesorul are datoria să acorde o deosebită ș i permanentă atenţie
studiului de specialitate, selecţionând continuu metode și mijloace, să le ordoneze
pe fiș e de lucru pentru toate capitolele pro gramei școlare, căutând să le
îmbunătăţească permanent, completându-le cu note și interesante exerciţii, create
pe baza experienţei proprii sau preluate din literatura de specialitate.
5. Realizarea optimă a unor aspecte ce privesc relaţia profesor-elev în
cadrul lecţiei. Relaţia profesor-elev din școala noastra este o relaţie de tip nou,

52
democratic, în care atât profesorul, cât ș i elevul sunt angrenaţi în activi tatea
comuna, pentru realizarea unui scop comun, fiecare din cei doi factori având sarcini
bine conturate, în care își manifestarea rolului conducator și al autorită ții sale,
profesorul nu trebuie să uite că atât indulgenţa, cât şi exigenţa exagerate
influenţează negativ rezultatul pracesului instructiv-educativ. Autoritatea pro-
fesorului izvorăște din competenţa ș i comportarea sa.
Aceasta trebuie să fie demnă, corectă, exigenta atât cu sine, cât și cu
elevii. În sprijinul autorităţii sale vine pregătirea sa profesională, pe care elevii o
analizează şi o apreciază în mod permanent.
Relaţia profesor-elev în activităţile de educaţie fizică se încadrează în
ansamblul sistemului educaţional din şcoală. Spre deosebire însă de celelalte
discipline de învăţământ, în domeniul educației fizice aceasta este o relaţie mai
complexă ce se manifestă pe multiple şi diverse planuri.
Manifestarea relaţiei profesor-elev în cadrul activităţilor de educaţie fizică ș i
sportivă poate avea mai multe forme, și anume:
- relaţia profesor-elev în cadrul lecţiei de educaţie fizică
- relaţia profesor-elev în cadrul orelor de activităţi sportive
- relaţia profesor-elev în cadrul activităţii competiţionale desfășurate în școală
şi în afara școlii;
- relaţia profesor-elev în cadrul excursiilor şi taberelor şcolare ;
- relaţia profesor-elev din cadrul cluburilor sportive şcolare.
Deşi relaţia profesor-elev are cerinţe general valabile pentru întreaga
activitate de educaţie fizică, există totuşi şi unele norme şi cerinţe caracteristice
fiecăreia din formele mai sus menţionate. De modul în care se cunosc şi se
rezolvă aspectele legate de această relaţie depinde în mare măsură eficienţa
procesului instructiv-educativ.
Manifestări ale relaţiei profesor-elev în cadrul lecţiei de educaţie fizică.
Activitatea din cadrul acestei relaţii începe să se manifeste odată cu
pregătirea profesorului pentru echiparea elevilor, pregătirea materialelor și
instalaţiilor sportive, comunicarea locului de desfășurare a activităţii etc.).

53
Ţinuta profesorului la lecţie va fi decentă și curată așa după cum este cerută şi
elevilor cu care lucrează, în nici un caz profesorului nu îi este îngăduit să se
prezinte la lecţie în ţinuta de stradă.
Odata cu începerea lecţiei, profesorul intră în relaţie cu elevul în mod
foarte variat şi continuu, conform cu cerinţele diferitelor momente din lecţie.
Pentru asigurarea unui climat de lucru corespunzător, profesorul trebuie, în
permanență, să dea dovadă de mult tact, cautând să creeze condiţii egale de
activitate pentru întreg colectivul de elevi, să fie obiectiv ș i exigent atât privind
disciplina de lucru, cât și nivelul execuţiilor. 0 deosebită atenţie trebuie acordată
elevilor cu lipsuri în pregatire pentru care trebuie luate măsuri organizatorice
speciale, fără a-i jigni, stimulându-i și incurajându-i pentru toate progresele
realizate. În anumite momente din lecţie elevilor trebuie să li se ofere posibilitatea
de a-și manifesta personalitatea și creativitatea, înlâturând exersarea rigidă şi
monotonă, lipsită de interes. Acest lucru nu trebuie confundat însă cu desfășurarea
unei activităţi întâmplătoare așa-zise independente în care profesorului îi revine
doar rolul de supraveghetor. 0 preocupare continuă se va acorda participării
con ș tiente ș i active a ele vilor pe tot parcursul lecţiei.
În conducerea activităţilor se recomandă ca profesorul să adopte un ton
corespunzător, alternând comenzile prompte ș i severe din anumite momente ale
lecţiei cu exprimări apropiate, încurajatoare, fapt ce va determina pe elevi să se
comporte corespunzător. Observaţiile, indicaţiile sau aprecierile privind nivelul
execuţiilor se recomandă a fi facute, oprind colectivul din activitate, în liniș te ș i
foarte clar, tonalitatea vocii nu trebuie să lase impresia unor repro ș uri, mai ales
când nereu ș ita exerciţiilor nu se datorează unor cauze care țin de elev. Pentru
asigurarea unei conduceri competente, o deosebită importanţă o are folosirea unei
terminologii corespunzătoare, pentru a permite o înţelegere clară din partea elevilor.
.
0 atitudine bine orientată se impune din partea profesorului în situaţia
apariţiei unor stări conflictuale create între elevi sau între profesor și anumiţi
elevi, stări generate de cauze multiple. 0 primă măsură ce se impune a fi luată
în asemenea situaţii este soluţionarea individuală a cazului respectiv, aceasta

