Sunteți pe pagina 1din 49

Atletism – curs de bază

ATLETISM - CURS DE BAZĂ

CUPRINS

CAPITOLUL 1

2

PROBLEME GENERALE ALE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI

2

1.1. OBIECTUL, CONŢINUTUL Şl SISTEMUL DE ORGANIZARE A ATLETISMULUI

2

1.2. PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl LEGĂTURA CU ALTE

SISTEME Şl DISCIPLINE

3

1.3.

ATLETISMUL SPORT PRIORITAR

3

CAPITOLUL 2

4

ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ALERGĂRI

4

2.1.

BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR

4

2.2.

ALERGAREA DE VITEZĂ

6

2.3

ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

11

2.4

ALERGAREA DE REZISTENŢĂ

14

2.5

PARTICULARITĂŢILE TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT

16

2.6

ALERGAREA DE GARDURI

17

2.7

ALERGAREA DE 110 METRI GARDURI

19

2.8

ALERGAREA DE OBSTACOLE

22

CAPITOLUL 3

24

ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE SĂRITURI

24

3.1

BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR Şl CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND METODICA

ÎNVĂŢĂRII

24

3.2 SĂRITURA ÎN LUNGIME

28

3.3 SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME

33

CAPITOLUL 4

37

ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ARUNCĂRI Şl PROBE COMBINATE

37

4.1 BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

37

4.2 ARUNCAREA GREUTĂŢII

39

4.3 PROBELE COMBINATE

43

CAPITOLUL 5

44

ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM

44

5.1 ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM

44

5.2 ALCĂTUIREA CLASAMENTELOR

45

CAPITOLUL 6

47

BAZELE GENERALE ALE ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE ATLETISM

47

6.1 SARCINILE SPECIFICE ALE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII

47

6.2 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII

48

Atletism – curs de bază

CAPITOLUL 1 PROBLEME GENERALE ALE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI

1.1. OBIECTUL, CONŢINUTUL Şl SISTEMUL DE ORGANIZARE A ATLETISMULUI

Atletismul este definit în terminologia educaţiei fizice şi sportului, ca un "sistem de exerciţii realizat

sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi al obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor". În procesul dezvoltării lor istorice, fiecare din cele trei categorii de exerciţii se diversifică şi o dată cu aceasta, îşi precizează mai bine structura, sarcinile motrice (ţelul urmărit în mişcare), precum şi condiţiile organizatorico-sportive de practicare a lor, formând sistemul problemelor atletice. In prezent, sistemul problemelor atletice, statornicit pe plan mondial, are un caracter variat şi multilateral, cuprinzând probele de alergări, sărituri, aruncări, probe de marş şi poliatloane, precum şi crosuri, după cum urmează:

- alergări de viteză 100, 200, 400 m;

- alergări de semifond; 800, 1500 m;

- alergări de fond: 3000, 500, 10000 m;

- alergări de mare fond: maraton 42,195 km;

- alergări de garduri: 100 mg; 110 mg; 400 mg;

- alergări de obstacole: 2000, 3000 m obstacole;

- alergări de ştafetă: 4x100 m; 4x400 m;

- marş; 10, 20, 50 km;

- sărituri: lungime; triplusalt; înălţime; prăjină; aruncări: greutate, disc, suliţă, ciocan;

- probe combinate: decatlon (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400 m, 110 mg, disc, prăjină, suliţă, 1500

m); heptatlon (100 mg, greutate, înălţime, 200 m, lungime, suliţă, 800 m). Crosul - probă de fond - se desfăşoară pe distanţe care variază, în funcţie de vârstă şi sex, de la 1-2 km la 10-12 km şi se organizează pe teren variat sau pe străzile oraşelor în cadrul unor competiţii speciale, rezervate exclusiv acestor probe. Atletismul, în afara probelor prezentate, cuprinde şi alte probe şi distanţe de alergare cum sunt; pentatlon femei, probe ce se desfăşoară la competiţiile de sală.

În ţara noastră, în cadrul educaţiei fizice şi sportului şcolar, la nivelul copiilor şi juniorilor, atletismul cuprinde probe constituite pe criterii de vârstă şi sex astfel:

- alergări de semifond între 500 m şi 1000 m;

- alergări de garduri pe distanţe de 60, 80, 90, 200 şi 300 m;

- alergări de obstacole pe distanţe de 1500 şi 2000 m;

- marşul pe 3, 5, 10 km;

- poliatloane cum sunt triatlon, tetratlon, pentatlon, hexatlon, octatlon. Atletismul, în ansamblul său, este o ramură sportivă care are la bază întrecerea individuală şi în unele cazuri întrecerea în echipe. Întrecerea în atletism se caracterizează prin următoarele:

- în probele de alergări şi marş, sportivul urmăreşte să parcurgă o distanţă dată, respectând anumite condiţii

specifice, într-un timp cât mai scurt;

- în probele de sărituri, să se desprindă de pe sol, respectând anumite condiţii specifice, pentru a realiza un

zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplu salt) sau cât mai înalt (la săritura în înălţime şi săritura cu

prăjina);

Atletism – curs de bază

- în probele de aruncări, să proiecteze greutatea, discul, suliţa şi ciocanul, la distanţă cât mai mare,

respectând anumite condiţii specifice. Atletismul, încadrat în înţelesul larg al noţiunii de sport, are valoare socială care satisface multiple valenţe specifice - de la formarea unor priceperi şi deprinderi motrice, necesare activităţii productive a omului, la cunoaşterea posibilităţilor limită, pe baza unei pregătiri speciale şi participării în concursuri, la promovarea ideilor de pace şi prietenie între popoare. Prin urmare, el nu se reduce doar la obţinerea de rezultate sportive, ci cuprinde semnificaţii sociale multiple. Atletismul se practică sub forma sportului de masă (prin intermediul celor mai simple şi naturale probe), sportul pentru baza de masă a atletismului de performanţă şi sportului de performanţă şi înaltă performanţă. Atletismul este un mijloc de bază al educaţiei fizice. Prin utilizarea raţională a sistemului de exerciţii (probe) atletice se aduc contribuţii substanţiale la realizarea sarcinilor educaţiei fizice la toate vârstele. Dezvoltând, preponderent, calităţile fizice de bază (viteza, detenta, rezistenţa), perfecţionând priceperi şi deprinderi utilitare (alergarea, săritura, aruncarea), contribuind la întărirea sănătăţii, la călirea organismului, formând cunoştinţe specifice culturii sportive, atletismul este omniprezent în programele de educaţie fizică ale elevilor, la nivelul tuturor claselor, în activităţile sportive ale studenţilor şi militarilor.

