Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Anul 1, semestrul 1
2013
2
3
CUPRINS
Bibliografie 101
4
5
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN ATLETISM. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
deviza Jocurilor Olimpice fiind „Citius, Altius, Fortius” („Mai repede, mai înalt, mai
puternic”).
Pe parcursul desfăşurării ulterioare a Jocurilor Olimpice s-au perfecţionat
continuu metodele de pregătire, s-a îmbunătăţit tehnica de execuţie a unor elemente
şi procedee tehnice atletice, s-a îmbunătăţit baza tehnico-materială specifică
întrecerilor sportive, s-au extins şi diversificat probele de concurs şi s-au statornicit
regulile de desfăşurare a întrecerilor atletice.
Dacă la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, din anul 1986, programul
de concurs atletic a cuprins un număr de 12 probe, la ediţia din 2004 (Atena, Grecia)
programul de concurs a cuprins un număr de 46 de probe atletice (24 masculine şi
22 feminine). Începând cu secolul XX putem vorbi de un adevărat fenomen de
„globalizare” a atletismului, în sensul practicării acestei ramuri sportive pe toate
continentele lumii.
În prezent I.A.A.F. cuprinde cel mai mare număr de membri (ţări) afiliaţi la
vreun organism internaţional – 212 – număr de membri mai mare chiar decât
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.).
I.A.A.F. îndeplineşte funcţii de conducere, organizare, coordonare şi control al
întregii activităţi atletice mondiale, în scopul dezvoltării şi promovării atletismului, a
valorilor sale pe toate meridianele lumii.
Pe plan naţional – activitatea atletică din România este condusă de către
Federaţia Română de Atletism (F.R.A.) care acţionează în baza unei strategii proprii
pentru îndrumarea şi dezvoltarea atletismului.
F.R.A. îşi desfăşoară activitatea în subordinea (după caz) Ministerului
Tineretului şi Sportului sau a Agenţiei Naţionale pentru Sport, având următoarele
organisme de conducere şi coordonare:
- adunarea generală;
- consiliul federal;
- biroul executiv al consiliului federal;
- comisii şi colegii centrale, orientate pe domenii specifice de activitate
(de antrenori, arbitri, de competiţii, tehnico-metodice etc.);
- asociaţii judeţene de atletism.
Întreaga activitate atletică se desfăşoară în următoarele structuri sportive:
- cluburi sportive departamentale;
- cluburi (asociaţii) sportive universitare;
- cluburi sportive de drept privat;
- cluburi (asociaţii) sportive şcolare;
- licee cu program sportiv;
- centre olimpice sau centre de excelenţă.
Sistemul competiţional în atletism este organizat pe categorii de vârstă, pe
probe şi pentru ambele sexe (masculin şi feminin) separat.
Categoriile de vârstă în sistemul competiţional naţional sunt următoarele:
- copii categoria a III-a (7-9 ani);
- copii categoria a II-a (10-11 ani);
- copii categoria a I-a (12-13 ani);
- juniori categoria a III-a (14-15 ani);
- juniori categoria a II-a (16-17 ani);
- juniori categoria a I-a (18-19 ani);
- tineret (20-22 ani);
- seniori (23 ani şi mai mult).
Trebuie menţionat faptul că, indiferent de zona geografică în care se
desfăşoară o competiţie atletică, trebuie să respecte regulile de concurs stabilite de
către I.A.A.F.
10
15 km şosea x
Alergări pe şosea
ekiden şosea x x
50 mg sau
sală x x
60 mg
Alergări de garduri 100 mg stadion x
110 mg stadion x x
400 mg sală, stadion x x
3.000 m
Alergări de obstacole stadion x x
obstacole
4 x 100 m sală, stadion x x
Alergări de ştafetă
4 x 400 m sală, stadion x x
10 km şosea x x
Marş 20 km şosea x x
50 km şosea x x
Lungime stadion, sală x x
Înălţime stadion, sală x x
Sărituri
Triplusalt stadion, sală x x
Prăjină stadion, sală x x
Greutate stadion, sală x x
Disc stadion x x
Aruncări
Suliţă stadion x x
Ciocan stadion x x
Decatlon stadion x
Probe combinate
Heptatlon stadion x
12
CAPITOLUL II
BAZELE GENERALE ALE TEHNICII EXERCIŢIILOR DE ATLETISM
Poziţia corpului
Această trăsătură constă, în primul rând, în situarea corpului ca întreg în
raport cu mediul înconjurător şi, în al doilea rând, în dispunerea segmentelor corpului
unul faţă de celălalt. În acest sens, trebuie să se ia în considerare atât momentul
16
- forţele de frecare.
Forţele interioare şi cele exterioare sunt indisolubil legate între ele, reprezintă
un tot unitar şi se condiţionează reciproc.
Aceste tipuri de forţe îşi exercită acţiunea asupra corpului uman sau asupra
segmentelor acestuia prin intermediul lanţurilor cinematice.
Lanţul cinematic este dat de un sistem rigid de segmente, articulate între ele,
având rolul de a transmite acţiunea forţelor de la organul efector la diferite alte părţi
ale corpului, sau a unor obiecte asupra cărora se acţionează. Lanţurile cinematice
pot fi:
- închise;
- deschise;
- parţial închise.
Compunerea şi descompunerea forţelor
Corpul omenesc aflat în mişcarea specifică este supus acţiunii simultane a
unui grup de forţe, ce determină mişcările acestuia. Se întâlnesc următoarele situaţii:
a) atunci când forţele acţionează pe aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens rezultă o
forţă egală cu suma acestora (Fig.1)
F1
F2 F3 = F1 + F2
F3
Fig. 1
b) când două sau mai multe forţe acţionează pe aceeaşi direcţie dar în sens
opus se anulează reciproc dacă forţele sunt egale, sau va rezulta o forţă egală
cu diferenţa dintre ele când una este mai mare (Fig. 2)
F3 = 0 F1 F2
F1 F2
F3 F3 = F2 - F1
Fig. 2
c) dacă asupra corpului acţionează, din acelaşi punct, două sau mai multe forţe
care formează un anumit unghi, valoarea rezultantei acestora poate fi
determinată grafic prin paralelogramul forţelor în care se indică şi direcţia de
acţiune a rezultantei (Fig. 3)
20
F1 F1 F1
R R F1 R R
F2 F2 F2 F2
Viteza – este mărimea rezultată din raportul dintre spaţiu şi timp. Pentru
precizarea caracteristicilor vitezei se utilizează următoarele noţiuni:
- viteză uniformă – când un corp parcurge spaţii egale în unităţi de timp
egale;
- viteză variată – când se parcurg spaţii (distanţe) diferite în unităţi de timp
egale (viteza se modifică);
- viteză accelerată – atunci când se parcurg spaţii (distanţe) din ce în ce mai
mari în aceleaşi intervale de timp;
- viteză decelerată (încetinită) atunci când se parcurg spaţii (distanţe) din ce
în ce mai mici în intervale de timp egale;
- viteza medie – dată de raportul dintre spaţiul parcurs şi timpul necesar
pentru parcurgerea lui;
- viteza instantanee – viteza unui corp la un anumit moment al traiectoriei
lui.
Viteza de deplasare a unui corp omenesc în spaţiu şi viteza de mişcare a
diferitelor segmente ale acestuia sunt două noţiuni total diferite. Astfel, un alergător
cu segmente scurte (în mod deosebit membrele inferioare) trebuie să dezvolte o
viteză a mişcărilor mai mare (frecvenţă mai mare) pentru a putea realiza o viteză de
deplasare egală cu cea a unui alergător de talie mai înaltă.
