Atletism PDF

Atletism – curs de bază
ATLETISM - CURS DE BAZĂ
CUPRINS
CAPITOLUL 1 ............................................................................................................................................ 2
PROBLEME GENERALE ALE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI ..................................... 2
1.1. OBIECTUL, CONŢINUTUL Şl SISTEMUL DE ORGANIZARE A ATLETISMULUI..................... 2
1.2. PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl LEGĂTURA CU ALTE
SISTEME Şl DISCIPLINE ........................................................................................................................ 3
1.3. ATLETISMUL SPORT PRIORITAR ................................................................................................. 3
CAPITOLUL 2 ............................................................................................................................................ 4
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ALERGĂRI .............................................................................. 4
2.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR ............................................................................................... 4
2.2. ALERGAREA DE VITEZĂ ............................................................................................................... 6
2.3 ALERGAREA DE ŞTAFETĂ ........................................................................................................... 11
2.4 ALERGAREA DE REZISTENŢĂ..................................................................................................... 14
2.5 PARTICULARITĂŢILE TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT.......................................... 16
2.6 ALERGAREA DE GARDURI .......................................................................................................... 17
2.7 ALERGAREA DE 110 METRI GARDURI....................................................................................... 19
2.8 ALERGAREA DE OBSTACOLE ..................................................................................................... 22
CAPITOLUL 3 .......................................................................................................................................... 24
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE SĂRITURI .............................................................................. 24
3.1 BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR Şl CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND METODICA
ÎNVĂŢĂRII ............................................................................................................................................ 24
3.2 SĂRITURA ÎN LUNGIME ............................................................................................................... 28
3.3 SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME............................................................................................................... 33
CAPITOLUL 4 .......................................................................................................................................... 37
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ARUNCĂRI Şl PROBE COMBINATE................................. 37
4.1 BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR ............................................................................................. 37
4.2 ARUNCAREA GREUTĂŢII ............................................................................................................. 39
4.3 PROBELE COMBINATE ................................................................................................................. 43
CAPITOLUL 5 .......................................................................................................................................... 44
ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM........................................................................ 44
5.1 ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM ................................................................... 44
5.2 ALCĂTUIREA CLASAMENTELOR ............................................................................................... 45
CAPITOLUL 6 .......................................................................................................................................... 47
BAZELE GENERALE ALE ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE ATLETISM...................................... 47
6.1 SARCINILE SPECIFICE ALE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII.................................................................... 47
6.2 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII..................................................................................................................... 48
1
CAPITOLUL 1
PROBLEME GENERALE ALE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI
1.1. OBIECTUL, CONŢINUTUL Şl SISTEMUL DE ORGANIZARE A

ATLETISMULUI
Atletismul este definit în terminologia educaţiei fizice şi sportului, ca un "sistem de exerciţii realizat
sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor
fizice şi al obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor".
În procesul dezvoltării lor istorice, fiecare din cele trei categorii de exerciţii se diversifică şi o dată cu
aceasta, îşi precizează mai bine structura, sarcinile motrice (ţelul urmărit în mişcare), precum şi condiţiile
organizatorico-sportive de practicare a lor, formând sistemul problemelor atletice.
In prezent, sistemul problemelor atletice, statornicit pe plan mondial, are un caracter variat şi
multilateral, cuprinzând probele de alergări, sărituri, aruncări, probe de marş şi poliatloane, precum şi crosuri,
după cum urmează:
- alergări de viteză 100, 200, 400 m;
- alergări de semifond; 800, 1500 m;
- alergări de fond: 3000, 500, 10000 m;
- alergări de mare fond: maraton 42,195 km;
- alergări de garduri: 100 mg; 110 mg; 400 mg;
- alergări de obstacole: 2000, 3000 m obstacole;
- alergări de ştafetă: 4x100 m; 4x400 m;
- marş; 10, 20, 50 km;
- sărituri: lungime; triplusalt; înălţime; prăjină; aruncări: greutate, disc, suliţă, ciocan;
- probe combinate: decatlon (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400 m, 110 mg, disc, prăjină, suliţă, 1500
m); heptatlon (100 mg, greutate, înălţime, 200 m, lungime, suliţă, 800 m).
Crosul - probă de fond - se desfăşoară pe distanţe care variază, în funcţie de vârstă şi sex, de la 1-2
km la 10-12 km şi se organizează pe teren variat sau pe străzile oraşelor în cadrul unor competiţii speciale,
rezervate exclusiv acestor probe.
Atletismul, în afara probelor prezentate, cuprinde şi alte probe şi distanţe de alergare cum sunt;
pentatlon femei, probe ce se desfăşoară la competiţiile de sală.
În ţara noastră, în cadrul educaţiei fizice şi sportului şcolar, la nivelul copiilor şi juniorilor, atletismul
cuprinde probe constituite pe criterii de vârstă şi sex astfel:
- alergări de semifond între 500 m şi 1000 m;
- alergări de garduri pe distanţe de 60, 80, 90, 200 şi 300 m;
- alergări de obstacole pe distanţe de 1500 şi 2000 m;
- marşul pe 3, 5, 10 km;
- poliatloane cum sunt triatlon, tetratlon, pentatlon, hexatlon, octatlon.
Atletismul, în ansamblul său, este o ramură sportivă care are la bază întrecerea individuală şi în unele
cazuri întrecerea în echipe.
Întrecerea în atletism se caracterizează prin următoarele:
- în probele de alergări şi marş, sportivul urmăreşte să parcurgă o distanţă dată, respectând anumite condiţii
specifice, într-un timp cât mai scurt;
- în probele de sărituri, să se desprindă de pe sol, respectând anumite condiţii specifice, pentru a realiza un
zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplu salt) sau cât mai înalt (la săritura în înălţime şi săritura cu
prăjina);
2
- în probele de aruncări, să proiecteze greutatea, discul, suliţa şi ciocanul, la distanţă cât mai mare,
respectând anumite condiţii specifice.
Atletismul, încadrat în înţelesul larg al noţiunii de sport, are valoare socială care satisface multiple
valenţe specifice - de la formarea unor priceperi şi deprinderi motrice, necesare activităţii productive a
omului, la cunoaşterea posibilităţilor limită, pe baza unei pregătiri speciale şi participării în concursuri, la
promovarea ideilor de pace şi prietenie între popoare. Prin urmare, el nu se reduce doar la obţinerea de
rezultate sportive, ci cuprinde semnificaţii sociale multiple.
Atletismul se practică sub forma sportului de masă (prin intermediul celor mai simple şi naturale
probe), sportul pentru baza de masă a atletismului de performanţă şi sportului de performanţă şi înaltă
performanţă.
Atletismul este un mijloc de bază al educaţiei fizice. Prin utilizarea raţională a sistemului de exerciţii
(probe) atletice se aduc contribuţii substanţiale la realizarea sarcinilor educaţiei fizice la toate vârstele.
Dezvoltând, preponderent, calităţile fizice de bază (viteza, detenta, rezistenţa), perfecţionând priceperi şi
deprinderi utilitare (alergarea, săritura, aruncarea), contribuind la întărirea sănătăţii, la călirea organismului,
formând cunoştinţe specifice culturii sportive, atletismul este omniprezent în programele de educaţie fizică
ale elevilor, la nivelul tuturor claselor, în activităţile sportive ale studenţilor şi militarilor.
1.2. PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl

LEGĂTURA CU ALTE SISTEME Şl DISCIPLINE
Atletismul este o disciplină ştiinţifică care studiază problemele specifice cunoaşterii şi perfecţionării
propriului domeniu, în principal a laturii practice.
Teoria şi metodica acestei discipline s-au dezvoltat în strânsă legătură cu practica, cu cerinţele mereu
crescânde şi diversificate ale acesteia.
Teoria şi metodica, împreună cu cercetarea ştiinţifică, contribuie nemijlocit la orientarea şi progresul
întregii activităţi practice, la perfecţionarea atletismului în general, în acest sens, atletismul, ca disciplină
ştiinţifică, urmăreşte optimizarea practicării exerciţiilor de atletism în direcţia creşterii influenţei lor asupra
dezvoltării multilaterale a copilului şi a tânărului în formare; valorificarea maximă a capacităţii oamenilor cu
aptitudini, în scopul obţinerii unor rezultate sportive superioare; perfecţionarea conţinutului tehnic, tactic,
fizic al probelor de atletism şi al mijloacelor care asigură pregătirea atletului, descoperirea de noi forme
organizatorice de practicare a atletismului; studierea istoricului şi evoluţiei atletismului.
Ca disciplină ştiinţifică, atletismul dezvoltă legături cu celelalte discipline din sistemul educaţiei
fizice şi sportului şi cu alte discipline ştiinţifice, promovând metode de studiu şi cunoaştere, bazate pe
interdisciplinaritate.
Dintre disciplinele cu care atletismul conservă un sistem de relaţii ştiinţifice, menţionăm: teoria şi
metodica educaţiei fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, ştiinţele biologice care studiază
educaţia fizică şi sportul, biomecanica, gimnastica, jocurile sportive, halterele.
1.3. ATLETISMUL SPORT PRIORITAR
Potrivit concepţiei moderne, care stă la baza educaţiei fizice şi sportului, exerciţiile atletice au o
prezenţă masivă în toate programele şi activităţile educaţiei fizice şcolare, universitare şi militare.
Programele de dezvoltare ale mişcării sportive din ţara noastră situează atletismul printre ramurile cu
cea mai mare pondere în sistemul de educaţie fizică şi sport. Prioritatea care i se acordă este firească şi o
înţelegem chiar dacă enumerăm numai o parte din argumente:
- atletismul se practică în aer liber, contribuind din plin la fortificarea organismului, la întărirea sănătăţii, la
folosirea factorilor naturali de călire;
3
- mişcările care compun probele atletice au un pronunţat caracter natural, dezvoltând un câmp motrice cu
evidente laturi aplicative;
- atletismul este accesibil celor mai largi mase de tineri de la oraşe şi sate;
- practicarea exerciţîilor atletice dezvoltă cele mai importante calităţi specifice omului (viteza, rezistenţa,
forţa şi detenta), influenţând păstrarea pe o perioadă lungă a unei capacităţi de muncă ridicate;
- calităţile motrice dezvoltate prin atletism la vârsta timpurie, ajută în procesul de selecţionare şi pregătire a
tinerilor în multe ramuri sportive (jocuri sportive, canotaj, schi etc,).
În programul J.O. atletismul figurează cu un număr de peste 40 probe, dar numărul lor este în
creştere. Atletismul este cel mai răspândit sport dovedit de faptul ca atât la Campionatele Mondiale de
atletism, cât şi la J.O. participă atleţi din peste 160 de ţări.
CAPITOLUL 2
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ALERGĂRI
2.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR
Consideraţii generale privind metodica învăţării

Alergarea este un mod de locomoţie al omului în care, datorită întinderii energice când a unui picior,
când a celuilalt, corpul este proiectat în aer, revenind apoi pe sol, însă pe piciorul opus celui de pe care s-a
desprins.
În alergare distingem o succesiune neîntreruptă de unităţi identice, numite paşi de alergare sau paşi
alergători. Succesiunea paşilor alergători dă acestui mod de locomoţie caracterul unui exerciţiu ciclic.
Unitatea ciclică a alergării, pasul alergător, poate fi luată în consideraţie sub două forme: pasut
alergător simplu - indicat pentru interpretări cu caracter tehnico-sportiv şi pasul alergător dublu, luat în
considerare pentru analiza biomecanica a alergării.
Pasul alergător simplu este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor determinate de acesta,
cuprinse între două sprijine succesive, simetrice, existente pe picioare opuse. Deci, un pas alergător simplu
cuprinde un sprijin unilateral (pe un picior), urmat de autoproiectarea corpului în aer (un zbor) şi de o
aterizare pe celălalt picior.
Ciclul pasului alergător simplu este constituit din două perioade succesive: perioada de sprijin şi
perioada de zbor. Din punct de vedere tehnico-sportiv, perioada de sprijin are un rol hotărâtor pentru
eficienţa alergării, determinând cele mai importante caracteristici ale deplasării.
Particularităţile pasului alergător sunt determinate de factori variabili: natura şi relieful solului pe care
se desfăşoară alergarea, precum şi viteza de alergare.
Ciclul pasului alergător dublu reprezintă unitatea funcţională a alergării un pas alergător dublu-ciclu
complet este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor intermediare cuprinse între două atitudini identice
pe acelaşi picior de sprijin. In acest sens, un pas alergător dublu este constituit din doi paşi alergători simpli
consecutivi,
Ciclul pasului alergător dublu este constituit din; o perioadă de sprijin şi o perioadă de pendulare.
Perioada de sprijin: în timpul acestei perioade corpul alergătorului se găseşte în contact cu solul,
alternativ, când pe un picior, când pe celălalt. Datorită sprijinului pe sol, această perioadă este singura în care
alergătorul poate să acţioneze prin eforturi proprii asupra corpului său, deplasându-1 cu viteze diferite pe
direcţii şi sensuri determinate.
Eforturile musculare şi acţiunile executate în cele trei faze ale perioadei de sprijin prezintă o mare
însemnătate, deoarece determină atât tehnica pasului alergător, cât şi viteza de alergare. De aceea,
cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului acestor faze este importantă pentru aprecierea corectă a eficienţei
tehnicii de alergare a atletului.
4
Perioada de sprijin este structurată astfel: faza de amortizare; momentul verticalei; faza de impulsie.
Faza de amortizare. La terminarea zborului, odată cu luarea contactului cu solul, datorită vitezei de
deplasare şi a şocului rezultat, ia naştere o acţiune oblică asupra solului, aceasta, ca urmare a faptului că
proiecţia centrului de greutate ai corpului cade înapoia locului de contact. Această forţă oblică, orientată
înainte şi în jos, se descompune în:
- o forţă normală (Fn), perpendiculară pe sol;
- o forţă tangenţială (R), paralelă cu solul şi de acelaşi sens cu alergarea.
Forţa de reacţie a reazemului (R), corespunzătoare forţei F, se descompune în:
- forţa de reacţie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;
- forţa de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, insă orientată în sens opus alergării.
Având în vedere că rezultanta (R) reacţiei reazemului este oblică, îndreptată în sus şi înapoi, faza de
amortizare are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare, producăndu-se o frânare a înaintării
alergătorului. Această frânare va fi cu atât mai mare cu cât contractul cu solul va fi mat oblic.
In faza de amortizare, musculatura piciorului efectuează un lucru rezistent. Şocul de la aterizare este
amortizat prin jocul suplu al articulaţiilor gleznei, genunchiului şi şoldului, care cedează în măsuri diverse şi
într-o ordine determinată.
Contactul labei piciorului cu solul se poate face în trei feluri; pe pingea, pe toată talpa şi pe călcâi.
Urmările acestor trei feluri de a ataca solul, determină, în mare măsură, eficacitatea alergării şi
economia de deplasare. Nu trebuie să se uite că aterizarea reprezintă o cădere după un zbor şi că este
important ca şocul de aterizare să fie amortizat, în această privinţă aterizarea pe pingea este mai suplă decât
oricare alt mod de aterizare, deoarece m în mecanismul aterizării se foloseşte o verigă deosebit de
importantă, aceea a articulaţiei gleznei.
Scopul principal al unei tehnici raţionale, în faza de amortizare, este reducerea rezultantei tangenţiale
(RT); soluţia practică, pentru atingerea acestui ţel, este diminuarea oblicitătii contactului cu solul (mărimea
unghiului de contact); acest lucru duce, implicit, la micşorarea distanţei dintre punctul de contact şi proiecţia
normală a centrului de greutate al corpului,
Momentul verticalei, corespunde trecerii centrului de greutate al corpului prin verticala coborâtă pe
suprafaţa de susţinere. După luarea contactului cu solul, corpul alergătorului oscilează în jurul punctului de
reazem, care este fix, iar centrul de greutate coboară, atingând nivelul cel mai de jos din tot ciclul pasului
alergător, chiar în momentul verticalei.
În acest moment presiunea exercitată de corp asupra reazemului este normală pe sol. Reacţia
reazemului, orientată de jos în sus, are o valoare egală cu aceea a greutăţii corpului şi ca atare lucrul efectuat
de musculatura piciorului de sprijin este rezistent, ca şi în faza de amortizare, dar mai puţin intens.
Faza de impulsie. Prin mişcarea continuă a corpului deasupra şi în jurul piciorului de sprijin, centrul
de greutate al corpului descrie, în continuare, în plan sagital, un arc de cerc, de această dată în sens
ascendent.
Faza de impulsie începe în momentul depăşirii verticalei şi durează până când laba piciorului se
desprinde de sol. Elementul caracteristic cel mai important este reprezentat de acţiunea oblică asupra
reazemului orientată însă în sus şi înainte. Oblicitatea acestei acţiuni este cu atât mai accentuată, cu cât este
mai mare distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol şi punctul în care verticala coborâtă din centrul
de greutate al corpului atinge solul.
Forţa oblică (F) care acţionează asupra solului se descompune în:
- o forţă normală (Fn) perpendiculară pe sol;
- o forţă tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi orientată în sens opus alergării.
Forţa de reacţie a reazemului (R ), corespunzătoare forţei F, se descompune în:
-. o forţă de reacţie normală (Rn) perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;
- o forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, şi orientată în acelaşi sens cu alergarea.
Faza de impulsie este caracterizată prin lucrul motor ai musculaturii piciorului de sprijin. Ea este
singura fază în care forţa alergătorului poate fi folosită pentru menţinerea sau pentru mărirea vitezei de
5
alergare. Trebuie reţinut că din forţa de reacţie a reazemului, numai o parte şi anume componenta ei
tangenţială este valorificată pentru atingerea scopului arătat mai sus.
Din punct de vedere practic se pune problema măririi reacţiei tangenţiale (Rt)., lucru care se poate
face pe două căii: fie prin micşorarea unghiului de impulsie, fie pe calea măririi forţei de impulsie (F), prin
creşterea forţei musculare..
Deşi forţa de impulsie are un caracter periodic» ea fiind reînnoită la fiecare pas, viteza de alergare
lansată ne apare constantă. Aceasta se datorează inerţiei corpului care tinde să-şi păstreze starea de mişcare
pe care a dobândit-o până atunci.
Perioada de pendulare. La terminarea fazei de impulsie, piciorul alergătorului părăseşte solul şi prin
aceasta începe o nouă perioadă, aceea de pendulare.
Perioada de pendulare se împarte în trei faze:
- perioada de oscilaţie posterioară, numită şi faza parcursului posterior;
- momentul verticalei;
- faza de oscilaţie anterioară sau faza pasului anterior. Pentru a avea o înţelegere mai precisă a celor trei
faze, ele trebuie luate în consideraţie în raport cu piciorul opus (cel de sprijin).
Pasul posterior începe odată cu ridicarea piciorului pendulator de pe sol (terminarea impulsiei) şi
durează până când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător piciorului opus.
La începerea pasului posterior, unghiul dintre cele două coapse variază între 120-90 grade, aceasta în
funcţie de viteza de alergare. Cu cât viteza este mai mare cu atât şi unghiul va fi mai mare şi invers.
Faza de impulsie este caracterizată prin lucrul motor al musculaturii piciorului de sprijin. Ea este
singura fază în care forţa alergătorului poate fi folosită pentru menţinerea sau pentru mărirea vitezei de
alergare. Trebuie reţinut că din forţa de reacţie a reazemului, numai o parte şi anume componenta ei
tangenţială este valorificată pentru atingerea scopului arătat mai sus.
Din punct de vedere practic se pune problema măririi reacţiei tangenţiale (Rt)., lucru care se poate
face pe două căii: fie prin micşorarea unghiului de impulsie, fie pe calea măririi forţei de impulsie (F), prin
creşterea forţei musculare..
Deşi forţa de impulsie are un caracter periodic, ea fiind reînnoită la fiecare pas, viteza de alergare
lansată ne apare constantă. Aceasta se datorează inerţiei corpului care tinde să-şi păstreze starea de mişcare
pe care a dobândit-o până atunci.
Perioada de pendulare. La terminarea fazei de impulsie, piciorul alergătorului părăseşte solul şi prin
aceasta începe o nouă perioadă, aceea de pendulare.
Perioada de pendulare se împarte în trei faze:
- perioada de oscilaţie posterioară, numită şi faza parcursului posterior;
- momentul verticalei;
- faza de oscilaţie anterioară sau faza pasului anterior. Pentru a avea o înţelegere mai precisă a celor trei
faze, ele trebuie luate în consideraţie în raport cu piciorul opus (cel de sprijin).
Pasul posterior începe odată cu ridicarea piciorului pendulator de pe sol (terminarea impulsiei) şi
durează până când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător piciorului opus.
La începerea pasului posterior, unghiul dintre cele două coapse variază între 120-90 grade, aceasta în
funcţie de viteza de alergare. Cu cât viteza este mai mare cu atât şi unghiul va fi mai mare şi invers.
2.2. ALERGAREA DE VITEZĂ

2.2.1 Natura activităţii
Descriere.
Obiectul activităţii alergătorului de viteză este acela de a parcurge distanţa respectivă într-un timp cât
mai scurt, de a-şi însuşi şi perfecţiona tehnica probei şi de a-şi rezolva dezvoltarea calităţilor fizice la un nivel
cât mai ridicat.
6
Cursele de viteză se aleargă în linie dreaptă şi pe turnantă, pe culoare delimitate prin benzi cu o lăţime
de 5 cm. Liniile de start şi de sosire delimitează distanţa foarte exact; pista nu trebuie să aibă obstacole şi nici
o înclinare mai mare decât prevede regulamentul (1/1000 m în sensul alergării şi 1/100 m înclinarea laterală).
Nerespectarea prevederilor regulamentare împiedică omologarea oricărui record.
Pentru efectuarea alergării de viteză, alergătorul întreprinde următoarele acţiuni: porneşte din startul
de jos, la. comandă şi aleargă în plină viteză, acesta fiind şi scopul principal al alergătorului, adică de a
parcurge distanţa respectivă în cel mai scurt timp.
Alergarea se desfăşoară în sală (de obicei pe distanţa de 60 m în locul celei de 100 m) şi în aer liber,
pe piste sintetice de diferite compoziţii şi în condiţii atmosferice foarte diferite (căldură, frig, ploaie, vânt).
Dintre toate acestea, vântul influenţează cel mai mult alergarea. Când suflă din faţă cu intensitate
mare rezultatele sunt slabe, iar când direcţia vântului este în sensul alergării şi depăşeşte 2 m/s rezultatele nu
se omologhează (exceptând proba de 400 m).
Deoarece alergarea pe distanţa de 100 m este cea mai specifică probă de viteză, descrierea tehnicii de
viteză se va face în legătură cu această distanţă, urmând ca pentru probele de 200 şi 400 m să prezentam
numai elementele specifice şi care le diferenţiază de prima.
2.2.2.Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament.