54
presupunând o bună cunoaştere a trasăturilor de caracter ș i temperamentale ale
fiecărui elev. De cele mai multe ori temperarea unor manifestări de moment,
mai ales cu ocazia practicării unor jocuri sportive, lichidează fără consecinţe
abaterea respectivă. Pentru situaţii mai grave, o eficienţă deosebită o au discuţiile
individuale sau în faţa colectivului, ori cu alți factori educaţionali din şcoală.
O deosebită importanţă pentru o conducere eficientă o are preocuparea
profesorului pentru a-şi stabili permanent locul şi spaţiul de lucru în funcţie de
sarcinile diferitelor momente din lecţie. Astfel, în primele verigi, când se
exersează frontal, profesorul va ocupa o poziţie excentrică pe un plan mai ridicat de
unde să poată fi văzut şi auzit de toţi elevii, iar el la rândul său să poată
supraveghea execuţiile întregului colectiv. În celelalte momente, profesorul
trebuie să îmbine supravegherea frontală cu cea de grup, motiv pentru care
poziţia lui în lecţie va fi diferită. Atitudinea pasivă, de repaus în șezând este
contraindicată, mai ales dacă este vorba de practicarea unui joc sportiv, când
profesorul are obligaţia de a arbitra şi de a îndruma elevii, evitând în acelaşi timp
unele discuţii şi aprecieri necorespunzătoare.
O atenţie permanentă se va acorda modului de organizare a exersării,
luandu-se măsuri precise de asigurare (ajutorare şi sprijin) care să evite orice
posibilitate de accidentare a elevilor. Aceeaşi atenţie trebuie acordată învățării
transportului şi depozitării materialelor şi aparatelor folosite pentru lecție.
Sistemul de notare al elevilor constituie un alt moment în care relaţia
profesor-elev poate îmbrăca aspecte diferite. Pentru o rezolvare corectă a acestei
probleme, profesorul va acorda toată atenţia modului în care mânuieşte sistemul
de notare, dovedind deplină obiectivitate şi realism în apreciere. La stabilirea
notelor se va ţine seama atât de rezultatele probelor de control, cât şi de interesul
şi progresul înregistrat de elevi. Trecerea zilnică în catalog a absenţelor şi notelor
constituie o cerinţă obligatorie care favorizează evoluţia unor relaţii corecte între
profesor şi elev.
6. Conştientizarea – principiu al procesului de învăţământ. Creşterea
eficienţei lecţiilor de educaţie fizică este influenţată pozitiv dacă, profesorul se
preocupă, pe lângă luarea măsurilor metodico-arganizatorice şi de aplicarea

55
principiului de conştientizare a elevilor în procesul de practicare al exerciţiilor
din lecţie.
A conştientiza elevii inseamnă a-i face să înţeleagă scopul învăţării şi al
utilităţii cunoştinţelor însuşite. Procesul de conştientizare duce inevitabil la
activizarea elevilor, la înţelegerea execuţiei şi conţinutului cunoştinţelor. În
momentul în care elevul va înţelege aceste lucruri el va acţiona cu mai multă
plăcere, dovedind o mai mare voinţă pentru perfecţionarea execuţiilor sale.
Elevul trebuie să înţeleagă scopul practicării exerciţiilor fizice şi influenţa lor
asupra organismului.
De exemplu este bine ca elevii să cunoască scopul pentru care se execută,
în prima parte a lecţiei, anumite exerciţii: care din acestea sunt exerciţiile de
dezvoltare generală, care influenţează dezvoltarea armonioasă a organismului,
care sunt exerciţiile corective ce previn apariţia unor deficienţe ale coloanei
vertebrale, precum şi cele care se folosesc în scop compensator în pauzele orelor
de curs sau acasă.
Pentru activitatea desfășurată în timpul lecţ iilor, elevii trebuie să știe că
fiecare exerciţiu are un moment „cheie" de care depinde succesul sau insuccesul
execuţiilor.
Activitatea practică a demonstrat faptul că pe parcursul procesului de
învăţare a deprinderilor motrice se pun în evidenţă unul sau mai multe momente
esenţiale (parț i din exerciţiu), de însuș irea cărora depinde învăţarea corectă a
deprinderii motrice respective.
Cunoscând acest lucru, profesorul trebuie să se preocupe pentru a stabili
care anume parte din exerciţiu reprezintă „cheia" mișcării și să se pregătească
pentru a acționa cu mijloace eficiente asupra ei pe parcursul exersării. De
exemplu, pentru execuţia corectă a rostogolirii înainte „cheia" constă în
tragerea bărbiei cât mai mult spre piept, sau „cheia" plonjonului lateral la
volei îl constitute executarea corectă a fandării cu piciorul din partea în care se
execută plonjonul. Deci nu se va exersa plonjonul până nu se însușește execuţia
corectă a fandărilor.
Acţionarea asupra acestor momente face parte integrantă din tehnologia

56
didactică ș i ca atare ea trebuie în suşită ș i aplicată de fiecare profesor. Foarte
important este însă ca profesorul, aplicând principiul conștientizării, să asigure
cunoa ș terea acestor mamente de către toţi elevii clasei. În felul acesta elevii
vor executa mai corect, cu mai multă siguranţă exerciţiile, iar timpul afectat
procesului de instruire se reduce în mod considerabil, deci implicit creș te
eficienţa lecţiei.
Motivaţia activităţii con ș tiente a elevului pentru prac ticarea exerciţiilor
fizice este determinată de motivaţii imediate, legate de oră ș i motivaţii de
perspectivă, dintre care enumerăm :
- dorinţa de a fi printre fruntașii clasei în practicarea sportului;
- dorinţa de a practica la nivel de performanţă o anumită ramură de
sport sau o meserie care este condiţionată de dezvoltarea anumitor calităţi fizice,
de starea de robusteţe etc.
0 influenţă deosebită în amplificarea conștientizării o pot avea explicaţia,
demonstraţia, precum și utilizarea cât mai multor materiale intuitive. A ș adar,
conştientizarea elevilor nu se face la întâmplare: ea trebuie să fie programată cu
aten ț ie în diferitele momente ale lecţiei, chiar când aceasta se impune.
Metodele şi procedeele folosite pentru conștientizare sunt stabilite în funcţie de
vârsta ș i nivelul colectivului cu care se lucrează.
Conștientizarea elevilor în cadrul lecţiilor de educaţie fizică se recamandă să se
realizeze fie prin oprirea colectivului din exerciţii și atenţionarea elevilor asupra
anumitor elemente sau prin recomandări ș i măsuri ce se iau chiar în timpul
execuţiei (indicații tehnice, expunerea unor materiale intuitive), deoarece acestea
trezesc interesul elevilor, determinându-i la exersarea conș tientă a exerciţiilor
respective.
O deosebită importanţă pentru asigurarea unei activități con ș tiente în lec ț ie o
are interesul depus de elevi pentru aceasta. El poate fi influenţat și de succesul sau
insuccesul în executarea diferitelor exerciţii. Insuccesele pot avea mai multe
cauze:
a) Cauze legate de elevi :
- necunoașterea și neînţelegerea exerciţiului respectiv ;