1.2. PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl

LEGĂTURA CU ALTE SISTEME Şl DISCIPLINE

Atletismul este o disciplină ştiinţifică care studiază problemele specifice cunoaşterii şi perfecţionării propriului domeniu, în principal a laturii practice. Teoria şi metodica acestei discipline s-au dezvoltat în strânsă legătură cu practica, cu cerinţele mereu crescânde şi diversificate ale acesteia. Teoria şi metodica, împreună cu cercetarea ştiinţifică, contribuie nemijlocit la orientarea şi progresul întregii activităţi practice, la perfecţionarea atletismului în general, în acest sens, atletismul, ca disciplină ştiinţifică, urmăreşte optimizarea practicării exerciţiilor de atletism în direcţia creşterii influenţei lor asupra dezvoltării multilaterale a copilului şi a tânărului în formare; valorificarea maximă a capacităţii oamenilor cu aptitudini, în scopul obţinerii unor rezultate sportive superioare; perfecţionarea conţinutului tehnic, tactic, fizic al probelor de atletism şi al mijloacelor care asigură pregătirea atletului, descoperirea de noi forme organizatorice de practicare a atletismului; studierea istoricului şi evoluţiei atletismului. Ca disciplină ştiinţifică, atletismul dezvoltă legături cu celelalte discipline din sistemul educaţiei fizice şi sportului şi cu alte discipline ştiinţifice, promovând metode de studiu şi cunoaştere, bazate pe interdisciplinaritate. Dintre disciplinele cu care atletismul conservă un sistem de relaţii ştiinţifice, menţionăm: teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, ştiinţele biologice care studiază educaţia fizică şi sportul, biomecanica, gimnastica, jocurile sportive, halterele.

1.3. ATLETISMUL SPORT PRIORITAR

Potrivit concepţiei moderne, care stă la baza educaţiei fizice şi sportului, exerciţiile atletice au o prezenţă masivă în toate programele şi activităţile educaţiei fizice şcolare, universitare şi militare. Programele de dezvoltare ale mişcării sportive din ţara noastră situează atletismul printre ramurile cu cea mai mare pondere în sistemul de educaţie fizică şi sport. Prioritatea care i se acordă este firească şi o înţelegem chiar dacă enumerăm numai o parte din argumente:

- atletismul se practică în aer liber, contribuind din plin la fortificarea organismului, la întărirea sănătăţii, la folosirea factorilor naturali de călire;

Atletism – curs de bază

- mişcările care compun probele atletice au un pronunţat caracter natural, dezvoltând un câmp motrice cu

evidente laturi aplicative;

- atletismul este accesibil celor mai largi mase de tineri de la oraşe şi sate;

- practicarea exerciţîilor atletice dezvoltă cele mai importante calităţi specifice omului (viteza, rezistenţa,

forţa şi detenta), influenţând păstrarea pe o perioadă lungă a unei capacităţi de muncă ridicate;

- calităţile motrice dezvoltate prin atletism la vârsta timpurie, ajută în procesul de selecţionare şi pregătire a tinerilor în multe ramuri sportive (jocuri sportive, canotaj, schi etc,). În programul J.O. atletismul figurează cu un număr de peste 40 probe, dar numărul lor este în creştere. Atletismul este cel mai răspândit sport dovedit de faptul ca atât la Campionatele Mondiale de atletism, cât şi la J.O. participă atleţi din peste 160 de ţări.

CAPITOLUL 2 ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ALERGĂRI

2.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR

Consideraţii generale privind metodica învăţării Alergarea este un mod de locomoţie al omului în care, datorită întinderii energice când a unui picior, când a celuilalt, corpul este proiectat în aer, revenind apoi pe sol, însă pe piciorul opus celui de pe care s-a desprins. În alergare distingem o succesiune neîntreruptă de unităţi identice, numite paşi de alergare sau paşi alergători. Succesiunea paşilor alergători dă acestui mod de locomoţie caracterul unui exerciţiu ciclic. Unitatea ciclică a alergării, pasul alergător, poate fi luată în consideraţie sub două forme: pasut alergător simplu - indicat pentru interpretări cu caracter tehnico-sportiv şi pasul alergător dublu, luat în considerare pentru analiza biomecanica a alergării. Pasul alergător simplu este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor determinate de acesta, cuprinse între două sprijine succesive, simetrice, existente pe picioare opuse. Deci, un pas alergător simplu cuprinde un sprijin unilateral (pe un picior), urmat de autoproiectarea corpului în aer (un zbor) şi de o aterizare pe celălalt picior. Ciclul pasului alergător simplu este constituit din două perioade succesive: perioada de sprijin şi perioada de zbor. Din punct de vedere tehnico-sportiv, perioada de sprijin are un rol hotărâtor pentru eficienţa alergării, determinând cele mai importante caracteristici ale deplasării. Particularităţile pasului alergător sunt determinate de factori variabili: natura şi relieful solului pe care se desfăşoară alergarea, precum şi viteza de alergare. Ciclul pasului alergător dublu reprezintă unitatea funcţională a alergării un pas alergător dublu-ciclu complet este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor intermediare cuprinse între două atitudini identice pe acelaşi picior de sprijin. In acest sens, un pas alergător dublu este constituit din doi paşi alergători simpli consecutivi, Ciclul pasului alergător dublu este constituit din; o perioadă de sprijin şi o perioadă de pendulare. Perioada de sprijin: în timpul acestei perioade corpul alergătorului se găseşte în contact cu solul, alternativ, când pe un picior, când pe celălalt. Datorită sprijinului pe sol, această perioadă este singura în care alergătorul poate să acţioneze prin eforturi proprii asupra corpului său, deplasându-1 cu viteze diferite pe direcţii şi sensuri determinate. Eforturile musculare şi acţiunile executate în cele trei faze ale perioadei de sprijin prezintă o mare însemnătate, deoarece determină atât tehnica pasului alergător, cât şi viteza de alergare. De aceea, cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului acestor faze este importantă pentru aprecierea corectă a eficienţei tehnicii de alergare a atletului.

Atletism – curs de bază

Perioada de sprijin este structurată astfel: faza de amortizare; momentul verticalei; faza de impulsie. Faza de amortizare. La terminarea zborului, odată cu luarea contactului cu solul, datorită vitezei de deplasare şi a şocului rezultat, ia naştere o acţiune oblică asupra solului, aceasta, ca urmare a faptului că proiecţia centrului de greutate ai corpului cade înapoia locului de contact. Această forţă oblică, orientată înainte şi în jos, se descompune în:

- o forţă normală (Fn), perpendiculară pe sol;

- o forţă tangenţială (R), paralelă cu solul şi de acelaşi sens cu alergarea. Forţa de reacţie a reazemului (R), corespunzătoare forţei F, se descompune în:

- forţa de reacţie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;