Pentru concurs, atât terenul, instalaţiile, materialele, cât şi echipamentul sunt destul de sumare, dar
foarte pretenţioase pentru obţinerea unor rezultate de valoare. Competiţia impune existenţa următoarelor:
piste pentru alergare; blocstarturi; pistol; cronometre; echipamentul atletului (pantofi cu cuie, maiou, chiloţi-
şort).
Pista nu va trebui să măsoare mai puţin de 400 m în lungime. Pista nu va trebui să măsoare mai puţin
de 7,32 m lăţime iar marginea sa interioară va fi prevăzută, pe cât posibil, cu o bordură.
Măsurarea seva face spre exterior, la 0,30 m de bordură sau la 0,20 m de linia ce marchează interiorul
pistei.
Pentru alergările până Ia 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat cu o
lăţime minimă de 1,22 m şi cu o lăţime maximă de 1,25 m, marcat de linii cu o lăţime de 5 cm.
Blocurile de plecare trebuie să fie conforme următoarelor caracteristici generale:
- ele trebuie să fie de construcţie absolut rigidă şi nu va trebui să aducă un avantaj neregulamentar atletului;
- ele pot fi fixate pe o pistă printr-un număr minim de cleme sau de cuie pentru a strica cât mai puţin posibil
pista. Această dispunere trebuie să permită ca blocurile să fie ridicate rapid şi uşor;
- blocurile de plecare trebuie să fie constituite din două plăci pentru picioare, pe care picioarele atleţilor să
se sprijine în poziţia de plecare. Plăcile pentru picioare trebuie să fie montate pe un cadru rigid care să nu
poată jena în nici un fel picioarele atleţilor când acestea părăsesc blocurile.
Plăcile pentru picioare trebuie să se poată înclina pentru a conveni poziţiei de plecare a atletului şi pot
fi plate sau uşor concave spre direcţia de plecare. Suprafaţa plăcilor pentru picioare va trebui să fie adaptată
pentru a conveni cuielor de pe pantofi, fie având caneluri, fie acoperindu-le cu un material oarecare care să
permită folosirea pantofilor cu cuie.
Montarea plăcilor pentru picioare pe un cadru rigid poate fi reglabilă, dar nu trebuie să permită nici
un fel de mişcare a lor în timpui plecării propriu-zise. In toate cazurile plăcile pentru picioare trebuie să fie
reglabile, atât una, cât şi cealaltă, înainte şi înapoi.
Reglarea trebuie să fie completată cu un sistem de strângere sau de zăvorâre care să poată fi manevrat
uşor şi rapid de către atlet.
2.2.3.Probleme de regulament
Pentru alergările până la 400 m inclusiv, fiecare concurent va dispune de un culoar separat.
Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul nr.1 în
interior pe stânga.
Direcţia alergării va fi în interior pe stânga, iar numerotarea se va face începând cu culoarul nr. 1 în
interior pe stânga.
7
Plecarea şi sosirea unei alergări sunt indicate printr-o linie albă, lată de 5 cm, trasată în unghi drept în
raport cu marginea interioară a pistei. Distanţa de parcurs este măsurată de la marginea liniei de plecare, cea
mai îndepărtată de linia de sosire, până la marginea liniei de sosire, cea mai apropiată de linia de plecare,
In toate reuniunile internaţionale pentru alergările până la 400 m inclusiv (ca şi pentru 4x100 m şi
4x400 m) comenzile starterului în limba maternă, vor fi echivalente lui "Pe locuri", "Gata" şi, când toţi
concurenţii sunt gata, starterul va trage focul de pistol.
In toate cursele până la 400 m inclusiv (incluzând şi primul schimb la 4x100 m şi 4x400 m) startul de
jos şi utilizarea blocstarturilor sunt obligatorii. Ambele picioare ale concurenţilor trebuie să fie în contact cu
blocstarturile şi ambele mâini trebuie să fie în contact cu solul, chiar când ei sunt în poziţia "gata".
La comanda "Pe locuri" sau "Gata", după caz, toţi concurenţii îşi vor lua imediat şi fără întârziere
poziţiile de plecare, complete şi finale. Neluarea în seamă a acestei obligaţii, într-un interval de timp
rezonabil, va constitui o plecare greşită.
Dacă după comanda "Pe locuri" un concurent deranjează pe ceilalţi participanţi la alergare, făcând
zgomote sau în orice alt fel, aceasta va putea fi considerată ca o plecare greşită,
Dacă un concurent îşi începe mişcarea de start, după ce şi-a luat în întregime poziţia finală, înainte de
a se fi produs pocnetul pistolului de start, va fi considerat un start greşit.
Orice concurent care va face o plecare greşită va fi descalificat.
Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte oarecare a corpului lor (înţelegând bustul lor, dar
nu capul, gâtul, braţele, gambele, mâinile sau picioarele) ating planul vertical al marginii interioare a liniei de
sosire.
2.2.4. Conţinut
Probele de viteză clasice sunt: 100 m; 200 m; 400 m bărbaţi şi femei, în aer liber şi 60 m; 200 m; 400
m bărbaţi şi femei, în sală.
Mecanismul de bază în cazul alergării de viteză este: startul (poziţiile de start corespunzător
comenzilor); lansarea de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea.
CARACTERISTICI TEHNICE
Startul: La alergările de viteză se utilizează starul de jos care prezintă avantajul că pune alergătorul într-o
poziţie favorabilă începerii alergării cu maximum de eficacitate, concretizat prin obţinerea unei viteze cât mai
mari, într-un timp scurt.
Poziţia alergătorului în startul de jos este determinată în primul rând de modul de dispunere a
blocurilor de start, în decursul timpului s-au încercat diferite variante în ceea ce priveşte poziţia de aşezare a
blocurilor de start. Nu vom descrie poziţia de start clasică şi care în cele din urmă a fost adoptată de
majoritatea alergătorilor de valoare.
Iată principalele caracteristici ale poziţiei startului clasic: blocul din faţă se aşează faţă de linia de
plecare la o distanţă de 35-40 cm, iar blocul din spate în raport cu cel din faţă, la o distanţă de 25-35 cm.
In funcţie de înălţimea alergătorului, în special de lungimea membrilor inferioare, aceste distanţe pot
varia în plus sau în minus, în aşa fel încât să se asigure o poziţie convenabilă, neforţată.
Pe lateral (planul perpendicular pe direcţia alergării) distanţele intre blocuri, în funcţie de lăţimea
bazinului alergătorului, variază între 12-15 cm.
Suprafeţele de sprijin ale blocurilor au diferite înclinaţii. Astfel, unghiul de înclinare a blocului din
faţă este de aproximativ 45 grade, iar a celui din spate de 75 grade.
In afară de modul de dispunere a blocurilor de start, poziţiile alergătorului se modifică în funcţie de
comenzile de start. De aceea, în continuare vom analiza poziţia de start m legătură cu comenzile de start.
La comanda pregătitoare "la start", alergătorul se aşează în spatele blocurilor de start la 1-2 m.
La comanda "pe locuri", alergătorul trece în fata blocurilor de start şi din poziţia de sprijin pe braţe, printr-o
mişcare dinainte-înapoi, fixează întâi piciorul, de regulă cel mai puternic, în blocul din faţă, apoi fixează
piciorul celălalt în blocul din spate şi aşează genunchiul acestui picior pe sol, sprijinindu-se pe palme cu
braţele întinse din articulaţia cotului. Palmele se aşează pe sol, înapoia liniei de plecare, la lăţimea umerilor
8
cu degetul mare orientat spre interior, iar degetele arătător, mijlociu şi inelar întinse între ele, paralel cu linia
de plecare.
In această poziţie proiecţia umerilor cade aproximativ pe suprafaţa de sprijin a palmelor. Greutatea
corpului este repartizată pe braţe şi mai mult pe genunchii piciorului din spate.
Poziţia capului trebuie să fie firească, nedeformată; alergătorul priveşte în faţă la 1-1,1/2 m.
Unii alergători ţin capul cu gâtul aplecat, cu bărbia în piept.
Ridicarea capului deasupra liniei trunchiului provoacă o contracţie a musculaturii spatelui, care se
transmite apoi şi musculaturii membrelor inferioare, de aici rezultând o stare de crispare generală,
nefavorabilă activităţii musculare.
La comanda "gata", alergătorul, desprinzând genunchiul de pe pistă, ridică lin bazinul în sus,
depăşind puţin planul umerilor, adică cu puţin peste orizontală.
In această poziţie proiecţia umerilor cade puţin înaintea liniei de plecare; greutatea corpului este egal
repartizată pe braţe şi piciorul din faţă; poziţia capului naturală, neforţată, ca şi în poziţia "pe locuri".
Poziţia "gata" trebuie să fie comodă, relaxantă, astfel ca alergătorul să poată sta concentrat 3-6
secunde.
Lansarea de la start La comanda de plecare (pocnetul de pistol) prima mişcare care o face alergătorul
este desprinderea mâinilor de pe sol, care este urmată, datorită lipsei sprijinului din faţă, de o cădere spre
înainte, cădere care favorizează efectuarea impulsiei de către membrele inferioare.
Mişcarea alergătorului la start se poate asemăna cu cea a unui resort strâns în prealabil şi care fiind
eliberat se destinde rapid.
Lucrul de bază la start revine piciorului din faţă, care se întinde energic şi rapid, în acţiunea aceasta
intră, însă cu o fracţiune de secundă mai devreme, piciorul din spate care se întinde uşor şi înapoi şi apoi este
tras fulgerător înainte şi în sus, ajutând mult la întinderea piciorului impulsor (din faţă).
Braţele, după ce s-au desprins de pe sol, ajută şi ele la efectuarea impulsiei rapide. Astfel, braţul din
partea piciorului din faţă, îndoit sub un unghi de aproximativ 90 grade, este dus energic înainte şi în sus,
concomitent braţul opus, îndoit sub acelaşi unghi, este tras puternic înapoi.
Piciorul din faţă, după ce s-a întins complet din toate articulaţiile, se desprinde de pe blocul de start şi
din acest moment începe accelerarea de la start
Unghiul sub care se efectuează impulsia la start şi care se realizează printr-o aplecare artificială a
corpului înainte, variază între anumite limite, în primul rând în funcţie de pregătirea de forţă a alergătorului.
Alergătorii de valoare se desprind la start sub un unghi de 42-43 grade. La alergătorii mai puţin
pregătiţi, acest unghi este de 53-57 grade.
Accelerarea de la start are de 53-57 grade şi are ca scop obţinerea unei viteze optime şi reprezintă
aproximativ 80-90% din posibilităţile alergătorului. In urma unor cercetări s-a stabilit că sprinterul atinge
viteza cea mai mare în 40-50 m şi nu mai devreme.
Caracteristica tehnicii modeme a accelerării de la start este aceea ca atletul aleargă "normal" de la
primii paşi. Frecvenţa paşilor, în timpul accelerării de la start, fiind suficient de mare, câştigul de viteză se
realizează pe seama lungimii pasului. Din acest punct de vedere este foarte important ca lungimea paşilor să
crească treptat.
Primul pas (distanţa de la blocul din fază până la urmă a piciorului din spate) trebuie să aibă o
lungime de 90-95 cm. şi se realizează în bune condiţii atunci când piciorul din spate coboară numai după ce
piciorul din faţă s-a întins complet. In continuare, lungimea fiecărui pas trebuie să crească cu 13-15 cm. faţă
de lungimea pasului anterior.
Pe măsură ce creşte lungimea paşilor, se produce şi îndreptarea treptată a corpului alergătorului. După
aproximativ 7-8 paşi alergătorul atinge lungimea optimă a paşilor cu care va acoperi întreaga distanţă, tot
atunci termină şi aplecarea artificială a corpului înainte .
Foarte important de ştiut este că în timpul accelerării de la start, mişcarea principală este ducerea
energică a coapsei piciorului din spate înainte şi în sus şi nu coborârea rapidă a piciorului din faţă înapoi şi în
jos. De asemenea, în timpul accelerării de la start, braţele sunt mai active în faţă.
Unghiul între planul posterior al coapsei ridicate şi verticală, trebuie să atingă 40-45 grade.
9
Urmele paşilor, în timpul accelerării de la start, compun două linii separate, care se unesc după 10-12 paşi.
Alergarea pe parcurs. Se realizează cu ajutorul pasului lansat în tempo maxim.
Deşi în probele de viteză alergarea pe parcurs prezintă multe particularităţi individuale, există câteva
cerinţe generale faţă de tehnica pasului alergător lansat. Condiţia principală în tehnica alergării de viteză este
realizarea unei mişcări libere, relaxate. Crisparea, mişcările rigide, sunt incompatibile, în general, cu tehnica
probelor de atletism, dar şi în cazul alergării de viteză, aceasta devine o problemă capitală.
Spre deosebire de tehnica accelerării de la start, în tehnica pasului lansat de viteză accentul cade pe
realizarea unei impulsii puternice şi foarte rapide. Piciorul impulsor se extinde din toate articulaţiile, proiecţia
bazinului în faţă, astfel că la sfârşitul fazei de impulsie (văzută din profil), poziţia alergătorului seamănă cu
aceea a unui arc întins. Trunchiul alergătorului este drept sau uşor aplecat în faţă.
Coapsa piciorului oscilant, care formează cu gamba un unghi de aproximativ 90 grade, este' ridicată
aproape de orizontală, astfel ca deschiderea dintre cele două coapse poate atinge 100-110 grade. După
terminarea impulsiei, urmează o scurtă fază de zbor în timpul căreia piciorul impulsor, cu gamba mult flexată
pe coapsă, este tras înainte, concomitent cu coborârea coapsei şi extinderea gambei piciorului oscilant.
Contactul cu solul se efectuează în mod activ şi suplu, înaintea proiecţiei centrului de greutate, pe
pingea, pe partea exterioară a labei piciorului şi pe linia alergării, în scopul evitării unei amortizări (frânări)
prea accentuate. La luarea contactului cu solul, laba trebuie să se găsească într-o uşoară flexie dorsală
(tibială). In acelaşi timp, laba trasă în sus creează condiţii de activitate optimă pentru muşchii extensori ai
gambei.
După luarea contactului cu solul, laba piciorului coboară uşor până în momentul verticalei, după care
urmează o derulare completă.
Braţele se mişcă libere în articulaţia umerilor, cu coatele îndoite sub un unghi care variază astfel: în
punctul maxim, atât în pianul anterior, cât şi în cel posterior este aproximativ 90 grade; în dreptul corpului
acest unghi este mult mai deschis (135-140 grade). Braţele sunt orientate spre interior cu palmele
semiflexate. Raportat la linia alergării, ele se mişcă uşor oblic spre înainte în planul anterior şi uşor oblic spre
în afară în plan posterior. Capul se găseşte în prelungirea corpului, neforţat şi priveşte undeva în faţă.
O problemă importantă în tehnica alergării de viteză este stabilirea raportului optim intre frecvenţă şi
lungimea paşilor. In tehnica modernă, atunci când frecvenţa este considerată corespunzătoare, tendinţa este
aceea de a mări lungimea paşilor, cale mai sigură pentru mărirea vitezei de deplasare.
Lungimea pasului alergător creşte pe seama perfecţionării tehnicii de alergare, a îmbunătăţirii forţei
de impulsie, a forţei muşchilor ridicători ai coapsei şi a mobilităţii planului posterior.
De reţinut însă că lungimea pasului nu se forţează peste limita la care poate fi în detrimentul
frecvenţei paşilor. Media lungimii paşilor, la alergătorii de valoare, variază în limitele a 2,30-2,60 m.
Finişul şi sosirea. Scopul finişului este menţinerea, pe cât posibil, a vitezei acumulate şi nicidecum
accelerarea vitezei, însă chiar şi aceasta este o sarcină foarte grea.
Experienţa practică a demonstrat că viteza pe ultima parte a distanţei scade, aproape fără excepţie, la
toţi alergătorii, cu deosebire că la unii această scădere este mai mare, iar la alţii mai mică, ceea ce creează
impresia falsă de accelerare, în fond fiind vorba de rămânerea în urmă a alergătorului depăşit.
De aici se poate trage concluzia că este greşit să se facă economie de energie pentru finiş şi că se
aleargă de la început până la sfârşit cu viteza cea mai mare. Un finiş corect presupune trecerea prin linia de
sosire ca şi cum alergătorul ar mai avea de alergat în continuare.
De multe ori succesul într-o probă de sprint depinde de realizarea în bune condiţii a atacului firului de
sosire care se efectuează prin aplecarea rapidă a trunchiului înainte, aplecare ce se efectuează doar pe ultima
jumătate de metru înaintea liniei de sosire şi nu mai devreme.
Pregătirea atacului firului cu câţiva metri mai înainte duce la dereglarea alergării şi implicit la
scăderea vitezei de deplasare.
Oprirea după alergare. Deşi se efectuează după consumarea distanţei de concurs şi deci după înregistrarea
rezultatului, oprirea după alergare este importantă pentru evitarea accidentelor.
10
Tehnica opririi după alergare se caracterizează prin aceea că alergătorului îşi înclină treptat corpul
înapoi, accentuează faza de amortizare prin luarea contactului pe călcâi şi apoi pe toată talpa, scurtează
lungimea paşilor şi astfel reduce viteza deplasării.
2.2.5. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 200 m

Tehnica alergării pe această distanţă, în linii generale, este aceeaşi ca la 100 m, deosebirile ce apar
sunt legate de făptui că prima parte se aleargă pe turnantă, alergătorul întâmpinând dificultăţi în învingerea
forţei centrifuge.
Tehnica alergării pe turnantă se poate rezuma la următoarele aspecte principale:
Blocurile de start se aşează în partea exterioară a culoarului în aşa fel încât primii metri să se
efectueze în linie dreaptă, pe o tangentă a liniei turnantei. In scopul echilibrării acţiunii forţei centrifuge,
corpul alergătorului se înclină spre interior, înclinarea începe cu 2-3 m înainte de a intra pe curbarea
turnantei, în aşa fel încât să se consemneze acţiunea forţei centrifuge. Inclinarea corpului spre interior pleacă
din glezne şi continuă în întregul său ax.
Contactul labei piciorului drept se ia pe pingea în partea internă şi spre vârf, iar contactul labei
piciorului stâng, se ia pe partea exterioară. Piciorul drept efectuează o impulsie mai puternică în comparaţie
cu cel stâng, ceea ce face ca fiecare pas efectuat de pe piciorul drept să fie mai lung. Umărul drept este uşor
ridicat şi proiectat spre înainte. Braţul drept efectuează un lucru mai amplu, iar drumul parcurs de către acesta
este orientat mai mult spre interior în plan anterior şi spre exterior în plan posterior, în timp ce braţul stâng
efectuează un lucru mai moderat.
Trecerea de pe turnantă în linie dreaptă se face în mod treptat, îndreptarea corpului începe de
asemenea cu 2-3 m înainte de linia dreaptă.
La alergarea pe distanţa de 200 m, unde solicitarea la efort a organismului este mult mai mare decât la
100 m plat, se poate vorbi de două puncte de relaxare şi anume: primul, după lansarea de la start în timpul
trecerii la pasul lansat şi al doilea, la ieşirea din turnantă.
Finişul şi atacul firului de sosire sunt ceieaşi ca la alergarea pe 100 m plat.
Alergarea pe distanţa de 200 m plat necesită efectuarea unei respiraţii profunde, regulate şi în strânsă
corelaţie cu ritmul alergării.
2.2.6. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 400 m

Faţă de cele descrise până acum, în legătură cu tehnica alergării de viteză, la alergarea pe distanţa de
400 m se pot adăuga următoarele:
In timpul accelerării de la start, trunchiul se îndreaptă mai devreme şi astfel alergătorul trece repede la
tehnica pasului lansat de viteză. Această alergare specifică de sprint se efectuează pe primii 60-80 m, după
care alergarea devine degajată, cu un pas neforţat şi într-un tempo constant.
O particularitate importantă a tehnicii alergării pe această distanţă este aceea că finişul începe foarte
devreme şi anume după aproximativ 250 m. Această particularitate se explică prin aceea că finişul trebuie să
înceapă înainte de instalarea oboselii. In timpul finişului trunchiul se înclină mai mult, iar tehnica pasului se
apropie din nou de cei de viteză, lungimea pasului, ca urmare a unei impulsii mai puternice, creşte, mai ales
în prima parte, când se accelerează şi viteza deplasării.
2.3 ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

2.3.1. Natura activităţii
Descriere.
Alergările de ştafetă cer atletului un mare efort individual, în slujba performanţei colective.
Ele produc tensiuni psihice, provocând participarea pasionată a participanţilor şi spectatorilor. De cele mai
multe ori, ştafetele constituie puncte culminante ale programelor concursurilor de atletism.
11
Obiectul activităţii alergătorilor de ştafetă este acela de a efectua alergarea pe distanţa respectivă într-
un timp cât mai scurt, în condiţiile transmiterii şi primirii băţului de ştafetă în viteză maximă, de a-şi însuşi şi
perfecţiona tehnica alergării de ştafetă şi de a-şi dezvolta calităţile fizice la cel mai înalt nivel.
Alergarea de ştafetă se desfăşoară pe stadion şi în sală, în linie dreaptă şi pe turnantă. Ştafeta de
4x100 m se aleargă integral pe culoare.
Pentru efectuarea alergării de ştafetă alergătorii întreprind următoarele acţiuni: primul schimb
porneşte în alergare din start de jos (este vorba de alergările de ştafetă în care cel mai lung schimb măsoară
400 m) sau din start din picioare, la comandă, aleargă în plină viteză şi predă băţul de ştafetă coechipierului;
primitorul porneşte în alergare la momentul convenit şi primeşte băţul de ştafetă pe care-l predă următorului
schimb. Ultimul schimb al ştafetei are de efectuat, în plus faţă de schimburile, anterioare, finişul şi atacul
firului de sosire.
2.3.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

Pentru concurs, în afara celor enumerate la alergarea de viteză, mai este necesar băţul de ştafetă.
Ştafeta este un băţ neted cu secţiune circulară, făcută din lemn sau metal sau din orice alte material' rigid, cu
o lungime de 280-300 mm, circumferinţa de 120-130 mrn şi cu o greutate de cel puţin 50 grame. Se
recomandă ca ştafeta să aibă o culoare stridentă pentru a fi vizibilă în timpul alergării.
2.3.3. Cerinţele privind normele tehnice de prevenire a accidentelor

Ca şi la alergarea de viteză, se cere ca, pentru evitarea accidentărilor, pista să fie netedă şi fără denivelări. In
plus, pentru evitarea accidentărilor la alergarea de ştafetă se cere ca la efectuarea schimburilor alergătorii
(aducătorul şi primitorul) să nu alerge pe aceeaşi linie, ci puţin în lateral unul faţă de celălalt, evitându-se
astfel călcările, busculadele etc., iar după predarea băţului de ştafetă alergătorul trebuie să rămână pe culoarul
lui până la trecerea tuturor alergătorilor celorlalte echipe, în scopul de a nu jena pe ceilalţi concurenţi.
2.3.4. Probleme de regulament

Ştafeta trebuie să fie purtată în mână pe toată durata alergării. Dacă ea cade, trebuie să fie ridicată de
atletul care a pierdut-o şi care, în plus, trebuie să se întoarcă la locul unde i-a căzut şi să-şi continue alergarea.
In toate alergările de ştafetă, ştafeta trebuie schimbată în zona de schimb (20 m).
Orice concurent care va fi împins la plecare sau ajutat prin orice alt mijloc, face ca echipa să fie
descalificată.
2.3.5. Conţinut
Probleme clasice de ştafetă sunt cele de 4x100 m şi 4x400 m bărbaţi şi femei.
Există şi alte ştafete, cum sunt; 4x200 m; 4x800 m; 4x1500 m; 3x800 m; 4+3+2+100 m; 8+4+2+100
m etc.
Mecanismul de bază în alergările de ştafetă este: startul de jos (poziţiile de start corespunzător comenzilor);
lansarea de la start; alergarea pe parcurs; pornirea primitorului; predarea şi primirea; finişul şi sosirea.
Caracteristici tehnice.
Se întâlnesc două moduri de schimb în raport cu poziţia celor doi coechipieri pe culoarul de alergare:
schimbul de aceeaşi parte şi schimbul alternat.
Schimbul de aceeaşi parte prezintă următoarele caracteristici:
- transferul băţului de ştafetă se face din mâna stângă a aducătorului în mâna dreaptă a primitorului, care îl
trece apoi, imediat, în mâna sa stângă, pentru a-l preda în continuare următorului alergător tot în mâna
dreaptă.
Schimbul alternat prezintă următoarele caracteristici:
- schimbul unu aleargă cu băţul de ştafetă în mâna dreaptă şi îl predă schimbului doi în mâna stângă - aceasta
îl predă schimbului trei în mâna dreaptă, iar acesta la rândul lui îl predă schimbului patru în mâna stângă.
12
Ca mod de alergare schimbul unu aleargă (pe turnantă) pe culoar lângă linia interioară a acestuia,
schimbul doi aleargă în exterior (dar în linie dreaptă), schimbul trei aleargă (pe turnantă) tângă linia
interioară, iar schimbul patru aleargă în linie dreaptă.
Intrucât o serie de componente structurale ale tehnicii alergării de ştafetă, cum sunt: startul, lansarea
de la start; alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea fiind identice cu cele ale alergării de viteză, iar descrierea
tehnică a acestora făcându-se în cadrul acestei probe, ele nu vor mai fi reluate în cadrul alergării de ştafetă
pentru descriere.
Startul Se efectuează din blocstarturi şi este identic cu cel descris la alergarea de viteză, în plus, alergătorul
are de ţinut în mână, băţul de ştafetă, iar plecarea se face în turnantă. Ca atare, în poziţia "pe locuri" şi "gata"
băţul este ţinut cu ultimele trei degete ale mâinii, palmele şi degetul arătător sprijinindu-se pe sol înapoia
iiniei de plecare. Blocurile se aşează aproape pe linia exterioară a culoarului.
Pornirea primitorului. Sarcina alergătorului în spaţiul de schimb este pornirea către executarea unei preluări
rapide. Primitorii (schimburile 2,3 şi 4) pornesc în alergare, cel mai frecvent, din start din picioare sau start
din picioare sprijin cu un braţ pe sol. Pentru pornire se orientează după aducătorul ştafetei şi după marcajul
de plecare. De aceea, privirea se îndreaptă înapoi, aceasta făcându-se pe unghiul de privire cel mai avantajos.
Alergătorii schimbului 2,3 şi 4 aplică un marcaj pe sol al momentului plecării. Acesta se află în
spatele locului de start şi constă în aplicarea unor benzi adezive pe pistă. Acesta este un punct de orientare
pentru alergător, la care atunci când ajunge purtătorul ştafetei, porneşte cel ce o preia.
Distanţa de marcaj până la locul startului depinde de viteza purtătorului băţului şt de capacitatea de
accelerare a celui ce preia ştafeta. Distanţa exactă se stabileşte pe bază experimentală în cadrul
antrenamentului- Micile abateri ce se ivesc se datorează, pe de o parte, formei sportive, mereu schimbătoare a
atletului, iar pe de alta, condiţiilor variabile de concurs. Se recomandă exersarea schimbului în antrenament şi
sesizarea celui mai avantajos moment de plecare, pe baza unor experienţe proprii ale alergătorilor.
Alergătorul învaţă să se concentreze deplin asupra partenerului, adaptându-şi plecarea vitezei "de finiş" a
celuilalt.
Schimbul ştafetei. Principala sarcină o constituie transmiterea sigură şi în viteză a băţului de ştafetă, In
principiu, transmiterea trebuie să se producă în condiţiile unei poziţii de alergare normală a braţelor. Braţul
întins câştigă spaţiu, dar perturbă ritmul şi poate reduce viteza.
Când aducătorul se aproprie la 2-3 m de primitor, provoacă, printr-un semnal sonor, întinderea înapoi
a braţului de preluare a acestuia. Braţul fixat oferă aducătorului un punct de orientare. O semnalizare
timpurie sau întârziată produce o transmitere nesigură şi cu aceasta pierdere de timp. Acelaşi efect o are şi
întinderea necorespunzătoare, ca şi poziţia nestabilă a mâinii (devieri laterale şi verticale).
Băţul de ştafetă se aşează în mâna primitoare, gata de apucare, între degetul mare depărtat şi celelalte
patru degete neopozabile strâns împreunate. Introducerea se produce, de regulă, de jos în sus.
Tactica. Alergările de ştafetă, desfăşurându-se pe minim un tur de stadion şt având în componenţa lor mai
multe individualităţi, reclamă impunerea unei tactici în folosirea alergătorilor (în ştafeta de 4x100 m în
special).
Folosirea tactică a alergătorilor urmăreşte obţinerea unui avantaj în întrecerea cu alte echipe. Se vor
avea în vedere următoarele puncte de vedere:
a) calităţile de alergare;
b) calităţile de start;
c) gradul de stăpânire a tehnicii schimbului;
d) calităţile volitive;
e) talia.
Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile de alergare: schimburile 1 şi 4 parcurg câte 110 m, iar
cei din schimbul 2 şi 3 câte 120 m. De aceea, este avantajoasă folosirea celor mai buni alergători pe
schimburile cele mai lungi. Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile lor de start; cei mai bun "om de
start" se foloseşte în schimbul unu.
13
Folosirea alergătorilor în funcţie de gradul de stăpânire a tehnicii de schimb: alergătorii din schimbul
1 şi 4 sunt angajaţi doar într-o singură fază a schimbului, unu execută numai predarea iar schimbul patru
execută numai primirea.
Schimburile 2 şi 3 efectuează atât primirea cât şt predarea. De aceea, alergătorii mai stăpâni pe
tehnica schimbului trebuie folosiţi în schimbul doi şi trei.
Folosirea alergătorilor în funcţie de calităţile lor volitive: între adversari apropiaţi ca valoare, ultimul
schimb poate decide frecvent rezultatul. De aceea, atletul cu cele mai bune calităţi de luptător trebuie să
încheie ştafeta.
Folosirea alergătorilor în funcţie de talie: alergătorii mai înalţi sunt de obicei mai înceţi pe turnantă,
datorită efectului forţei centrifuge. De aceea, în schimbul unu şi trei vor alerga atleţii cu talie mai mică.
2.4 ALERGAREA DE REZISTENŢĂ