57
- experienţa motrică necorespunzătoare, bagaj sărac de deprinderi
motrice comparativ cu complexitatea exerciţiului;
- dezvoltarea fizică sub nivelul cerinţelor lecţiei;
- neatenţie și dezinteres pentru lecție;
- reprezentări incomplete;
- slaba dezvoltare a calită ț ilor motrice.
b) Cuuze legate de profesor :
- explicarea exerciţiilor insuficient de clară sau greșită;
- demonstrarea incompletă, incorectă, numai global sau numai analitic;
- lipsa organizării activităţii independente a elevilor;
- lipsa de exigenţă pentru execuţia corectă a elevilor;
- corectarea tardivă a greșelilor ;
- lipsa de varietate şi atractivitate ce trebuie asigurate conţinutului.
c) Alte cauze :
- colective numeroase și neomogene;
- insuficienţa materialului sportiv;
- întreruperi în pregătire.
Pentru trezirea interesului ș i activizarea elevilor pe lângă lichidarea
cauzelor arâtate mai sus, profesorul mai poate lua și alte măsuri:
- sporirea numărului de indicaţii pentru unii elevi sau pentru întregul
colectiv al clasei;
- repetarea demonstraţiei în ritm lent, atrăgând atenţia elevilor ș i
subliniind care este „cheia" execuţiei;
- explicarea suplimentară a exerciţiilor cu un grad ridicat de dificultate;
- introducerea unor exerciţii pregătitoare;
- obiș nuirea elevilor cu autoobservarea, autocontro lul și întrajutorarea ;
- luarea măsurilor necesare pentru crșterea stării emoţionale din lecţii.
În vederea verificării modului în care s-a reuşit con știentizarea elevilor,
profesorul trebuie să-i chestioneze periodic pe elevi, prin sondaj, constatându-se
astfel dacă aceștia înţeleg utilitatea și scopul exerciţiilor pe care le efectuează în
lecţia respectivă.

58
7. Prblematizarea - metodă modernă utilizată în lecţiile de educaţie fizică.

În procesul de învăţare și perfecționare a activităților fizice, atât a celor ce au


loc în cadrul lecţiilor de curs, cât ș i a celor care se organizează în cadrul
activităţilor extra clasă, o contribuţie din ce în ce mai însemnată o au
metodele active. Una dintre aceste metode o constituie problematizarea. Ea
presupune crearea unor condiţii speciale de exersare în care se propun spre
rezolvare sarcini legate de situațiile problemă. Elevul este pus să rezolve sarcini,
teoretice sau practice, prin efort propriu și experienţă personală, să rezolve o
dificultate pentru care nu are un răspuns gata elaborat. Pentru a aplica această
metodă este necesar să se creeze condiţii care oferă elevilor posibilitatea să-ș i
pună în valoare calităţile de „descopeiritori". Mijlocul de bază al descoperirii
prin exersare se realizează prin organizarea intenţionată a unor complexe de
exerciţii cu unele sarcini care ridică elevului situaț ii problemă. Întâlnind
asemenea situaţie, elevul, pentru că nu are cunoștinţe precise despre modul în
care urmează să rezolve situa ț ia întâlnită, este nevoit să apeleze prin analogie
la cunoștin țele sale generale care îi ajută ș i îi permit să rezolve corect situaţia-
problemă respectivă.
De regulă, situaţiile-problemă programate, spre exemplu, într-un traseu
aplicativ se rezolvă cu mai mare ușurința atunci când traseul respectiv este parcurs a
doua oară, sau cei ce urmează să-1 parcurgă au asistat la exerciţiile altor colegi.
Unul din importantele avantaje ale folosirii acestei metode îl constituie
faptul că ea asigură independenţa intelectuală în dirijarea execuţiei, precum şi
dezvoltarea gândirii creatoare. Din punct de vedere al modului de organizare
şi a formei de manifestare, problematizarea apare în lecţii programate sau
neprogramate.
(a) problematizarea programată, de către profesor, crează în mod
intenţionat situaţiile-problemă, în acest caz este vorba de o problematizare
dirijată (de exemplu cea creată pe parcursurile aplicative).
b) problematizarea neprogramată apare instantaneu. Pe parcursul exersării,
elevii caută în mod diferit soluţii de rezolvare. În această situaţie este necesar ca pro-
fesorul, observând modul de rezolvare al elevilor, să întreprindă acţiuni

59
suplimentare de demonstrare şi explicare a exerciţiilor, atunci când este cazul,
adoptând şi generalizând modalitatea de rezolvare găsită de anumiţi elevi sau
recomandând el o altă rezolvare (situaţii des întâlnite în procesul de consolidare
a cunoș tinţelor la jocuri sportive).
Problematizarea programată se face cu uşurinţă în cadrul diferitelor trasee
aplicative utilitare. Ea apare însă în mod instantaneu, frecvent în procesul de
învăţare şi practicare a jocurilor sportive, unde problematizarea nu are un caracter
reproductiv, nedecurgând din informaţii directe, ci dintr-o combinaţie de
informaţii, prin solicitarea intensă a activităţii intelectuale.
Ținând cont de toate aceste aspecte ce leagă activitatea profesorului de cea a
colectivului cu care lucrează, am aplicat toate cunoştineţele mele în domeniul
educaţiei fizice şcolare cu grupa experiment cu care am lucrat încercând să aduc la
un nivel cât mai înalt acest domeniu şi pentru a-mi îndeplini scopul propus.