- forţa de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, insă orientată în sens opus alergării. Având în vedere că rezultanta (R) reacţiei reazemului este oblică, îndreptată în sus şi înapoi, faza de amortizare are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare, producăndu-se o frânare a înaintării alergătorului. Această frânare va fi cu atât mai mare cu cât contractul cu solul va fi mat oblic. In faza de amortizare, musculatura piciorului efectuează un lucru rezistent. Şocul de la aterizare este amortizat prin jocul suplu al articulaţiilor gleznei, genunchiului şi şoldului, care cedează în măsuri diverse şi într-o ordine determinată. Contactul labei piciorului cu solul se poate face în trei feluri; pe pingea, pe toată talpa şi pe călcâi. Urmările acestor trei feluri de a ataca solul, determină, în mare măsură, eficacitatea alergării şi economia de deplasare. Nu trebuie să se uite că aterizarea reprezintă o cădere după un zbor şi că este important ca şocul de aterizare să fie amortizat, în această privinţă aterizarea pe pingea este mai suplă decât

oricare alt mod de aterizare, deoarece m în mecanismul aterizării se foloseşte o verigă deosebit de importantă, aceea a articulaţiei gleznei. Scopul principal al unei tehnici raţionale, în faza de amortizare, este reducerea rezultantei tangenţiale (RT); soluţia practică, pentru atingerea acestui ţel, este diminuarea oblicitătii contactului cu solul (mărimea unghiului de contact); acest lucru duce, implicit, la micşorarea distanţei dintre punctul de contact şi proiecţia normală a centrului de greutate al corpului, Momentul verticalei, corespunde trecerii centrului de greutate al corpului prin verticala coborâtă pe suprafaţa de susţinere. După luarea contactului cu solul, corpul alergătorului oscilează în jurul punctului de reazem, care este fix, iar centrul de greutate coboară, atingând nivelul cel mai de jos din tot ciclul pasului alergător, chiar în momentul verticalei. În acest moment presiunea exercitată de corp asupra reazemului este normală pe sol. Reacţia reazemului, orientată de jos în sus, are o valoare egală cu aceea a greutăţii corpului şi ca atare lucrul efectuat de musculatura piciorului de sprijin este rezistent, ca şi în faza de amortizare, dar mai puţin intens. Faza de impulsie. Prin mişcarea continuă a corpului deasupra şi în jurul piciorului de sprijin, centrul de greutate al corpului descrie, în continuare, în plan sagital, un arc de cerc, de această dată în sens ascendent. Faza de impulsie începe în momentul depăşirii verticalei şi durează până când laba piciorului se desprinde de sol. Elementul caracteristic cel mai important este reprezentat de acţiunea oblică asupra reazemului orientată însă în sus şi înainte. Oblicitatea acestei acţiuni este cu atât mai accentuată, cu cât este mai mare distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol şi punctul în care verticala coborâtă din centrul de greutate al corpului atinge solul. Forţa oblică (F) care acţionează asupra solului se descompune în:

- o forţă normală (Fn) perpendiculară pe sol;

- o forţă tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi orientată în sens opus alergării.

Forţa de reacţie a reazemului (R ), corespunzătoare forţei F, se descompune în:

-. o forţă de reacţie normală (Rn) perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;

- o forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, şi orientată în acelaşi sens cu alergarea. Faza de impulsie este caracterizată prin lucrul motor ai musculaturii piciorului de sprijin. Ea este singura fază în care forţa alergătorului poate fi folosită pentru menţinerea sau pentru mărirea vitezei de

Atletism – curs de bază

alergare. Trebuie reţinut că din forţa de reacţie a reazemului, numai o parte şi anume componenta ei tangenţială este valorificată pentru atingerea scopului arătat mai sus. Din punct de vedere practic se pune problema măririi reacţiei tangenţiale (Rt)., lucru care se poate face pe două căii: fie prin micşorarea unghiului de impulsie, fie pe calea măririi forţei de impulsie (F), prin creşterea forţei musculare Deşi forţa de impulsie are un caracter periodic» ea fiind reînnoită la fiecare pas, viteza de alergare lansată ne apare constantă. Aceasta se datorează inerţiei corpului care tinde să-şi păstreze starea de mişcare pe care a dobândit-o până atunci. Perioada de pendulare. La terminarea fazei de impulsie, piciorul alergătorului părăseşte solul şi prin aceasta începe o nouă perioadă, aceea de pendulare. Perioada de pendulare se împarte în trei faze:

- perioada de oscilaţie posterioară, numită şi faza parcursului posterior;

- momentul verticalei;

- faza de oscilaţie anterioară sau faza pasului anterior. Pentru a avea o înţelegere mai precisă a celor trei

faze, ele trebuie luate în consideraţie în raport cu piciorul opus (cel de sprijin). Pasul posterior începe odată cu ridicarea piciorului pendulator de pe sol (terminarea impulsiei) şi durează până când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător piciorului opus. La începerea pasului posterior, unghiul dintre cele două coapse variază între 120-90 grade, aceasta în funcţie de viteza de alergare. Cu cât viteza este mai mare cu atât şi unghiul va fi mai mare şi invers. Faza de impulsie este caracterizată prin lucrul motor al musculaturii piciorului de sprijin. Ea este singura fază în care forţa alergătorului poate fi folosită pentru menţinerea sau pentru mărirea vitezei de alergare. Trebuie reţinut că din forţa de reacţie a reazemului, numai o parte şi anume componenta ei tangenţială este valorificată pentru atingerea scopului arătat mai sus. Din punct de vedere practic se pune problema măririi reacţiei tangenţiale (Rt)., lucru care se poate face pe două căii: fie prin micşorarea unghiului de impulsie, fie pe calea măririi forţei de impulsie (F), prin creşterea forţei musculare Deşi forţa de impulsie are un caracter periodic, ea fiind reînnoită la fiecare pas, viteza de alergare lansată ne apare constantă. Aceasta se datorează inerţiei corpului care tinde să-şi păstreze starea de mişcare pe care a dobândit-o până atunci. Perioada de pendulare. La terminarea fazei de impulsie, piciorul alergătorului părăseşte solul şi prin aceasta începe o nouă perioadă, aceea de pendulare. Perioada de pendulare se împarte în trei faze:

- perioada de oscilaţie posterioară, numită şi faza parcursului posterior;

- momentul verticalei;

- faza de oscilaţie anterioară sau faza pasului anterior. Pentru a avea o înţelegere mai precisă a celor trei faze, ele trebuie luate în consideraţie în raport cu piciorul opus (cel de sprijin). Pasul posterior începe odată cu ridicarea piciorului pendulator de pe sol (terminarea impulsiei) şi durează până când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător piciorului opus. La începerea pasului posterior, unghiul dintre cele două coapse variază între 120-90 grade, aceasta în funcţie de viteza de alergare. Cu cât viteza este mai mare cu atât şi unghiul va fi mai mare şi invers.

2.2. ALERGAREA DE VITEZĂ

2.2.1 Natura activităţii

Descriere. Obiectul activităţii alergătorului de viteză este acela de a parcurge distanţa respectivă într-un timp cât mai scurt, de a-şi însuşi şi perfecţiona tehnica probei şi de a-şi rezolva dezvoltarea calităţilor fizice la un nivel cât mai ridicat.