Descriere
Obiectul activităţii alergătorului de rezistenţă îl constituie parcurgerea distanţei respective într-un
timp cât mai scurt pe fondul unei pregătiri cât mai complexe şi la un nivel cât mai ridicat.
Probele de pistă se desfăşoară circular, alergându-se atât în linie dreaptă cât şi pe turnantă.
Cu excepţia probei de 800 m, în care pornirea şi primii 120 m, se aleargă pe culoare, în rest plecarea
se face în bloc, atleţii fiind aşezaţi unul lângă altul înapoia liniei de plecare.
In timpul curselor de rezistenţă se poate alerga: în pluton compact; în şir câte unul; cot la cot; solitar
în frunte; în coloană etc.; se pot efectua depăşiri, ieşiri din pluton, închideri în pluton etc. Pentru toate aceste
situaţii, ca şi pentru altele, este necesar să-l pregătim pe viitorul alergător. Cursele se desfăşoară atât în aer
liber, în condiţii atmosferice dintre cele mai diferite, cât şi în sală.

Pentru abordarea alergării de concurs se cere să dispunem de teren de alergare orizontal, fără
denivelări (în cursele de alergare pe stadion), pantofi cu cuie, chiloţi (şort), maiou.
2.4.3.Probleme de regulament
La comanda "Pe locuri" toţi concurenţii îşi vor lua, imediat şi fără întârziere, poziţia de plecare (în
alergările de rezistenţă startul din picioare).
Neluarea în seamă a acestei obligaţii, într-un interval de timp rezonabil, va constitui o plecare greşită.
Dacă un concurent îşi începe mişcarea de start după ce şi-a luat în întregime poziţia finală, înainte de a se fi
produs pocnetul pistolului de start, va fi considerat ca start furat (greşit).
In toate alergările care se dispută pe culoare, linia de plecare este curbă dar în aşa fel încât distanta de
la plecare la sosire să fie egală pentru fiecare concurent, oricare ar fi locul lui pe pistă în momentul startului.
Direcţia alergării va fi în interior spre stânga. Orice concurent alergător care împinge, aleargă şi ţine
calea sau obstrucţionează un alt concurent, astfel încât îi stânjeneşte acestuia înaintarea, va fi pasibil de
descalificare.
2.4.4. Conţinut
Probele clasice de rezistenţă sunt următoarele:
- probe de stadion: 800 m; 1500 m; 5000 m; 10000 m.
- probe de şosea: maratonul (42,195 km) bărbaţi şi femei;
- probe de cros şi alergări pe şosea pe diferite distanţe.
Mecanismul de bază în alergările de rezistenţă este: startul (din picioare), lansarea de la start;
alergarea pe parcurs; finişul şi sosirea.
14
Startul. La alergările de rezistenţă se utilizează startul din picioare, care asigură suficiente condiţii pentru ca
alergarea să poată fi începută cu o eficienţă corespunzătoare. In cazul startului din picioare nu se folosesc
blocuri de plecare.
La comanda "pe locuri" alergătorul se aşează în spatele liniei de plecare cu piciorul forte în faţă,
îndoit din articulaţia genunchiului, sprijnit pe toată talpa, cu greutatea corpului pe el, trunchiului aplecat mult
înainte, flexat din articulaţia coxo-femurală.
Piciorul din spate uşor flexat din articulaţiile genunchiului sprijinit pe vârf. Braţul opus piciorului din
faţă îndoit din cot este dus uşor înainte, cu mâna aproximativ în dreptul capului, iar braţul de aceeaşi parte, cu
cotul ceva mai extins, este tras înapoi, cu antebraţul paralel cu linia trunchiului. Piciorul din spate se află la 1-
1, 2 tălpi depărtare.
Poziţia alergătorului la comanda "Pe locuri” depinde de viteza cu care se va începe alergarea. Cu cât
viteza va fi mai mare, trunchiul se apleacă mai mult, centrul de greutate se proiectează mai în faţă. Trecerea
greutăţii corpului preponderent pe piciorul din faţă, face dificilă menţinerea echilibrului. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât alergătorul este nevoit ca în această poziţie să aştepte nemişcat pocnetul pistolului.
Capul se găseşte în prelungirea trunchiului, iar privirea este-îndreptată înainte şi în jos, dincolo de
linia de plecare.
Lansarea de la start. Scopul startului şi al accelerării de la start este crearea unei viteze suficiente pentru ca
alergătorul să poată ocupa un loc bun în plutonul alergătorilor fruntaşi, în căzui alergătorilor pe pistă, cât mai
în faţă şi lângă bordura internă.
La comanda de plecare, "pocnetul de pistol", corpul alergătorului, găsindu-se într-o stare de echilibru
labil, cade în faţă concomitent cu începerea alergării. Alergarea începe printr-o împingere energică în piciorul
din faţă, simultan cu ducerea rapidă a celuilalt picior înainte. Piciorul din spate efectuează o uşoară impulsie;
piciorul din faţă se întinde complet, iar braţul opus, îndoit din cot, este tras înapoi.
Accelerarea de la start, comparativ cu cea din alergarea de viteză, prezintă următoarele particularităţi;
-corpul este mai puţin aplecat în faţă;
-după 4-5 paşi de alergare corpul se îndreaptă şi se continuă alergarea specifica de viteză pe distanţa de 30-40
m, după care se trece la tehnica pasului lansat de semifond sau fond (în tempo moderat).
La 800 m plat, unde primii 120 rn se aleargă pe culoare, startul şi accelerarea de la start, precum şi
alergarea pe primii 120 m, se apropie mai mult de tehnica alergării de viteză.
Alergarea pe parcurs: înainte de a trece la analiza tehnică a pasului lansat în tempo moderat, trebuie să
subliniem făptul că la alergarea de rezistenţă, caracterul economic al mişcărilor prezintă o mare importanţă,
subordonând întreaga tehnică a alergării. Orientarea de bază în tehnica alergării de rezistenţă este economia
de mişcare, un consum energetic cât mai scăzut.
Mişcările alergătorului de rezistenţă au o amplitudine mai mică şi se efectuează cu un efort muscular
mai redus.
Impulsia piciorului de sprijin este incompletă, adică piciorul nu se întinde complet, iar în cazul în care
este completă, nu este aşa de energică ca la alergarea de viteză, aceasta fiind mai evidentă la alergările pe
distanţe mai mari. Contactul cu solul durează mai mult.
Coapsa piciorului oscilant se ridică numai până la aproximativ 75-80 grade. Unghiul dintre cele două
coapse depăşeşte 80-90 grade, fată de 100-110 grade cât este la pasul lansat de viteză, în fata pasului anterior,
coapsa este trasă mai mult înainte decât în sus.
Piciorul de impulsie, după desprinderea de pe sol, se fixează mai repede, iar drumul parcurs în plănul
posterior fiind mai mic.
Trunchiul este aproape drept, în schimb şi aici bazinul este proiectat în faţă. Capul relaxat, priveşte în
faţă la 25-30 m.
Oscilaţiile laterale şi transversale ale bazinului sunt mai accentuate, în special la viteze mai reduse.
Accentul în alergare cade pe avântarea coapsei piciorului oscilant şi mai puţin pe impulsie.
15
Mişcarea braţelor este mult mai relaxată ca în cazul alergării de viteză şi mai puţin amplă. Mişcarea
lor este mai activă în faţă. Tragerea coatelor mult înapoi provoacă oboseală la nivelul muşchilor umerilor şi
duce la blocarea lor
Braţele au o acţiune mai importantă la start şi la accelerarea de la start. In timpul accelerării pe
parcurs ele au mai mult rolul de a menţine echilibrul. Un aspect foarte important în tehnica alergării în
general şi în tehnica alergării de rezistenţă în special, este luarea contactului cu solul. Aceasta trebuie să se
facă fără zgomot, suplu şi cu puţin înaintea proiecţiei centrului de greutate al corpului.
Contactul se ia pe pingea sau pe călcâi şi aceasta în funcţie de viteza deplasării şi de ridicarea coapsei
piciorului oscilant, în funcţie de viteza deplasării. La distanţele mai scurte de 800-1500 m, sau chiar 5000 m,
contactul se ia pe pingea, iar la viteze mai mici, în special la probele de mare fond, contactul se ia pe călcâi.
Gradul de ridicare a coapsei piciorului oscilant determină felul contactului, în sensul că atunci când coapsa
este mai ridicată şi implicit gamba mai flexată contactul se ia pe pingea, iar în căzul când coapsa este mai
puţin ridicată şi implicit gamba mai extinsă, contactul se ia pe călcâi. Luarea contactului pe pingea este
recomandabilă deoarece astfel acţiunea de amortizare a labei este mai completă.
După luarea contactului pe pingea sau călcâi, se trece pe toată talpa, după care are loc derularea
completă a labei de la călcâi la vârf. Trebuie să subliniem faptul că, contactul pe pingea sau călcâi nu prezintă
diferenţe prea mari dacă solul se atinge suplu şi în mod succesiv.
Contactul suplu şi succesiv şi apoi derularea completă a labei constituie condiţia principală pentru ca
această fază a perioadei de sprijin să constituie un moment de odihnă pentru musculatura piciorului. Se ştie
că viteza alergării depinde, în măsură mai mare, de lungimea pasului decât de frecvenţa lui. De aceea, în
tehnica alergării de rezistenţă este tendinţa de realizare a unui pas lung, bineînţeles în limitele optime.
In practică se întâlnesc şi alergători, în special cei de statură mică, care folosesc un pas ceva mai
scurt. Atât tehnica alergării cu pasul lung, cât şi cea cu pasul scurt, prezintă avantaje şi dezavantaje. Astfel,
pasul lung permite folosirea în măsură mai mare a inerţiei şi avântarea coapsei piciorului oscilant, în schimb
efortul muscular, deci şi consumul de energie, este mai mare şi oboseala apare mai repede. În căzul alergării
cu pasul scurt, efortul muscular este mai mic, în schimb permite în măsură mai mică folosirea inerţiei.
Concluzia este aceea că lungimea pasului se stabileşte în funcţie de particularităţile alergătorului.
O problemă foarte importantă în tehnica alergării de rezistentă este respiraţia. Alergătorul are nevoie
de o mare cantitate de oxigen pe întregul parcurs şi aceasta se poate asigura numai printr-o respiraţie corectă.
Respiraţia se face pe nas şi gura întredeschisă şi ea trebuie să fie uniformă, atenţia concentrându-se asupra
unei expiraţii complete.
Reţinerile şi intermitenţele în respiraţie nu sunt recomandabile. Ritmul respirator se rezolvă în mod
automat de către organism. Nu este indicat să se stabilească un ritm rigid privind respiraţia, adică inspiraţie şi
expiraţie, efectuată dea-lungul unui număr de paşi impus.
Finişul şi sosirea. La alergările de rezistenţă finişul constă în accelerarea vitezei de deplasare şi aceasta se
realizează cu o tehnică care se apropie foarte mult de cea a pasului lansat de viteză.
Finişul se începe mai devreme sau mai târziu în funcţie de posibilităţile alergătorului şi situaţia concretă din
cursă, lungimea lui poate varia de la 15-30 m la 200-300 m sau chiar mai mult.
Atacul firului se face, la fel ca la alergarea de viteză, prin aplecarea înainte a trunchiului pe ultimul pas de
alergare,
2.5 PARTICULARITĂŢILE TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT
Pe scurt, ne vom referi la adaptarea pasului alergător la condiţiile mereu schimbătoare ale terenului.
Alergările pe teren variat (crosurile) pun pe alergătorul în condiţii foarte diferite datorită profilului
variat al terenului care trebuie să conţină urcuşuri şi coborâşuri, soluri diferite, şanţuri, pâraie etc, şi care de
multe ori au un grad de dificultate ridicat.
16
Şi în cazul alergării pe teren variat problema centrală este economia de energie. Aceasta se realizează,
în principal, astfel:
- pe teren plat, dar acoperit cu iarbă deasă, alergătorul priveşte cu atenţie înainte şi în jos pentru a evita
eventualele gropi, ridicaturi, pietre etc.;
- pe arătură se aleargă cu paşi mici şi cu contact pe toată talpa pentru a nu se afunda; la fel se aleargă şi pe
teren nisipos sau noroios;
- la deal se aleargă pe vârfuri, cu paşi de asemenea mici, corpul mult aplecat în faţă; pe o pantă mai mare se
trece la mers, aceasta fiind mai economicos;
- la vale se aleargă cu paşi lungi, corpul înclinat în spate, contactul se ia mult în faţă şi pe călcâi, mărindu-
se astfel acţiunea de amortizare;
- obstacolele mici nu se sar, ci se trec prin "călcare";
- şanţurile se trec cu pas amplu, fără a micşora viteza, iar dacă sunt prea largi, tot pentru economisire de
energie, se trec prin alergare şi nu prin săritură;
- obstacolele de apă, nu prea largi, se trec în alergare cu paşi scurţi şi înalţi; dacă trebuie să se treacă un râu
mai lat, este preferabil să se treacă în mers.
2.6 ALERGAREA DE GARDURI

Descriere.
Obiectul activităţii alergătorului de garduri îl constituie alergarea peste cele 10 garduri ale cursei
(înălţime 0,762 m şi 0,840 m pentru femei şi 0,914 şi 1,067 m pentru bărbaţi) dispuse la intervale variabile,
în funcţie de lungimea cursei, într-un timp mai scurt, cât şi activitatea orientată în direcţia însuşirii şi
perfecţionării tehnicii alergării de garduri şi dezvoltarea calităţilor fizice.
Pentru parcurgerea unei curse de garduri, atletul întreprinde următoarele acţiuni: pornind din poziţia
startului de jos aleargă în maximum de viteză până la primul gard şi efectuează trecerea peste el, ca apoi să
parcurgă spaţiul dintre garduri în trei paşi de alergare (la 100 mg şi 110 mg) sau în mai mulţi paşi (în cursa de
400 mg), iar după trecerea ultimului gard să continue alergarea pe plat până la trecerea liniei de sosire.
Scopul principal al alergătorului de garduri fiind acela de a parcurge distanţa într-un timp cât mai mic,
se cere acestuia o viteză foarte mare pe plat şi tehnică desăvârşită a trecerii gardului. Pentru aceasta atletul
depune o muncă intensă îndreptată către:
- perfecţionarea tehnicii trecerii peste gard şi alergării între garduri;
- dezvoltarea calităţilor fizice;
Probele de garduri fiind prin excelenţă probe tehnice, probe care reclamă din partea atletului o reglare
minuţioasă, pentru realizarea unor performanţe bune impun condiţii optime şi constante de desfăşurare.
Cursele de garduri se desfăşoară în aer liber şi în sală.

Pentru efectuarea probei de concurs sunt necesare următoarele:
- pistă de alergare;
- garduri (minimum 10 garduri pentru un culoar);
- şipci pentru garduri;
- blocstarturi;
- echipamentul alergătorului: pantofi cu cuie, chilot (şort), maiou.
Gardurile sunt făcute din metal sau orice alt material asemănător, cu bara superioară din lemn şi
compuse din două baze şi doi montanţi purtând un cadru rectangular, întărit prin două sau rnai multe traverse.
Montanţii vor fi fixaţi la extremitatea fiecărei baze. Gardul va fi conceput în aşa fel, încât va trebui să se
exercite o apăsare de cel puţin 3,6 kg forţă în centrul marginii superioare a barei de sus, pentru a-l răsturna.
17
Gardul va putea fi cu înălţimea reglabilă pentru fiecare probă. Contragreutăţile trebuie să fie reglabile în aşa
fel, încât la fiecare înălţime, pentru răsturnarea gardului să se exercite o împingere de cel puţin 3,6 kg şi cel
mult 3,6 kforţă.
Lăţimea maximă va fi 1,20 m. Lungimea bazei va fi de o 0,70 m. Greutatea totală a gardului nu trebuie să fie
sub 10 kg.
Bara superioară (şipca) va fi cu dungi în negru şi alb sau în orice alte culori contrastante.
2.6.3 Probleme de regulament

Toate alergările se dispută pe culoare şi fiecare concurent va trebui să rămână pe culoarul lui de la un
capăt ia celălalt al alergării.
Dacă un concurent trage laba piciorului sau gamba acestuia prin exteriorul unui gard sau trece gardul
care nu este pe culoarul lui sau dacă după părerea judecătorului arbitru el răstoarnă cu bună ştiinţă, deliberat,
orice gard, cu mâna sau piciorul, va fi descalificat.
Cu excepţia celor relatate anterior, faptul de a răsturna gardurile nu va duce la descalificarea unui
concurent şi nu va împiedica stabilitatea unui record.
2.6.4.Conţinut
Probele clasice de garduri sunt următoarele: 60 mg bărbaţi şi femei, în sală; 100 mg femei; 110 mg
bărbaţi; 400 mg bărbaţi şi femei, probe de stadion.
Mecanismul de bază în cazul alergării de garduri este: startul (poziţiile corespunzător comenzilor);
lansarea de la start, alergarea până la primul gard; pasul peste gard; alergarea între garduri; finişul şi sosirea.
Alergările de garduri constituie una din grupele de probe tehnice din cadrul alergărilor atletice
caracterizate prin aceea că pe fondul unei alergări de viteză se intercalează trecerea unui număr de garduri,
ceea ce ridică aceste probe la un grad înalt de dificultate.
Esenţa tehnicii la alergările de garduri constă în aceea că pierderea de viteză, raportată la posibilităţile
alergătorului, trebuie să fie cât mai mică faţă de alergarea pe plat.
Într-o cursă de garduri vor fi zece garduri pe fiecare culoar, dispuse conform indicaţiilor din tabelul
de mai jos:
Distanţa de Înălţimea Distanţa de la linia de Distanţa între garduri Distanţa de la ultimul

parcurs gardurilor plecare până la primul (m) gard la linia de sosire
(m) (m) gard (m) (m)
110 1,067 13,72 9,14 14,02
400 0,914 45 35 40
100 0,840 13 8,5 10,5
400 0,762 45 35 40
Elementul cel mai important în tehnica alergării de garduri este pasul peste gard, care trebuie realizat
în aşa fel încât timpul de zbor să fie cât mai scurt. Tehnica pasului peste gard este subordonată în totalitate
acestui scop.
De la probă la probă şi în funcţie de particularităţile alergătorului, timpul de zbor depinde, în
principal, de următorii factori:
- înălţimea gardului;
- lungimea membrelor inferioare ale alergătorului (înălţimea centrului de greutate);
- distanţa de la locul "bătăii" până la gard;
- viteza şi unghiul de desprindere.
Cum însă înălţimea gardului este un factor invariabil, în cadrul aceleiaşi probe, iar înălţimea centrului
de greutate dimpotrivă, variază în limite destul de largi de la alergător la alergător, distanţa de bătaie
18
apropiată (nu poate fi însă exagerat de apropiată), viteza cât mai mare şi un unghi de desprindere cât mai mic
posibil, devin factorii principali în reducerea timpului de zbor.
Cea mai specifică probă de garduri şi care ridică cele mai multe probleme de tehnică, este 110 mg. De
aceea în analiza tehnicii alergării de garduri ne vom axa pe această probă, urmând ca la celelalte să
prezentăm numai particularităţile tehnicii.
Menţionăm că analiza tehnicii alergării de garduri o facem considerând cunoscută tehnica alergării de
viteză.
2.7 ALERGAREA DE 110 METRI GARDURI

Întreaga tehnică a alergării pe această distanţă trebuie să respecte următoarea cerinţă: pierderea de
viteză la pasul peste gard să fie cât mai mică.
Această cerinţă se impune cu deosebire datorită faptului că la această probă, gardul este cel mai înalt (106,7
cm) şi deci dificil de trecut.
Startul, lansarea de la start şi alergarea până la primul gard