60
II. ORGANIZAREA ŞI DESFǍŞURAREA CERCETĂRII

Subiecţii şi organizarea cercetării:


Subiecţii :
Cercetarea s-a desfaşurat cu două clase de elevi şi anume a XII-a A formată
din 20 de elevi, dintre care 10 baieți şi 10 fete, reprezentând clasa martor și a XII-a
C formată din 20 elevi dintre care 10 baieți şi 10 fete, reprezentând clasa
experiment, ambele de la liceul industrial „Brad Segal” Tulcea, în anul școlar 2007-
2008.
Așadar pentru desfășurarea experimentului avem un total 40 de subiecți
dintre care 20 fete şi 20 baieți, acesta neconstituind numărul total al elevilor
prezenţi în cele doua clase, o parte dintre aceştia fiind scutiţi medical, iar o altă
parte nefrecventănd toate orele de educaţie fizică şi sport incluluse în experimentul
pe care eu l-am făcut, domnul profesor Parfene Vasile explicându-mi situaţia şi
interesul câtorva elevi cu privire la ora de educaţie fizică şi sport.
Subiecţii sunt, după cum am prezentat, clasa a XII-a şi sunt cuprinşi între 17
şi 19 ani, majoritatea fiind pe punctul de a implini 18 ani. Nici unul dintre elevi nu
a practicat sport de performanţa, doar cochetând perioade scurte de timp cu anumite
sporturi, însa niciunul nu a practicat atletismul, aşadar avem de-a face cu elevi care
nu au o pregătire specifică, diferenţa făcând-o bineînţeles calităţile motrice cu care
au fost, mai mult sau mai puţin înzestraţi.

Organizarea cercetării :
Experimentul s-a desfășurat începând cu data de marţi, 16 octombrie 2007 şi
încheind pe data de 21 noiembrie 2007 pe perioada a cinci săptămâni câte două ore
pe săptamâna, în fiecare marţi la ora 10:00 şi în fiecare miercuri la ora 11:00, deci
în total 10 ore, fiecare oră de educaţie fizică având 50 de minute, în care am
introdus propriile mele metode pentru dezvoltarea rezistenței la acest nivel de
vârstă, pentru a arăta că ele pot contribui semnificativ în acest domeniu al educației
fizice școlare.

61
Cercetarea s-a desfăşurat atât pe terenul liceului, în sala de sport a liceului,
acolo unde am efectuat o parte din exerciţiile şi pregătirea specifică pentru a realiza
ceea ce mi-am propus şi anume dezvoltarea indicilor de rezistenţă la clasa a XII-a
C, de asemenea am dispus şi de o pista de atletism, formată din zgură, a clubului de
fotbal local „Delta Tulcea” unde am efectuat proba de control şi cealaltă parte a
exerciţiilor propuse spre a fi efectuate.

Metodele şi tehnicile de cercetare utilizate


Ca metode de cercetare în acest experiment am folosit studiul materialului
bibliografic, teste şi măsurători, metoda prelucrării statistice şi a reprezentării
grafice.
Am efectuat atât la grupa martor cât şi la grupa experiment, o testare iniţială
pentru a verifica nivelul dezvoltării calităţii motrice – rezistenţă – pentru a putea
stabili la sfârşitul experimentului, după testarea finală, progresul realizat de cele
doua grupe, pe sexe, atât la baieţi cât şi la fete, pentru a putea confirma ipoteza de
lucru.
Probele de control atât la testarea iniţială cât şi la cea finală pentru stabilirea
timpilor şi progreselor atinse, au constat în alergarea de rezistenţă pe distanţa de 1
000 m la baieţi şi 800 m fete pe teren plat cu start în bloc, din picioare, aşa cum
prevede şi programa şcolară pentru acest nivel şcolar.
La grupa martor s-au efectuat exerciţii pentru dezvoltarea acestei calităţi
motrice conform programei şcolare.
La grupa experiment (a XII-a C) am implementat propriul sistem de exerciţii
pentru dezvoltarea rezistenţei ţinând cont de particularităţile de sex şi vârstă ale
subiecţilor. Având la dispoziţie zece ore de educaţie fizică şi sport, am împărţit
această perioadă în trei părţi, fiecare conţinând 3 ore, în total 9 ore, a zecea fiind
destinată testării finale.
Rezistenţa a fost plasată ca fiind a doua temă în lectie, niciodată nefiind
plasată împreuna cu calitatea motrica -forţă- acestea neputând fi dezvoltate
simultan cu rezultate palpabile.

62
Exercitiile au fost efectuate independent la fete şi băieţi, cu start în bloc din
picioare pe teren plat atât pe pista de atletism cât şi în jurul terenului de fotbal al
şcolii.
Aşadar la grupa experiment (XII C), în prima etapă ce a cuprisns trei ore,
atăt la băieţi cât şi la fete. Am folosit pentru dezvoltarea rezistenţei alergarea cu
intervale, difereţa fiind facută de distanţa de alergare, care, a fost mai mare cu 100
m la băieţi decât la fete din cauza posibilităţilor pe sexe prezente în această etapa de
dezvoltare.
Astfel în prima oră am folosit distanţa de 2 x 400 m; a doua ora pe distanta
de 3 x 400m; a treia ora 4 x 400m, acestă distanţă fiind prevazută pentru fete.
La băieţi am folosit următoarele distanţe: în prima ora 2 x 500m; 3 x 500m;
4 x 500m.
Astfel am încheiat prima etapă cuprinsă în experiment ce s-a desfăşurat pe
pista de atletism a stadionului de fotbal al echipei „Delta Tulcea” (Fig. 1)
Fig. 1

În a doua etapă am utilizat metoda alergării de durată, în care, pentru fete


am folosit în prima oră, alergare 10 minute; a doua ora alergare 15 minute; a treia
oră alergare 20 minute, iar pentru băieţi în prima ora alergare 12 minute, a doua

63
ora 17 minute şi în a treia ora, alergare 22 minute. Astfel, s-a incheiat a doua
treime a experimentului, desfăşurată în jurul terenului de fotbal al liceului.(FIG. 2)

Fig. 2

În ultima etapă formată tot din trei ore am folosit metoda alergării în tempo
variat, in care pentru fete în prima oră 2 x 400m, 2(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 +
4/4), a doua oră 3 x 400m, 3(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a treia oră 4
x 400m, 4(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4 ).
Tot această etapă pentru baieţi am folosit aceeaşi metodă diferenţa facând-o
şi de această dată distanţa. Aşadar avem următoarele 2 x 500m, 2(100 2/4 + 2 x
100 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a doua oră 3 x 500m, 3(100 2/4 + 100 x 2/4 +
100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a treia oră 4 x 500m, 4(100 2/4 + 100 2/4 + 100 3/4
+ 100 2/4 + 100 4/4 ).
Pauzele dintre repetări au fost stabilite la 3 minute pentru băieţi şi 4
minute pentru fete, fiind ştiut faptul că organismul feminin, cere o perioada mai
lungă de timp pentru refacerea organismului după efort întrucat sexul feminin are
mai puţini hormoni de creştere regenerativi şi de asemenea mai puţin testosteron,