Atletism – curs de bază

Cursele de viteză se aleargă în linie dreaptă şi pe turnantă, pe culoare delimitate prin benzi cu o lăţime de 5 cm. Liniile de start şi de sosire delimitează distanţa foarte exact; pista nu trebuie să aibă obstacole şi nici o înclinare mai mare decât prevede regulamentul (1/1000 m în sensul alergării şi 1/100 m înclinarea laterală). Nerespectarea prevederilor regulamentare împiedică omologarea oricărui record. Pentru efectuarea alergării de viteză, alergătorul întreprinde următoarele acţiuni: porneşte din startul de jos, la. comandă şi aleargă în plină viteză, acesta fiind şi scopul principal al alergătorului, adică de a parcurge distanţa respectivă în cel mai scurt timp. Alergarea se desfăşoară în sală (de obicei pe distanţa de 60 m în locul celei de 100 m) şi în aer liber, pe piste sintetice de diferite compoziţii şi în condiţii atmosferice foarte diferite (căldură, frig, ploaie, vânt). Dintre toate acestea, vântul influenţează cel mai mult alergarea. Când suflă din faţă cu intensitate mare rezultatele sunt slabe, iar când direcţia vântului este în sensul alergării şi depăşeşte 2 m/s rezultatele nu se omologhează (exceptând proba de 400 m). Deoarece alergarea pe distanţa de 100 m este cea mai specifică probă de viteză, descrierea tehnicii de viteză se va face în legătură cu această distanţă, urmând ca pentru probele de 200 şi 400 m să prezentam numai elementele specifice şi care le diferenţiază de prima.

2.2.2.Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament. Pentru concurs, atât terenul, instalaţiile, materialele, cât şi echipamentul sunt destul de sumare, dar foarte pretenţioase pentru obţinerea unor rezultate de valoare. Competiţia impune existenţa următoarelor:

piste pentru alergare; blocstarturi; pistol; cronometre; echipamentul atletului (pantofi cu cuie, maiou, chiloţi- şort).

Pista nu va trebui să măsoare mai puţin de 400 m în lungime. Pista nu va trebui să măsoare mai puţin de 7,32 m lăţime iar marginea sa interioară va fi prevăzută, pe cât posibil, cu o bordură. Măsurarea seva face spre exterior, la 0,30 m de bordură sau la 0,20 m de linia ce marchează interiorul

pistei.

Pentru alergările până Ia 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat cu o lăţime minimă de 1,22 m şi cu o lăţime maximă de 1,25 m, marcat de linii cu o lăţime de 5 cm. Blocurile de plecare trebuie să fie conforme următoarelor caracteristici generale:

- ele trebuie să fie de construcţie absolut rigidă şi nu va trebui să aducă un avantaj neregulamentar atletului;

- ele pot fi fixate pe o pistă printr-un număr minim de cleme sau de cuie pentru a strica cât mai puţin posibil

pista. Această dispunere trebuie să permită ca blocurile să fie ridicate rapid şi uşor;

- blocurile de plecare trebuie să fie constituite din două plăci pentru picioare, pe care picioarele atleţilor să

se sprijine în poziţia de plecare. Plăcile pentru picioare trebuie să fie montate pe un cadru rigid care să nu poată jena în nici un fel picioarele atleţilor când acestea părăsesc blocurile. Plăcile pentru picioare trebuie să se poată înclina pentru a conveni poziţiei de plecare a atletului şi pot fi plate sau uşor concave spre direcţia de plecare. Suprafaţa plăcilor pentru picioare va trebui să fie adaptată pentru a conveni cuielor de pe pantofi, fie având caneluri, fie acoperindu-le cu un material oarecare care să permită folosirea pantofilor cu cuie. Montarea plăcilor pentru picioare pe un cadru rigid poate fi reglabilă, dar nu trebuie să permită nici un fel de mişcare a lor în timpui plecării propriu-zise. In toate cazurile plăcile pentru picioare trebuie să fie reglabile, atât una, cât şi cealaltă, înainte şi înapoi. Reglarea trebuie să fie completată cu un sistem de strângere sau de zăvorâre care să poată fi manevrat uşor şi rapid de către atlet.

2.2.3.Probleme de regulament Pentru alergările până la 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat. Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul nr.1 în interior pe stânga. Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul nr. 1 în interior pe stânga.

Atletism – curs de bază

Plecarea şi sosirea unei alergări sunt indicate printr-o linie albă, lată de 5 cm, trasată în unghi drept în raport cu marginea interioară a pistei. Distanţa de parcurs este măsurată de la marginea liniei de plecare, cea mai îndepărtată de linia de sosire, până la marginea liniei de sosire, cea mai apropiată de linia de plecare, In toate reuniunile internaţionale pentru alergările până la 400 m inclusiv (ca şi pentru 4x100 m şi 4x400 m) comenzile starterului în limba maternă, vor fi echivalente lui "Pe locuri", "Gata" şi, când toţi concurenţii sunt gata, starterul va trage focul de pistol. In toate cursele până la 400 m inclusiv (incluzând şi primul schimb la 4x100 m şi 4x400 m) startul de jos şi utilizarea blocstarturilor sunt obligatorii. Ambele picioare ale concurenţilor trebuie să fie în contact cu blocstarturile şi ambele mâini trebuie să fie în contact cu solul, chiar când ei sunt în poziţia "gata". La comanda "Pe locuri" sau "Gata", după caz, toţi concurenţii îşi vor lua imediat şi fără întârziere poziţiile de plecare, complete şi finale. Neluarea în seamă a acestei obligaţii, într-un interval de timp rezonabil, va constitui o plecare greşită. Dacă după comanda "Pe locuri" un concurent deranjează pe ceilalţi participanţi la alergare, făcând zgomote sau în orice alt fel, aceasta va putea fi considerată ca o plecare greşită, Dacă un concurent îşi începe mişcarea de start, după ce şi-a luat în întregime poziţia finală, înainte de a se fi produs pocnetul pistolului de start, va fi considerat un start greşit. Orice concurent care va face o plecare greşită va fi descalificat. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte oarecare a corpului lor (înţelegând bustul lor, dar nu capul, gâtul, braţele, gambele, mâinile sau picioarele) ating planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire.

2.2.4. Conţinut Probele de viteză clasice sunt: 100 m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în aer liber şi 60 m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în sală. Mecanismul de bază în cazul alergării de viteză este: startul (poziţiile de start corespunzător comenzilor); lansarea de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea.

CARACTERISTICI TEHNICE Startul: La alergările de viteză se utilizează starul de jos care prezintă avantajul că pune alergătorul într-o poziţie favorabilă începerii alergării cu maximum de eficacitate, concretizat prin obţinerea unei viteze cât mai mari, într-un timp scurt. Poziţia alergătorului în startul de jos este determinată în primul rând de modul de dispunere a blocurilor de start, în decursul timpului s-au încercat diferite variante în ceea ce priveşte poziţia de aşezare a blocurilor de start. Nu vom descrie poziţia de start clasică şi care în cele din urmă a fost adoptată de majoritatea alergătorilor de valoare. Iată principalele caracteristici ale poziţiei startului clasic: blocul din faţă se aşează faţă de linia de plecare la o distanţă de 35-40 cm, iar blocul din spate în raport cu cel din faţă, la o distanţă de 25-35 cm. In funcţie de înălţimea alergătorului, în special de lungimea membrilor inferioare, aceste distanţe pot varia în plus sau în minus, în aşa fel încât să se asigure o poziţie convenabilă, neforţată. Pe lateral (planul perpendicular pe direcţia alergării) distanţele intre blocuri, în funcţie de lăţimea bazinului alergătorului, variază între 12-15 cm. Suprafeţele de sprijin ale blocurilor au diferite înclinaţii. Astfel, unghiul de înclinare a blocului din faţă este de aproximativ 45 grade, iar a celui din spate de 75 grade. In afară de modul de dispunere a blocurilor de start, poziţiile alergătorului se modifică în funcţie de comenzile de start. De aceea, în continuare vom analiza poziţia de start m legătură cu comenzile de start. La comanda pregătitoare "la start", alergătorul se aşează în spatele blocurilor de start la 1-2 m. La comanda "pe locuri", alergătorul trece în fata blocurilor de start şi din poziţia de sprijin pe braţe, printr-o mişcare dinainte-înapoi, fixează întâi piciorul, de regulă cel mai puternic, în blocul din faţă, apoi fixează piciorul celălalt în blocul din spate şi aşează genunchiul acestui picior pe sol, sprijinindu-se pe palme cu braţele întinse din articulaţia cotului. Palmele se aşează pe sol, înapoia liniei de plecare, la lăţimea umerilor