Pentru a caracteriza mai bine viteza mişcărilor se recurge la noţiunea de
„tempo”. El reprezintă frecvenţa cu care se repetă anumite mişcări identice într-o
unitate de timp.
Ritmul mişcărilor – este dat de alternanţa corespunzătoare a părţilor sau a
fazelor unui exerciţiu, raportată la durata şi caracterul efortului.
În executarea unui exerciţiu ritmul capătă o importanţă deosebită, el
reprezentând o constantă aproape înscrisă în codul genetic al fiecărui om, în sensul
că, toată viaţa sa se desfăşoară în ritmuri diferite, unele din ele fiind prestabilite
(ritmul zilnic, ritmul săptămânal, ritmul lunar etc.) altele sunt stabilite ad-hoc. În cazul
exerciţiilor fizice, importanţa ritmului este evidenţiată în următoarele situaţii:
- ritmul executării unui exerciţiu favorizează alternanţa optimă a contractării
şi relaxării musculare, fapt care favorizează refacerea energiei cheltuită de
muşchi;
- ritmul asigură o mai bună reprezentare mentală a structurii acţiunii motrice,
inclusiv prin stabilirea unor momente de reper;
- mişcările cu grad ridicat de ritmicitate se automatizează mai uşor;
- ritmul dă naştere la emoţii pozitive.
22
Exerciţiile atletice în care ritmul îşi face simţită prezenţa în mod evident sunt
exerciţiile de sărituri şi aruncări.
- interacţiunea forţelor;
- traiectoria mişcării;
- viteza şi tempoul mişcărilor;
- ritmul mişcărilor.
Orice analiză tehnică trebuie să ia în considerare mecanismul tehnic
de bază al acelui element, mecanism care se concretizează în succesiunea
logică şi obligatorie a fazelor sale principale.
Metodele de analiză a randamentului (eficienţei) cu care se execută
un element sau un procedeu tehnic trebuie să pună în evidenţă toate
trăsăturile fundamentale care definesc tehnica sportivă.
Concluzii Pregătirea tehnică este dată de totalitatea acţiunilor cu caracter
metodologic şi organizatoric întreprinse în cadrul lecţiei de antrenament sau
al competiţiei sportive în scopul însuşirii şi valorificării tehnicii specifice unei
ramuri sau probe sportive.
Tehnica sportivă este rezultatul activităţii creatoare a omului în scopul
de a-i permite manifestarea cât mai deplină a aptitudinilor sale în executarea
exerciţiilor fizice specifice unei probe sau ramuri sportive,
Surse bibliografice a. Alexei, M. (2005), Atletism – tehnica probelor, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca.
b. Merică, A. (1994), Tehnica exerciţiilor de atletism, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
c. Ţifrea, C. (2002), Teoria şi metodica atletismului, Editura Doreco,
Bucureşti.
d. Tatu, T., Alexandrescu, D., Ardelean, T. (1983), Atletism, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
24
CAPITOLUL III
TEHNICA EXERCIŢIILOR DE ALERGĂRI
Fig. 4
se simetric Pasul de alergare dublu este format din doi paşi simpli succesivi,
acţiunile şi poziţiile repetându-cu ambele picioare. Poate fi definit ca totalitatea
acţiunilor şi poziţiilor corpului între două momente succesive şi identice ale aceluiaşi
picior.
În mod curent, pentru o analiză tehnică a alergării este suficientă luarea în
considerare a pasului de alergare simplu. Pentru sportul de înaltă performanţă în
care analiza tehnică presupune luarea în considerare a celor mai mici detalii se
recomandă luarea în considerare a pasului dublu. Analiza pasului dublu este impusă
25
Perioada de sprijin
Fig. 5
Este perioada în care corpul alergătorului se află în contact cu solul pe unul
din picioare şi constituie factorul motor al alergării. Sprijinul pe sol îi permite
alergătorului să acţioneze asupra reazemului prin forţa musculară, provocând
deplasarea corpului înspre înainte. Structura motrică a perioadei de sprijin este
constituită din trei faze succesive, astfel:
a) faza de amortizare;
b) momentul verticalei;
c) faza de impulsie.
26
Perioada de oscilaţie
Începe imediat după terminarea fazei de impulsie, din momentul în care
piciorul de sprijin părăseşte solul şi durează până când celălalt picior (oscilant) vine
în contact cu solul.
În situaţia pasului de alergare această perioadă are o durată mai mare
decât perioada de sprijin. Ea are loc în timpul când celălalt picior se află în perioada
de sprijin la care se adaugă faza de zbor în care ambele picioare se află în perioada
de oscilaţie.
În funcţie de poziţia piciorului oscilant faţă de proiecţia verticală a C.G.G. al
corpului şi de poziţia piciorului opus vom întâlni trei faze ale perioadei de oscilaţie:
a) faza de oscilaţie posterioară;
b) momentul verticalei;
c) faza de oscilaţie anterioară.
a) Faza de oscilaţie posterioară – începe în momentul în care piciorul de sprijin
părăseşte solul şi durează până când acesta ajunge pe aceeaşi linie cu proiecţia
verticală a C.G.G. al corpului şi cu celălalt picior care se află în perioadă de sprijin.
După ce se desprinde de pe sol, coapsa piciorului din spate execută o
mişcare de pendulare spre înainte, având ca punct fix articulaţia coxofemurală.
Concomitent are loc flexia treptată a gambei pe coapsă, din articulaţia genunchiului.
b) Momentul verticalei – este reprezentat de momentul în care coapsa piciorului
oscilant şi a piciorului de sprijin se găsesc una în dreptul celeilalte. Caracteristic
pentru această fază este faptul că ambele picioare se află în momentul verticalei dar
28
Oscilaţiile corpului
Pe parcursul celor trei perioade ale pasului alergător, datorită sprijinului
alternativ pe fiecare picior, acţiunilor de amortizare şi impulsie a grupelor musculare
ale membrelor inferioare, precum şi a forţelor exterioare, apar o serie de oscilaţii
produse succesiv, oscilaţii care determină o traiectorie ondulatorie a C.G.G. al
corpului.
Oscilaţiile C.G.G. al corpului pot avea loc în următoarele planuri:
a) oscilaţii în plan sagital – sunt oscilaţii verticale şi apar datorită acţiunilor din
faza de impulsie ce determină ridicarea treptată în plan vertical a C.G.G. al corpului.
Amplitudinea optimă a acestor oscilaţii se consideră a fi de 8 – 12 cm. Pentru
optimizarea acestor oscilaţii este deosebit de importantă adoptarea celor mai
eficiente unghiuri ale impulsiei. În general, oscilaţiile în plan sagital ale C.G.G. al
corpului au o amplitudine mai mare la alergările de semifond şi fond şi mai redusă la
alergările de viteză.
b) oscilaţii în plan transversal – determinate de trecerea alternativă a greutăţii
corpului de pe un picior pe celălalt. Aceste oscilaţii sunt mai mari atunci când
contactul cu solul are loc mai departe de axa mediană (linia) a alergării, realizându-
se o traiectorie şerpuită, cu un randament scăzut al alergării.
Oscilaţiile trunchiului
Eficienţa alegării este determinată în mare măsură de nivelul ridicat al
coordonării acţiunilor picioarelor, trunchiului şi braţelor.
29
În timpul alergării are loc o coordonare inversă între mişcările picioarelor şi ale
braţelor. Mişcarea braţelor determină răsucirea trunchiului şi a coloanei vertebrale de
aceeaşi parte a braţului. În acelaşi timp, răsucirea într-un sens a trunchiului duce la
răsucirea în celălalt sens a bazinului.