64
acesta fiind un hormon susţinător de efort. Pauzele au avut un caracter activ,
conţinând mers linistitor, scuturarea picioarelor şi cu o revenire şi din punct de
vedere respirator.
De asemenea la fete şi femei, deşi pe distanţele de semifond cum ar fi
800 m, probă pe care eu am aplicat-o, conform programei, baza pregătirii o
constituie aceleaşi principii şi reguli ca la bărbaţi, înţelegând prin aceasta
alcătuirea pregătirii în diferite cicluri, aplicarea mijloacelor şi metodelor de bază
ale antrenamentului, tactica alergării.
Dar lucrul cu sexul feminin presupune un plus de cunoştinte în legătură
cu particularităţile lor, de care profesorii trebuie sa ţina seama. Astfel, fetele
dispun de o forţa musculară redusă, dar de o mai mare supleţe, parametrii
activităţii sistemelor lor cardiovascular şi respirator sunt ceva mai mici, pulsul mai
ridicat, indicii consumului maxim de oxigen, ai capacităţii vitale şi ai
minut/volumului respirator mai reduşi. De aceea profesorul trebuie să acorde mai
multă atenţie dezvoltării forţei grupelor musculare de bază, îndeosebi ale spatelui,
centurii abdominale şi membrelor inferioare. Pentru dezvoltarea posibilităţilor
aerobe, mai ales în primele etape ale perfecţionării, este necesar ca elevele să fie
deprinse să execute un lucru neîntrerupt de lungă durată în alergarea de 800 m.
Intensitatea medie a efortului de antrenament pe seama creşterii volumului unui
astfel de lucru poate fi ceva mai mică decât la băieţi.
Antrenamentul fetelor în perioada ciclului menstrual este mult mai
individualizat. Numeroşi specialişti care au studiat această problemă sunt înclinaţi
să considere posibilă desfăşurarea antrenamentului şi chiar participarea la
concursuri în această perioadă, cu condiţia ca starea sănătăţii să fie bună. În unele
cazuri, la indicaţia medicului, este posibil să se omită 2 – 3 lecţii de antrenament.
În ultima oră şi anume a X-a am efectuat proba de control cu grupa
experiment constatând în testarea finală unde am notat timpii scoşi de fiecare elev
în parte, la băieţi pe distanţa de 1000 m şi la fete pe 800 m aşa cum am facut şi la
testarea iniţială.
Acestea au fost, dupa cum am observat, exerciţiile implementate de
mine la grupa experiment între testarea iniţială şi cea finală ce a avut drept scop

65
obţinerea unor rezultate superioare la testarea finală faţă de cele obţinute la grupa
martor la aceeaşi testare şi în aceleaşi condiţii, diferenţa facând-o exerciţiile
efectuate pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice.
În cele ce urmează prezetăm rezultatele probei de control (1000 m băieţi
/ 800 m fete) la testarea iniţială (T.I.) şi la cea finală (T.F.) obţinute atât de clasa
martor cât şi de cea experiment, urmând ca interpretarea rezultatelor să aiba loc în
următorul capitol unde vom prezenta rezultatele complete ale cercetării.

TABEL 1

Alergare de rezistenţa 800 m fete / 1000 m baieţi (timpi obţinuţi) Clasa Martor
Clasa Nr. Crt. Sex Nume T.I. T.F.
1 Chirila Marius 4’14” 4’09”
2 Ciupercă Alexandru 3’49” 3’42”
3 Dascalu Ionuţ 3’57” 3’51”
4 Ivanov Iulian 4’07” 4’01”
5 Lungu Marian 3’56” 3’50”
6 Maşalschi Cozmin 4’22” 4’15”
7 BĂIEȚ I Marin Cristian 3’42” 3’38”
8 Nedelcu Andrei 3’59” 3’55”
9 Pavel Aurelian 4’27” 4’23”
10 Puişor Mihai 4’19” 4’13”

11 Costea Ancuţa 3’31” 3’27”


12 Danilov Lavinia 4’45” 4’41”
XII A 13 Dumitraşcu Daniela 3’52” 3’51”
(martor) 14 Gard Tania 3’34” 3’31”
15 Iordan Raluca 3’42” 3’37”
16 Kivatcovschi Ana 4’24” 4’19”
17 Lupu Florentina 4’36” 4’31”
18 FETE Maruţeac Loredana 4’12” 4’10”
19 Măncila Mihaela 4’31” 4’26”
20 Mincu Irina 4’10” 4’07”

TABEL 2

Alergare de rezistenţă 800 m fete / 1000 m baieţi (timpi obţinuţi) Clasa Experiment
Clasa Nr. Crt. Sex Nume T.I. T.F.
1 Alipranti Robert 3’58” 3’47”
2 Antoche Valentin 3’55” 3’46”

66
3 Camburu Gabriel 4’03” 3’52”
4 Epurei Ionuţ 4’30” 4’19”
5 Lazăr Radu 4’25” 4’15”
6 Levendi Gheorghe 4’15” 4’02”
7 BĂIEȚ I Manolache Răzvan 3’47” 3’38”
8 Mușat Sulviu 4’35” 4’21”
9 Toader Dan 3’40” 3’31”
10 Munteanu Bogdan 4’16” 4’02”

11 Amelian Anca 3’55” 3’46”


12 Babuşcă Victoriţa 4’35” 4’27”
XII C 13 Bărbuţa Mihaela 4’18” 4’11”
(experiment 14 Maţetovici Elisabeta 3’50” 3’40”
15 Munteanu Mădălina 4’04” 3’55”
)
16 Radu Iuliana 3’44” 3’35”
17 Soare Adriana 4’20” 4’09”
18 FETE Șerban Georgiana 4’08” 4’01”
19 Tudeo Elena 3’52” 3’41”
20 Veliu Mădălina 4’10” 4’00”