Atletism – curs de bază

cu degetul mare orientat spre interior, iar degetele arătător, mijlociu şi inelar întinse între ele, paralel cu linia de plecare. In această poziţie proiecţia umerilor cade aproximativ pe suprafaţa de sprijin a palmelor. Greutatea corpului este repartizată pe braţe şi mai mult pe genunchii piciorului din spate. Poziţia capului trebuie să fie firească, nedeformată; alergătorul priveşte în faţă la 1-1,1/2 m. Unii alergători ţin capul cu gâtul aplecat, cu bărbia în piept. Ridicarea capului deasupra liniei trunchiului provoacă o contracţie a musculaturii spatelui, care se transmite apoi şi musculaturii membrelor inferioare, de aici rezultând o stare de crispare generală, nefavorabilă activităţii musculare. La comanda "gata", alergătorul, desprinzând genunchiul de pe pistă, ridică lin bazinul în sus, depăşind puţin planul umerilor, adică cu puţin peste orizontală. In această poziţie proiecţia umerilor cade puţin înaintea liniei de plecare; greutatea corpului este egal repartizată pe braţe şi piciorul din faţă; poziţia capului naturală, neforţată, ca şi în poziţia "pe locuri". Poziţia "gata" trebuie să fie comodă, relaxantă, astfel ca alergătorul să poată sta concentrat 3-6 secunde. Lansarea de la start La comanda de plecare (pocnetul de pistol) prima mişcare care o face alergătorul este desprinderea mâinilor de pe sol, care este urmată, datorită lipsei sprijinului din faţă, de o cădere spre înainte, cădere care favorizează efectuarea impulsiei de către membrele inferioare. Mişcarea alergătorului la start se poate asemăna cu cea a unui resort strâns în prealabil şi care fiind eliberat se destinde rapid. Lucrul de bază la start revine piciorului din faţă, care se întinde energic şi rapid, în acţiunea aceasta intră, însă cu o fracţiune de secundă mai devreme, piciorul din spate care se întinde uşor şi înapoi şi apoi este tras fulgerător înainte şi în sus, ajutând mult la întinderea piciorului impulsor (din faţă). Braţele, după ce s-au desprins de pe sol, ajută şi ele la efectuarea impulsiei rapide. Astfel, braţul din partea piciorului din faţă, îndoit sub un unghi de aproximativ 90 grade, este dus energic înainte şi în sus, concomitent braţul opus, îndoit sub acelaşi unghi, este tras puternic înapoi. Piciorul din faţă, după ce s-a întins complet din toate articulaţiile, se desprinde de pe blocul de start şi din acest moment începe accelerarea de la start Unghiul sub care se efectuează impulsia la start şi care se realizează printr-o aplecare artificială a corpului înainte, variază între anumite limite, în primul rând în funcţie de pregătirea de forţă a alergătorului. Alergătorii de valoare se desprind la start sub un unghi de 42-43 grade. La alergătorii mai puţin pregătiţi, acest unghi este de 53-57 grade. Accelerarea de la start are de 53-57 grade şi are ca scop obţinerea unei viteze optime şi reprezintă aproximativ 80-90% din posibilităţile alergătorului. In urma unor cercetări s-a stabilit că sprinterul atinge viteza cea mai mare în 40-50 m şi nu mai devreme. Caracteristica tehnicii modeme a accelerării de la start este aceea ca atletul aleargă "normal" de la primii paşi. Frecvenţa paşilor, în timpul accelerării de la start, fiind suficient de mare, câştigul de viteză se realizează pe seama lungimii pasului. Din acest punct de vedere este foarte important ca lungimea paşilor să crească treptat. Primul pas (distanţa de la blocul din fază până la urmă a piciorului din spate) trebuie să aibă o lungime de 90-95 cm. şi se realizează în bune condiţii atunci când piciorul din spate coboară numai după ce piciorul din faţă s-a întins complet. In continuare, lungimea fiecărui pas trebuie să crească cu 13-15 cm. faţă de lungimea pasului anterior. Pe măsură ce creşte lungimea paşilor, se produce şi îndreptarea treptată a corpului alergătorului. După aproximativ 7-8 paşi alergătorul atinge lungimea optimă a paşilor cu care va acoperi întreaga distanţă, tot atunci termină şi aplecarea artificială a corpului înainte . Foarte important de ştiut este că în timpul accelerării de la start, mişcarea principală este ducerea energică a coapsei piciorului din spate înainte şi în sus şi nu coborârea rapidă a piciorului din faţă înapoi şi în jos. De asemenea, în timpul accelerării de la start, braţele sunt mai active în faţă. Unghiul între planul posterior al coapsei ridicate şi verticală, trebuie să atingă 40-45 grade.