Mişcările trunchiului, în timpul alergării, nu se limitează doar la răsuciri. În
momentul contactului alternativ cu solul au loc uşoare îndoiri laterale spre piciorul
de sprijin. De asemenea, în timpul alergării coloana vertebrală execută uşoare
mişcări de flexie şi extensie.
alergarea de semifond şi fond. Ca urmare, unghiul de impulsie este mai ascuţit, fapt
care determină oscilaţii în plan sagital mai mici la alergarea de viteză;
30
exterioară a labei piciorului, pentru ca mai apoi, prin acţiunea de flexie a articulaţiei
gleznei să se ajungă la contact cu solul pe toată talpa. În cazul alergărilor de fond (şi
mai ales al celor de mare fond) contactul cu solul se face chiar pe călcâi, prin
acţiunea de pendulare a gleznei piciorului oscilant în momentul premergător
contactului cu solul. Această mişcare determină o frânare mai accentuată a forţei de
inerţie a corpului, dar prezintă avantajul unui consum mai redus de energie.
Alergarea cu accelerare – este caracterizată prin creşterea treptată
(progresivă) a vitezei de deplasare, până se atinge viteza maximă pe care o poate
atinge alergătorul sau până la un anumit regim de viteză. Este cea mai des întâlnită
variantă de alergare în activitatea practică, tocmai datorită faptului că pentru a atinge
o viteză stabilită anterior este necesară o perioadă de accelerare.
În acest caz, modificările mai importante pe care le suferă pasul de alergare
sunt:
- înclinarea mai accentuată a corpului înspre înainte;
- scurtarea fazei de amortizare;
- mişcări mult mai energice ale braţelor.
Ca urmare a acestor acţiuni, lungimea paşilor va creşte progresiv pe măsură
ce alergătorul se depărtează de punctul de plecare.
Alergarea cu reducerea treptată a vitezei de deplasare – se realizează prin
frânarea treptată a inerţiei de mişcare a corpului. În situaţia decelerării treptate a
inerţiei corpului structura pasului de alergare are următoarele caracteristici:
- prelungirea fazei de amortizare şi frânarea forţelor de inerţie a corpului în
mod deosebit prin proiectarea înspre înainte a gambei piciorului oscilant în
momentul premergător reluării contactului cu solul;
- reducerea intensităţii impulsiei;
- executarea unor mişcări de rotaţie a braţelor înspre înainte – jos şi înapoi
pentru asigurarea unui echilibru optim. Distanţa pe care are loc acţiunea
de frânare este proporţională cu viteza de deplasare.
Fazele alergărilor şi caracteristicile generale ale acestora
31
Fig. 6
Cerinţa de bază pe care trebuie să o îndeplinească startul la alergările de
viteză este aceea de a scoate într-un timp cât mai scurt corpul alergătorului din
starea de repaos şi de a-i imprima o viteză de deplasare cât mai mare.
Din acest motiv, la toate alergările de viteză a fost adoptat startul de jos,
poziţie ocupată de către alergător înaintea comenzii de plecare corespunzând cel
mai bine acestui obiectiv. Această poziţie permite plasarea C.G.G. al corpului
înaintea reazemului din spate (start blocuri), o parte din greutatea corpului este
preluată de către braţe (care se sprijină pe sol) fapt ce duce la mărirea componentei
tangenţiale a reacţiei sprijinului în momentul plecării din start.
Poziţia grupată pe care o are corpul alergătorului înaintea plecării asigură
obţinerea unor unghiuri optime între segmentele membrelor inferioare, fapt ce
determină o eficienţă maximă în impulsia de la start.
33
Fig. 7
„Pe locuri” – la care alergătorul trece înaintea startblocurilor, apleacă trunchiul
înainte, sprijină palmele pe sol şi îşi fixează partea anterioară a labei picioarelor pe
suprafeţele de sprijin ale startblocurilor, mai întâi piciorul din faţă şi apoi piciorul din
spate. Se recomandă ca în faţă să se aşeze piciorul mai puternic, deoarece în
momentul plecării acesta este cel mai solicitat.
Apoi, alergătorul îşi sprijină pe sol genunchiul piciorului din spate, iar braţele
sunt aşezate pe sol aproape perpendicular pe acesta, în spatele liniei de plecare,
sprijinite pe degetul mare şi pe celelalte degete. În acest moment, cea mai mare
parte din greutatea corpului este sprijinită pe genunchiul piciorului din spate şi apoi
pe braţe.
Fig. 8
„Gata” – comandă la care alergătorul ridică (lent) bazinul, astfel încât planul
bazinului să se situeze la nivelul umerilor sau ceva mai sus. Concomitent cu acţiunea
de ridicare a bazinului are loc deplasarea corpului în faţă, astfel încât linia umerilor să
treacă peste (înainte) linia de plecare. Acum, cea mai mare parte din greutatea
corpului este repartizată pe braţe, pe piciorul din faţă şi în mai mică măsură pe
piciorul din spate. În linii generale, poziţia alergătorului la comanda „Gata” trebuie să
fie cât mai comodă şi relaxată, capul să se găsească în prelungirea trunchiului sau
puţin mai jos, privirea fiind îndreptată la o distanţă de 1 – 1,5 m în faţă. În această
poziţie alergătorul trebuie să stea nemişcat şi într-o stare de maximă concentrare în
vederea acţiunilor ce urmează a fi executate.
Fig. 9
35
Lansarea de la start
Fig. 10
Este considerată prima parte a distanţei de alergare (aprox. 25 – 30 m) fiind
parcursă de către alergător în 14 – 16 paşi. Viteza atinsă pe această porţiune se
apropie de cea maximă din timpul cursei. Frecvenţa paşilor este crescută încă de la
începutul cursei, dar viteza de deplasare va creşte în continuare pe seama lungirii
treptate a paşilor.
Primul pas după comanda de plecare are o lungime de 3,5 – 4 tălpi, pentru ca
următorii paşi să crească progresiv cu câte o lungime de talpă (până se atinge
lungimea optimă a fuleului). Creşterea lungimii paşilor se face concomitent cu
acţiunea de îndreptare a trunchiului, până la poziţia corectă de alergare.
Este greşit ca pe porţiunea lansării de la start să se lungească paşii prin
grăbirea îndreptării trunchiului sau prin aruncarea gambelor înainte, elemente care
scurtează componenta tangenţială a forţei de impulsie. În aceeaşi măsură de
negativă este tendinţa unor alergători de a imprima o frecvenţă exagerat de mare a
paşilor de alergare în detrimentul creşterii lungimii acestora.
În această fază a alergării, pentru a asigura un echilibru optim corpului, primii
6 – 8 paşi se execută puţin mai depărtat de linia mediană a alergării, apropiindu-se
treptat de aceasta. În timpul lansării de la start contactul cu solul se face exclusiv pe
36
- viteza de deplasare cea mai ridicată este atinsă după aprox. 6 secunde de
la start;
- viteza maximă este menţinută pe o distanţă scurtă, ce nu depăşeşte 15 –
20 m, după care viteza de deplasare a alergătorului scade treptat, în
funcţie de rezistenţa specifică a alergătorului.