3. Indicatorii morfo-funcţionali şi motrici folosiţi în experiment

Pentru a reliefa cât mai bine nivelul de pregătire al elevilor am


efectuat o serie de teste şi măsurători. S-au stabilit trei indicatori somatici şi
anume înălţimea în ortostatism cu ajutorul taliometrului, anvergura braţelor şi
greutatea corporală, prin cântărire.
În cele ce urmează voi prezenta tabelele ce conţin toate aceste date,
atât la clasa martor (a XII -a A) căt şi la cea experiment (a XII -a C) pe sexe
calculând şi indicatorii statistici compuşi din media aritmetică, abaterea
standard şi coeficientul de variabilitate. De asemenea vom prezenta şi
graficele comparative referitoare la indicii somatici ai subiecţilor ce compun
cele două clase.
TABEL 3

67
TABEL 4
Clasa a XII-a C MĂSURĂTORI SOMATICE
(experiment) Băieţi
Nr. Nume Înălţime Greutate Anvergura
crt. (cm) (Kg) (cm)
1. Alipranti Robert 165 66 164
2. Antoche Valentin 173 74 172
3. Camburu Gabriel 186 80 185
4. Epurei Ionuţ 182 70 180
5. Lazăr Radu 170 67 171
6. Levendi Gheorghe 169 65 168
7. Manolache Răzvan 175 78 171
8. Mușat Silviu 163 64 160
9. Toader Dan 171 63 165
10. Munteanu Bogdan 179 72 178
MEDIA 173,3 69,9 171,4
Indicatori


ARITMETICĂ ( x )
ABATEREA ±7,31 ±5,95 ±7,74
STANDARD (S)
COEFICIENTUL 4,21 8,51 4,51
DE
VARIABILITATE
statistici

(CV) (%)

Clasa a XII-a C (experiment) MASURATORI SOMATICE


Fete
Nr. Nume Înaltime Greutate Anvergura
crt. (cm) (Kg) (cm)
1. Amelian Anca 163 50 161
2. Babusca Victorita 172 56 171
3. Barbuta Mihaela 155 46 151
4. Mațetovici 160 48 157
Elisabeta
5. Radu Iuliana 168 53 168
6. Veliu Madalina 170 54 169
7. Munteanu Cristina 159 59 156
8. Soare Adriana 166 62 165
9. Șerban Geta 164 52 160

68
10. Tudor Elena 175 60 174
Indicatori MEDIA 165,2 54 163,2

ARITMETICA ( x )
ABATEREA ±6,23 ±5,27 ±7,39
STANDARD (S)
COEFICIENTUL 3,77 9,75 4,52
DE
VARIABILITATE
statistici

(CV)

TABEL 5

69
Clasa a XII-a A MĂSURĂTORI SOMATICE
(martor) Băieţi
Clasa
Nr. a XII-a A (martor)
Nume fete MĂSURĂTORI
Înălţime GreutateSOMATICE
Anvergura
Nr. Nume Înălţime Greutate Anvergura
crt. (cm) (Kg) (cm)
crt. (cm) (Kg) (cm)
1. Chirila Marius 177 75 175
1.
2. Costea Ancuţa
Ciupercă 165
182 50
71 166
180
2. Danilov Lavinia 167 54 166
3. Alexandru
Dumitrascu 162 48 160
3. Dascălu Ionuț 176 67 175
4. Daniela
Ivanov iulian 179 72 175
4.
5. Gard Tania
Lungu Marian 169
166 58
61 168
165
5.
6. MaIordan
șalschiRaluca
Cozmin 156
184 47
70 155
185
6.
7. Kivatcovschi
Marin Cristian 157
172 52
66 156
171
8. Nedelcu Andrei
Anişoara 182 73 175
9.
7. PavelFlorentina
Lupu Aurelian 162
166 72
61 160
164
10.
8. Puișor Loredana
Maruţeac Mihai 174
170 77
55 170
166
9. Măncila
MEDIAMihaela 175
175,4 52
70,4 168
173,1
Indicatori

10. Mincu Irina ( x− )


ARITMETICĂ 155 52 154
MEDIA 164,2 52,9 162,3
statistici Indicatori

ABATEREA ±7,12 ±4,67 ±7,10



ARITMETICĂ(S)
STANDARD (x)
COEFICIENTUL
ABATEREA 4,05
±6,61 6,63
±4,30 4,10
±5,53
STANDARDDE (S)
VARIABILITATE
COEFICIENTUL 4,02 8,12 3,40
(CV) (%)
DE
VARIABILITATE
statistici

(CV) (%)

TABEL 6

70
Grafic 1- Inaltime

190
185
180
175.4
175 173.3
XII C(experiment)
170
165.2 164.2 XII A(martor)
165
160
155
150
baieti fete
XII C(experiment) 173.3 165.2
XII A(martor) 175.4 164.2

Grafic 2- Greutate

80
75
70.4 69.9
70

65
XII A (martor)
60
XII C (experiment)
52.9 54
55

50

45

40
baieti fete
XII A (martor) 70.4 52.9
XII C (experiment) 69.9 54

71
Grafic 3- Anvergura

190

185

180

175 173.1
171.4
XII C(experiment)
170
XII A(martor)
165 163.2 162.3

160

155

150
baieti fete
XII C(experiment) 171.4 163.2
XII A(martor) 173.1 162.3

4.Indicatorii matematico-statistici cuprinşi în cercetare.



Am folosit în cercetarea de faţă media aritmetică notată cu x şi reprezintă
centrul de greutate al unui şir de date. Media aritmetică este principalul indicator al
valorilor centrale de la care se pleacă în calcularea celorlalţi coeficienţi statistici şi este
egal cu suma valorilor variabilei x supra n, numărul de cazuri.
De asemenea am folosit şi coeficientul de variabilitate (aflarea omogenității).
Pentru calcularea acestui coeficient va trebui mai întâi să aflăm valoarea abaterii
standard, un alt indicator folosit de mine în această cercetare, care este notată cu „S” şi
având formula Sx = √∑d2x/n-1. În continuare se află valoarea coeficientului de
variabilitate după formula Cvx = Sx/x(media aritmetică)*100.
dx – reprezintă diferenţa fiecărei valoare faţă de media aritmetică. dx = Xi-X
Coeficientului de variabilitate va fi exprimat în procente şi va fi interpretat
astfel:
- 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare;
- 10% - 20% variabilitate medie, omogenitate medie;

72
- peste 20% lipsă de omogenitate.