Atletism – curs de bază

Urmele paşilor, în timpul accelerării de la start, compun două linii separate, care se unesc după 10-12 paşi. Alergarea pe parcurs. Se realizează cu ajutorul pasului lansat în tempo maxim. Deşi în probele de viteză alergarea pe parcurs prezintă multe particularităţi individuale, există câteva cerinţe generale faţă de tehnica pasului alergător lansat. Condiţia principală în tehnica alergării de viteză este realizarea unei mişcări libere, relaxate. Crisparea, mişcările rigide, sunt incompatibile, în general, cu tehnica probelor de atletism, dar şi în cazul alergării de viteză, aceasta devine o problemă capitală. Spre deosebire de tehnica accelerării de la start, în tehnica pasului lansat de viteză accentul cade pe realizarea unei impulsii puternice şi foarte rapide. Piciorul impulsor se extinde din toate articulaţiile, proiecţia bazinului în faţă, astfel că la sfârşitul fazei de impulsie (văzută din profil), poziţia alergătorului seamănă cu aceea a unui arc întins. Trunchiul alergătorului este drept sau uşor aplecat în faţă. Coapsa piciorului oscilant, care formează cu gamba un unghi de aproximativ 90 grade, este' ridicată aproape de orizontală, astfel ca deschiderea dintre cele două coapse poate atinge 100-110 grade. După terminarea impulsiei, urmează o scurtă fază de zbor în timpul căreia piciorul impulsor, cu gamba mult flexată pe coapsă, este tras înainte, concomitent cu coborârea coapsei şi extinderea gambei piciorului oscilant. Contactul cu solul se efectuează în mod activ şi suplu, înaintea proiecţiei centrului de greutate, pe pingea, pe partea exterioară a labei piciorului şi pe linia alergării, în scopul evitării unei amortizări (frânări) prea accentuate. La luarea contactului cu solul, laba trebuie să se găsească într-o uşoară flexie dorsală (tibială). In acelaşi timp, laba trasă în sus creează condiţii de activitate optimă pentru muşchii extensori ai gambei. După luarea contactului cu solul, laba piciorului coboară uşor până în momentul verticalei, după care urmează o derulare completă. Braţele se mişcă libere în articulaţia umerilor, cu coatele îndoite sub un unghi care variază astfel: în punctul maxim, atât în pianul anterior, cât şi în cel posterior este aproximativ 90 grade; în dreptul corpului acest unghi este mult mai deschis (135-140 grade). Braţele sunt orientate spre interior cu palmele semiflexate. Raportat la linia alergării, ele se mişcă uşor oblic spre înainte în planul anterior şi uşor oblic spre în afară în plan posterior. Capul se găseşte în prelungirea corpului, neforţat şi priveşte undeva în faţă. O problemă importantă în tehnica alergării de viteză este stabilirea raportului optim intre frecvenţă şi lungimea paşilor. In tehnica modernă, atunci când frecvenţa este considerată corespunzătoare, tendinţa este aceea de a mări lungimea paşilor, cale mai sigură pentru mărirea vitezei de deplasare. Lungimea pasului alergător creşte pe seama perfecţionării tehnicii de alergare, a îmbunătăţirii forţei de impulsie, a forţei muşchilor ridicători ai coapsei şi a mobilităţii planului posterior. De reţinut însă că lungimea pasului nu se forţează peste limita la care poate fi în detrimentul frecvenţei paşilor. Media lungimii paşilor, la alergătorii de valoare, variază în limitele a 2,30-2,60 m. Finişul şi sosirea. Scopul finişului este menţinerea, pe cât posibil, a vitezei acumulate şi nicidecum accelerarea vitezei, însă chiar şi aceasta este o sarcină foarte grea. Experienţa practică a demonstrat că viteza pe ultima parte a distanţei scade, aproape fără excepţie, la toţi alergătorii, cu deosebire că la unii această scădere este mai mare, iar la alţii mai mică, ceea ce creează impresia falsă de accelerare, în fond fiind vorba de rămânerea în urmă a alergătorului depăşit. De aici se poate trage concluzia că este greşit să se facă economie de energie pentru finiş şi că se aleargă de la început până la sfârşit cu viteza cea mai mare. Un finiş corect presupune trecerea prin linia de sosire ca şi cum alergătorul ar mai avea de alergat în continuare. De multe ori succesul într-o probă de sprint depinde de realizarea în bune condiţii a atacului firului de sosire care se efectuează prin aplecarea rapidă a trunchiului înainte, aplecare ce se efectuează doar pe ultima jumătate de metru înaintea liniei de sosire şi nu mai devreme. Pregătirea atacului firului cu câţiva metri mai înainte duce la dereglarea alergării şi implicit la scăderea vitezei de deplasare. Oprirea după alergare. Deşi se efectuează după consumarea distanţei de concurs şi deci după înregistrarea rezultatului, oprirea după alergare este importantă pentru evitarea accidentelor.

Atletism – curs de bază

Tehnica opririi după alergare se caracterizează prin aceea că alergătorului îşi înclină treptat corpul înapoi, accentuează faza de amortizare prin luarea contactului pe călcâi şi apoi pe toată talpa, scurtează lungimea paşilor şi astfel reduce viteza deplasării.

2.2.5. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 200 m

Tehnica alergării pe această distanţă, în linii generale, este aceeaşi ca la 100 m, deosebirile ce apar sunt legate de făptui că prima parte se aleargă pe turnantă, alergătorul întâmpinând dificultăţi în învingerea forţei centrifuge. Tehnica alergării pe turnantă se poate rezuma la următoarele aspecte principale:

Blocurile de start se aşează în partea exterioară a culoarului în aşa fel încât primii metri să se efectueze în linie dreaptă, pe o tangentă a liniei turnantei. In scopul echilibrării acţiunii forţei centrifuge, corpul alergătorului se înclină spre interior, înclinarea începe cu 2-3 m înainte de a intra pe curbarea turnantei, în aşa fel încât să se consemneze acţiunea forţei centrifuge. Inclinarea corpului spre interior pleacă din glezne şi continuă în întregul său ax.

Contactul labei piciorului drept se ia pe pingea în partea internă şi spre vârf, iar contactul labei piciorului stâng, se ia pe partea exterioară. Piciorul drept efectuează o impulsie mai puternică în comparaţie

cu cel stâng, ceea ce face ca fiecare pas efectuat de pe piciorul drept să fie mai lung. Umărul drept este uşor ridicat şi proiectat spre înainte. Braţul drept efectuează un lucru mai amplu, iar drumul parcurs de către acesta este orientat mai mult spre interior în plan anterior şi spre exterior în plan posterior, în timp ce braţul stâng efectuează un lucru mai moderat. Trecerea de pe turnantă în linie dreaptă se face în mod treptat, îndreptarea corpului începe de asemenea cu 2-3 m înainte de linia dreaptă. La alergarea pe distanţa de 200 m, unde solicitarea la efort a organismului este mult mai mare decât la

100 m plat, se poate vorbi de două puncte de relaxare şi anume: primul, după lansarea de la start în timpul

trecerii la pasul lansat şi al doilea, la ieşirea din turnantă. Finişul şi atacul firului de sosire sunt ceieaşi ca la alergarea pe 100 m plat. Alergarea pe distanţa de 200 m plat necesită efectuarea unei respiraţii profunde, regulate şi în strânsă corelaţie cu ritmul alergării.

2.2.6. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 400 m Faţă de cele descrise până acum, în legătură cu tehnica alergării de viteză, la alergarea pe distanţa de

400 m se pot adăuga următoarele:

In timpul accelerării de la start, trunchiul se îndreaptă mai devreme şi astfel alergătorul trece repede la

tehnica pasului lansat de viteză. Această alergare specifică de sprint se efectuează pe primii 60-80 m, după

care alergarea devine degajată, cu un pas neforţat şi într-un tempo constant.

O particularitate importantă a tehnicii alergării pe această distanţă este aceea că finişul începe foarte

devreme şi anume după aproximativ 250 m. Această particularitate se explică prin aceea că finişul trebuie să înceapă înainte de instalarea oboselii. In timpul finişului trunchiul se înclină mai mult, iar tehnica pasului se

apropie din nou de cei de viteză, lungimea pasului, ca urmare a unei impulsii mai puternice, creşte, mai ales în prima parte, când se accelerează şi viteza deplasării.

2.3 ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

2.3.1. Natura activităţii

Descriere. Alergările de ştafetă cer atletului un mare efort individual, în slujba performanţei colective. Ele produc tensiuni psihice, provocând participarea pasionată a participanţilor şi spectatorilor. De cele mai

multe ori, ştafetele constituie puncte culminante ale programelor concursurilor de atletism.