4
1 2 3
10m 20m 30m 40m 50m 60m 70m 80m 90m 100m
C.L. 136 43.6 5.39 9.34 10.63 11.23 11.62 12.04 11.76 11.76 11.62 11.36
L.C. 138 43.8 5.20 9.52 10.52 11.23 11.76 11.90 11.62 11.62 11.49 11.11
C.S. 176 43.9 5.20 9.70 10.52 11.23 11.62 11.76 11.62 11.49 11.49 11.23
4
1 2 3
10m 20m 30m 40m 50m 60m 70m 80m 90m 100m
F.J. 131 47.6 5.00 9.17 10.00 10.52 10.75 10.86 10.98 10.98 10.98 10.86
E.A. 176 50.8 4.95 9.00 9.80 10.41 10.41 10.69 10.52 10.41 10.41 10.41
H.D. 143 46.4 4.97 9.00 9.80 10.31 10.75 10.63 10.52 10.52 10.41 10.31
ultimele două porţiuni de 100m viteza alergării descreşte treptat, diferenţa dintre
prima porţiune de 100m şi ultima ajungând chiar la 1,5 – 3 secunde.
Fig. 11
Alergările pe distanţe medii şi lungi (de semifond, fond şi mare fond) sunt
reprezentate de o mare varietate de distanţe în care efortul durează de la câteva
minute până la peste două ore. Tehnica de alergare adoptată în această categorie de
probe trebuie să asigure o corelare optimă între structura pasului de alergare şi
lungimea distanţei de parcurs, avându-se în vedere distribuirea raţională a resurselor
energetice ale alergătorului. Pasul de alergare la aceste distanţe trebuie să fie, în
consecinţă, caracterizat prin economicitate, uniformitate şi o relaxare deosebită a
tuturor mişcărilor alergătorului.
41
propulsând corpul spre înainte, în timp ce piciorul din spate execută primul pas printr-
o avântare energică înainte şi în sus.
Fig. 12
Cel de-al doilea procedeu se caracterizează printr-o retragere foarte scurtă şi
foarte rapidă la comanda de plecare, a piciorului din faţă, urmată de o impulsie
energică a acestuia şi o avântare înspre înainte – sus a piciorului din spate.
Retragerea foarte rapidă a piciorului din faţă asigură o proiecţie eficientă înainte,
peste piciorul de sprijin, a C.G.G. al corpului, asigurând în acest fel o dezechilibrare
mai accentuată şi o plecare cu viteză mai mare.
La alergările pe distanţa de 800m startul se ia pe culoare, alergătorii trebuind
să alerge 120m fiecare pe culoarul său, după care se trece pe primul culoar.
Lansarea de la start are loc pe o distanţă de aprox. 20 – 25m (exceptând
proba de 800m) în care viteza alergătorului creşte treptat. De multe ori alergătorii
sunt puşi în situaţia de a efectua o alergare cu viteză mai mare decât viteza de regim
a cursei pe distanţe chiar de 80 – 120m, pentru a ocupa o poziţie cât mai favorabilă
în cadrul grupului de alergători. În timpul lansării de la start lungimea primilor 8 – 10
paşi creşte treptat. Trunchiul este înclinat spre înainte, braţele oscilează energic pe
lângă corp, iar contactul cu solul se face pe pingea. La alergările în care plecarea are
loc în turnantă, linia de plecare fiind un arc de cerc, sunt avantajaţi alergătorii care
pornesc din exterior, deoarece au posibilitatea lansării de la start în linie dreaptă,
tangentă cu linia interioară a primului culoar.
Alergarea pe parcurs – se realizează prin pas lansat ce asigură alergătorului
posibilitatea de a menţine o viteză constantă de alergare cu un consum minim de
energie.
Structura pasului de alergare şi tempoul mişcărilor diferă de la un alergător la
altul, în funcţie de particularităţile somatice ale fiecăruia, de nivelul de pregătire şi de
lungimea distanţei pe care trebuie s-o parcurgă.
De regulă, la alergările de semifond (800 m, 1.500 m, 3.000 m) alergarea se
realizează cu paşi mai lungi în care acţiunile alergătorului (impulsia, oscilaţia
anterioară a piciorului liber, oscilaţia braţelor) sunt executate energic. Contactul cu
43
solul se face pe partea exterioară a labei piciorului, iar pentru amortizarea şocului
produs la aterizare glezna cedează astfel încât se ajunge cu toată talpa pe sol, după
care urmează rularea labei piciorului de la călcâi la vârf.
La alergările de fond (5000 şi 10.000 m) contactul cu solul în faza de
amortizare se face mai pronunţat pe călcâi, prin pendularea mai accentuată înspre
înainte a gambei piciorului oscilant. Pe aceste distanţe alergătorii utilizează mai
multe stiluri de alergare, în care structura pasului de alergare este oarecum diferită
(paşi mai lungi, asemănători pasului de semifond sau paşi mai scurţi, cu frecvenţă
mai mare).
Poziţia trunchiului la alergările de semifond, fond şi mare fond este verticală
sau uşor înclinată înspre înainte, în timp ce braţele oscilează alternativ pe lângă
trunchi.
Finişul şi sosirea
Finişul constă în creşterea vitezei de alergare pe ultima parte a cursei, prin
schimbarea bruscă a tempoului alergării. Momentul declanşării finişului depinde de
abordarea tactică a fiecărui alergător, de particularităţile individuale ale acestuia (mai
ales capacitatea de viteză în regim de rezistenţă), de nivelul de pregătire, de
valoarea adversarilor şi, nu în ultimul rând, de lungimea distanţei de concurs.
Astfel, finişul poate fi declanşat cu 400m înainte de terminarea cursei sau
chiar mai mult în situaţia distanţelor de fond şi mare fond.
În timpul finişului pasul de alergare se modifică, apropiindu-se ca structură de
alergarea de viteză.
Sosirea – are loc în acelaşi mod ca la alergarea de viteză.
mai înclinată pasul nu mai este chiar atât de lung ca în situaţia anterioară,
forţa de amortizare este mai accentuată, contactul cu solul pe călcâi,
impulsia mai puţin energică. Trunchiul se retrage înspre înapoi în funcţie
de mărimea unghiului pantei.
- prezenţa obstacolelor naturale pe traseul de alergare (şanţuri, garduri vii,
buşteni, etc.) impune găsirea de soluţii cât mai eficiente, evitându-se, pe
cât posibil, schimbarea ritmului alergării şi a structurii de bază a paşilor de
alergare.
În funcţie de mărimea şi natura lor, aceste obstacole pot fi trecute prin
următoarele procedee:
- prin păşire (asemănător cu alergarea de garduri);
- prin călcare (ca la obstacolul cu apă de la alergarea pe pistă);
- prin trecere laterală cu sprijin pe obstacol;
- prin escaladare, în situaţia unor obstacole mult mai înalte.
Fig. 13
Fig. 14
Pentru ca transmiterea ştafetei să se facă în viteză maximă se impune ca
aceasta să se producă la limita de ieşire din spaţiul de schimb, moment în care
viteza aducătorului este aproape egală cu viteza primitorului. Pentru o transmitere
fără riscuri, predarea-primirea trebuie realizată într-un timp cât mai mic (2-3 paşi de
alergare). În momentul transmiterii ştafetei se recomandă primitorului să nu întoarcă
privirea spre aducător, pentru a nu determina dezechilibrarea sau ieşirea în afara
culoarului. Semnele de control sunt plasate pe pistă de către primitori (pentru a
indica momentul plecării) în funcţie de capacitatea lor de accelerare, precum şi în
funcţie de viteza dezvoltată de către aducător.
Fig. 15
În esenţa sa, alergare de garduri este o alergare de viteză întreruptă, la
anumite intervale, prin faze prelungite de zbor, faze impuse de trecerea obstacolelor
plasate pe pista de alergare.