IV. Rezultatele cercetării şi interpretarea lor

73
Prelucrarea şi interpretarea datelor culese.
Voi prezenta în continuare rezultatele finale ale cercetării efectuate cu mediile
aritmetice la probele de control (800 m fete, 1000 m băieţi) atât la grupa martor cât şi
la cea experiment la testarea iniţială şi la cea finală, printr-un tabel, în scopul de a
vedea dacă cercetarea şi-a atins obiectivul propus.
TABEL 8
BĂIEŢI

Grupa Grupa martor Grupa experiment


Indicatori TI TF TI TF
Media 4’7”2’’’ 4’4”6’’’ 4’5”4’’’ 3’56”4’’’
Aritmetică / / / /
(min. / sec.) 247,7 244 245,6 236,5
Abaterea ±26,69 ±26,26 ±15,8 ±16,38
Standard(S)
Coeficientul
de 10,77% 10,7% 6,45% 6,26%
Variabilitate
(%)
TABEL 9
FETE

Grupa Grupa martor Grupa experiment


Indicatori TI TF TI TF
Media 4’4”8’’’ 3’59”7’’’ 4’8”4’’’ 3’57”
Aritmetică / / / /
(min. / sec.) 245,2 239,7 248,4 237,3
Abaterea ±14,8 ±14,97 ±18,65 ±17,37
Standard(S)
Coeficientul
de 6,15% 6,24 % 7,56% 7,42%
variabilitate
Cv (%)

74
Grafic 4 - baieti

6
5.5
4.8
5 4.4
4.5
4 3.59 3.57
3.5 T.I.(m.a.)
3
2.5 T.F.(m.a.)
2
1.5
1
0.5
0
XII A (martor) XII C (experiment)

T.I.(m.a.) 4.4 4.8


T.F.(m.a.) 3.59 3.57

Grafic 5 - fete

6
5.5
5 4.7
4.4 4.5
4.5
4 3.56
3.5
T.I.(m.a.)
3
T.F.(m.a.)
2.5
2
1.5
1
0.5
0
XII A (martor) XII C (experiment)
T.I.(m.a.) 4.7 4.5
T.F.(m.a.) 4.4 3.56

Aşadar observăm la grupa martor o creștere a rezultatelor, la testarea finală faţă


de cea iniţială, la baieţi de 5,5 secunde, pe când la grupa experimentală observăm că

75
rezultatele elevilor s-au îmbunătăţit cu 11,1 secunde. Aşadar observăm că grupa
experimentală a realizat, prin exerciţiile implementate de mine, un progres de 5,6
secunde faţă de grupa martor.
La fete se observă că grupa martor şi-a îmbunătăţit timpii la testarea finală cu
3,7 secunde, pe când grupa experiment a realizat un progres de 9,1 secunde la testarea
finală faţă de testarea iniţială Este mai mult decât evident progresul realizat de grupa
experiment, care a progresat cu 5,4 secunde faţă de grupa martor.
De asemenea observăm că la grupa martor băieţi, cea mai mare diferenţă la
testarea finală e cu 7 secunde mai bun decât la testarea iniţială, iar cea mai mica
îmbunătăţire la testarea finală faţă de cea iniţială e de 4 secunde, pe când la grupa
experiment băieţi, situaţia e cu totul alta, cel mai mare salt de la testarea iniţială la cea
finală e de 14 secunde, iar cel mai mic e de 9 secunde, acest lucru demonstrează clar în
ceea ce priveşte băieţii că metodele de pregătire folosite sunt mai eficiente, obţinându-
se progrese evidente în ceea ce priveşte rezistenţa.
La fete observăm o situatie similară, la grupa martor cea mai bună imbunătăţire
a timpului iniţial fiind de 5 secunde, iar cel mai slab salt e de doar o secundă. La grupa
experiment cel mai important progres e de 11 secunde, iar cel mai slab e de 7 secunde,
fapt ce demonstrează încă o dată progresul evident efectuat de clasa experimentală.
Un alt aspect, poate nu la fel de relevant îl reprezintă faptul că la băieţii clasei
martor observăm că cel mai bun timp la testarea finală este de 3 minute şi 38 secunde,
iar la clasa experiment de 3 minute şi 31 secunde. Cel mai slab timp la testarea finală
la clasa martor e de 4 minute şi 23 secunde, iar la experiment de 4 minute şi 21
secunde, lucru ce arată din nou progresele şi de această dată mai mari ale clasei
experiment.
La fete cel mai bun timp al clasei martor la testarea finală este de 3 minute şi 26
secunde, cu o creştere de 5 secunde faţă de testarea finală, pe când la clasa experiment
cel mai bun timp e de doar de 3 minute 35 secunde, însă cu o creştere faţă de testarea
iniţială de 9 secunde, fapt care evident arată calitatea metodelor şi mijloacelor folosite.
Cel mai slab timp la testarea finală la clasa martor este de 4 minute şi 41 de secunde pe
când la clasa experiment e de 4 minute şi 27 de secunde, din nou avem de-a face cu o

76
creştere mai mare la clasa experiment, uşor observabilă, uitându-ne pe tabelul cu cele
două testări, iniţială şi finală, la cele două clase.

Grafic 8

14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Diferenta T.I. - T.F.(baieti) Diferenta T.I. - T.F. (fete)
XII A (martor) 5.5 3.7
XII C (experiment) 11.1 9.1

Aşa cum se observă şi pe graficul de mai sus grupa experiment are creşterea
evident mai mare decât grupa martor atât la fete cât şi la băieţi ceea ce demonstrează
că experimentul şi-a atins obiectivul şi că ceea ce mi-am propus am şi realizat,
demonstrând astfel contribuţia pe care această lucrare experiment o aduce în domeniul
educaţiei fizice şcolare în domeniul dezvoltării calităţii motrice „rezistenţă” în ciclul
liceal de învăţământ.
De asemenea analizând tabelele finale cu mediile aritmetice cu timpii obţinuţi la
cele două probe (Tabel 8 şi Tabel 9) observăm la băieţi un coeficient de variabilitate de
sub 10% ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o variabilitate scăzută şi deci
omogenitate mare. În ceea ce priveste situaţia la fete lucrurile sunt puţin diferite, clasa
martor având coeficientul de variabilitate puţin peste 10%, ceea ce înseamnă că avem
variabilitate medie şi implicit omogenitate medie. La fete, clasa experiment avem, la
fel ca la băieţi, variabilitate mică şi omogenitate mare, rezultatul fiind de asemenea
într-un procent de sub 10%.
Referitor la indicii somatici putem constata pe urma calculelor mediei
aritmetice şi a coeficienţilor de variabilitate că avem de-a face cu două clase

77
(experiment, martor) echilibrate, cu mici variaţii în ceea ce priveste dezvoltarea fizică
din punct de vedere al înălţimii, greutăţii şi al anvergurii subiecţilor. Acest lucru
demonstrează că posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii motrice „rezistenţă” înainte de
efectuarea experimentului erau la aproximativ aceaşi parametri, şi posibilităţile
subiecţilor egale.