Atletism – curs de bază

Obiectul activităţii alergătorilor de ştafetă este acela de a efectua alergarea pe distanţa respectivă într- un timp cât mai scurt, în condiţiile transmiterii şi primirii băţului de ştafetă în viteză maximă, de a-şi însuşi şi perfecţiona tehnica alergării de ştafetă şi de a-şi dezvolta calităţile fizice la cel mai înalt nivel. Alergarea de ştafetă se desfăşoară pe stadion şi în sală, în linie dreaptă şi pe turnantă. Ştafeta de 4x100 m se aleargă integral pe culoare. Pentru efectuarea alergării de ştafetă alergătorii întreprind următoarele acţiuni: primul schimb porneşte în alergare din start de jos (este vorba de alergările de ştafetă în care cel mai lung schimb măsoară 400 m) sau din start din picioare, la comandă, aleargă în plină viteză şi predă băţul de ştafetă coechipierului; primitorul porneşte în alergare la momentul convenit şi primeşte băţul de ştafetă pe care-l predă următorului schimb. Ultimul schimb al ştafetei are de efectuat, în plus faţă de schimburile, anterioare, finişul şi atacul firului de sosire.

2.3.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

Pentru concurs, în afara celor enumerate la alergarea de viteză, mai este necesar băţul de ştafetă.

Ştafeta este un băţ neted cu secţiune circulară, făcută din lemn sau metal sau din orice alte material' rigid, cu

o lungime de 280-300 mm, circumferinţa de 120-130 mrn şi cu o greutate de cel puţin 50 grame. Se recomandă ca ştafeta să aibă o culoare stridentă pentru a fi vizibilă în timpul alergării.

2.3.3. Cerinţele privind normele tehnice de prevenire a accidentelor Ca şi la alergarea de viteză, se cere ca, pentru evitarea accidentărilor, pista să fie netedă şi fără denivelări. In plus, pentru evitarea accidentărilor la alergarea de ştafetă se cere ca la efectuarea schimburilor alergătorii (aducătorul şi primitorul) să nu alerge pe aceeaşi linie, ci puţin în lateral unul faţă de celălalt, evitându-se astfel călcările, busculadele etc., iar după predarea băţului de ştafetă alergătorul trebuie să rămână pe culoarul lui până la trecerea tuturor alergătorilor celorlalte echipe, în scopul de a nu jena pe ceilalţi concurenţi.

2.3.4. Probleme de regulament

Ştafeta trebuie să fie purtată în mână pe toată durata alergării. Dacă ea cade, trebuie să fie ridicată de atletul care a pierdut-o şi care, în plus, trebuie să se întoarcă la locul unde i-a căzut şi să-şi continue alergarea.

In toate alergările de ştafetă, ştafeta trebuie schimbată în zona de schimb (20 m). Orice concurent care va fi împins la plecare sau ajutat prin orice alt mijloc, face ca echipa să fie

descalificată.

2.3.5. Conţinut Probleme clasice de ştafetă sunt cele de 4x100 m şi 4x400 m bărbaţi şi femei. Există şi alte ştafete, cum sunt; 4x200 m; 4x800 m; 4x1500 m; 3x800 m; 4+3+2+100 m; 8+4+2+100

m etc.

Mecanismul de bază în alergările de ştafetă este: startul de jos (poziţiile de start corespunzător comenzilor); lansarea de la start; alergarea pe parcurs; pornirea primitorului; predarea şi primirea; finişul şi sosirea.

Caracteristici tehnice. Se întâlnesc două moduri de schimb în raport cu poziţia celor doi coechipieri pe culoarul de alergare:

schimbul de aceeaşi parte şi schimbul alternat. Schimbul de aceeaşi parte prezintă următoarele caracteristici:

- transferul băţului de ştafetă se face din mâna stângă a aducătorului în mâna dreaptă a primitorului, care îl

trece apoi, imediat, în mâna sa stângă, pentru a-l preda în continuare următorului alergător tot în mâna dreaptă. Schimbul alternat prezintă următoarele caracteristici:

- schimbul unu aleargă cu băţul de ştafetă în mâna dreaptă şi îl predă schimbului doi în mâna stângă - aceasta îl predă schimbului trei în mâna dreaptă, iar acesta la rândul lui îl predă schimbului patru în mâna stângă.

Atletism – curs de bază

Ca mod de alergare schimbul unu aleargă (pe turnantă) pe culoar lângă linia interioară a acestuia, schimbul doi aleargă în exterior (dar în linie dreaptă), schimbul trei aleargă (pe turnantă) tângă linia interioară, iar schimbul patru aleargă în linie dreaptă. Intrucât o serie de componente structurale ale tehnicii alergării de ştafetă, cum sunt: startul, lansarea de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea fiind identice cu cele ale alergării de viteză, iar descrierea tehnică a acestora făcându-se în cadrul acestei probe, ele nu vor mai fi reluate în cadrul alergării de ştafetă pentru descriere. Startul Se efectuează din blocstarturi şi este identic cu cel descris la alergarea de viteză, în plus, alergătorul are de ţinut în mână, băţul de ştafetă, iar plecarea se face în turnantă. Ca atare, în poziţia "pe locuri" şi "gata" băţul este ţinut cu ultimele trei degete ale mâinii, palmele şi degetul arătător sprijinindu-se pe sol înapoia iiniei de plecare. Blocurile se aşează aproape pe linia exterioară a culoarului. Pornirea primitorului. Sarcina alergătorului în spaţiul de schimb este pornirea către executarea unei preluări rapide. Primitorii (schimburile 2,3 şi 4) pornesc în alergare, cel mai frecvent, din start din picioare sau start din picioare sprijin cu un braţ pe sol. Pentru pornire se orientează după aducătorul ştafetei şi după marcajul de plecare. De aceea, privirea se îndreaptă înapoi, aceasta făcându-se pe unghiul de privire cel mai avantajos. Alergătorii schimbului 2,3 şi 4 aplică un marcaj pe sol al momentului plecării. Acesta se află în spatele locului de start şi constă în aplicarea unor benzi adezive pe pistă. Acesta este un punct de orientare pentru alergător, la care atunci când ajunge purtătorul ştafetei, porneşte cel ce o preia. Distanţa de marcaj până la locul startului depinde de viteza purtătorului băţului şt de capacitatea de accelerare a celui ce preia ştafeta. Distanţa exactă se stabileşte pe bază experimentală în cadrul antrenamentului- Micile abateri ce se ivesc se datorează, pe de o parte, formei sportive, mereu schimbătoare a atletului, iar pe de alta, condiţiilor variabile de concurs. Se recomandă exersarea schimbului în antrenament şi sesizarea celui mai avantajos moment de plecare, pe baza unor experienţe proprii ale alergătorilor. Alergătorul învaţă să se concentreze deplin asupra partenerului, adaptându-şi plecarea vitezei "de finiş" a celuilalt. Schimbul ştafetei. Principala sarcină o constituie transmiterea sigură şi în viteză a băţului de ştafetă, In principiu, transmiterea trebuie să se producă în condiţiile unei poziţii de alergare normală a braţelor. Braţul întins câştigă spaţiu, dar perturbă ritmul şi poate reduce viteza. Când aducătorul se aproprie la 2-3 m de primitor, provoacă, printr-un semnal sonor, întinderea înapoi a braţului de preluare a acestuia. Braţul fixat oferă aducătorului un punct de orientare. O semnalizare timpurie sau întârziată produce o transmitere nesigură şi cu aceasta pierdere de timp. Acelaşi efect o are şi întinderea necorespunzătoare, ca şi poziţia nestabilă a mâinii (devieri laterale şi verticale). Băţul de ştafetă se aşează în mâna primitoare, gata de apucare, între degetul mare depărtat şi celelalte patru degete neopozabile strâns împreunate. Introducerea se produce, de regulă, de jos în sus. Tactica. Alergările de ştafetă, desfăşurându-se pe minim un tur de stadion şt având în componenţa lor mai multe individualităţi, reclamă impunerea unei tactici în folosirea alergătorilor (în ştafeta de 4x100 m în special). Folosirea tactică a alergătorilor urmăreşte obţinerea unui avantaj în întrecerea cu alte echipe. Se vor avea în vedere următoarele puncte de vedere:

a) calităţile de alergare;

b) calităţile de start;

c) gradul de stăpânire a tehnicii schimbului;

d) calităţile volitive;

e) talia.

Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile de alergare: schimburile 1 şi 4 parcurg câte 110 m, iar cei din schimbul 2 şi 3 câte 120 m. De aceea, este avantajoasă folosirea celor mai buni alergători pe schimburile cele mai lungi. Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile lor de start; cei mai bun "om de start" se foloseşte în schimbul unu.

Atletism – curs de bază

Folosirea alergătorilor în funcţie de gradul de stăpânire a tehnicii de schimb: alergătorii din schimbul 1 şi 4 sunt angajaţi doar într-o singură fază a schimbului, unu execută numai predarea iar schimbul patru execută numai primirea. Schimburile 2 şi 3 efectuează atât primirea cât şt predarea. De aceea, alergătorii mai stăpâni pe tehnica schimbului trebuie folosiţi în schimbul doi şi trei. Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile lor volitive: între adversari apropiaţi ca valoare, ultimul schimb poate decide frecvent rezultatul. De aceea, atletul cu cele mai bune calităţi de luptător trebuie să încheie ştafeta. Folosirea alergătorilor în funcţie de talie: alergătorii mai înalţi sunt de obicei mai înceţi pe turnantă, datorită efectului forţei centrifuge. De aceea, în schimbul unu şi trei vor alerga atleţii cu talie mai mică.

2.4 ALERGAREA DE REZISTENŢĂ

2.4.1. Natura activităţii

Descriere Obiectul activităţii alergătorului de rezistenţă îl constituie parcurgerea distanţei respective într-un timp cât mai scurt pe fondul unei pregătiri cât mai complexe şi la un nivel cât mai ridicat. Probele de pistă se desfăşoară circular, alergându-se atât în linie dreaptă cât şi pe turnantă. Cu excepţia probei de 800 m, în care pornirea şi primii 120 m, se aleargă pe culoare, în rest plecarea se face în bloc, atleţii fiind aşezaţi unul lângă altul înapoia liniei de plecare. In timpul curselor de rezistenţă se poate alerga: în pluton compact; în şir câte unul; cot la cot; solitar în frunte; în coloană etc.; se pot efectua depăşiri, ieşiri din pluton, închideri în pluton etc. Pentru toate aceste situaţii, ca şi pentru altele, este necesar să-l pregătim pe viitorul alergător. Cursele se desfăşoară atât în aer liber, în condiţii atmosferice dintre cele mai diferite, cât şi în sală.

2.4.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament Pentru abordarea alergării de concurs se cere să dispunem de teren de alergare orizontal, fără

denivelări (în cursele de alergare pe stadion), pantofi cu cuie, chiloţi (şort), maiou.

2.4.3.Probleme de regulament La comanda "Pe locuri" toţi concurenţii îşi vor lua, imediat şi fără întârziere, poziţia de plecare (în alergările de rezistenţă startul din picioare). Neluarea în seamă a acestei obligaţii, într-un interval de timp rezonabil, va constitui o plecare greşită. Dacă un concurent îşi începe mişcarea de start după ce şi-a luat în întregime poziţia finală, înainte de a se fi produs pocnetul pistolului de start, va fi considerat ca start furat (greşit). In toate alergările care se dispută pe culoare, linia de plecare este curbă dar în aşa fel încât distanta de la plecare la sosire să fie egală pentru fiecare concurent, oricare ar fi locul lui pe pistă în momentul startului. Direcţia alergării va fi în interior spre stânga. Orice concurent alergător care împinge, aleargă şi ţine calea sau obstrucţionează un alt concurent, astfel încât îi stânjeneşte acestuia înaintarea, va fi pasibil de descalificare.

2.4.4. Conţinut

Probele clasice de rezistenţă sunt următoarele:

- probe de stadion: 800 m; 1500 m; 5000 m; 10000 m.

- probe de şosea: maratonul (42,195 km) bărbaţi şi femei;

- probe de cros şi alergări pe şosea pe diferite distanţe. Mecanismul de bază în alergările de rezistenţă este: startul (din picioare), lansarea de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea.

Atletism – curs de bază

CARACTERISTICI TEHNICE Startul. La alergările de rezistenţă se utilizează startul din picioare, care asigură suficiente condiţii pentru ca alergarea să poată fi începută cu o eficienţă corespunzătoare. In cazul startului din picioare nu se folosesc blocuri de plecare. La comanda "pe locuri" alergătorul se aşează în spatele liniei de plecare cu piciorul forte în faţă, îndoit din articulaţia genunchiului, sprijnit pe toată talpa, cu greutatea corpului pe el, trunchiului aplecat mult înainte, flexat din articulaţia coxo-femurală. Piciorul din spate uşor flexat din articulaţiile genunchiului sprijinit pe vârf. Braţul opus piciorului din faţă îndoit din cot este dus uşor înainte, cu mâna aproximativ în dreptul capului, iar braţul de aceeaşi parte, cu cotul ceva mai extins, este tras înapoi, cu antebraţul paralel cu linia trunchiului. Piciorul din spate se află la 1- 1, 2 tălpi depărtare. Poziţia alergătorului la comanda "Pe locuri” depinde de viteza cu care se va începe alergarea. Cu cât viteza va fi mai mare, trunchiul se apleacă mai mult, centrul de greutate se proiectează mai în faţă. Trecerea greutăţii corpului preponderent pe piciorul din faţă, face dificilă menţinerea echilibrului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât alergătorul este nevoit ca în această poziţie să aştepte nemişcat pocnetul pistolului. Capul se găseşte în prelungirea trunchiului, iar privirea este-îndreptată înainte şi în jos, dincolo de linia de plecare. Lansarea de la start. Scopul startului şi al accelerării de la start este crearea unei viteze suficiente pentru ca alergătorul să poată ocupa un loc bun în plutonul alergătorilor fruntaşi, în căzui alergătorilor pe pistă, cât mai în faţă şi lângă bordura internă. La comanda de plecare, "pocnetul de pistol", corpul alergătorului, găsindu-se într-o stare de echilibru labil, cade în fa