Numărul gardurilor, distanţa dintre acestea, distanţa de la start până la primul
gard, distanţa de la ultimul gard până la linia de sosire, precum şi înălţimea gardurilor
sunt precizate de regulamentul de desfăşurare al concursurilor atletice. Trebuie
precizat, totodată, faptul că aceste caracteristici sunt stabilite în funcţie de categoria
de vârstă precum şi de sex (masculin sau feminin) pentru fiecare probă în parte.
Distanţa de la Distanţa de la
Înălţimea Distanţa între Numărul
Probă start la primul ultimul gard la
gardurilor garduri gardurilor
gard sosire
SENIORI ŞI JUNIORI MASCULIN CATEGORIA 1
50 m garduri 1,067 m* 13,72 m 9,14 m 8,80 m 4
60 m garduri 1,067 m* 13,72 m 9,14 m 9,72 m 5
110 m garduri 1,067 m* 13,72 m 9,14 m 14,02 m 10
300 m garduri 0,914 m 45,00 m 35,00 m 45,00 m 7
400 m garduri 0,914 m 45,00 m 35,00 m 40,00 m 10
3000 m obst. 0,914 m**
SENIORI ŞI JUNIORI FEMININ CATEGORIA 1
52
Distanţa de la
Înălţime Distanţa de la start Distanţa Număr
Probă ultimul gard la
gardurilor la primul gard între garduri gardurilor
sosire
COPII MASCULIN CATEGORIA 1
50 m garduri 0,762 m 13,20 m 8,50 m 11,30 m 4
60 m garduri 0,762 m 13,20 m 8,50 m 11,60 m 5
90 m garduri 0,762 m 13,20 m 8,50 m 12,80 m 8
300 m garduri 0,600 m 45,00 m 35,00 m 45,00 m 7
Copii FEMININ CATEGORIA 1
50 m garduri 0,762 m 12,50 m 7,50 m 7,50 m 5
60 m garduri 0,762 m 12,50 m 7,50 m 10,00 m 6
80 m garduri 0,762 m 12,50 m 7,50 m 7,50 m 8
300 m garduri 0,600 m 45,00 m 35,00 m 45,00 m 7
COPII MASCULIN CATEGORIA 2
50 m garduri 0,600 m 12,00 m 7,00 m 10,00 m 5
60 m garduri 0,600 m 12,00 m 7,00 m 13,00 m 6
200 m garduri 0,500 m 20,00 m 35,00 m 40,00 m 5
COPII FEMININ CATEGORIA 2
50 m garduri 0,600 m 12,00 m 7,00 m 10,00 m 5
60 m garduri 0,600 m 12,00 m 7,00 m 13,00 m 6
200 m garduri 0,500 m 20,00 m 35,00 m 40,00 m 5
COPII MASCULIN CATEGORIA 3
50 m garduri 0,500 m 10,00 m 6,00 m 10,00 m 6
COPII FEMININ CATEGORIA 3
50 m garduri 0,500 m 10,00 m 6,00 m 10,00 m 6
53
PROBE COMBINATE
Fig. 16
Reprezintă faza cea mai importantă a alergării de garduri, fază ce îşi pune
amprenta în mod decisiv pe rezultatul final al alergării. Toate acţiunile efectuate de
către alergător în timpul acestei faze au ca obiectiv menţinerea vitezei de deplasare
şi asigurarea condiţiilor de deplasare după reluarea contactului cu solul.
De altfel, pasul peste gard poate fi considerat un pas de alergare mai lung, în
care zborul are traiectorie mai lungă şi mai înaltă. Tehnica pasului peste gard
prezintă diferenţieri în funcţie de probă (înălţimea gardului, distanţa dintre garduri)
dar şi în funcţie de particularităţile somatice ale alergătorului (în mod deosebit
lungimea membrelor inferioare). Indiferent, însă, de aceste elemente, pasul peste
gard este constituit din trei momente succesive:
a) atacul gardului;
b) zborul;
c) aterizarea.
a) Atacul gardului – începe printr-o înaintare foarte rapidă a corpului peste
piciorul de sprijin (de bătaie), moment care se prelungeşte faţă de pasul
obişnuit de alergare. Simultan cu această mişcare, piciorul oscilant – flexat
din articulaţia genunchiului, este avântat înainte şi în sus. Corpul
alergătorului este aplecat înspre înainte, trunchiul uşor flexat şi răsucit spre
piciorul de atac. Braţul opus piciorului de atac întins înainte cu palma
orientată în jos, braţul celălalt este dus înapoi îndoit din articulaţia cotului.
Partea finală a acestor acţiuni trebuie să găsească CGG al corpului
sportivului mult înaintea punctului de sprijin. Distanţa faţă de gard şi gradul
de înclinare a trunchiului sunt diferite de la o probă la alta. În orice situaţie,
însă, acest moment al alergării trebuie să asigure îndeplinirea următoarelor
condiţii:
- viteza de deplasare a alergătorului să nu se micşoreze;
- să asigure o traiectorie de zbor cât mai razantă (fără oscilaţii prea
mari în plan vertical);
56
unor oscilaţii în plan vertical cât mai mici şi un echilibru cât mai bun în
vederea reluării optime a alergării;
- lungimea traiectoriei de zbor peste gard este foarte importantă pentru
randamentul general al alergării, având în vedere că un zbor prea lung şi
planat ca şi un zbor prea scurt rezultat dintr-o bătaie prea apropiată de
gard, conduc la scăderea vitezei de deplasare; Lungimea traiectoriei de
zbor trebuie să fie aproximativ de 3,20-3,60 m, cu unele diferenţieri
determinate de particularităţile somatice ale alergătorului şi cele specifice
57
următor. Altfel spus, o unitate de ritm este constituită din alergarea dintre două
garduri urmată de pasul peste gard.
Ritmul de 8 paşi
Nr.
1 2 3 4 5 6 7 8 Atac
pasului
Lungimea
0,60 1,10 1,35 1,50 1,65 1,80 1,90 1,80 2,02
(m)
Lungimea
0,60 1,70 3,05 4,55 6,20 8,00 9,90 11,70 13,72
totală (m)
Ritmul de 7 paşi
Nr. pasului 1 2 3 4 5 6 7 Atac
Lungimea
1,02 1,45 1,78 1,88 1,90 1,92 1,78 2,04
(m)
Lungimea
1,02 2,47 4,19 6,07 7,97 9,89 11,68 13,72
totală (m)
Finişul şi sosirea
Distanţa de la ultimul gard până la linia de sosire (14,20 m) este parcursă de
către alergător cu viteza cea mai mare din întregul parcurs al cursei, chiar în
condiţiile diminuării rezervelor de energie. Această porţiune poate fi considerată, pe
bună dreptate, ca un finiş al acestei probe, în multe situaţii constituindu-se în
porţiunea care face diferenţa între alergători. Trecerea liniei de sosire se realizează
în mod identic cu cea din alergările de viteză pe plat.
Distanţa faţă de gard la care se execută bătaia este de 1,90 - 2,10m, cu puţin
mai mică la primul şi cel de-al doilea gard şi ceva mai mare începând cu gardul al
treilea când viteza de deplasare atinge valori mai ridicate. Acţiunile efectuate sunt
asemănătoare ca la proba de 110mg, cu următoarele deosebiri:
- înclinarea corpului spre înainte este mai puţin pronunţată, atât cât să
permită asigurarea unei poziţii favorabile pentru reluarea alergării după
trecerea gardului şi mai puţin pentru trecerea razantă peste gard;
- proiectarea gambei picioruluide atac înainte şi în sus are o amplitudine
mai redusă (piciorul este uşor flexat din articulaţia genunchiului) fiind
limitată doar la trecerea piciorului de atac cu călcâiul în apropierea
stinghiei gardului;
Flexia uşoară a piciorului de atac din articulaţia genunchiului (mai ales la
alergătoarele de talie mai înaltă) favorizează coborârea mult mai rapidă a piciorului
după gard şi pe o traiectorie mai scurtă.