Ca şi la alergarea de viteză şi aici se foloseşte startul de jos. În linii mari, startul şi lansarea de la start este
aceeaşi ca la alergările de viteză, cu unele particularităţi:
- într-un spaţiu mic trebuie să dezvolte o viteză cât mai mare posibilă, viteză care în continuare trebuie
menţinută;
- în contradicţie cu această cerinţă, alergătorul trebuie să se găsească din timp într-o poziţie favorabilă
pentru efectuarea pasului peste gard de a cărui trecere depinde, de multe ori, soarta întregii curse, adică
trebuie să se îndrepte mai devreme.
Din cele de mai sus rezultă câteva aspecte diferenţiate:
- în poziţia de start, la comanda "gata", bazinul alergătorului se ridică puţin mai sus, aceasta favorizând o
ridicare mai timpurie;
- după 3-4 paşi de ia start, corpul s-a îndreptat în continuare alergarea fiind mai curgătoare, favorabilă
efectuării pasului peste gard;
- alergarea este mai activă, ceea ce permite dezvoltarea vitezei necesare.
Distanţa de 13,72 m (până la primul gard) se parcurge într-un număr determinat de paşi şi anume în 7
sau 8 paşi de alergare. De regulă, majoritatea alergătorilor, chiar şi cei de talie mondială, parcurg distanţe
până la primul gard în 8 paşi de alergare.
Alergătorii foarte înalţi şi cu membreie inferioare lungi, bine pregătiţi şi cu viteză mare, parcurg
această distanţă în 7 paşi de alergare. Numărul de paşi cu care parcurge distanţa până la primul gard,
determină poziţia alergătorului de start.
Alergătorii care fac 8 paşi, aşează în blocul din faţă piciorului de "bătaie", care, de regulă, fiind şi
piciorul forte, asigură o desfăşurare normală a startului, pe când alergătorii care fac 7 paşi trebuie să aşeze în
19
blocul din faţa piciorului de atac şi care, de regulă, este mai slab şi mai puţin format pentru acţiunea de
impulsie la start, ceea ce poate reduce eficacitatea acestei faze.
Lungimea paşilor de la start creşte în mod progresiv, cu excepţia ultimului pas care trebuie să fie mai
scurt decât antepenuitimul, astfel reducându-se frânarea în momentul contactului cu soţul.
Pasul peste gard. Este elementul fundamental în tehnica alergătorilor de garduri. Pasul peste gard trebuie să
fie cât mai scurt posibil şi cât mai razant.
Tehnica pasului peste gard prezintă foarte multe particularităţi, de la alergător la alergător, în funcţie
de o serie de factori cum sunt:
- înălţimea alergătorului;
- lungimea membrelor inferioare ale acestuia;
- viteza, mobilitatea, îndemânarea alergătorului.
În cele ce urmează, ne vom referi la acele aspecte care caracterizează, în general, tehnica pasului
peste gard. Pentru efectuarea pasului peste gard, piciorul de bătaie se aşează pe pingea ca în cazul pasului
alergător de viteză.
Distanţa de bătaie (distanţa de la locui bătăii până la gard), în funcţie de calităţile fizice viteză-fortă,
lungimea membrelor inferioare, gradul de tehnicitate, variază în limiteie a 2-2,30 m sau chiar mai mult. În
descrierea succesiunii mişcărilor pasului peste gard pornim din momentul verticalei şi pentru o mai bună
înţelegere îl împărţim în: atacul garduiui; trecerea gardului şi coborârea după gard; aterizarea.
a) Atacul gardului. Pasului peste gard începe cu acţiunea piciorului de atac care este dus înainte şi în sus, cu
gamba flexată pe coapsă sub un unghi de aproximativ 90 grade, mişcarea fiind condusă de genunchi.
Ridicarea coapsei piciorului de atac are loc concomitent cu extinderea piciorului de bătaie şi avântarea
înainte şi în sus a braţului opus, care în timpui pasului peste gard are rol de compensare.
Braţul din partea piciorului de atac, din mişcarea normală a alergării, rămâne blocat pe lângă corp, cotul
depăşind puţin, în spate, linia corpului. În acest moment poziţia alergătorului de garduri seamănă foarte mult
cu poziţia săritorului în lungime înainte de desprindere şi se caracterizează prin:
- corpul înclinat în faţă, cu bazinul proiectat înainte, trunchiul în prelungirea piciorului de impulsie;
- piciorul de impulsie extins din toate articulaţiile;
- genunchiul piciorului de atac în punctul maxim de avântare, cu puţin peste orizontală, în special la
alergătorii mai scunzi;
- braţul opus piciorului de atac, uşor flexat din cot, este întins înainte la înălţimea umărului cu palma
orientată în jos.
Din această poziţie, odată cu terminarea impulsiei piciorului de bătaie, începe atacul propriu-zis al
gardului prin extinderea rapidă a gambei, cu laba în flexie dorsală concomitent cu aplecarea activă a
trunchiului în faţă, cu bărbia pe linia piciorului de atac. Aplecarea trunchiului trebuie să fie suficient de mare,
în aşa fel încât pieptul atinge aproape coapsa piciorului de atac, bărbia depăşeşte genunchiul, iar braţul opus,
paralel cu piciorul de atac, depăşeşte cu palma laba piciorului.
În mod plastic, mişcarea se poate asemăna cu aceea a unui briceag care se închide, în momentul final
al atacului aplecarea trunchiului fiind maximă.
Un aspect esenţial în tehnica pasului peste gard este acela că axa umerilor trebuie să fie
perpendiculară pe direcţia alergării, orice mişcare de răsucire în axul umerilor creează condiţii nefavorabile
pentru continuarea alergării după gard. În acest timp piciorul de bătaie încă nu s-a desprins de pe sol.
Desfăşurarea corectă a mişcărilor în faţa gardului (prima parte a pasului peste gard), este determinată,
în mare măsură, de distanţa de bătaie, care trebuie să se facă suficient de departe de gard, fa cel puţini,95 m.
O bătaie suficient de departe de gard, permite:
- o aplecare mai mare, deci un unghi mat închis intre trunchi şi piciorul de atac, ceea ce favorizează o
aterizare mai timpurie;
- o ridicare suficient de înaltă a genunchiului piciorului de atac, care uşurează trecerea gambei peste gard;
- se împiedică trecerea peste gard prin săritură, pasul peste gard devine un pas prelungit
- desigur că distanţa de bătaie nu poate depăşi limita optimă şi că, poate fi oricât de mare pentru că se
prelungeşte de asemenea timpul de zbor.
20
b) Trecerea gardului şi coborârea după gard. Durează din momentul desprinderii de pe sol a piciorului de
"bătaie" şi până în momentul aterizării pe piciorul de atac.
Desprinderea piciorului "de bătaie" are loc spre sfârşitul atacului, sub forma unei impulsii energice
orientate înainte şi în sus, însă fără efort de bătaie. În prima parte a zborului, trunchiul îşi menţine aplecarea,
iar piciorul de "bătaie" urmează pasiv mişcarea.
De reţinut desprinderea piciorului de bătaie de pe sol este în mod intenţionat cât mai întârziată. În
cazul unei desprinderi timpurii, "faza pasivă" a mişcării acestui picior va fi prea mare, ducând la
discontinuitate în mişcarea lui.
Piciorul de "bătaie" întră în acţiune, cel mai devreme după ce laba piciorului de atac a trecut de gard
şi cef mai târziu, când genunchiul aceluiaşi picior ajunge la nivelul gardului.
După ce intră în acţiune, piciorul de "bătaie" este tras rapid înainte, prin lateral, pe drumul cel mai
scurt.
Poziţia cea mai corectă a piciorului de "bătaie", în timpul trecerii peste gard, este aceea în care gamba
este îndoită sub un unghi de 90 grade sau aproape de acesta, cu laba în flexie peronieră, mişcarea fiind
condusă de genunchi. Deasupra gardului, coapsa şi gamba piciorului de bătaie trebuie să fie paralele cu
stinghia gardului şi formează cu trunchiul de asemenea, un unghi de 90 grade, poziţie care reclamă o mare
mobilitate în articulaţia coxo-femuralâ în mişcarea de abducţie.
Trecerea peste gard a piciorul de "bătaie" şi a piciorului de atac, trebuie să se facă într-o coordonare
perfectă. Astfel, odată cu tragerea piciorului de bătaie peste gard, începe şi coborârea piciorului de atac
dincolo de gard, segmentele având unul faţă de celălalt rol compensatoriu.
Coborârea piciorului de atac după gard este un element foarte important al pasului peste gard
deoarece, executat corect reduce mult durata zborului. De aceea, coborârea piciorului de atac, uşor flexat din
articulaţia genunchiului, după ce în prealabil a fost extins complet, se face în mod activ, conştient, printr-o
mişcare energică în jos şi "înapoi, simultan cu reducerea treptată a gradului de aplecare a trunchiului care se
mişcă în sus şi înapoi.
Există şi teoria coborârii reflexe a piciorului de atac de către muşchii fesieri, care, după extensia din
timpul atacului se scurtează şi îndreaptă articulaţia coxo-femurală.
Desigur că în funcţie de gradul de automatizare a acestei mişcări, coborârea piciorului de atac se face,
mai mult sau mai puţin, în mod reflex, însă considerăm necesar să subliniem încă odată, caracterul conştient
al acestei mişcări.
Coborârea piciorului de atac este favorizată şi de faptul că "bătaia" la gard este necentrală, aceasta
determinând în mişcarea corpului o rotaţie reală, ceea ce grăbeşte coborârea după gard. Insă, existenţa acestei
rotaţii reale presupune în mod obligatoriu o acţiune de "bătaie" orientată înainte şi în sus şi aplicată suficient
în spatele proiecţiei centrului de greutate al corpului.
În timpul coborârii piciorului de atac şi îndreptării treptate a trunchiului, braţul opus piciorului de atac
aflat în punctul maxim de aplecare, printr-o mişcare laterală de vâslire, este tras înapoi concomitent cu
terminarea mişcării piciorului de "bătaie" care trece cu genunchiul pe sub axilă, gamba coboară treptat,
păstrând însă unghiul de 90 grade faţă de coapsă, până când aceasta ajunge pe direcţia alergării cu genunchiul
deasupra orizontalei. Braţul, după terminarea mişcării de vâslire, trece scurt în circuitul braţelor din timpul
alergării, în tot acest timp axa umerilor rămâne perpendiculară pe direcţia alergării.
c) Aterizarea. Se face pe pingea printr-o mişcare de tracţiune dinainte spre înapoi, mişcare de tracţiune care
favorizează trecerea rapidă a centrului de greutate al corpului în faţa punctului de sprijin.
Poziţia de aterizare se mai caracterizează prin:
- Piciorul de sprijin extins şi pe verticală;
- trunchiul uşor aplecat în faţă, ceea ce face ca proiecţia centrului de greutate al corpului să cadă în
interiorul sau chiar înaintea suprafeţei de sprijin, reducându-se astfel foarte mult frânarea în momentul
contactului cu solul (faza de amortizare).
În momentul terminării aterizării, trunchiul are o înclinaţie necesară alergării, coapsa piciorului de
bătaie, ridicată mult, este gata pentru executarea primului pas.
21
Distanţa de aterizare, în funcţie de particularităţile alergătorilor, variază în limitele a 1,20 - 1,50 m. O
distanţă de aterizare mai mare de 1,50 m înseamnă un pas planat peste gard, deci pierdere de timp, iar o
aterizare mai apropiată de 1,20 m face dificilă parcurgerea distanţei între garduri într-un ritm corespunzător.
Un aspect legat de tehnica pasului peste, gard este acela că în timpul zborului în condiţiile unei
aplecări corespunzătoare a trunchiului, capul alergătorului trebuie să se găsească la o înălţime mai mică sau
cel mult egală cu înălţimea capului în timpul alergării între garduri, aceasta constituind şi garanţia unei treceri
razante.
d) Alergarea între garduri. Distanţa de la locul aterizării până la locul bătăii pentru trecerea gardului
următor, distanţa care variază în limitele aproximativ 5,20-6 m, se parcurge în trei paşi de alergare.
Tehnica alergării între garduri diferă de alergarea de viteză pe plat doar prin aceea că este o alergare
mai înaltă şi mai activă. Problema cheie în tehnica alergării între garduri este ritmul celor trei paşi de
alergare, ritm determinat de structura acestor paşi.
În principiu, structura paşilor trebuie să fie următoarea: primul pas, în mod obligatoriu, trebuie să fie
mai mare decât distanţa de aterizare (1,50-1-80 m), pasul al doilea trebuie să fie cel mai lung (2-2,15 m), iar
pasul al treilea ceva mai scurt decât al doilea şi mai lung decât primul (1,85-2 m).
Scurtarea pasului trei este necesar deoarece:
- se reduce frânarea Ia pasul peste gard;
- corpul alergătorului ajunge într-o poziţie favorabilă efectuării atacului gardului;
- permite şi o relaxare strict necesară în pasul peste gard.
- alergarea între garduri trebuie să se efectueze în linie dreaptă.
e) Alergarea după ultimul gard, finişul şi sosirea.
Alergarea după ultimul gard are ca scop mărirea, pe cât posibil, a vitezei pe porţiunea rămasă pe plat.
O condiţie pentru realizarea acestui scop este trecerea ultimului gard în ritmul celorlalte garduri. Dacă
trecerea ultimului gard se face în mod pripit, se strică ritmul alergării, se modifică poziţia alergătorului după
gard, de regulă are foc o cădere în faţă, ceea ce nu mai permite efectuarea unei alergări accelerate, această
ultimă parte a alergării soldându-se cu o mare pierdere de viteză.
Finişul presupune deci, în cazul alergării de garduri, alergare, în (imita posibilităţilor, accelerată, iar
atacul firului se efectează la fel ca şi în cazul alergării de viteză.
2.8 ALERGAREA DE OBSTACOLE

2.8.1.Natura activităţii
Descriere.
Regulamentul nu indică modul de trecere peste obstacole. Se poate recurge chiar şi la ajutorul
mâinilor sau se poate trece cu sprijin pe picior. Totuşi, economia de energie şi timp solicită trecerea
obstacolului fără atingerea sa. Aceasta necesită însuşirea unei tehnici care se apropie de cea a alergării de 400
m garduri.
În general, proba de obstacole diferă de cea de garduri în următoarele aspecte: se aleargă fără a se ţine
seama de culoare, iar distanţa dintre obstacole este mult mai mare decât în alergarea de garduri. Se înţelege
că nu mai poate fi vorba de un număr fix de paşi de alergare. Ca atare, se impune învăţarea atacului
obstacolelor cu ambele picioare, pentru a nu avea probleme în timpul concursului.
Pe lângă cele enumerate mai sus, trebuie să menţionăm făptul că atât factorul oboseală, cât şi trecerea
concomitentă a obstacolelor de către mai mulţi alergători au efect asupra tehnicii de trecere a acestora.
Obiectul activităţii alergătorului de obstacole îl constituie alergarea pe distanţa respectivă, într-un
timp cât mai scurt, cu trecerea obstacolelor şi a gropii cu apă amplasate pe parcurs. In cursa de 3000 m
obstacole se efectuează 28 treceri peste obstacole şi 7 treceri ale gropii cu apă, iar în cea de 2000 m obstacole
18 treceri peste obstacole şi 5 treceri ale gropii cu apă.
22
Ca o consecinţă a acestora, alergătorul de obstacole trebuie să îşi însuşească, cât mai temeinic, tehnica
trecerii obstacolelor şi a gropii cu apă şi să îşi dezvolte calităţile fizice. Cursele se desfăşoară numai în aer
liber, în condiţii atmosferice foarte variate.

Pentru activitatea de concurs sunt necesare următoarele: teren orizontal şi fără denivelări, obstacole
(4), groapă cu apă, pantofi cu cuie, chilot(şort), maiou.
Obstacolele trebuie să măsoare 91,4 cm înălţime şi 3,96 m cel puţin, în lăţime. Secţiunea barei
superioare a obstacolelor şi a obstacolului gropii cu apă este de 12,7 cm pe fiecare latură a unui pătrat.
Greutatea fiecărui obstacol este între 80 şi 100 kg. Fiecare obstacol are de fiecare parte o bază de la
1,20 m la 1,40 m. Groapa cu apă, inclusiv obstacolul, trebuie să măsoare 3,66 m în lungime şi lăţime. Apa se
va afla la nivelul suprafeţei pistei, iar la capătul obstacolului (la baza acestuia) va fi adâncă de 0,70 m pe o
lăţime de 0,30 m, după care baza gropii are o înclinare uniformă spre în sus (spre pistă, pe direcţia de
alergare), astfel încât adâncimea ei scade progresiv. Obstacolul din faţa gropii va avea aceeaşi înălţime
(0,914 m ± 3mm), ca şi restul obstacolelor.
Fundul gropii va fi căptuşit cu materia! sintetic (sau rogojină), pentru a se asigura o bună stabilitate
concurenţilor când aceştia aterizează în groapa cu apă.
2.8.3. Conţinut
Distanţele standard sunt următoarele: 3000 m obstacole pentru bărbaţi şi 2000 m obstacole pentru
femei.
Mecanismul de bază în alergările de obstacole este: startul din picioare (poziţiile de start
corespunzător comenzilor), lansarea de la start, trecerea obstacolelor, trecerea gropii cu apă, alergarea între
obstacole, finişul şi sosirea.

Toţi concurenţii trebuie să treacă pe deasupra apei sau să treacă prin ea şi orice concurent care va
trece de o parte sau alta a gropii cu apă sau pe planul determinat de marginea de sus a oricărui obstacol în
momentul trecerii va fi descalificat.
Cu condiţia ca această regulă să fie respectată, un concurent poate trece pe deasupra fiecărui obstacol
în orice fel. Toate celelalte prevederi regulamentare, expuse la alergarea de rezistenţă, sunt valabile şi în
căzut alergării de obstacole.
2.8.5. Caracteristici tehnice. Trecerea gropii cu apă

Groapa cu apă constituie obstacolul care cere cel mai mare efort şi timp, motiv pentru care trecerea sa
raţională necesită o tehnică bine însuşită.
Trecerea acesteia, prost executată, influenţează negativ rezultatul final.
De obicei, tempoul mediu al alergării de obstacole nu este suficient de rapid pentru a putea sări cu uşurinţă
peste obstacol. De aceea, tempoul se accelerează pe ultimii metri înaintea gropii cu apă. Viteza atinsă nu
trebuie să fie mai mare decât aceea necesară pentru aşezarea cu uşurinţă a piciorului pe obstacol şi a trecerii
gropii. Ultimul pas nu trebuie să fie lung, pentru a nu se executa o săritură prea înaltă. O săritură corectă pe
obstacol trebuie să semene cu o alergare în pantă. Desprinderea de la sol trebuie să se producă ca o
continuare a unei alergări cursive, fără intervenţia unui efort de frânare. Distanţa punctului de desprindere
până la obstacol depinde de viteza alergării şi de talia alergătorului.
Când piciorul atinge bârna, se flexează şi genunchiul până la un unghi drept, în acest fel centrul de
greutate al corpului ajunge cât mai jos şi descrie o traiectorie plată peste obstacol.
Piciorul trebuie aşezat cu mijlocul tălpii pe obstacol, pentru a oferi sprijin sigur, iar apăsarea la
propulsie să fie cât rnai eficientă. Acest lucru se rezolvă cel mai bine când vârful piciorului apucă cantul
interior al obstacolului.
23
Când centrul de greutate al corpului depăşeşte obstacolul, piciorul de sprijin îndoit începe să se
îndrepte energic. Această împingere trebuie să se producă, în mare măsură, în sus. Corpul este aplecat
înainte, iar braţele contrabalansează.
Piciorul celălalt ajută la efectuarea săriturii, oscilând puternic cu coapsa până în poziţie orizontală, în
timp ce gamba mai pendulează liber din articulaţia genunchiului. Săritura de pe obstacol trebuie efectuată
către o ţintă precisă, adică forţa şi poziţia depind de locul unde vrea să sară atletul. El se va concentra asupra
unei aterizări sigure.
După ce piciorul de impulsie părăseşte obstacolul, el rămâne pasiv, atârnă înapoi, în acest fel se
produce o săritură păşită.
Braţele echilibrează lateral (dar în cadrul mişcării de alergare), adică braţul din partea piciorului de
bătaie se mişcă mereu înainte, în timp ce celălalt braţ execută mişcarea de echilibrare laterală, în faza
următoare a zborului, ambele coapse coboară. Gamba piciorului posterior pendulează decontractat în sus,
aproape de fesă, în timp ce gamba anterioară se mişcă spre locul de aterizare (genunchiul fiind aproape
întins). Acest lucru este foarte important, căci cu piciorul puternic îndoit nu se poate amortiza săritura. Se
produce atunci o prăbuşire din articulaţia genunchiului
Centrul de greutate al corpului trebuie să se afle, în acest moment, deasupra piciorului care aterizează,
încă înainte ca talpa să se aşeze pe panta gropii, piciorul posterior trece pendulând pe lângă piciorul de
aterizare şi se aşează pe sol după un pas scurt şi energic.
În urma propulsiei orizontale, în cazul unei flexări corecte a trunchiului, centrul de greutate al
corpului este împins repede înainte peste piciorul de aterizare. Pasul următor trebuie efectuat de pe acum, în
tempoul obişnuit al alergării.
Trecerea obstacolului prin păşire: În linii mari, este asemănătoare cu pasuî peste gardul de 91,4 cm.
Trunchiul este aproape vertical.
Trecerea obstacolului prin calcare: Poziţia alergătorului pe obstacol este grupată pe piciorul de sprijin,
îndoit mult, pentru ca centrul de greutate să fie cât mai jos. Piciorul se aşează pe obstacol ca la trecerea gropii
cu apă. Nu se împinge în obstacol.
Alergarea între obstacole
Tehnica alergării între obstacole corespunde particularităţilor alergării de fond. Pasul trebuie să fie
economicos şi corespunzător tempoului de alergare. Tehnica de alergare depinde de calităţile de rulare ale
atletului, adică de gradul de oboseală. Ea este puternic influenţată de tehnica trecerii peste obstacole. Cu cât
se trece mai cursiv peste obstacole, cu atât mai echilibrată şi tehnic corectă va fi şi alergarea între obstacole.
Lungimea paşilor nu are constanţa din aiergăriie de fond, deoarece viteza creşte uşor la apropierea de
obstacol şi ei se lungesc întrucâtva, în timp ce paşii de după obstacol (primii 2, 3 paşi) se scurtează, în special
odată cu creşterea oboselii.
CAPITOLUL 3
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE SĂRITURI
3.1 BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR Şl CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