V. Concluzii şi propuneri

78
1. Rezistenţa este capacitatea organismului de a face faţa oboselii, calitate care
permite omului să efectueze anumite eforturi timp îndelungat. Factorul care limitează
posibilităţile de a continua efortul este oboseala. Factorii de care depinde, formele de
manifestare şi mijloacele de dezvoltare (educare) sunt cunoscute. Rezistenţa este
calitatea motrică perfectibilă care se păstrează timp îndelungat. Pentru aceasta se
respectă câteva cerinţe de bază: continuitatea – regulă de mare importanţă care
presupune planificarea pe semestru, an şcolar a acţiunilor ce pot contribui la
dezvoltarea rezistenţei. Creşterea continuă a duratei sau distanţei şi aprecierea continuă
a progreselor. Dezvoltarea alergării este indicat să se facă prin alergare de durată, prin
alergare pe teren variat; nu este indicat în cadrul şcolii (cu clasele) metoda
antrenamentului pe intervale, deoarece în această metodă trebuie să se cunoască
posibilităţile fiecărui elev în parte.
2. Cercetarea efectuată având ca prim scop dezvoltarea (educarea) rezistenţei
prin metode şi mijloace specifice atletismului cu elevi de clasa a XII-a a arătat faptul
că această calitate motrica este perfectibilă la elevii de liceu şi chiar este de dorit a se
proceda în acest fel pentru a elimina tentativele de reţinere sau susţinere sau de refuz
din partea elevilor.
3. Mijloacele alese de noi, respectiv alergarea cu intervale, alergarea de durată
şi alergarea în tempo variat sunt eficiente, rezultatele obţinute după experimentul
efectuat fiind bune.
4. Prin folosirea celor trei mijloace am constatat că adaptarea organismului la
efortul specific de rezistenţă se realizează prin oricare dintre acestea cu indici de
superioritate; la alergarea în tempo uniform, cu tempouri de 50-75% folosite în cadrul
metodei cu intervale, care se preteaza bine la clasele liceale.
5. Datele investigaţiei experimentale efectuate pot constitui puncte de plecare în
elaborarea unei concepţii unitare privind planificarea dezvoltării calităţilor motrice în
clasele liceale.
6. Mijloace specifice atletismului destinate dezvoltării (educării) rezistenţei au
fost selecţionate, cuantificate şi apoi aplicate în conformitate cu particularităţile de sex,
vârsta şi nivelul de pregătire al elevilor.
7. Probele de control au relevat faptul ca au fost bune pentru că:

79
Prima categorie - măsurătorile somatice au arătat nivelul de dezvoltare al
elevilor din clasa martor (XII A) şi al celor din clasa experiment (XII C), astfel am
observat că media aritmetică a înălţimii, greutăţii şi a anvergurii sunt aproximativ
egale, ceea ce înseamnă că am avut parte de două grupe omogene de elevi, cu
posibilităţi fizice aproximativ egale, aşadar şi posibilităţile de dezvoltare a rezistenţei,
erau cam la acelaşi nivel. Coeficientul de variabilitate (Cv.) ne indica date despre
omogenitate şi variabilitate, acestea fiind calculate, a rezultat că acestea se afla, la
toate măsurătorile somatice, în intervalul 0% - 10%, ceea ce înseamnă că avem de-a
face cu o variabilitate mică de aici rezultând omogenitate mare.
- probele fizice au demonstrat ca rezistenţa s-a putut dezvolta şi cu ajutorul
mijloacelor specifice atletismului prin alergarea cu intervale, alergare de lungă durată
şi alergare în tempo variat, acest lucru a fost evidenţiat şi de rezultatele la probele de
control date ( 1 000 m băieţi şi 800 m fete)
8. Rezultatele obţinute de către elevii clasei experimentale la probele de control
au demonstrat că media aritmetică a timpilor obţinuţi a fost mai bună decât cele ale
clasei de control.
9. Ipotezele au fost verificate pentru că indicii de dezvoltare ai rezistenţei au
fost în creştere faţă de nivelul iniţial precum şi faptul că rezultatele elevilor clasei
experimentale au fost mai bune decât nivelul iniţial.
10. Sarcinile lucrării au fost îndeplinite şi astfel lucrarea a putut fi concepută în
forma prezentată.

Recomandări
1. Din cele observate, precum şi din discuţiile cu domnul profesor, Parfene
Vasile, care predă la cele două clase, se poate trage o concluzie care poate deveni
recomandare, şi anume aceea că este foarte bună intenţia de a dezvolta (educa)
calitatea motrică, rezistenţă, prin mijloacele spercifice atletismului şi ea poate deveni o
constantă pentru faptul că s-ar evita situaţiile de reţinere sau de refuz ale elevilor (mai
ales ale elevelor).

80
2. La alegerea metodelor şi a mijloacelor, în acest caz, trebuie să se tină seama
de nivelul de dezvoltare fizică şi motrică, de particularităţile de vârstă şi de sex ale
elevilor.
3. Intensitatea, volumul de lucru, durata de exerciţiu şi durata pauzelor trebuie
să realizeze un echilibru perfect astfel încât să nu se creeze situaţii dificile. În timpul
pauzelor, care trebuie să fie active se pot efectua inspiraţii profunde şi expiraţii forţate,
mers cu relaxarea membrelor inferioare şi superioare etc.
4. Pentru rezistenţa generală se pune accentul pe volum. Pentru educaţia fizică
şcolară, cum este cazul nostru această situaţie este binevenită, pentru că în această
situaţie se dezvoltă, cu rezultate foarte bune, rezistenţa.

81