Zborul
Caracteristicile pentru acest moment al pasului peste gard este lucrul
concomitent şi în compensaţie al piciorului de atac raportat la cel de bătaie.
Caracteristicile care diferenţiază tehnica acestui moment faţă de proba de 110m
garduri sunt următoarele:
- faza de zbor are traiectoria mai scurtă (în limita a 3,00 - 3,20 m). Din
lungimea totală a zborului distanţă de la bătaie până la gard reprezintă
aproximativ 60 – 65%, iar de la gard până la aterizare 40 – 35%;
- bazinul este situat mai sus faţă de stinghia gardului;
- dezaxarea laterală a piciorului de bătaie are o amplitudine mai redusă,
urmărindu-se trecerea genunchiului şi a labei piciorului cât mai aproape
de stinghia gardului;
- înclinarea trunchiului spre înainte mai redusă, doar cât să asigure o
poziţionare optimă pentru reluarea în bune condiţii a alergării după
aterizare.
Aterizarea – se realizează prin coborârea activă a piciorului de atac,
contactul cu solul făcându-se pe pingea, cu proiecţia CGG al corpului deasupra
punctului de sprijin. În acelaşi timp corpul se îndreaptă iar piciorul de bătaie, îndoit
din articulaţia genunchiului este avântat înainte – sus pentru executarea primului pas
după gard. Distanţa de la gard până la locul de aterizare este de aproximativ 1,00 –
1,10 m.
63
Alergarea între garduri. Distanţa dintre garduri (8,50 m) este parcursă cu trei
paşi, cu structură asemănătoare cu cea de la 110 m garduri, structură care arată
astfel:
Locul de aterizare 1,10 m Distanţa totală 1,10 m
Lungimea paşilor I 1,60 m 2,70 m
II 1,95 m 4,65 m
III 1,85 m 6,50 m
Distanţa de atac a gardului 2,00 m 8,50 m
Viteza de deplasare creşte treptat după momentul atacului atingând punctul maxim în
dreptul gardurilor 4-5, se menţine la valori apropiate următoarele 3-4 garduri după
care scade uşor, urmând a creşte după trecerea ultimului gard şi până la limita de
sosire.
Finişul şi sosirea este identică cu cea din proba de 110 m garduri şi cea din
alergările de viteză pe plat.
lansării de la start ritmul în care se execută alergarea este foarte important asigurând
condiţii optime pentru trecerea primului gard, dar şi pentru ritmul alergării între
următoarele garduri. De fapt, una dintre caracteristicile esenţiale ale acestei probe
este aceea că ritmul mişcărilor determină în mare măsură performanţele finale
realizate.
Pasul peste gard
Structura tehnică a acestei faze este în mare măsură asemănătoare cu cea
din celelalte probe de garduri.
Diferenţele care apar sunt determinate de înălţimea mai mică a gardurilor, mai
ales în proba feminină, precum şi de faptul că în această probă alergarea se
desfăşoară atât în linie dreaptă cât şi în turnantă, unde se impune luarea de măsuri
pentru învingerea forţei centrifuge ce tinde să scoată atletul în afara culoarului de
alergare.
Atacul gardului. Distanţa de la care se execută atacul gardului este de 2,05-
2,15 m în proba masculină şi de 1,90 – 2,00 m în proba feminină.
Apar următoarele particularităţi specifice acestei probe:
- atacul gardului e realizează cu piciorul stâng uşor răsucit spre partea
interioară a culoarului (măcar pentru primele trei garduri). Acest fapt se
datorează alergării în turnantă unde alergătorul caută să contracareze
forţa centrifugă şi să alerge cât mai aproape de linia dinspre interior a
culoarului de alergare;
- întinderea piciorului de atac este incompletă, mai ales la alergătorii de
talie înaltă şi la proba feminină unde înălţimea gardului este destul de
mică;
- în momentul executării atacului poziţia corpului este mai verticală decât
în probele de 110 m garduri, respectiv 100 m garduri.
Zborul este asemănător cu cel din celelalte probe de garduri. Deosebirile
constau în poziţia mai verticală a trunchiului deasupra gardului şi în faptul că
dezaxarea piciorului de bătaie este mai puţin pronunţată, urmărind să asigure doar
trecerea piciorului de bătaie (remorcă) mai aproape de stinghia gardului.
Aterizarea. Reluarea contactului cu solul se face pe pingea, prin coborârea
activă a piciorului de atac simultan spre înainte a piciorului de bătaie în vederea
executării primului pas după caz. Distanţa la care se execută aterizarea este de
aproximativ 1,30 - 1,60 m în proba masculină şi de 1,20 – 1,40 în cea feminină.
65
Alergarea între garduri. Distanţa dintre garduri (35 m) este parcursă de către
alergători cu un număr diferit de paşi în funcţie de sex, nivel de pregătire şi
particularităţi somatice (talie, lungimea membrelor inferioare) precum şi de o serie de
factori fiziologici dintre care oboseala accentuată îşi face simţită prezenţa.
Specialiştii domeniului acreditează ideea că performanţele de înalt nivel din
aceste probe se pot realiza în condiţiile în care distanţa dintre garduri este acoperită
cu 13 paşi în proba masculină şi cu 15 paşi în cea feminină.
Datorită oboselii acumulate pe parcursul alergării (proba desfăşurându-se în
regimul unui efort de tip anaerob lactacid, cu producere de acid lactic în cantităţi
considerabile) structura ritmului paşilor între garduri se modifică prin trecerea, în
partea a doua a cursei la un număr de 14 paşi respectiv, 16 paşi. Sigur că, în situaţia
altor categorii de pregătire, în funcţie de numărul de paşi adoptat pentru prima parte
a cursei, acesta se măreşte cu un pas în partea a doua a cursei. În mod obişnuit,
primii doi paşi după trecerea gardului sunt scurţi, iar la apropierea de următorul gard
se înregistrează o uşoară accelerare, ultimul pas înainte de gard fiind scurt pentru a
favoriza acţiunile de trecere a gardului. Dereglările de ritm ce pot apărea (din diferite
motive) pe parcursul alergării între garduri sunt corectate de către alergătorii
experimentaţi printr-o capacitate de percepere spaţio-temporală specializată şi de
mare fineţe. Este, în acest sens, o condiţie de bază ca antrenamentele să cuprindă
în mod obligatoriu exerciţii pentru trecerea gardurilor cu ambele picioare.
Finişul şi sosirea
Distanţa dintre ultimul gard şi linia de sosire este de 40 m şi reprezintă
porţiunea din cursă în care alergătorul consumă ultimele rezervoare pentru a realiza
performanţele propuse. Capacitateaăţile de finiş (de accelerare) a alergătorului pe
această porţiune a cursei poate fi determinată în stabilirea configuraţiei clasamentului
sau în realizarea performanţei de timp.
Analiza comportamentului în timpul curselor, la cei mai buni alergători din
lume, a scos în evidenţă faptul că cea mai ridicată viteză de deplasare a fost
realizată pe prima porţiune a cursei (100-120 m) după care viteza de deplasare
descreşte treptat cu fiecare unitate de ritm. În mod sigur, abordarea cursei de 400 m
garduri trebuie să se facă ţinând cont şi de unele considerente de ordin tactic care să
asigure dozarea raţională a efortului pe toată distanţa de alergare.