METODICA ÎNVĂŢĂRII
Săriturile atletice por fi definite drept comportamente motrice specializate, al căror scop este
realizarea, prin interacţiunea dintre forţele interne şi cele externe, a unei traiectorii în aer a C.C.G. al corpului
cât mai înalte sau cât mai lungi.
Sarcina atletului este transpunerea energiei cinetice orizontale într-un impuls cu sens mai mult sau
mai puţin vertical (abrupt) şi obţinerea unei viteze de desprindere cât mai mari.
24
Ca mişcări locomotorii, săriturile atletice sunt aciclice (singulare), având un început şi un sfârşit
precis delimitate în spaţiu şi timp.
Dintre cele patru sărituri atletice, săritura în lungime şi săritura în înălţime, fiind structurate pe faze
perfect delimitate, sunt considerate ca sărituri fundamentale, spre deosebire de triplusalt şi săritura cu prăjina,
care, în lipsa acestui atribut, sunt considerate ca sărituri derivate.
Săriturile atletice, cu diferenţierile existente între cele fundamentale şi cele derivate, în ordinea
succesiunii actelor motrice, sunt compuse din următoarele patru faze:elanul, bătaia, zborul şi aterizarea.
Notele particulare, respectiv abaterile de la schema generală, în cazul aterizărilor derivate sunt date
de:
- la triplusalt, după elan urmează trei bătăi, zboruri şi aterizări succesive;
- la săritura cu prăjina, după elan şi bătaie o parte a zborului, se realizează în condiţiile menţinerii contactului
cu solul prin intermediul prăjinii.
- între fazele oricărei sărituri atletice există raporturi de inîercondiţionare, încadrate într-o anumită ordine de
subordonare, de unde rezultă gradul de importanţă al fiecărei faze, în funcţie de specificul şi mai ales scopul
săriturii.
Elanul. Ca fază a oricărei sărituri atletice, elanul este constituit dintr-o alergare accelerată, care în
prima sa fază are ca scop acumularea unei anumite viteze orizontale, iar în partea a doua, spre finalul
elanului, pregătirea bătăii.
Viteza elanului este condiţionată de scopul, respectiv caracteristicile particulare ale săriturii, Ea tinde
să fie maximă sau apropiată de maxim la săritura în lungime, triplusalt şi la săritura cu prăjina, pe când la
săritura în înălţime viteza elanului este mai mică.
La săriturii fruntaşi, viteza elanului, măsurată pe ultimii paşi, se situează între următoarele limite:
- săritura în înălţime, 7-8 m/s.;
- săritura cu prăjina, 9-10 m/s.; . .
- triplusalt, 10-10,5 m/s.;
- săritura în lungime, 10-10,7 m/s.
În principiu, viteza elanului trebuie să fie compatibilă cu exigenţele efectuării unei bătăi eficiente. Din
această cauză, termenul de „viteză optimă", în locul celui de „viteză maximă" este mai justificat, înţelegând
prin "viteză optimă" cantitatea de viteză necesară şi suficientă pentru rezolvarea sarcinii motrice respective.
Ideal este ca viteza optimă să se apropie cât mai mult de viteza maximă.
Lungimea elanului, în general, este direct proporţională cu mărimea vitezei ce trebuie dezvoltată pe
parcursul ei.
Ca formă, în general, la toate săriturile, elanurile sunt rectiliniare şi, cu excepţia săriturii în înălţime,
se efectuează perpendicular pe prag sau pe ştachetă (săritura cu prăjina).
La săritura în înălţime se practică şi elanuri curbate, iar direcţia elanului se situează sub unghiuri
diferite variabile în raport cu ştacheta.
Finalul elanului, respectiv ultimii 3-5 paşi de alergare, prezintă o deosebită importanţă pentru
pregătirea bătăii. Astfel, pe parcursul ultimilor paşi ai elanului se pot pune în evidenţă modificări în
lungimea, respectiv viteza paşilor, modificări ale poziţiei corpului în raport cu verticala planurilor frontal şi
sagital, coborârea în limite variabile, dar întotdeauna optime centrului de greutate al corpului.
Pregătirea propriu-zisă pentru bătaie se face, la toate săriturile, pe ultimii doi paşi ai elanului. La
săriturile care se consumă într-un singur act (înălţime, lungime, prăjină), ultimii doi paşi prezintă raportul
lung-scurt. Pasul lung corespunde şi cu punctul cei mai coborât al centrului de greutate al corpului, după care
acesta trebuie să urmeze o traiectorie continuu ascendentă.
Prin coborârea centrului de greutate al corpului, se lungeşte drumul de acţiune a forţelor săritorului,
asupra deplasării accelerate a acestuia. Scurtarea ultimului pas duce al mărirea unghiului de atac al solului şi,
în consecinţă, la reducerea frânării în momentul luării contactului cu locui bătăii. De asemenea, creşte viteza
orizontală care pe parcursul paşilor pregătitori scade, în medie, cu 10% faţă de viteza maximă atinsă până la
pregătirea bătăii.
25
Bătaia. Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri atletice, deoarece în această fază este
valorificată viteza orizontală, şi prin acţiuni corespunzătoare, se dezvoltă o nouă viteză ascensională, iar din
îmbinarea celor două viteze rezultă traiectoria de zbor a centrului de greutate al corpului săritorului.
Importanţa acestei faze decurge apoi şi din dificultatea efectuării ei, dificultatea constând în timpul
extrem de scurt în care se desfăşoară (0,12- 0,22 s.), timp în care valorificarea vitezei orizontale şi
acumularea vitezei ascensionale depind, în cel mai înalt grad, pe lângă forţa angajată, de încadrarea precisă a
mişcărilor în coordonatele spatio - temporale, specifice fiecărei probe în parte, de trecerea fluentă de la faza
de amortizare la cea de accelerare.
Ca activitate motrice, bătaia se compune din acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin şi acţiunea de
avântare a piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor. Componenta principală a bătăii este impulsia (conform
unor date ea reprezintă cea, 70% din acţiune ade bătaie), dar şi avântarea joacă un rol important în dinamica
acestei faze, ponderea ei fiind şi mai mare la săritura în înălţime.
Bătaia este partea cea mai activă a săriturii, cu cea mai intensă angajare musculară, prezentând
caracteristici comune tuturor săriturilor. Acţiunea de bătaie se desfăşoară în următoarea succesiune:
amortizarea pasului de bătaie prin luarea contactului cu solul şi lucrul rezistent al musculaturii piciorului de
impulsie-avântarea piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor - translaţia centrului de greutate al corpului pe
direcţia elanului, concomitent cu extinderea din toate articulaţiile (gleznă, genunchi, şold) a piciorului de
impulsie, de data aceasta prin lucrul motor al musculaturii respective. Contactul cu solul în vederea bătăii, se
realizează în mod activ, prin căutarea solului.
Prin bătaie, respectiv prin activitatea de amortizare a piciorului de impulsie, se realizează o frânare a
vitezei orizontale, iar prin avântare şi impulsie se dezvoltă o viteză ascensională.
În săriturile atletice bătaia este guvernată de unele reguli ale activităţii musculare, ca şi de unele
legităţi ale biomecanicii. Astfel, impulsia va avea o eficienţă maximă dacă se încadrează într-o schemă de
succesiune, în care grupele musculare, ce urmează a lucra motor, vor lucra în prealabil rezistent. Mişcarea de
extensie a piciorului de impulsie trebuie să fie precedată de o mişcare de flexiune. Eficienţa bătăii este
condiţionată de cantitatea de forţă dezvoltată de săritor şi de lungimea traiectoriei pe care acţionează această
forţă asupra masei săritorului, de intensitatea forţei, cât şi de masa corpului săritorului.
Calea principală de creştere a eficacităţii bătăii este mărirea permanentă a fontei, ceea ce va asigura şi
realizarea unor acceleraţii mai mari. Mărirea forţei depinde, pe lângă nivelul forţei săritorului, de capacitatea
acestuia de a angrena în lucru, în mod coordonat, grupele musculare într-o succesiune care asigură
participarea tuturor forţelor de la începutul mişcării, cu toată intensitatea şi pe un parcurs cât mai lung.
Definirea şi analiza unor elemente caracteristice fazei de bătaie:
a) Unghiul de contact este acela sub care se aşează piciorul de impulsie la pasul de bătaie, fiind
format din orizontala locului de bătaie şi dreapta care, pornind din punctul de contact, trece prin centrul de
greutate ai corpului săritorului.
La săritura în lungime, unghiul de contact se înscrie în limitele a 63-68 grade; la săritura în înălţime,
în limitele a 45-60 grade.
b) Unghiul de bătaie este acela sub care se desprinde piciorul de impulsie după terminarea bătăii, fiind
format din orizontala locului şi dreapta care, pornind din punctul de sprijin, trece în prelungirea piciorului de
impulsie, prin centrul de greutate al corpului săritorului.
La săritura în lungime, unghiul de bătaie prezintă valori optime în limitele a 73-76 grade; la săritura
în înălţime este de aproximativ 90 grade.
c) Unghiul de desprindere este unghiul sub care se înscrie pe traiectoria sa centrul de greutate al
corpului săritorului, fiind format din orizontala locului de desprindere şt tangenta la traiectoria centrului de
greutate al corpului, dusă din centrul de greutate al corpului în punctul de desprindere.
Valoarea unghiului de desprindere este determinată de unghiul de bătaie şi de raportul dintre viteza orizontală
şi cea ascensională.
unghiul de desprindere
26
Din studiile de balistică se ştie că un corp greu, proiectat în aer, realizează, în condiţii egale, cea mai
lungă traiectorie atunci când este lansat sub un unghi de 45 de grade, iar cea mai înaltă traiectorie la un unghi
de 90 de grade.
Aceste unghiuri, teoretic optime, nu se pot reafiza în săriturile atletice din mai muîte cauze şi
considerente. Astfel, la săritura în lungime, condiţiile realizării unui unghi de desprindere de 45 de grade sunt
următoarele:
- cele două forţe, orizontală şi ascensională să aibă valori egale;
- unghiul dintre ele să fie de 90 de grade.
Realizarea primei condiţii este posibilă numai prin reducerea artificială a vitezei orizontale, ceea ce
diminuează considerabil lungimea traiectoriei centrului de greutate al corpului săritorului. Practic, la o viteză
orizontală care depăşeşte chiar 10 m/s, săritorii pot dezvolta o viteză ascensională de 4-4,5 m/s. De
asemenea, unghiul de bătaie optim are valori sub 90 grade, astfel încât nici a doua condiţie nu este realizabilă
în practică.
Esenţial pentru săritura în lungime este dezvoltarea unei viteze orizontale maxime şi a unei viteze
ascensionale cât mai mari.
Nici la săritura în înălţime unghiul de desprindere, teoretic optim de 90 grade, nu se poate realiza,
fiind inoperant, prin faptul că anulează complet mişcarea de translaţie în plan orizontal, făcând astfel
imposibilă trecerea ştachetei.
Unghiurile practice variază în limitele a 60-65 grade.
La săritura în înălţime viteza elanului este mai redusă şi în acelaşi timp valorificată într-o mai mare
măsură prin caracterul bătăii, pentru înălţarea pe verticală a centrului de greutate al corpului.
Esenţială pentru săritura în înălţime este valorificarea vitezei orizontale pentru deplasarea pe verticală
a centrului de greutate al corpului şi dezvoltarea unei viteze ascensionale maxime.
Zborul. Făcând abstracţie de săritura cu prăjina, pentru săriturile atletice zborul constituie faza fără
sprijin a săriturii, care ţine din momentul întreruperii contactului cu solul, la desprindere, până la reluarea
contactului cu solul în vederea aterizării.
În timpul zborului, corpul săritorului este supus legilor mecanicii, comportându-se ca un sistem mobil
liber şi care prezintă o serie de caracteristici. Traiectoria centrului de greutate al corpului săritorului este
determinată în faza de bătaie şi depinde de următorii factori:
-mărimea vitezei de desprindere;
-unghiul de desprindere.
In timpul zborului, traiectoria centrului de greutate al corpului săritorului nu poate fi modificată cu
ajutorul forţelor interne ale săritorului, în lipsa sprijinului acestea devenind inoperante, In zbor, corpul
săritorului poate fi angrenat într-una sau mai multe mişcări de rotaţie care constituie de fapt tehnica de zbor a
diferitelor exerciţii de sărituri; rotaţii compensatorii şi rotaţii reale.
27
Rotaţiile compensatorii sunt realmente mişcări cu caracter compensatoriu, care se produc în jurul
unor axe ce trec prin centrul de greutate al corpului săritorului. Orice mişcare efectuată de un segment sau de
către o parte a corpului într-un sens, este însoţită (compensată) de o mişcare inversă în partea opusă centrului
de greutate al corpului, ceea ce face ca în orice moment al zborului masa corpului să fie egal repartizată în
jurul centrului de greutate al corpului şi să se afle într-o stare de echilibru.
Rotaţiile compensatorii, fiind determinate de intervenţia forţelor interne, în lipsa contactului cu solul,
se compun dintr-o rezultantă nulă şi ca atare, nu pot modifica traiectoria centrului de greutate al corpului.
Corpul săritorului este angrenat în rotaţii numai cu caracter compensator, atunci când rezultanta
tuturor forţelor de bătaie, datorită poziţiei corpului şi direcţiei de acţiune a segmentelor, premergător
desprinderii, are ca punct de aplicaţie centrul de greutate al corpului, în acest caz spunem că bătaia este
"centrală".
Dacă rezultanta forţelor de bătaie, datorită poziţiei corpului şi direcţiilor de acţiune a segmentelor,
premergător desprinderii, nu se aplică central, ia naştere un cuplu de forţe care imprimă corpului săritorului o
rotaţie reală.
Rotaţia reală este determinată de forţe externe: reacţia sprijinului - ascendentă şi superioară ca
valoarea, şi forţa de gravitaţie - descendentă şi inferioară ca valoare şi care se aplică în puncte diferite (cuplu
de forţe). Sensul rotaţiei este determinat de forţa de reacţie a sprijinului, spre partea opusă faţa de punctul ei
de aplicaţie.
Fiind determinată de o forţă externă, rotaţia reală durează tot timpul zborului, iar sensul ei nu poate fi
modificat prin acţiunea forţelor interne. Ceea ce se poate modifica este doar viteza de rotaţie, prin
modificarea momentului de inerţie în raport cu axa de rotaţie.
Tehnica de zbor în săriturile atletice, se compune din rotaţii compensatorii de sine stătătoare, sau din
suprapunerea acestora pe rotaţiile reale. Referindu-ne la cele două sărituri fundamentale, putem menţiona
faptul că, de exemplu, la săritura în lungime, tehnici de zbor ca extensia, paşii în aer, ca şi mişcările de
aterizare, sunt constituite din rotaţii compensatorii.
La săritura în lungime, rotaţiile reale, determinate de bătaia necentrală, sunt dăunătoare, în schimb, la
înălţime, tehnicile de zbor se construiesc în primul rând din rotaţiile reale, peste care se suprapun rotaţii
compensatorii. La săritura în înălţime, bătaia necentrală este o condiţie indispensabilă, aceasta deoarece
numai ridicarea centrului de greutate al corpului peste ştachetă nu rezolvă problema trecerii ştachetei.
Aterizarea. Ca fază a săriturii atletice, aterizarea reprezintă reluarea contactului cu solul, la
terminarea zborului, printr-o interacţiune cu suprafaţa de sprijin. Acţiunea de aterizare ridică două probleme:
- amortizarea şocului de ciocnire cu suprafaţa de sprijin;
- valorificarea la maximum a traiectoriei centrului de greutate ai corpului pentru mărirea lungimii măsurabile
a săriturii;
Dacă după aterizare şi amortizare urmează o nouă bătaie (cazul triplusaltului), amortizarea se
efectuează printr-un lucru muscular rezistent, mai accentuat şi pe un drum mai scurt.
La săriturile în înălţime şi cu prăjina, aterizarea se rezumă doar la funcţia de amortizare.
La săritura în lungime şi la triplusalt, după ultimul zbor, aterizarea trebuie să se efectueze într-un
punct cât mai îndepărtat de linia pragului, prin valorificarea la maximum a traiectoriei centrului de greutate al
corpului, întârzierea luării contactului prin ridicarea picioarelor şi evitarea căderii înapoi prin acţiuni de
compensare efectuate cu trunchiul şi braţele.
3.2 SĂRITURA ÎN LUNGIME

Descriere
Obiectul activităţii săritorului în lungime îl constituie săritura în lungime şi activitatea de însuşire şi
perfecţionare a tehnicii săriturii, ca şi aceea a dezvoltării calităţilor fizice.
28
Este o probă de viteză şi detentă (forţă explozivă) necesitând, pentru efectuare, o pistă de alergare şi o
zonă pentru aterizare. Atletul desfăşoară o activitate de alergare şi una de săritură după cum urmează:
- alergarea se efectuează pe distanţa de 35-45 m şi este uniform accelerată, cu o structură a ultimilor trei paşi
orientată spre realizarea efortului cerut de parcurgerea în zbor a unui spaţiu cât mai lung;
- săritura propriu-zisă (zborul) urmează bătăii desprinderii şi se efectuează în diverse procedee cu paşi în aer
întinsă, ghemuită).
Scopul principal al săritorului în lungime este acela de a parcurge în zbor o distantă cât mai mare.
Pentru aceasta el are nevoie de viteză foarte mare, de forţă a musculaturii picioarelor capabile să
transforme viteza orizontală în săritură, ca şi de tehnică. De aceea el depune o activitate intensă, îndelungată
şi îndreptată către rezolvarea calităţilor reclamate de realizarea unei performanţe înalte.
Activitatea de concurs şi de antrenament o desfăşoară în sală, în aer liber, la temperaturi ridicate,
scăzute, pe vânt, pe ploaie, pe vreme frumoasă etc. Se aleargă pe suprafeţe acoperite cu material sintetic. În
funcţie de condiţii şi rezultatele vor fi corespunzătoare acestora.
3.2.2. Terenuri instalaţii, materiale şi echipament

Pentru efectuarea probei de concurs sunt necesare următoarele:
- groapă cu nisip pentru aterizare;
- pistă orizontală şi fără denivelări pentru efectuarea elanului de c.c.a 45 m;
- prag pentru efectuarea bătăii-desprinderii;
- echipamentul săritorului: pantofi cu cuie, chilot (şort), maiou.
Bătaia se va efectua pe un prag aflat la nivelul pistei şi al suprafeţei zonei de aterizare. Marginea
pragului dinspre zona de aterizare va fi numită linie de bătaie, imediat dincolo de linia de bătaie se va
amplasa un prag acoperit cu plastilină pentru imprimarea amprentei piciorului atletului în cazul când acesta
depăşeşte pragul.
Pragul de bătaie va fi confecţionat din lemn şi va măsura 1,21 m până la 1,22 m lungime, 198 mm-
202 mm lăţime şi 100 mm grosime. El va fi vopsit în alb.
Pragul de plastilină va consta dintr-o placă rigidă cu dimensiunile de 98-102 mm lăţime şi 1,21-1,22
m lungime, acoperită cu plastilină.
Faţa superioară a stratului de plastilină se va ridica, în direcţia alergării, la un unghi de 30 grade de la
nivelul pragului, pentru a atinge o înălţime maximă de 7 mm faşă de acest nivel.
Zona de aterizare va avea o lăţime de cel puţin 2,75 m şi maximum 3 m şi va fi umplută cu nisip fin,
umed, a cărui suprafaţă să se afle la nivelul pragului de bătaie.

Ordinea concurenţiior în concurs va fi trasă la sorţi. Câştigă concurentul care a realizat cea mai lungă
săritură, cu respectarea condiţiilor relative de egalitate.
Când sunt mai mult de opt concurenţi, fiecare va avea dreptul la trei încercări, iar primii opt la încă
trei încercări suplimentare. Când sunt opt concurenţi sau mai puţini, fiecare va avea dreptul la şase încercări.
Săritura reuşită se măsoară de la cea mai apropriată urmă lăsată în zona de aterizare, cu oricare parte a
corpului sau a membrelor, până la linia de bătaie sau prelungirea acesteia şi perpendicular pe aceasta.
O săritură este nereuşită dacă un concurent:
- atinge terenul dincolo de linia de bătaie cu orice parte a corpului, în timpul unei sărituri sau chiar şi fără să
efectueze apoi săritura;
- bătaie de o parte sau alta a pragului înalt înaintea sau înapoia prelungirii liniei de bătaie;
- aterizând, atinge terenul în afara zonei de aterizare într-un punct mai apropiat de lina de bătaie decât
semnul cel mai apropriat făcut în zona de aterizare;
- după ce a sărit, merge înapoi în zona de aterizare;
- foloseşte o formă de săritură în răsturnare înainte.
29
3.2.4.Continut
Procedee de săritură în lungime: cu paşi în aer; întinsă şi ghemuită.
Mecanismul de bază la săritura în lungime este: elanul; bătaia - desprinderea; zborul; aterizarea.
3.2.5. Caracteristici tehnice

Scopul săriturii, parcurgerea unei distanţe orizontale cât mai mari, determină principalele cerinţe faţă
de tehnica săriturii în lungime, cerinţe care constau, îndeosebi, în următoarele:
- asigurarea unei viteze orizontale cât mai mari;
- crearea unor condiţii favorabile pentru efectuarea unei bătăi rapide şi energice şi cu valorificarea maximă a
vitezei orizontale;
- pregătirea aterizării în aşa fel încât să se poată efectua cu maximum de eficacitate
Elanul. Elanul este constituit dintr-o alergare accelerată, viteza lui depinzând de viteza săritorului şi
posibilităţile acestuia de a o efectua corect din punct de vedere tehnic, în condiţiile unei viteze relativ mari, a
fazei de bataie-desprindere.
Lungimea elanului este foarte diferită şi variază de la săritor la săritor, în funcţie de particularităţile
acestora. Din practică rezultă că, în general, lungimea elanului variază, la bărbaţi, în limitele a 40-45 m sau
chiar mai mult (18-23 paşi de alergare), iar la femei, 35 -40 m (17-22 paşi de alergare).
Săritorii care dispun de o viteză de deplasare mare au nevoie de un elan mai apropiat de limita
superioara, deci mai lung, aceasta pentru ca să aibă spaţiu suficient pentru dezvoltarea vitezei de care dispun.
Dimpotrivă, săritorii cu viteză de deplasare mai redusă au nevoie de elan mai scurt, deoarece aceştia
epuizează pe o distanţă mai mică posibilităţile de accelerare.
Există şi săritori care dispun de o mare capacitate de accelerare, ceea ce le permite să dezvolte pe o
distanţă mică o viteză suficient de mare. În concluzie, legat de lungimea elanului, putem sublinia
următoarele:
- elanul trebuie să fie suficient de lung pentru a da posibilitate săritorului să atingă viteza maximă (optimă)
cu 3-4 paşi de alergare înaintea pragului;
- un etan prea lung permite dezvoltarea unor viteze care depăşeşte limita optimă, în aceste condiţii săritorul
pierde controlul asupra bătăii -desprinderii.
Alergarea pe elan este, în linii mari, aceeaşi ca la probele de viteză cu unele deosebiri:
- în prima parte a elanului, corpul săritorului este mai aplecat. La pasul al zecelea unghiui este aproximativ de
70 de grade, apoi treptat se îndreaptă astfel că la penultimul pas ajunge la un unghi de aproximativ 90 grade;
- alergarea este mai activă ca la sprinteri, impulsia mai puternică, coapsa piciorului oscilant se ridică până la
orizontală, mai ales, în a doua parte a elanului;
- se mai poate vorbi de o creştere a vitezei de execuţie a paşilor pe ultima parte a elanului, aceasta
favorizează viteza de execuţie a bătăii -desprinderii.
Din punct de vedere al accelerării alergării, în practică se întâlnesc două feluri de elan şi anume:
a) cu accelerare treptată;
b) plecare cu viteză maximă, relaxare, apoi accelerare pentru efectuarea bătăii.
Cel mai frecvent se întâlneşte elanul cu accelerare treptată până la atingerea vitezei optime (6-8 m
înaintea pragului), după care urmează o relaxare, fără pierdere de viteză, necesară pentru pregătirea bătăii.
Elanul trebuie să fie perfect etalonat, să permită săritorului să nimerească precis pragul cu piciorul de
bătaie. Pentru aceasta, este foarte importantă lungimea fiecărui pas al elanului, acordând atenţie în primul
rând constanţei lungimii primilor paşi, de care depinde în ultimă instanţă constanţa întregului elan.
Diferitele procedee de plecare în elan ca: din stând cu picior în faţă; în aceeaşi poziţie; trecerea
greutăţii corpului, în prealabil, de pe piciorul din faţă pe cel din spate sau balansări repetate de pe un picior
pe celălalt; efectuarea în mers sau alergare uşoară a câtorva paşi preliminări etc., toate aceste procedee sunt
subordonate cerinţei de a realiza în mod constant aceeaşi lungime a primului pas.
Pentru a realiza această cerinţă, la începători se recomandă următorul procedeu de plecare în elan:
- din stând cu picioarele la acelaşi nivel, aplecarea trunchiului în faţă cu palmele pe genunchi, trecerea
greutăţii în faţă şi plecare prin dezechilibrare, cu ridicarea activă a coapsei şi impulsie energică.
30
Pentru siguranţa nimeririi pragului şi pentru menţinerea ritmului, în special al ultimilor paşi, se
folosesc semne de control, mai ales la săritorii cu o calificare mai mică.
De regulă, se foloseşte un singur semn de control, amplasat la începutul ultimilor 6 paşi ai elanului. In
cazul în care se folosesc două semne de control, primul semn se amplasează la începutul ultimilor 12 paşi ai
elanului. Semnele de control trebuie nimerite cu piciorul de bătaie, şi anume cu vârful acestui picior. Pe lângă
siguranţa nimeririi pragului, semnul de control, amplasat cu 6 paşi înaintea pragului, are rolul de a menţine
constant ritmul acestor paşi, aspect foarte important pentru efectuarea unei bătăii-desprinderi eficace.
De la concurs, la concurs, în funcţie de modificarea gradului de antrenament, dispoziţia săritorului, starea
pistei, condiţii meteorologice (vânt din faţă sau spate), este necesar să se modifice lungimea elanului
Siguranţa elanului poate compensa, într-o oarecare măsură, o viteză generală mai mică pentru două
motive:
- bătaia şi trecerea peste piciorul de bătaie se face cu o frânare mai mică;
- siguranţa elanului dă posibilitatea dezvoltării vitezei totale de care dispune săritorul.
Pe lângă sarcina acumulării unei viteze orizontale cât mai mari, elanul mai are şi sarcina pregătirii fazei de
bătaie -desprindere.
Bătaia-desprinderea. Este faza fundamentală a oricărei sărituri şi deci şi în cazul săriturii în lungime,
dar, în acelaşi timp este şi partea cea mai dificilă pentru că se efectuează în viteză.
În timpul vitezei orizontale i se adaugă o nouă viteză, cea ascensională, ca urmare a impulsiei
piciorului de bătaie şi avântării piciorului oscilant şi braţelor. Raportul dintre cele două viteze determină
unghiul de bătaie şi în funcţie de acesta unghiul de desprindere.
În ultimul pas al elanului, corpul se găseşte pe verticală sau foarte puţin pe spate, ceea ce asigură o
bătaie sensibil necentrală, cu punct de aplicare a forţei de desprindere uşor în faţa centrului de greutate al
corpului. Tot la ultimul pas, piciorul de avântare se găseşte mai aproape de piciorul de bătaie, pregătit pentru
a intra rapid în acţiune.
Piciorul de bătaie se aşează pe prag, pe călcâi şi imediat trece pe toată talpa. Unghiul dintre talpă şi
prag fiind foarte mic, nu se produce o blocare în acest moment. Aşezarea piciorului de bătaie pe prag este
foarte activă. Există şi sărituri care aşează piciorul de bătaie pe toată talpa.
Mai trebuie menţionat că în momentul aşezării pe prag, piciorul de bătaie este aproape extins, urmând
ca în momentul amortizării să cedeze din articulaţia genunchiului, aceasta favorizând orientarea bătăii spre
înainte şi creând o tensiune musculară prealabilă, necesară pentru efectuarea bătăii rapide.
Bătaia -desprinderea propriu-zisă constă din extinderea simultană în cele trei articulaţii, gleznă,
genunchi, şold, concomitent cu avântarea energică a coapsei piciorului oscilant şi a braţului opus, care îndoit
din cot este dus înainte şi în sus. Braţul opus piciorului de avântare este dus uşor înapoi şi lateral în sus şi are
rol de echilibrare.
Poziţia corectă în momentul premergător desprinderii trebuie să se caracterizeze prin:
- Piciorul de impulsie întins perfect, bazinul avântat în faţă, trunchiul în prelungirea piciorului de bătaie sau
apropriat de verticală;
- Coapsa piciorului oscilant şi braţul adus în punctul maxim de avântare.
Privind succesiunea acţiunilor din această fază, trebuie să reţinem un aspect foarte important şi
anume: mişcarea de avânîare, care susţine acţiunea de impulsie a piciorului de bătaie şi care contribuie cu
aproximativ 30% la forţa bătăii se frânează cu puţin înainte de desprindere. Prin această frânare se descarcă
piciorul de bătaie, a cărui musculatură aflată în tensiune se destinde rapid şi în condiţii uşurate.
Desigur că o forţă de impulsie mare scurtează timpul de aplicare, însă fără ca bătaia să se transforme
într-o trecere fugitivă peste prag. În general, la săritura în lungime viteza orizontală est de 9-10 m/ s. iar
viteza de desprindere de 3-4 m/ s.
Zborul. Scopul acestei faze, la săritura în lungime, este dublu şi anume: păstrarea echilibrului şi
pregătirea aterizării, în principal, prin mişcări compensatorii (rotaţii aparente). În tehnica săriturii în lungime
se cunosc trei procedee de zbor:
a) ghemuit;
b) întins(cu extensie);
31
c) cu paşi în aer.
Din punct de vedere al mişcărilor efectuate de săritor, prima parte a zborului este comună tuturor
procedeelor şi se caracterizează prin menţinerea poziţiei avântate a coapsei piciorului oscilant (poziţia
"pasului sărit"), în funcţie de procedeul folosit, se succed apoi mişcările în restul zborului.
Procedeul cu un pas şi jumătate se caracterizează prin următoarele:

- se menţine cât mai mult posibil poziţia "pasului sărit" cu coapsa piciorului de avântare menţinută la
orizontală, gamba atârnând liber, iar piciorul de bătaie, extins din toate articulaţiile, este menţinut înapoi;
- în vederea efectuării aterizării, piciorului de bătaie este tras energic spre înainte, atăturându-se piciorului
de avântare care împreună, vor fi extinse din articulaţia genunchiului şi menţinute întinse până la luarea
contactului cu solul;
- la luarea contactului cu nisipul, genunchii se îndoaie mult, ceea ce permite înaintarea corpului, iar braţele
sunt duse energic în faţă asigurând echilibrul corpului;
- in timpul zborului braţele sunt duse de sus în jos prin faţă şi înapoi, fiind pregătite pentru a intra din nou în
acţiune în vederea realizării unei bune aterizări.
Procedeul cu paşi în aer - doi paşi şi jumătate
Reprezintă tehnica cea mai modernă la săritura în lungime, fiind folosită de majoritatea săritorilor şi
săritoarelor de valoare.
Este caracteristică săritorului cu o bună viteză, traiectoria zborului fiind în acest caz ceva rnai razantă.
Privitor la succesiunea mişcărilor, în cazul acestui procedeu, se consideră că nu este altceva decât continuarea
legăturii în aer.
Procedeul întins (cu extensie). Acest procedeu se întâlneşte chiar şi la săritorii mai avansaţi, fiind
caracteristic săritorilor mai puţin rapizi dar cu detentă mare (tipul săritorului de forţă).
Şi în căzul acestui procedeu, după desprindere se menţine poziţia "pasului sărit", după care piciorul de
avântare coboară liber sau în mod activ, alăturându-se piciorului de bătaie care în timpul acesta a fost tras
dinapoi spre înainte până la planul corpului, în acest timp braţele sunt duse prin faţă în sus, oblic deasupra
capului, în continuare, gambele se flexează pe coapse, braţele sunt trase înapoi, bazinul proiectat uşor în faţă,
toate acestea pun corpul săritorului într-o poziţie mai mult sau mai puţin arcuită (extensie), în funcţie de
amplitudinea mişcărilor şi forţa musculaturii planului posterior.
În această poziţie arcuită, muşchii planului anterior sunt întinşi, ceea ce favorizează efectuarea
mişcărilor de aterizare.
In a doua parte a zborului, printr-o mişcare energică de avântare a coapselor înainte şi însoţită de cea
a braţelor, corpul se îndoaie mult din articulaţia şoldului, apoi gambele se extind, în timp ce braţele continuă
să se mişte în jos şi înapoi. Din această poziţie, mişcările pentru efectuarea aterizării se succed la fel ca în
cazul procedeului cu paşi în aer,
O condiţie pentru efectuarea cu succes a mişcărilor ce compun acest procedeu este o traiectorie de
zbor suficient de înaltă.
Procedeul ghemuit. Este procedeul cei mai simplu şi se întâlneşte în special la începători.
După desprindere, piciorul de bătaie, printr-o mişcare de pendulare scurtă şi rapidă, se alătură
piciorului de avântare. În continuare, ambele picioare se îndoie mult din genunchi şi se trag la piept,
continuându-se zborul în această poziţie "ghemuită". În timpul ghemuirii ambele braţe sunt duse de sus în jos
prin faţă după aceasta înapoi, fiind pregătite pentru a intra din nou în acţiune în timpul aterizării.
În vederea aterizării, gambele se extind cât mai mult posibil, apoi coboară, după ce în prealabil au fost
menţinute un timp. În luarea contactului cu nisipul, genunchii se îndoaie mult, ceea ce permite înaintarea
corpului dincolo de punctul de sprijin, în acelaşi timp, pentru compensarea şocului de aterizare, braţele sunt
duse energic în faţă şi asigură echilibrul corpului.
Aterizarea, atunci când se execută corect, trebuie să se termine în poziţie ghemuită sau eventual cu
uşoară cădere în faţă.
Aterizarea. Ca fază a săriturii în lungime, are o mare importanţă deoarece executată corect, contribuie
ia lungirea săriturii. O bună aterizare necesită o coordonare perfectă, forţă corespunzătoare a muşchilor
32
ridicători ai coapselor şi mobilitate suficientă a planului posterior, în special la nivelul articulaţiei coxo-
femurale.
Aterizarea este favorizată de existenţa unei sensibile rotaţii reale, orientată în sens invers acelor
ceasornicului. Existenţa acestei rotaţii reale nu este nefavorabilă săriturii, deoarece ea se manifestă doar spre
sfârşitul zborului, în timpul grupării corpului în vederea aterizării.
La începători vom întâlni mai des procedeul ghemuit. La săritorii calificaţi, procedeul cu extensie sau
o combinaţie de ghemuit cu extensie.
Săritura în lungime se efectuează pe fondul unei viteze orizontale mult reduse. Pierderea de viteză se
cifrează la c.c.a. 25 %.
Unghiul optim de bătaie este de 68-69 grade, iar unghiul de desprindere este de 21-22 grade sau chiar
mai mult. Cu toate acestea, săritura în lungime este lungă, ca urmare a acţiunii energice de impulsie-avântare
şi a aterizării cât mai eficiente.
Este evident că lungimea fiecărui pas depinde, în ultimă instanţă, de viteza orizontală şi de unghiul de
desprindere, ca rezultat al raportului dintre cele două viteze (orizontal şi ascensional).
Efectul desprinderilor la pasul sărit şi la săritura în lungime, depinzând în foarte rnare măsură de
viteza orizontală, este foarte importantă reducerea cât mai mult posibil a pierderii de viteză.
Pierderea de viteză se compensează la ultimul pas prinîr-un unghi de desprindere mai mare, care însă, nu
asigură un pas suficient de lung, viteza orizontală fiind prea mică.
3.3 SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME

Descriere
În prezent, tehnica săriturii în înălţime prin procedeul răsturnare dorsală este socotită cea mai
eficientă, de altfel este şi cea mai utilizată. Cu ajutorul ei atleţii au realizat, în ultimii ani, performanţe cu
mult superioare celor obţinute în deceniile anterioare prin alte procedee. Procedeul de săritură prin răsturnare
dorsală s-a impus în aşa măsură prin eficacitatea sa, încât nu mai există nici o îndoială care dintre procedeele
existente trebuie alese când se ridică problema specializării la săritura în înălţime. Fiecare sportiv care se
ocupă de atletism trebuie să însuşească tehnica tuturor procedeelor, dar este indicat să se perfecţioneze în
procedeul răsturnare dorsală.
Obiectul activităţii săritorului în înălţime îl constituie trecerea peste ştachetă situată la înălţimi cât mai
mari cât şi totalitatea acţiunilor întreprinse în direcţia însuşirii şi perfecţionării tehnicii şi a dezvoltării
calităţilor fizice.
Acţiunile întreprinse de către săritor pentru realizarea trecerii unei înălţimi sunt următoarele: o
alergare accelerată pe distanţa de 15-25 m, terminată cu o desprindere puternică şi precedată de o structură
specifică a ultimilor trei paşi de alergare.
Alergarea pe elan se face sub diferite unghiuri, în funcţie de procedeul de săritură utilizată.
Imediat după terminarea fazei de impulsie, atletul este cu totul supus legii gravitaţiei. Centrul său de greutate
descrie o curbă parabolică, iar segmentele corpului dirijează plasarea centrului de greutate în timpul zborului,
căutând să învăluiască ştacheta.
După trecerea înălţimii respective, urmează aterizarea care are ca scop atenuarea şocului la contactul
cu zona de aterizare.
Activitatea, pe linia săriturii, se desfăşoară în cele mai variate condiţii: sală, aer liber, căldură, frig,
ploaie, vânt etc.
3.3.2.Terenuri, instalaţii materiale şi echipament

Pentru realizarea activităţii de concurs sunt necesare următoarele:
- sector pentru sărit cu pistă pentru elan, zonă de aterizare, stâlpi pentru susţinerea ştachetei;
- echipamentul săritorului: pantof cu cuie special (cu talpă îngroşată şi cu cuie în toc), chilot (şort), maiou.
33
Grosimea tălpii va fi de 13 mm maxim şi cea a tocului de 19 mm.
Stâlpii trebuie să fie rigizi. Suporturile ştachetei trebuie să fie plate şi dreptunghiulare, cu o lăţime de
40 mm şi o lungime de 60 mm. Ele trebuie să fie fixate solid de stâlpi şi vor fi îndreptate fiecare către stâlpul
opus, iar extremitatea ştachetei va sta pe suporturi astfel, încât dacă un concurent atinge ştacheta, ea să cadă
cu uşurinţă, fie înainte, fie înapoi.
Ştacheta va fi confecţionată din lemn, metal sau alt material potrivit. Ea va avea o secţiune circulară.
Lungimea ştachetei va fi cuprinsă între 3,95 m şi 4,02 m. Greutatea maximă a ştachetei va fi de 2 kg.
Capetele ştachetei, care se aşează pe suporţi, trebuie să fie nete şi plate. Zona de aterizare nu trebuie să
măsoare mai puţin de 5 m în lungime şi 3 m lăţime.

Concurentul trebuie să se desprindă de pe un singur picior. Ordinea de concurs va fi trasă la sorţi,
înainte de începerea probei, arbitrii anunţă înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive.
Un concurent va putea începe să sară la orice înălţime deasupra celei minime şi va putea sări, după
voie, la orice înălţime care va urma. După trei ratări succesive, concurentul va fi eliminat chiar şi atunci când
aceste ratări s-au produs la înălţimi diferite.
Un concurent ratează încercarea dacă:
- după săritură ştacheta nu rămâne pe suporţi;
- atinge solul, inclusiv spaţiul de aterizare, dincolo de planul stâlpilor, fie între, fie în afara acestora, cu orice
parte a corpului, fără ca mai întâi să fi trecut peste ştachetă.
Fiecărui concurent îi va fi acreditată cea mai bună dintre toate săriturile, inclusiv săriturile efectuate
pentru departajarea unei egalităţi pentru locul întâi.
Conţinut
Ca procedee de săritură în înălţime consemnăm următoarele; răsturnare dorsală; rostogolire ventrală;
rostogolire laterală; păşire.
Mecanismul de bază în săritura în înălţime este: elanul; bătaia -desprinderea; zborul; aterizarea.
Scopul săriturii în înălţime, parcurgerea în zbor a unei distanţe cât mai mari cu trecerea unui obstacol
orizontal (ştacheta), determină şi caracteristicile tehnice ale acestei sărituri, destul de diferite în comparaţie
cu celelalte sărituri.
De menţionat că aici aterizarea nu are alt scop decât amortizarea căderii şi evitarea accidentării
săritorului, în schimb zborul, în timpul căruia trebuie trecută ştacheta, este o fază foarte complicată din punct
de vedere tehnic, în special în cazul procedeelor mai evoluate.
Elanul este constituit dintr-o alergare accelerată. Viteza elanului este mai mică decât la săritura în
lungime, triplusalt şi prăjină şi se caracterizează printr-o relaxare accentuată, mai ales pe prima parte.
Lungimea elanului variază între 5-9 paşi alergare şi chiar mai mulţi şi se efectuează de regulă în linie
dreaptă, dar se întâlnesc şi elanuri efectuate pe un arc de cerc. În funcţie de procedeul tehnic folosit la zbor,
elanul se execută sub un anumit unghi faţă de ştachetă şi este cuprins între 30-80 grade sau chiar 90 grade.
Unghiurile mari se întâlnesc la procedeele prin păşire şi răsturnare dorsală, iar unghiurile mici la procedeele
prin rostogolire.
În practică se întâlneşte o foarte mare varietate de abordare a elanului săriturii, aceasta ca urmare a
calităţilor fizice de care dispune săritorul, cât şi mai ales de gradul de stăpânire a tehnicii.
Marea varietate a formelor de elan ne indică faptul că alegerea uneia sau alteia nu se poate proceda în
mod arbitrar şi nici dogmatic, în special modul de pregătire pentru bătaie se alege în funcţie de
particularităţile săritorului ca: forţă, viteză, îndemânare, talie etc.
Distanţa de bătaie (distanţa dintre locul bătăii şi proiecţia ştachetei) variază între 70-150 cm, fiind mai
apropiată în căzul rostogolirilor şi mai depărtată în cazul păşirilor şi al răsturnării dorsale, unde şi unghiul
elanului faţă de ştachetă este mai mare.
34
Diferenţierile cele mai importante care le determină şi pe cele amintite, apar în tehnica zborului. În
cazul păşirilor, segmentele corpului trec peste ştachetă simultan. Masa corpului trecând aproape în acelaşi
timp deasupra ştachetei, distanţa de la centrul de greutate al corpului până la ştachetă este mare, săritura fiind
neeconomicoasă.
În practică, chiar şi în atletismul şcolar, procedeul prin păşire se întâlneşte din ce în ce mai rar şi
numai acolo unde condiţiile de desfăşurare a activităţii nu permit practicarea altor procedee mai eficiente.
În schimb în cel al rostogolirilor şi al răsturnării dorsale, segmentele trec peste ştachetă în mod
succesiv. Părţile corpului care au trecut şi cele care urmează să treacă, se găsesc sub ştachetă; astfel centrul
de greutate ai corpului este foarte aproape de ea, iar în cazuri perfecte, centrul de greutate se poate găsi chiar
sub ştachetă, deci săritura este economicoasă. Cu aceleaşi posibilităţi se pot trece înălţimi mai mari.
3.3.5. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsala

Elanul. Elanul se compune din două părţi distincte, respectiv faza de accelerare, având 4-5 paşi de alergare şi
curba de impulsie cu 3-5 paşi de alergare.
În faza de accelerare, elanul este rectiliniar sau arcuit, cu punct de plecare în afara ştachetei cu 4-6 m.
În cazul elanului arcuit, raza de curbură este de 15-20 m, iar curba de impulsie, cu o rază de curbură de 5-10
m este de 3-5 paşi de alergare.
Pe prima parte a elanului se aleargă ca la sprint, cu corpul aplecat înainte, contact pe pingea, impulsie
energică, ridicarea înaltă a genunchilor; în curba de impulsie corpul săritorului se îndreaptă în plan sagital şi
se înclină spre interiorul curbei în plan frontal; mişcarea braţelor este normală, ultimii 3-4 paşi sunt egali ca
lungime, pentru menţinerea vitezei şi asigurarea preciziei elanului.
Începerea elanului se face, în principal, în două moduri:
- pornire la alergare chiar de la primul pas;
- câţiva paşi preliminări de mers şi apoi, alergare.
Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimi paşi ai elanului şi constă în următoarele:
- creşte viteza de execuţie a ultimilor paşi;
- se modifică ritmul paşilor corespunzător cu scurtarea sau lungirea lor;
- pe penultimul pas al elanului are loc pregătirea braţelor pentru mişcarea de avântare. Aceasta se face
diferit de la săritor la săritor;
Pe ultimul pas al elanului trunchiul este uşor înclinat în interiorul curbei elanului şi uşor lăsat pe spate
(în uşoară extensie).
35
Bătaia - desprinderea. Şi la săritura în înălţime bătaia este faza fundamentală determinantă. În timpul bătăii
se determină traiectoria centrului de greutate al corpului (înălţimea de zbor) şi se creează premisele pentru
rotaţiile săritorului deasupra ştachetei.
Modul de efectuare a bătăii trebuie să asigure valorificarea vitezei acumulate în timpul elanului.
Acţiunea de bătaie începe prin aşezarea piciorului de bătaie pe sol.
La aşezarea piciorului pe sol, corpul săritorului se află în extensie pe spate, cu o flexare în sens opus
faţă de ştachetă, piciorul de bătaie aproape extins; contactul se ia pe călcâi, cât mai repede pe toată talpa,
urmat de o ridicare foarte rapidă pe vârf (laba se aşează drept, fără rulare de pe exterior pe talpă); urmează
extensia "explozivă" a piciorului de impulsie, corelată cu avântarea piciorului de atac şi braţelor susţinută şi
de umeri, piciorul ia atac, îndoit din genunchi, se duce energic în sus şi spre interior. Acţiunea genunchiului
angrenează după sine şi şoldul de aceeaşi parte şi determină o mişcare de rotaţie în axul longitudinal, rotaţie
necesară pentru întoarcerea săritorului cu spatele la ştachetă în timpul zborului.
Lucrul braţelor începe pe ultimul pas, când braţul opus piciorului de bătaie va rămâne blocat înainte şi
în sus, urmând sa-şi continue mişcarea, tot numai în sus, lângă ureche.
Datorită mişcării executate de piciorul de bătaie, a cărui forţă de impulsie acţionează excentric,
imprimând corpului o rotaţie reală, amplificată de avântarea energică a piciorului de atac, cu coapsa şi
genunchiul orientate spre interior, cât şi a braţului şi umărului drept, corpul capătă o mişcare de "înşurubare"
combinată cu cea de "răsturnare", permîţându-i să treacă ştacheta dorsal. Totodată se produce o înclinare a
trunchiului spre ştachetă.
Mişcarea de "înşurubare", de rotaţie a axei longitudinale, declanşată de bătaia excentrică şi de
avântarea piciorului de atac cu genunchiul în interior, este favorizată, la nivelul trunchiului superior, de
continuarea acţiunii braţelor şi după desprindere. Se accentuează arcuirea trunchiului către ştachetă,
concomitent cu răsucirea bazinului şi trunchiului, ajungând cu spatele spre ştachetă.
Bătaia este precedată de avântarea puternică a piciorului de atac (îndoit), a braţelor şi ridicarea
umerilor, care vor suplimenta acţiunea de impulsie a piciorului de bătaie, îndoit în prealabil.
Distanţa faţă de ştachetă, la care se efectuează bătaia, este de peste un metru, orientarea tălpii fiind
aproximativ 30-40 grade faţă de planul ştachetei.
Unghiul de desprindere, datorită acestor caracteristici la care se mai adaugă intensitatea blocării şi
forţa ei, este mai puţin apropiat de verticală, traiectoria săriturii fiind uşor întinsă.
Zborul Intrarea în răsturnarea dorsală este marcată de oprirea avântării piciorului de atac, care va
intra împreună cu piciorul de bătaie într-o fază pasivă, în timp ce corpul urcă spre ştachetă.
În prima parte a zborului, faza ascensională şi apropierea de ştachetă, deplasarea săritorului se face
cât mai mult pe verticală; după depăşirea nivelului ştachetei cu capul şi umerii, corpul fiind aproape de
ştachetă, braţul din partea piciorului de atac, capul şi umerii- basculează spre înapoi şi în jos, ceea ce va
favoriza urcarea bazinului şi ajungerea în poziţia orizontală.
Concomitent cu realizarea poziţiei orizontale se începe şi trecerea în poziţie arcuită, punctul maxim
de arcuire fiind la nivelul bazinului; poziţia se încheie după trecerea bazinului peste ştachetă; urmează
eschiva, respectiv trecerea picioarelor peste ştachetă, în acest scop, are loc o îndoire în articulaţia coxo -
femurală (spatele rotund), bazinul coboară, iar la apropierea gambelor de ştachetă, urmează pendularea lor în
sus (extinderea energică a genunchilor).
Trecerea ştachetei în răsturnare dorsală, cu capul şi gambele, sub proiecţia orizontală a ştachetei -
partea cea mai înaltă a corpului fiind bazinul extins (poziţia de arc cu convexitatea în sus), respectă întru totul
cerinţa randamentului şi biomecanicii de a obţine o înălţime maximă cu o ridicare minimă a centrului de
greutate al corpului.
Aterizarea. Aterizarea se face pe spate, în zona regiunii toracale, pe fond de tonus muscular, mai ales
la nivelul articulaţiei coxo-femurale, care trebuie blocat.
3.3.6. Săritura in înălţime cu păşire

Elanul. Elanul este constituit dintr-o alergare accelerată în linie dreaptă, lung de c.c.a. 9 paşi de
alergare. Elanul se execută sub un unghi de 60-70 grade faţă de ştacheta.
36
Distanţa de bătaie (distanţa dintre locul bătăii şi proiecţia ştachetei) este cuprinsă între 1-1,20 m,
Bătaia – desprinderea. în timpul acesteia se determină traiectoria centrului de greutate al corpului
(înălţimea de zbor).
Modul de efectuare a bătăii-desprinderii trebuie să asigure fructificarea vitezei acumulate în timpul
elanului. Acţiunea de bătaie -desprindere începe prin aşezarea piciorului de bătaie pe locul bătăii. Contactul
cu solul se ia mai întâi pe călcâi, apoi rapid, piciorul de bătaie trece pe toată talpa.
Aşezarea în acest mod a piciorului de bătaie "blochează" deplasarea pe orizontală a centrului de
greutate şi în virtutea inerţiei centrului de greutate al săritorului, (corpul lui) se va deplasa înainte şi în sus.
După aşezarea piciorului de bătaie pe sol, acţiunea de bătaie-desprindere continuă cu mişcarea de avântare a
piciorului de atac şi braţelor
Piciorul de atac din spate, înainte şi în sus, gamba se extinde treptat în aşa fel încât atacul se face cu
piciorul complet întins, mişcarea de avântare este accelerată, ceea ce face ca presiunea asupra solului, prin
intermediul piciorului de bătaie, să crească, iar aceasta să dea naştere şi la o reacţie a sprijinului mărită, ceea
ce contribuie în mod substanţial la creşterea forţei de impulsie.
Zborul în cazul săriturii în înălţime prin păşire, segmentele corpului trec peste ştachetă aproape
simultan; masa corpului găsindu-se aproape în acelaşi timp deasupra ştachetei, distanţa de la centrul de
greutate al corpului şi până la ştachetă este mare, săritura fiind neeconomică.
Picioarele trec peste ştachetă succesiv; piciorul de atac ajungând deasupra ştachetei este coborât, în
timp ce piciorul de bătaie este tras energic în sus şi trecut şi el peste ştachetă. Trunchiul deasupra ştachetei
este aplecat înainte.
Aterizarea. Aterizarea se face în picioare, contactul iuându-se, la început, cu piciorul de atac care
coboară primul.
CAPITOLUL 4
ANALIZA TEHNICII PROBELOR DE ARUNCĂRI Şl PROBE
COMBINATE
4.1 BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

Aruncările atletice sunt probe în care un obiect, având forme şi dimensiuni determinate, este proiectat
în aer cât mai departe posibil.
După modalitatea de aplicare a forţei aruncătorului asupra obiectului, a mişcărilor specifice adoptate pentru
a-l proiecta la o distanţă cât mai mare şi în funcţie de obiect, aruncările atletice se clasifică astfel:
- aruncarea tip împingere (aruncarea greutăţii);
- aruncarea tip azvârlire (aruncarea mingii de oină şi a suliţei);
- aruncarea tip lansare (aruncarea discului şi a ciocanului).
In aruncările de tipul împingerii, mâna atletului este situată înapoia obiectului şi dedesubtul acestuia,
iar forţa atletului este aplicată obiectului sub forma împingerii dinapoi înainte şi de jos în sus.
În aruncările de tipul azvârlire, braţul ce execută aruncarea se află înaintea obiectului, iar forţa
atletului este aplicată obiectului sub forma unei tracţiuni rectiliniare dinapoi înainte pe deasupra umărului.
În aruncările de tipul lansării, braţul (braţele) aruncătorului, întins lateral, se află înaintea obiectului,
iar forţa atletului este aplicată obiectului sub forma unei tracţiuni dinapoi înainte, dar pe o traiectorie
curbilinie.
Mecanismul de bază în cazul aruncărilor este: priza, poziţia iniţială, elanul, efortul final, restabilirea
după efort.
Priza diferă de la probă la probă, ea fiind în conformitate cu prevederile regulamentare şi cu obiectul de
aruncat.
37
Poziţia iniţială diferă, de asemenea de la probă la probă. Conferă o poziţie comodă şi eficientă de a începe
toate demersurile pentru realizarea aruncării.
Elanul este componenta care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea aruncătorului
dintr-un anumit loc, spre direcţia de aruncare a obiectului şi are ca scop următoarele:
- asigurarea unei viteze oarecare obiectului ce urmează a fi aruncat;
- ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă, în vederea efectuării cu eficacitate maximă a aruncării
propriu-zise.
Structura elanului este determinată de tehnica tipurilor de aruncare, de forma obiectului şi de unele
prevederi regulamentare ale aruncării.
Astfel distingem:
- elanuri sub formă de săltare (la aruncarea greutăţii);
- elanuri sub formă de piruetă (la aruncarea discului, ciocanului şi greutăţii);
- elanuri sub formă de alergare (la aruncarea suliţei şi aruncarea mingii de oină).
Se cere ca în timpul elanului momentele fără sprijin pe sol să fie cât mai scurte; deplasarea trenului
inferior, în comparaţie cu trenul superior, să fie mai rapidă; viteza de execuţie a elanului să fie în strânsă
legătură cu posibilităţile aruncătorului de a grefa efortul final de aruncare pe o anumită viteză prealabilă.
Efortul final. Obiectivul principal al efortului final constă din compunerea vitezei, dobândită de obiect în
faza elanului, cu o nouă viteză pe care i-o va imprima atletul în efortul final al aruncării.
Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare:
- de ridicare, în care masa corpului şi a obiectului trec din poziţie joasă în poziţie înaltă;
- de translaţie, în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept pe cel stâng;
- de rotaţie, în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la dreapta ia stânga.
Caracteristica esenţială a efortului final constă în aceea că, toate grupele musculare mari ale corpului
intră în contracţii maxime într-o anumită succesiune de timp şi spaţiu, dând mişcării finale caracterul
exploziv. În zbor, obiectul de aruncare descrie o traiectorie sub forma unei parabole.
Viteza iniţială este cel mai important factor care determină lungimea unei aruncări şi depinde de:
- numărul forţelor puse în acţiune în timpul mişcării;
- compunerea forţelor;
- lungimea parcursului pe care forţele îşi exercită acţiunea lor;
- intensitatea forţelor
În efortul de aruncare, atletul trebuie să angreneze întreaga masă musculară, nu numai forţa braţelor,
aşa cum sunt tentaţi începătorii, ci şi a picioarelor şi trunchiului.
La aruncări este important ca numărul forţelor angajate să fie cât mai mare (picioare, trunchi, braţe) şi
folosirea coordonată a acestora, pe baza unei tehnici raţionale, care să concorde cu legile biomecanicii.
Viteza iniţială va fi cu atât mai mare, cu cât forţele vor acţiona pe un parcurs cât mai lung şi cu o
intensitate ridicată.
Se cere atletului ca mişcarea de aruncare odată începută, să se execute în mod armonios şi continuu
până la terminarea ei cu o viteză continuu accelerată până la momentul eliberării obiectului.
Unghiul de deplasare. Este cunoscut că, din punct de vedere teoretic, unghiul de 45 grade este cel
mai favorabil pentru obţinerea unei traiectorii cât mai lungi. Practic, ei este ceva mai mic. El se cifrează în
jurul a 40-44 grade.
Unghiul al cărui vârf se află în punctul de căderea al obiectului, având o latură orizontală dusă pe soi
până la picioarele aruncătorului şi obiectului se numeşte Unghi de teren.
La aruncarea greutăţii, unde distanţa de aruncare în comparaţie cu aruncările lungi este de 3-5 ori mai
redusă şi înălţimea de la care se eliberează obiectul este mai mare, unghiul de teren este mai mare în
comparaţie cu cei al aruncării suliţei, discului şi ciocanului.
Prin calcul se demonstrează că distanţa cea mai lungă de lansare (teoretică) este realizată atunci când
unghiul de lansare şi jumătate din unghiul de teren ne dau împreună 45 grade.
38
Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime de sol cât mai mare. Aruncătorii înalţi
au avantaj asupra celor scunzi întrucât ei pot realiza, cu mai rnare uşurinţă, unghiul de lansare cât mai
apropiat de 45 grade.
Rezistenţa aerului este un alt factor care influenţează lungimea unei aruncări. Aerul opune, rezistenţă
contrară sensului de înaintare a obiectului, frânându-i înaintarea.
Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante ca urmare a modalităţilor de
proiectare a lor în aer, a formei lor etc.
Ciocanul, greutatea va prezenta invariabil aceeaşi secţiune dominantă datorită formei sferice pe care o
au.
Discul şi suliţa, datorită calităţilor lor aerodinamice, pot folosi în unele condiţii favorabile, rezistenţa
aerului ca pe o forţă portantă, care poate prelungi traiectoria de zbor. Pentru ca să apară această forţă dirijată
de jos în sus şi care susţine obiectul în aer, diametrul discului şi axa lungă a suliţei trebuie să facă, în sensul
mişcării un unghi mic de incidenţă.
4.2 ARUNCAREA GREUTĂŢII

Descriere
Aruncarea greutăţii, ca de altfel şi celelalte aruncări, se încadrează în grupa probelor tehnice, putând
fi considerată însă din anumite puncte de vedere, cea mai dificilă probă de aruncare.
Dificultatea acestei probe se poate rezuma la următoarele aspecte;
- greutatea relativ mare a obiectului (comparativ cu discul dar mai ales cu suliţa);
- suprafaţa pentru efectuarea elanului este mică;
- posibilitatea folosirii inerţiei în aruncare este redusă, întreaga tehnica a aruncării greutăţii este subordonată
următoarelor cerinţe:
- imprimarea unei "anumite" viteze orizontale sistemului aruncător-obiect;
- punerea aruncătorului într-o poziţie care să permită imprimarea unei noi viteze ascensionale cât mai mari
obiectului;
- eliberarea obiectului de la o înălţime cât mai mare.
Obiectul activităţii îl constituie aruncarea greutăţii (7,260 kg. pentru bărbaţi şi 4 kg pentru femei), ca
şi activitatea depusă pentru însuşirea şi perfecţionarea tehnicii şi pentru dezvoltarea calităţilor fizice.
Aruncarea se efectuează dintr-un cerc cu diametrul de 2,13 m, având în partea dinspre sector un prag
înalt denumit opritoare (servind ca sprijin pentru piciorul de blocare).
Pentru efectuarea aruncării, atletul execută un elan în cerc, într-o structură de mişcare adecvată
spaţiului şi punerii atletului într-o poziţie optimă de aruncare.
Pentru însuşirea şi perfecţionarea tehnicii aruncării, ca şi pentru dezvoltarea calităţilor fizice, atletul
execută un număr foarte mare de repetări cu un efort susţinut ca volum şi intensitate.
Aruncătorul desfăşoară activitatea de aruncare în cete mai variate condiţii: în aer liber, pe vreme frumoasă,
pe răcoare, pe frig, ploaie, zăpadă, vânt, în sală etc.

Pentru desfăşurarea activităţii de concurs sunt necesare următoarele:
- greutate corespunzătoare categoriei de vârstă şi sex; cerc pentru aruncare, cu opritoare;
- teren orizontal fără denivelări cu o lungime de cea. 25 m şi lat de 10-15 m;
- echipamentul aruncătorului: pantofi pentru aruncare, maiou, chilot (şort).
Greutatea va fi făcută din fier, alamă sau alt metat, care să nu fie mai puţin dur decât alama. Va trebui
să fie sferică şi suprafaţa netedă.
39
Cercul de aruncare trebuie făcut din benzi de fier, oţel sau alt material potrivit. Interiorul cercului
poate fi făcut din beton, asfalt sau alt material dur, dar nealunecos. Suprafaţa interioruiui cercului trebuie să
fie plată.
Opritoarea va fi făcută din lemn sau alt material potrivit şi va fi curbat astfel ca marginea interioară să
coincidă cu marginea interioară a cercului, va fi construit astfel încât să poată fi fixat solid în sol. Opritoarea
va măsura 1,21-1,23 m lungime în interior, 112-300 mm lărgime şi 98 mm lăţime.
Sectorul de cădere va fi delimitat prin linii albe, late de 50 mm, formând un unghi de 40 grade, astfel
încât dacă aceste linii ar fi prelungite, ete să treacă prin centrul cercului.

Concurentul este obligat să înceapă aruncarea dintr- o poziţie staţionară în cerc. Greutatea trebuie să
fie aruncată cu o singură mână, de la umăr, din poziţia de ţinere.
Ordinea în care concurenţii execută aruncările este trasă la sorţi. Când sunt mai mutt de opt
concurenţi, fiecare are dreptul la trei încercări, iar cei opt concurenţi care au obţinut cele mai bune rezultate
vor avea dreptul la încă trei încercări. Când sunt opt concurenţi sau mai puţini, fiecare va avea dreptul fa şase
încercări.
Aruncarea va fi considerată neregulamentară dacă concurentul, după ce a intrat în interiorul cercului
şi după ce a început aruncarea, atinge cu o parte oarecare a corpului său partea de sus a opritoarei sau a
cercului, sau solul la exterior, sau dacă lasă să cadă greutatea, într-un mod neregulamentar, în timpul unei
încercări.
Pentru ca o aruncare să fie valabilă, greutatea trebuie să cadă astfel încât să atingă complet solul în
interiorul sectorului de aruncare.
Măsura va trebui făcută imediat după aruncare, începând de la semnul cei mai apropiat făcut de
căderea greutăţii până în interiorul circumferinţei cercului şi de-a lungul liniei, mergând de la semnul lăsat de
greutate până la centrul cercului.
Concurentul trebuie să părăsească cercul prin înapoia liniei albe care trece prin centrul cercului şi
prelungirea acestuia şi după ce greutatea a atins solul.
4.2.4. Conţinut
Mecanismul de bază în aruncării greutăţii este: priza, poziţia iniţială, elanul, efortul final, restabilirea după
efort.

Aruncarea greutăţii, procedeul cu săltare
Priza: Greutatea se ţine pe degetele arătător, mijlociu şi inelar şi pe porţiunea distală a oaselor metacarpiene,
fiind sprijinită lateral de către degetul mic şi police. În funcţia de forţă a degetelor, greutatea se poate ţine mai
pe vârful lor. Palma cu greutatea este uşor flexată, iar prin uşoara contracţie a musculaturii antebraţului se
evită flexarea exagerată a palmei spre înapoi. Greutatea se ţine lipită de gât, cu palma orientată spre înainte,
braţul relaxat, cu cotul sub orizontală şi înaintea planului frontal al corpului (să nu depăşească axul umerilor).
Ţinerea greutăţii lipită de gât este, pe de o parte, o cerinţă regulamentară, iar pe de altă parte, din această
poziţie, braţul aruncător poate efectua o adevărată mişcare de împingere.
Aruncătorul se aşează în cerc cu spatele pe direcţia aruncării şi perpendicular pe aceasta.
Poziţia iniţială: Poziţia iniţială a aruncătorului, la procedeul de aruncare cu spatele, este stând cu sprijin pe
piciorul drept, cu laba pe direcţia aruncării şi vârful aproape de marginea cercului, piciorul stâng în spate la o
lungime de talpă, sprijinit pe vârf. Spatele în uşoară extensie (uşor lordozat), privirea înainte, braţul stâng
întins înainte la orizontală sau deasupra urmărului, cu palma orientată în jos.
Aceasta este poziţia "înaltă" şi se întâlneşte la majoritatea aruncătorilor valoroşi. La începători sau aruncătorii
mai puţin calificaţi, se recomandă o poziţie iniţială grupată, apropiată de cea în care trebuie să ajungă
aruncătorul după efectuarea elanului. Motivarea acestei recomandări constă constă în aceea că începători nu
40
reuşesc, în timpul scurt pe care îl au la dispoziţie între începerea aruncării şi plecarea în elan, să se grupeze
suficient.
Tehnica de aruncare cu spatele spre direcţia aruncării prezintă următoarele avantaje:
- îndoirea trunchiului în faţă (gruparea şi depăşirea obiectului) se face cu uşurinţă;
- poziţia piciorului drept cu laba pe direcţia deplasării asigură un echilibru bun;
- elanul se începe cu multă eficacitate.
Elanul. Mişcarea de aruncare începe printr-o balansare prealabilă spre înapoi a piciorului stâng, însoţită de
ridicarea pe vârfui piciorului drept şi îndoirea trunchiului, la unii aruncători chiar până la orizontală (poziţia
asemănătore cu cumpăna). De aici are loc gruparea pe piciorul drept, care trece pe toată talpa şi se îndoaie
mult din genunchi, gradul de îndoire depinzând de forţa acestui segment. Trunchiul se îndoaie, de asemenea,
până când pieptul atinge coapsa piciorului drept, ducând astfel greutatea în afara cercului, ceea ce lungeşte
mult traiectoria de-a lungul căreia forţele aruncătorului acţionează asupra obiectului, rezultatul fiind în final o
viteză iniţială mai mare.
Gruparea trebuie să fie lină, spatele trebuie să rămână drept, privirea în faţă, braţut stâng atârnă liber,
iar piciorul stâng flexat, s-a apropiat de cel drept. Greutatea corpului se află pe piciorul drept.
Elanul, fără pauză, se începe prin scoaterea centrului de greutate în afara suprafeţei de sprijin
(dezechilibrarea), ca urmare a deplasării bazinului în direcţia aruncării pe seama întinderii energetice a
piciorului drept, întinderea piciorului drept este însoţită de pendularea spre înapoi şi în sus a piciorului stâng.
Pendularea piciorului stâng se face în direcţia aruncării şi extins din articulaţia genunchiului.
Mişcarea piciorului pendulant se frânează înainte de a atinge înălţimea bazinului. Această frânare a
pendulării piciorului stâng produce descărcarea piciorului drept, uşurându-se astfel acţiunea de impulsie a
acestuia.
În timpul întinderii lui, talpa piciorului drept se rulează pe călcâi, unde ajunge în momentul întinderii
lui complete şi în acelaşi timp cu terminarea avântării piciorului stâng, după care urmează faza de zbor
(săltarea).
Poziţia corpului, cu centrul de greutate deplasat mult în afara suprafeţei de sprijin, favorizează
efectuarea unei săltări rapide pe piciorul drept, săltare care trebuie să fie cât mai razantă, aceasta pentru ca
faza fără sprijin să dureze cât mai puţin.
Săltarea se face cu tragerea rapidă a gambei piciorului drept "sub aruncător" şi pe direcţia aruncării.
Aterizarea se face pe pingea, cu laba răsucită spre interior, la 90-100 cm de marginea cercului După luarea
contactului pe pingea, piciorul drept trece pe toată talpa. Poziţia cu laba răsucită spre interior favorizează
întoarcerea aruncătorului cu faţa spre direcţia aruncării în timpul efortului final.
În timpul săltării, piciorul stâng începe să coboare şi ia contact cu solul lângă marginea cercului,
aproape în acelaşi timp cu cel drept, pe partea internă a labei, cu vârful pe linia călcâiului pictorului drept
extins din articulaţia genunchiului, după care se flexează uşor. Aterizarea, după săltare, trebuie să fie elastică.
Piciorul stâng se aşează cu vârful pe linia călcâiului celui drept, pentru a crea, în timpul întoarcerii
aruncătorului cu faţa spre direcţia aruncării, baza de susţinere necesară efectuării unei mişcări echilibrate.
41
În momentul luării contactului cu solul, piciorul stâng opreşte deplasarea pe orizontală a sistemului
aruncător-obiect şi apoi contribuie la orientarea forţelor aruncătorului spre creşterea vitezei de mişcare a
greutăţii pe traiectoria ei ascensională.
Aruncătorul ajunge în poziţia de aruncare tot grupat şi cu spatele spre direcţia aruncării.
Axa bazinului, în urma poziţiei picioarelor care s-au răsucit spre direcţia aruncării, este aproape
perpendiculară cu axa umerilor, ceea ce face ca la sfârşitul săltării, întreg corpul să se găsească într-o stare de
tensiune musculară foarte favorabilă pentru realizarea unui efort final rapid.
O problemă foarte importantă este precizarea drumului corect al greutăţii. Din momentul începerii
elanului, traiectoria centrului de greutate nu are voie să coboare şi nici să devieze lateral, în special coborârea
greutăţii aduce prejudicii aruncării, pentru că deplasarea apoi a greutăţii în sus necesită învingerea în
prealabil a inerţiei obiectului, ceea ce provoacă scăderea vitezei de mişcare, a acesteia.
Efortul final. Este faza fundamentală a oricărei aruncări şi în mod deosebit, în cazul aruncării greutăţii, este
faza determinantă, deoarece posibilităţile reduse de accelerare în elan trebuie compensate acum.
Rezultatele practicii vin în sprijinul acestei afirmaţii, prin aceea că diferenţa de greutate între
aruncările de pe loc şi cele cu elan este în medie de c.c.a. 1-1,5 m ceea ce arată că baza aruncării o constituie
faza efortului final.
Sarcina efortului final, ca fază a aruncării greutăţii, este că folosind viteza orizontală acumulată în
elan, să se imprime greutăţii o viteză ascensională cât mai mare, iar eliberarea obiectului să se facă în punctul
maxim posibil, când şi viteza trebuie să fie maximă.
Mişcarea de aruncare începe în intervalul dintre aterizarea pe piciorul drept şi luarea contactului cu
solul pe piciorul stâng. Această precizare este foarte importantă şi vine să stabilească stricta continuitate care
trebuie să existe între elan şi aruncarea propriu-zisă, condiţie indispensabilă.
În prima parte, mişcările aruncătorului sunt orientate spre ridicarea centrului de greutate al corpului,
ceea ce imprimă şi greutăţii o traiectorie ascensională.
În mod concret, mişcarea de aruncare începe cu întinderea piciorului drept concomitent cu îndreptarea
treptată a trunchiului şi răsucirea spre stânga a umărului stâng (deschiderea), mişcare condusă de braţul care
treptat se îndoaie din cot.
De remarcat că în timpul răsucirii trunchiului, umărul şi bazinul se deplasează paralel, fără ca bazinul
să depăşească umărul, sau umărul să rămână în urmă.
La aruncarea greutăţii, spre deosebire de celelalte aruncări, depăşirea umărului drept de către bazin nu
este favorabilă, deoarece în acest fel, în răstimpul până la depăşirea bazinului de către umăr, în loc de
împingere, greutatea este trasă, (tracţiune în loc de împingere).
Braţul aruncător intră în acţiune pe măsura îndreptării pieptului spre direcţia aruncării. Cotul braţului
aruncător trebuie să se găsească în spatele greutăţii. Căderea cotului reduce mult acţiunea braţului.
Concomitent cu braţul drept (aruncător), intră în acţiune şi piciorul stâng, care La început realizează o
blocare a părţii stângi a bazinului, blocare care are loc şi la nivelul umărului stâng, imediat ce pieptul a ajuns
perpendicular pe direcţia aruncării.
Greutatea corpului, care la începutul mişcării de aruncare era repartizată aproape în întregime pe
piciorul drept se trece treptat pe piciorul stâng.
Acţiunea piciorului stâng se încheie prin întinderea lui complet, în acelaşi timp cu impulsul final dat
greutăţii din articulaţia pumnului şi de către degete.
In momentul eliberării obiectului, palma este răsucită spre interior. În tot timpul efortului final,
drumul greutăţii trebuie să treacă prin interiorul suprafeţei de sprijin, iar impulsul final şi deci şi eliberarea
trebuie să se facă pe linia punctului de sprijin a piciorului stâng.
Restabilirea după efort. Scopul acestei faze este evitarea depăşirii cercului de aruncare, şi se realizează în
cadrul aruncării greutăţii prin două modalităţi:
- prin schimbarea piciorului de sprijin înainte;
- prin piruetă.
42
4.3 PROBELE COMBINATE
Poltatlonul atletic este o probă atletică complexă. El este constituit dintr-una sau mai multe probe de
alergări, sărituri şi aruncări.
Poliatlonistul desfăşoară o activitate complexă în direcţia însuşirii şi perfecţionării tehnicii probelor
ce compun poliatlonul, cât şi în scopul dezvoltării calităţilor fizice.
Pentru desfăşurarea probei de concurs sunt necesare materialele, obiectele şi echipamentul descris la
probele individuale. Cu alte cuvinte, pe linia echipamentului, poliatlonistul va dispune de o adevărată
colecţie, însumând echipament pentru alergări, sărituri şi aruncări.
Probele combinate clasice sunt următoarele:
- Decatlonul pentru bărbaţi
- Heptatlonut pentru femei.
Decatlonul cuprinde următoarele probe: 100 m, săritura în lungime, aruncarea greutăţii, săritura în
înălţime, 400 m (probe ce se desfăşoară în primea zi), 110 mg., aruncarea discului, săritura cu prăjina,
aruncarea suliţei şi 1500 m (probe ce se desfăşoară în a doua zi de concurs).
Heptatlonul cuprinde următoarele probe: 100 mg, săritura în înălţime, aruncarea greutăţii, 200 m,
săritura în lungime, aruncarea suliţei şi 800 m.
În concursurile de sală, pe plan internaţional, se concurează la următoarele probe:
- heptatlon bărbaţi, compus din: 60 m, lungime, greutate, înălţime, 60 mg, prăjină, 1000 m;
- pentlaton femei, compus din: 60 mg, înălţime, greutate, lungime şi 800 m.
Pe plan intern, atleţii de diferite categorii de vârstă concurează astfel:
- triatlon băieţi şi fete, copii 10 ani: 50 m, săritura în lungime, 600 m;
- triatlon băieţi şi fete, copii 11 ani: 50 m, aruncarea mingii de oină şi 600 m;
- pentlaton băieţi, 12-13 ani; 60 m, 60 mg, lungime sau înălţime sau prăjină, aruncarea mingii de oină sau a
greutăţii şi 1000 m;
- pentatlon fete, 12-13 ani: 60 m, 60 mg, lungime sau înălţime, aruncarea mingii de oină sau a greutăţii şi 800
m;
- octatlon băieţi, 14-15 ani: 100 m, lungime, greutate, înălţime, 90 mg, disc, prăjină, suliţă;
- pentatlon fete, 14-15 ani: 80 mg, înălţime, greutate, lungime, 800 m;
- heptatlon fete, 16-17 şi 18-19 ani.
Probleme de regulament
Regulamentul de desfăşurare a probelor (a fiecărei probe) este acelaşi ca şi la probele individuale.
Chiar dacă numărul concurenţilor este mare, nu se fac calificări şi nici finală, ci fiecare distanţă se aleargă o
singură dată de către fiecare concurent, iar la probele de sărituri şi aruncări se efectuează câte trei încercări
(exceptând săritura în înălţime şi cu prăjina unde este voie să se sară până la totalizarea a trei încercări
nereuşite succesiv).
Pe parcursul concursului concurentul este obligat să ia startul la fiecare probă, în caz contrar el este
descalificat şi nu va fi autorizat să participe la proba următoare. El nu va figura decât în clasamentul final.
Între probe există o pauză de c.c.a. 30 minute pentru odihnă şi pregătirea participării în proba
următoare.
Performanţele obţinute la fiecare probă în parte sunt transformate în puncte conform punctajului din
tabela internaţională de punctaj.
4.3.1. Metodica învăţării