66
Fig. 17
Lungimea distanţelor pe care se aleargă, distanţele stabilite de regulamentele
concursurilor de atletism pentru fiecare categorie de pregătire precum şi pe sexe,
situează probele de alergări de obstacole la limita dintre alergările de semifond şi
alergările de fond.
De asemenea, regulamentul de concurs precizează distanţa dintre obstacole
(78-82 m), numărul de obstacole şi de câte ori se trece peste obstacolul cu apă
(groapa cu apă).
Obstacolul de la groapa cu apă este plasat, în ordinea succesiunilor,
întotdeauna al patrulea obstacol şi este plasat (de regulă) înafara pistei de alergare,
în cea de-a doua turnantă a acesteia. Alergările de obstacole sunt alcătuite, din punct
de vedere tehnic, din următoarele faze:
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea pe parcurs, ce cuprinde şi trecerea obstacolelor;
- finişul şi sosirea.
Startul şi lansarea de la start – se realizează în mod asemănător ca în
probele de semifond, fond şi mare fond.
Alergarea pe parcurs – este caracterizată, în mare parte, prin aceeaşi
structură a paşilor de alergare, ca şi la alergările de semifond, precum şi printr-o
relativă constantă a ritmului paşilor.
Modificările în structura paşilor de alergare apar la apropierea de obstacol,
când are loc o uşoară creştere a tempoului alergării pentru a favoriza trecerea
rapidă a obstacolului. Are loc, în acelaşi timp, o oarecare reglare a lungimii paşilor de
alergare pentru a putea executa atacul obstacolului la o distanţă convenabilă. Aceste
reglări au loc din timp în funcţie de capacitatea de anticipare a alergătorului, de
nivelul de dezvoltare a percepţiilor spaţio-temporale, de gradul de oboseală şi (în
67
ultimă instanţă) de situaţiile concrete din timpul alergării. Aceste acţiuni sunt realizate
fără schimbarea bruscă a tempoului de alergare precum şi a structurii paşilor de
alergare. Ca şi la alergările de garduri, ultimul pas înaintea obstacolului (care
precede atacul) este executat mai rapid şi mai scurt pentru a asigura o viteza optimă
în trecerea obstacolului.
Trecerea obstacolelor – nu este condiţionată de nici o prevedere
reglementară. Trecerea obstacolelor se poate executa prin două procedee:
- trecerea prin păşire;
- trecerea prin călcare.
Trecerea prin păşire – este un procedeu mai economic dar mai greu de
executat în condiţiile în care alergătorii sunt plasaţi în grup compact, sau în condiţiile
apariţiei oboselii accentuate. Acest procedeu este folosit în mod deosebit de către
alergătorii consacraţi. Ca structură biomecanică, acest procedeu se aseamănă cu
pasul peste grad din alergarea de 400 m garduri (înălţimea obstacolului fiind egală cu
înălţimea gardului). Diferenţierile care apar sunt determinate de viteza mai redusă a
alergării şi de unele măsuri pentru a evita lovirea obstacolului şi constau în:
- atacul obstacolului are loc la o distanţă mai mică (1,30- 1,70 m).
Trunchiul se află în poziţie mai verticală, traiectoria de zbor fiind mai
înaltă;
- piciorul de atac, după trecerea obstacolului, este coborât printr-o
mişcare mai puţin activă;
- aterizarea are loc la o distanţă de 1,00 – 1,20 m, cu o traiectorie de
zbor mai scurtă ca la 400 m garduri.
Trecerea prin călcare – constă în sprijinirea piciorului de atac pe obstacol,
aterizarea executându-se după depăşirea obstacolului, pe piciorul de bătaie.
Fig. 18
Fiind mai uşor de executat, este abordat în mare măsură de alergătorii
începători. De asemenea este un procedeu des utilizat în trecerea obstacolului de la
groapa de apă. Din punct de vedere economic, acest procedeu este mai
68
- finişul şi sosirea.
Teste de autocontrol a. Descrieţi din punct de vedere tehnic pasul simplu de alergare;
b. Caracterizaţi din punct de vedere tehnic proba de 400 m garduri;
c. Precizaţi elementele caracteristice ale pasului de alergare în teren variat.
Surse bibliografice a. Alexei, M. (2005), Atletism – tehnica probelor, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca.
b. Merică, A. (1994), Tehnica exerciţiilor de atletism, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
c. Ţifrea, C. (2002), Teoria şi metodica atletismului, Editura Doreco,
Bucureşti.
d. Tatu, T., Alexandrescu, D., Ardelean, T. (1983), Atletism, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
71
CAPITOLUL IV
TEHNICA EXERCIŢIILOR DE SĂRITURI
Ca mecanism tehnic de bază săriturile cu elan sunt constituite din patru faze
principale:
- elanul;
- bătaia;
- zborul;
- aterizarea.
Importanţa acestor faze diferă de la un tip de săritură la altul. În general, se
consideră că cea mai importantă fază pentru toate săriturile este bătaia, fază prin
intermediul căreia săritorul întrerupe contactul cu solul şi realizează traiectoria dorită
de zbor.
Pentru celelalte faze, importanţa fiecăreia este diferită şi se află în raport cu
scopul săriturii. Scopul urmărit de fiecare săritură determină acestor faze anumite
particularităţi, legate de formă, ritm, viteză de execuţie. Analiza fiecăreia din cele
patru faze se face doar din raţiuni tehnice, ele aflându-se, în realitate, într-o strânsă
interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Elanul
Este faza care pregăteşte săritura propriu-zisă, în care săritorul realizează
viteza necesară executării în condiţii optime a bătăii în scopul realizării traiectoriei de
zbor dorite. Se obţine, astfel, o inerţie de mişcare a corpului care îi permite ca, după
întreruperea contactului cu solul, să se înscrie pe o anumită traiectorie de zbor. În
esenţa sa, elenul constă într-o alergare în care viteza de alergare este subordonată
direct scopului săriturii.
În cazul săriturilor în care obiectivul este realizarea unei traiectorii de zbor cât
mai lungi viteza elanului este mai mare decât la săriturile în care se urmăreşte
realizarea unei traiectorii înalte. Ultimii paşi ai elanului (3 - 4 paşi) au ritm şi structură
diferită faţă de paşii anteriori. Modificările vizează în mod deosebit viteza de execuţie
şi lungimea acestor paşi.
De cele mai multe ori, ultimul pas este mai scurt decât penultimul şi puţin mai
lung decât antepenultimul. Structura specifică a ultimilor paşi pregăteşte următoarea
fază a elanului (bătaia) coborând CGG al corpului în penultimul pas, care este mai
lung. Odată cu executarea ultimului pas (mai scurt) CGG al corpului capătă o
traiectorie ascendentă, fapt care va favoriza executarea bătăii. Tot în acest timp,
datorită acestui ritm specific de execuţie a ultimilor paşi se realizează o anume stare
de tensiune a musculaturii membrelor inferioare, pregătind şi în acest scop
executarea bătăii.
73
piciorul de bătaie ia contact cu solul şi are loc pe o traiectorie sub forma unui arc de
cerc.
Traiectoria curbilinie a mişcării de avântare face ca aceasta să se desfăşoare
cu o anumită rază de rotaţie şi cu o viteză unghiulară care se accelerează. Direcţia şi
amplitudinea avântării sunt determinate de scopul săriturii.