Din cele relatate rezultă că, pe plan intern, există o eşalonare a poliatloanelor corelată cu
particularităţile de vârstă ale tinerilor în acest sens. Se constată că se porneşte de la cele mai simple
poliatloane şi, progresiv, se ajunge la vârstele cele mai mari, la poliatloanele clasice.
43
Specialiştii în domeniu sunt de părere că viitorul poliatlontst are nevoie de un proces corect organizat
de învăţare şi consolidare a tehnicii numeroaselor probe atletice care fac parte din poliatlon. Metodica
învăţării tehnicii poliatloanelor ce compun poliatloaneie prezintă unele particularităţi şi anume:
- existenţa unor etape distincte în învăţarea şi consolidarea tehnicii;
- învăţarea şi consolidarea elementelor comune probelor atletice;
- utilizarea în procesul de învăţare şi al celui de consolidare a cefor mai eficiente exerciţii;
- dezvoltarea concomitentă a tuturor calităţilor fizice. Dacă poliatlonistul ar utiliza toate mijloacele pe care le
folosesc sportivii ce se specializează în diferite probe, n-ar avea nici timpul şi nici capacitatea de efort
necesară. De aceea, este mai raţional să se aleagă numai unele exerciţii speciale pentru fiecare probă a
poliatlonului.
CAPITOLUL 5
ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM
5.1 ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM
Activitatea de desfăşurare a unui concurs de atletism cuprinde trei etape:

1. Etapa de pregătire în care se stabilesc premisele reuniunii şi se repartizează sarcinile organizatorice;
2. Etapa execuţiei care corespunde cu ducerea la îndeplinire a diferitelor sarcini pe care le indică organizarea
concursului;
3. Etapa bilanţului în care se constată şi se analizează rezultatele.
Problemele legate de organizarea unui concurs, probleme de propagandă, agitaţie şi protocol,
probleme tehnico-sportive, probleme medicale, probleme administrativ - financiare, etc., cad în sarcina
comisiilor respective, după cum urmează:
- Comisia de propagandă şi agitaţie organizează activitatea de propagandă pregătind materialele necesare
(afişare, panouri, taxe), se ocupă de deschiderea şi închiderea festivă a concursului, de festivitatea de
premiere etc.;
- Comisia administrativ - financiară rezolvă din punct de vedere financiar şi administrativ, încheierea de
contracte pentru terenuri, procurarea diverselor materiale etc., fixează bugetul şi coordonează cheltuielile şi
veniturile.
- Comisia tehnico-sportivă se preocupă de problemele terenurilor, materialelor, regiei tehnice a concursului;
- Comisia de validare stabileşte dreptul de participare al concurenţilor înscrişi.
- Comisia medicală organizează asigurarea primului ajutor pe teren, recoltează probe de control doping etc.
Desfăşurarea concursurilor de atletism se face pe bază de regulamente în care sunt prevăzute
condiţiile privind organizarea, desfăşurarea şi bilanţul concursului de atletism respectiv.
El serveşte ca ghid pentru toţi cei care au un interes legat de concursul pentru care a fost alcătuit.
Serveşte ca o punte între forul organizator şi participanţi, reglementând toate datele fundamentale ale
concursului.
Întrucât un regulament reglementează problemele esenţiale de desfăşurare a concursului, este
obligatoriu ca tot ceea ce se prevede în el să fie cât mai sistematizat, iar, în acelaşi timp, termenii întrebuinţaţi
să fie extrem de precişi, fără echivoc, să nu dea posibilitatea unor interpretări diverse.
El trebuie să fie difuzat din timp pentru a fi cunoscut de către cei interesaţi.
Regulamentul concursurilor de atletism cuprinde următoarele:
1. scopul concursului;
2. organizarea;
3. data şi locul desfăşurării;'
4. participanţi;
44
5. desfăşurarea concursului;
6. stabilirea rezultatelor;
7. titluri şi premii;
8. termen de înscriere şi validarea concurenţilor;
9. condiţii administrative.
Terenuri, instalaţii si materiale necesare desfăşurării concursurilor de atletism

Pentru desfăşurarea în condiţii normale, cu respectarea regulamentului de specialitate, a diferitelor
probe de atletism, este necesară o anumită bază materială care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
terenurile şi instalaţiile respective, la care se vor adăuga materialele de specialitate specifice pentru diferitele
exerciţii atletice.
Prin teren de atletism se înţelege un loc amenajat special pentru a permite desfăşurarea exerciţiilor de
atletism, fie în totalitatea lor (teren de atletism), fie numai a anumitor exerciţii (teren de aruncări, teren pentru
aruncarea greutăţii, teren pentru săritura în lungime şi triplusalt, pistă de alergare etc.).
Sub denumirea de instalaţie se înţelege un ansamblu de elemente de construcţie, fixat (în mod stabil)
pe teren şi deservind m marea majoritate a cazurilor numai anumite exerciţii de atletism. Astfel, pragul de la
săritura în lungime şi triplusalt, cercurile de la aruncări, groapa cu apă de la alergarea de obstacole reprezintă
tot atâtea instalaţii pentru exerciţiile respective de atletism.
În grupa materialelor de atletism sunt cuprinse toate obiectele sau aparatele care, nefiind fixate pe
teren, trebuie transportate şi repartizate la fiecare concurs pe locurile stabilite în prealabil.
Există materiale specifice prin regulamentul probelor de atletism ca obligatorii, ele fiind materiale
oficiale şi sunt strict precizate ca dimensiuni, formă, greutate, compoziţie şi sunt materiale confecţionate de
organizatori în scopul uşurării activităţii de arbitraj, ele având un caracter auxiliar.
Există materiale care pot fi folosite pentru mai multe probe sau chiar pentru toate probele. Alte
materiale sunt întrebuinţate numai pentru o anumită probă.
Regulamentul probelor de atletism prevede dimensionări standardizate pentru terenurile de atletism,
pentru instalaţii şi materiale.
După densitatea pe care o au, terenurile şi instalaţiile de atletism pot fi împărţite în trei grupe
principale:
- piste şi instalaţii pentru alergări;
- terenuri şi instalaţii pentru sărituri;
- terenuri şi instalaţii pentru aruncări.
Notă. În marea lor majoritate terenurile, instalaţiile şi materialele au fost enumerate la fiecare probă în parte
cu ocazia descrierii acestora.
5.2 ALCĂTUIREA CLASAMENTELOR

În atletism se întocmesc clasamente individuale şi pe echipe.
Clasamente individuale.
1. Eşalonarea concurenţilor în ordinea performanţelor realizate într-o probă atletică, începând cu
atletul care a realizat cel mai bun rezultat şi terminând cu acela care a realizat rezultatul cel mai slab,
constituie clasamentul individual al probei respective.
La întocmirea clasamentelor individuale trebuie acordată o atenţie suplimentară concurenţilor care au
obţinut performanţe egale. Clasamentul acestora se face conform regulilor privitoare la egalitate şi baraj.
La alergările pe culoare, clasamentul individual va include numai concurenţii ajunşi în finală. La
probele de alergări mai lungi, la probele de marş, la sărituri şi aruncări, ca şi la poliatloane, alergări pe teren
variat, alergări pe şosea, în clasament vor figura toţi concurenţii care au terminat proba.
45
2. Se mai pot întocmi clasamente individuale pe baza performanţelor realizate, dar ele nu se vor mai
referi la o singură probă, ci la diferite probe, (alergări, sărituri, aruncări luate separat), fie pentru toate probele
reuniunii.
De asemenea se pot stabili clasamente individuale şi pentru cei mai buni atleţi care au participat la o
reuniune, indiferent de probele la care au concurat. În aceste ultime cazuri, clasamentul individual este
stabilit cu ajutorul tabelei internaţionale de punctaj, performanţele fiind, în prealabil, transformate în puncte.
3. La terminarea unui sezon atletic, se întocmesc clasamente individuale pe probe, în ele fiind trecuţi
atleţii m ordinea celor mai bune performanţe obţinute în sezonul încheiat. Aceste clasamente poartă
denumirea de liste ale celor mai buni atleţi.
Clasamente pe echipe
La atletism, clasamentele pe echipe se bazează pe utilizarea diferitelor sisteme de punctaj.
a) Se alocă puncte pentru locul ocupat de atlet în clasamentele individuale ale probelor, în funcţie de dreptul
de participare al concurenţilor, astfel:
- punctaje pentru reuniuni în care echipele sunt reprezentate de un număr liber de reprezentanţi. Se acordă, de
obicei punctele primilor 6 atleţi. Locul 1=6 puncte, locul 2.= 5,.... locut 6....1p.
La ştafete punctajul poate fi dublu.
- punctaje pentru întâlniri între echipe constituite dintr-un număr fix de reprezentanţi la fiecare probă (aşa-
numitele meciuri). Meciurile pot fi bilaterale, triunghiulare, etc. Punctajul obişnuit în meciurile bilaterale, în
cazul în care echipele sunt reprezentate prin doi atleţi la fiecare probă este următorul: locul 1=5p, locul 2=3p,
locul 3=2p, locul 4=1 p.
La ştafetă punctajul este următorul: locul 1=7p, locul 2=4p.
În toate cazurile punctajele sunt fixate de protocolul concursului.
b) Se transformă în puncte performanţele realizate de atleţi la fiecare probă.
Transformarea în puncte se face cu ajutorul tabelei internaţionale de punctaj. Pot fi luate în
considerare şi transformate în puncte, fie toate performanţele din clasamentul individuale al unei probe, fie
nurnai cele din fruntea clasamentului (primele 10, primele 6, primele 3).
Punctaje la alergările pe echipe
Stabilirea clasamentului pe echipe este precedată de întocmirea clasamentului individual. Aceasta
rezultă din înscrierea concurenţilor în ordinea în care ei au trecut de linia de sosire. Numărul de puncte
acordat fiecărui alergător este egal cu numărul curent al ordinii de sosire.
Clasamentul pe echipe va rezulta prin adunarea numărului de puncte obţinute de titularii fiecărei
echipe. Echipa care a obţinut cel mai mic număr de puncte va fi declarată câştigătoare.
Dacă două sau mai multe echipe au acelaşi număr de puncte, locul cel mai bun va ft acordat acelei
echipe al cărei ultim titular a terminat alergarea mai aproape de primul sosit.
Rezolvarea egalităţilor
Alergări
În cazul unei egalităţi, în orice serie care afectează calificarea concurenţilor pentru următorul tur sau
finală, ori de câte ori este posibil, se vor califica ambii concurenţi aflaţi la egalitate. Dacă aceasta situaţie nu
este posibilă, ei vor alerga din nou. În cazul unei egalităţi pentru primul loc din orice finală, arbitrul judecător
va putea să decidă dacă se poate organiza o nouă cursă pentru concurenţii aflaţi la egalitate. Dacă se decide
că nu este posibil, rezultatul rămâne aşa cum este. Egalităţile pentru alte locuri din clasament se menţin
valabile.
Probe de teren.
La săritura în înălţime şi cu prăjina.
a) Concurentul cu numărul cel mai mic de încercări la înălţimea la care apare egalitatea va obţine locul
superior.
b) Dacă egalitatea continuă, concurentului cu cel mai mic număr de încercări nereuşite pe tot parcursul probei
până la şi inclusiv ultima înălţime sărită i se va acorda poziţia superioară.
c) Dacă egalitatea se menţine în continuare şi dacă ea se referă la primul loc, concurenţii aflaţi la egalitate vor
dispune de încă o încercare la cea mai mică înălţime la care au ratat toţi cei implicaţi în egalitate, iar daca nu
46
se ajunge la nici o decizie ştacheta va fi urcată sau coborâtă 2 cm pentru săritura în înălţime şi 5 cm pentru
săritura cu prăjina. Din acest moment, concurenţii în cauză vor efectua o încercare la fiecare înălţime.
Respectivii concurenţi trebuie să sară la fiecare înălţime până la departajare.
La săritura în lungime, triplusalt şi aruncări.
În aceste probe de teren, unde rezultatul este determinat de distanţă, egalitatea se departajează după
cea de a doua cea mai bună performantă a concurenţilor, apoi cea de a treia performanţă mai bună ş.a.m.d.
Dacă egalitatea se repetă şi vizează primul loc, concurenţii care au realizat acelaşi rezultat vor
concura din nou, în aceeaşi ordine. Au câte o nouă încercare până la departajarea egalităţii.
Egalitatea în punctajul pe echipe se rezolvă astfel:
a) în clasamentele cu puncte pe locuri
- la reuniunile cu participare liberă va ocupa un loc mai bun în clasament echipa care a obţinut cel mai mare
număr de locuri prime; dacă egalitatea persistă, se vor considera locurile secunde, ş.a.m.d.;
- la reuniunile de tip meci situaţia de egalitate rămâne ca atare;
b) în clasamentele cu punctaj prin transformarea performanţelor în puncte
- la reuniunile cu participare liberă locul cei mai bun în clasament va fi acordat echipei din care face parte
concurentul care a obţinut performanţa cea mai bine cotată în tabela de punctaj;în caz că egalitatea persistă se
va face apel la următoarea performanţă (ca valoare), ş.a.m.d.
- la reuniunile de tip meci situaţia de egalitate rămâne ca atare.
CAPITOLUL 6
BAZELE GENERALE ALE ÎNVĂŢĂRII EXERCIŢIILOR DE ATLETISM
Învăţarea tehnicii este un proces cu caracter pedagogice -sportiv care constă în capacitatea elevului de
aşi însuşi acel ansamblu de mişcări ale corpului, întrunite în forme şi structuri determinate cu precizie, în
timp şi spaţiu, care conferă fiecărei probe atletice eficienţă maximă.
6.1 SARCINILE SPECIFICE ALE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII

În alergări:
- creşterea eficacităţii forţei de bătaie;
- reducerea efectelor de frânare în timpul deplasării.
La sărituri:
- corelarea eficientă a elanului cu desprinderea;
- folosirea optimă a traiectoriei de zbor prin mişcări ale diferitelor părţi ale corpului care permit, prin
poziţionarea lor relativă cât mai favorabilă, îndeplinirea unor sarcini specifice la trecerea peste ştachetă, în
probele de sărituri în înălţime şi prăjină sau la aterizare în cele de lungime şi triplusalt.
La aruncări:
- corelarea eficientă a elanului cu efortul final;
- folosirea raţională a forţei maxime de contracţie musculară aplicată obiectului de aruncat, pentru a-i
imprima o viteză cât mai mare în momentul lansării.
Procesul învăţării tehnicii provoacă elevului o serie de efecte formative de ordin general şi anume:
- formează priceperea de apreciere şi stăpânire a mişcărilor corpului şi segmentelor lui în raport cu doi
parametri de bază: spaţiu şi timp;
- dezvăluie noi relaţii de interdependenţă a mişcărilor sale cu mediul specific (ştacheta, discul, suliţa prăjina);
- dezvoltă capacitatea de concentrare a atenţiei şi voinţei;
- dezvoltă calităţile motrice.
Obiectivul final al învăţării în atletism vizează valorificarea optimă, la cote maxime, a calităţilor de
viteză, detentă, rezistenţă sau forţă în funcţie de probă şi se urmăreşte parcurgerea unei distanţe date într-un
timp cât mai scurt, a unei sărituri cât mai lungi sau cât mai înalte, a aruncării unor obiecte standard la distanţe
47
cât mai lungi, în raport cu aceste cerinţe, procesul învăţării trebuie strâns corelat cu dezvoltarea calităţilor
fizice specifice fiecărei probe.
6.2 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII

Caracterul natural al celor mai multe din probele atletice face ca baza generală a mişcărilor să fie
cunoscută de mii de copii încă înainte de a lua contact direct cu procesul organizat al învăţăturii.
Prin baza generală sau mecanismul de bază al acţiunii motrice se înţelege succesiunea obligatorie a
unor mişcări întrunite în faze, cu structură definită, succesiune orientată în scopul realizării unei anumite
forrne generale de deplasare a corpului în ansamblu, cât şi a unor segmente ale corpului în alergări, sărituri şi
aruncări. Mai pe scurt, mecanismul de bază este reprezentarea schematică a tuturor fazelor constitutive ale
unei probe atletice.
Mecanismul de bază se completează şi se consolidează, la multe probe, prin intermediul exerciţiilor
din şcoala atletismului, prevăzute în programele şcolare.
Învăţarea tehnicii propriu - zise se realizează în cadrul a trei etape succesive:
1. etapa premergătoare;
2. etapa fundamentală;
3. etapa finală.
1. Etapa premergătoare cuprinde iniţierea (introducerea) în tehnica probei. În această etapă se
urmăreşte crearea la elevi a unei reprezentări sau imagini motrice despre tehnica exerciţiului.
Mijloacele folosite sunt: enunţarea exerciţiului, demonstrarea tehnicii, explicarea, descrierea şi ilustrarea
exerciţiului.
Crearea imaginii motrice este strict necesară, în special, la începutul predării fiecărui model tehnic,
dar demonstraţia şi explicaţia nu vor lipsi nici în restul timpului afectat învăţăturii şi perfecţionării tehnicii.
În ce priveşte demonstrarea este de reţinut că profesorul va aşeza elevii într-un loc din care să poată
observa cel mai bine partea caracteristică a exerciţiului. De exemplu, zborul la săritura în lungime se vede cel
mai bine din lateral, 8-10 m de la groapa de sărituri; elanul la aruncarea greutăţii este bine să fie urmărit în
afara cercului la 3-5 m; elanul şi aruncarea mingii de oină şi suliţă din lateral (10-12 m); startul de jos şi
lansarea de la start din lateral, de la 7-8 rn.
Se recomandă ca pe parcursul procesului de învăţare unghiul de observare al demonstraţiei să nu
rămână mereu aceiaşi.
2. Etapa fundamentală cuprinde învăţarea propriu-zisă a tehnicii. Sarcinile etapei sunt:
- însuşirea mecanismului de bază şi consolidarea lui;
- însuşirea verigii principale a exerciţiului;
- însuşirea întregului exerciţiu ca model final;
- verificarea gradului de însuşire a profilului tehnic şi a capacităţii de performanţă.
Mijloacele şi indicaţiile metodice principale sunt:
- executarea unor părţi, faze, secvenţe din tehnica probei, urmărind însuşirea verigii principale a exerciţiului.
De exemplu: aruncarea greutăţii de pe loc, la început stând cu faţa spre direcţia aruncării, apoi cu latura
stângă şi în cele din urmă, cu spatele spre direcţia aruncării;
- executarea globală a exerciţiului, urmărind însuşirea în continuare a verigii principale, precum şi însuşirea
celorlalte părţi sau secvenţe din tehnica probei. De exemplu: aruncarea greutăţii cu elan, în care atenţia este
îndreptată spre execuţia corectă a efortului final, elanul şi legarea acestuia cu efortul final;
- executarea globală reprezintă metoda de bază în învăţarea tehnicii dar, în legătură cu aceasta, trebuie reţinut
faptul că la început, când se adoptă această cale, execuţia globală este simplificată foarte mult pentru ca, în
continuare, treptat, prin completări succesive, să se apropie ca formă de execuţie şi structură din ce m ce mai
mult, până ce se suprapune cu totul pe modelul final propus a fi însuşit.
Pentru simplificare se acţionează asupra următorilor factori:
- reducerea amplitudinii şi a cerinţelor de ritm şi viteză;
- uşurarea unor condiţii de executare;
48
- eliminarea din câmpul atenţiei a elementelor de importanţă secundară.
Pentru complicarea exerciţiului se acţionează pe baza aceloraşi factori în sens invers.
În anumite perioade, uşurarea condiţiilor de executare are o răspândire foarte largă, creând premise
favorabile pentru învăţarea mai rapidă şi mai corectă a tehnicii. Astfel, la alergarea de garduri se recomandă
reducerea distanţei între garduri şi micşorarea înălţimii lor; la săritura în lungime, bătaia se va executa într-o
zonă nedelimitată strict sau de pe un loc mai înalt (trambulina rigidă); la săritura în înălţime se coboară
ştacheta; executarea aruncărilor se va face din afara sectoarelor şi se vor folosi obiecte mai uşoare.
Atenţia elevilor în cadrul lecţiei de învăţare va fi canalizată spre unul, rareori două, din elementele
ansamblului tehnic. Elementul care a intrat în atenţia noastră devine, astfel, obiectiv principat şi toate
celelalte sunt tratate de pe o poziţie colaterală.
Greşelile care se ivesc în formarea deprinderilor tehnice rezultă fie din neconcordanţa dintre nivelul
pregătirii fizice şi nivelul modelului pe care să-l însuşim, fie din repetarea, încă de la început, a acţiunilor
tehnice cu eforturi mari. Direcţiile în care se va acţiona pentru evitarea instalării trainice a greşelilor sunt
următoarele:
- ameliorarea calităţilor motrice deficitare;
- reducerea unor cerinţe privind nivelul tehnic;
- reducerea vitezei mişcărilor şi a contracţiilor musculare prea puternice.
Aprecierea execuţiei tehnice este întâlnită, în mod permanent, de-a lungul activităţii de învăţare şi
perfecţionare, rezultând din observaţiile profesorului asupra calităţii execuţiei elevului şi atribuirea curentă a
calificativelor de bine, corect, foarte corect, greşit, incorect.
3. Etapa finală cuprinde procesul de perfecţionare şi de consolidare a tehnicii. Graniţa între învăţare
şi perfecţionare este cu totul convenţională, deoarece elementele fundamentale care stau la baza formării
deprinderilor motrice sunt, în general, aceleaşi şi în etapa învăţării şi în cea a perfecţionării. Totuşi, începerea
procesului de perfecţionare a tehnicii depinde de mai mulţi factori şi anume: gradul de dificultate a execuţiei,
cantitatea şi organizarea repetărilor, aptitudinile motrice ale elevilor.
In etapa de perfecţionare a tehnicii se urmăreşte să se dobândească comportarea motrice cea mai
raţională, cu cei mai înalţi indici de execuţie, de care dispune atletul. În această etapă atletul transferă o mare
parte din atenţia sa, uneori în totalitate, asupra eficienţei şi performanţei sportive.
Principalele mijloace folosite în etapa perfecţionării tehnicii sunt:
- repetarea exerciţiului (probei) în întregime, cu toate detaliile de tehnică;
- executarea numai a unor secvenţe din probă; executarea globală sau parţială a probei în condiţii îngreunate
(aruncări cu obiecte mai grele), sau în condiţii uşurate (sărituri cu desprinderea de pe o trambulină) care
vizează perfecţionarea tehnicii, cât şi ameliorarea calităţilor motrice specifice probei.
49

Atletism PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atletism PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atletism – curs de bază

ATLETISM - CURS DE BAZĂ

1.1. OBIECTUL, CONŢINUTUL Şl SISTEMUL DE ORGANIZARE A

1.2. PROBLEMELE TEORIEI Şl METODICII ATLETISMULUI IZVOARE Şl

1.3. ATLETISMUL SPORT PRIORITAR

2.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR

Consideraţii generale privind metodica învăţării

2.2. ALERGAREA DE VITEZĂ

2.2.2.Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament.

2.2.5. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 200 m

2.2.6. Particularităţile tehnice ale alergării pe distanţa de 400 m

2.3 ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

2.3.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

2.3.3. Cerinţele privind normele tehnice de prevenire a accidentelor

2.3.4. Probleme de regulament

2.4 ALERGAREA DE REZISTENŢĂ

2.4.1. Natura activităţii

2.4.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

2.5 PARTICULARITĂŢILE TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT

2.6 ALERGAREA DE GARDURI

2.6.1. Natura activităţii

2.6.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

2.6.3 Probleme de regulament

Distanţa de Înălţimea Distanţa de la linia de Distanţa între garduri Distanţa de la ultimul

2.7 ALERGAREA DE 110 METRI GARDURI

Startul, lansarea de la start şi alergarea până la primul gard

2.8 ALERGAREA DE OBSTACOLE

2.8.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

2.8.4. Probleme de regulament

2.8.5. Caracteristici tehnice. Trecerea gropii cu apă

3.1 BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR Şl CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

3.2 SĂRITURA ÎN LUNGIME

3.2.2. Terenuri instalaţii, materiale şi echipament

3.2.3. Probleme de regulament

3.2.5. Caracteristici tehnice

Procedeul cu un pas şi jumătate se caracterizează prin următoarele:

3.3 SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME

3.3.2.Terenuri, instalaţii materiale şi echipament

3.3.3. Probleme de regulament

3.3.5. Săritura în înălţime cu răsturnare dorsala

3.3.6. Săritura in înălţime cu păşire

4.1 BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

4.2 ARUNCAREA GREUTĂŢII

4.2.2. Terenuri, instalaţii, materiale şi echipament

4.2.3. Probleme de regulament

4.2.5. Caracteristici tehnice

4.3 PROBELE COMBINATE

4.3.1. Metodica învăţării

5.1 ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE ATLETISM

Activitatea de desfăşurare a unui concurs de atletism cuprinde trei etape:

Terenuri, instalaţii si materiale necesare desfăşurării concursurilor de atletism

5.2 ALCĂTUIREA CLASAMENTELOR

6.1 SARCINILE SPECIFICE ALE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII

6.2 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII

S-ar putea să vă placă și