Astfel, la săritura în înălţime mişcarea de avântare are loc pe o traiectorie cu
rază mai mare de rotaţie, segmentele corpului fiind întinse sau uşor flexate. La
săriturile pe orizontală (lungime, triplusalt) raza de rotaţie este mai mică, avântarea
executându-se cu piciorul flexat din articulaţia genunchiului.
Acţiunea forţei de avântare determină o creştere suplimentară a presiunii pe
suprafaţa de sprijin, solicitând la maximum piciorul de bătaie.
Forţa de impulsie rezultată din acumularea acţiunilor piciorului de bătaie şi a
forţei de avântare se constituie într-o serie de acţiuni succesive care presupun o
foarte bună capacitate de coordonare din partea săritorului.
Forţa de avântare capătă rol de conducere a acţiunilor, mărind presiunea pe
suprafaţa de sprijin în timpul deplasării accelerate a segmentelor şi micşorând
această presiune în momentul frânării. Acţiunea motorie a muşchilor piciorului de
bătaie are loc în momentul frânării, când presiunea se micşorează ca urmare a
încetinirii mişcării de pendulare. Bătaia trebuie executată astfel încât la terminarea ei
CGG al corpului sa se afle într-o poziţie cât mai înaltă.
Acesta se realizează prin întinderea completă a piciorului de bătaie şi a
trunchiului.
Bătaia este executată sub un anumit unghi faţă de orizontală, denumit unghi
de bătaie rezultat din cuplarea forţelor ascensionale.
În activitatea practică unghiul de bătaie este considerat prin poziţia piciorului
de sprijin faţă de orizontală în momentul final al bătăii, sau prin poziţia estimată a
CGG al corpului faţă de punctul de sprijin. Aceste unghiuri diferă de la o săritură la
alta şi determină acţiunea forţelor de avântare pe traiectorii cu lungimi diferite.
La săritura în înălţime această traiectorie este mai lungă decât la celelalte
sărituri. Unghiul de contact fiind mai mic, determină o poziţie mai joasă a CGG al
corpului în momentul începerii bătăii. Totodată, la această săritură CGG ocupă o
poziţie mai înaltă în momentul final al bătăii de avântare a braţelor şi a piciorului liber,
amplitudinea acestor acţiuni fiind mai mare ca în cazul celorlalte sărituri.
75
Chiar dacă nu este determinantă pentru performanţa în sine, această forţă nu poate
fi neglijată.
lungimea parcursului pe
care acţionează forţele
rezistenţa aerului
forţa de gravitaţie
Dintre toţi aceşti factori, influenţa cea mai mare asupra traiectoriei de zbor o
au viteza iniţială şi unghiul de desprindere. Suma acestor factori se adaugă legilor
mecanicii care acţionează asupra corpului săritorului ca şi asupra oricărui tip de corp
fizic, astfel:
- în timpul zborului săritorul nu poate modifica traiectoria de zbor a CGG
indiferent de mişcările pe care le execută cu ajutorul forţelor interioare;
- indiferent de poziţia corpului la un moment dat, masa corpului situată
deasupra CGG este egală cu masa corpului situată sub CGG al
corpului. Aceeaşi legitate este valabilă şi pentru segmentele corpului
aflate de o parte şi de alta a axei care trece prin CGG al corpului;
- în timpul zborului, pentru a asigura un bun echilibru şi a pregăti o
aterizare în condiţii optime, săritorul are posibilitatea de a modifica
poziţia corpului în întregime sau a segmentelor sale. Aceste acţiuni au
loc în jurul unor axe care trec prin CGG al corpului situat, deja, pe o
traiectorie determinată.
77
Fig. 19
Este un procedeu tehnic cu randament destul de scăzut din punct de vedere
performaţial, dar, datorită simplităţii sale tehnice şi accesibilităţii în învăţare a revenit
în actualitate, mai ales pentru categoriile de începători (copii şi juniori mici) dar şi
pentru sportivii consacraţi ca element auxiliar în pregătire şi în perfecţionarea
anumitor faze ale săriturii prin procedeul răsturnare dorsală.
Pe de altă parte, acest procedeu este prevăzut în programa şcolară de
educaţie fizică, putând fi executat fără amenajări speciale (bază materială foarte
simplă).
Elanul – se execută pe o direcţie oblică faţă de planul ştachetei, unghiul fiind
de 30-450 . Dacă bătaia se execută pe piciorul stâng elanul se ia din partea dreaptă
a ştachetei şi invers dacă bătaia se execută pe piciorul drept. Lungimea elanului este
de aproximativ 9 – 13 m, cu un număr determinat de paşi astfel încât să se ajungă cu
79
precizie la locul de bătaie. Elanul poate fi executat liniar sau cu uşoară deviere în arc
de cerc, mai ales pe ultimii 3 - 4 paşi de alergare. Această din urmă modalitate de
abordare a elanului favorizează o bătaie eficientă şi asigură totodată o mişcare de
rotaţie în ax longitudinal al corpului, fapt care uşurează trecerea ştachetei. Pentru a
evita o serie de dificultăţi în corelarea elanului cu bătaia, se recomandă săritorilor
începători executarea elanului cu viteza moderată. Pe primii 3 – 5 paşi ai elanului
se4 execută o uşoară accelerare prin creşterea treptată a frecvenţei paşilor. Treptat
paşii devin mai lungi, viteza crescând pe seama lungimii paşilor. Ultimii 2-3- paşi ai
elanului sunt executaţi mai razant faţă de sol, corpul fiind poziţionat vertical sau cu
umerii uşor retraşi înapoi.
Se recomandă ca ultimul pas să fie mai scurt decât penultimul, favorizând o
execuţie corectă şi rapidă a bătăii.
Bătaia – se execută la o distanţă de 40-60 cm faţă de proiecţia verticală a
ştachetei, distanţă determinată de viteza şi direcţia elanului (unghiul elanului) precum
şi de acţiunile executate de săritor în timpul bătăii, acţiuni care pot determina un zbor
mai lung sau mai scurt. Bătaia se execută pe piciorul mai îndepărtat de ştachetă,
piciorul de bătaie luând contact cu solul pe călcâi, şi în continuare pe toată talpa,
flexându-se uşor din articulaţia genunchiului şi a şoldului (bătaie cu blocare). În
momentul imediat următor, piciorul de atac, rămas liber în urmă, este avântat energic
înainte şi în sus. Începerea acestei mişcări de pendulare se face cu piciorul flexat din
articulaţia genunchiului iar după trecerea înaintea piciorului de bătaie se întinde prin
pendularea gambei înainte şi în sus. Această acţiune contribuie la o accelerare mai
puternică a avântării piciorului oscilant. Simultan cu această acţiune sunt avântate
înspre înainte – sus ambele braţe. În tot acest timp, corpul săritorului se deplasează
înainte, pivotând în jurul punctului de sprijin, piciorul de bătaie fiind în continuare uşor
flexat şi în contact cu solul pe toată talpa. Momentul imediat următor coincide cu
impulsia energică a piciorului de bătaie.
Zborul - începe cu desprinderea de pe sol după care piciorul de atac este
trecut peste ştachetă, apoi este coborât treptat dincolo de acesta. Piciorul de bătaie,
rămas puţin în urmă este şi el ridicat, mişcare executată în contul coborârii piciorului
de atac. Poziţia trunchiului deasupra ştachetei este verticală sau uşor înclinată înspre
înainte, cu braţele întinse înainte şi în jos. Pentru o trecere eficientă peste ştachetă
se execută o uşoară răsucire şi îndoire a trunchiului spre partea piciorului de bătaie.
80
Fig. 20
Acest procedeu de săritură în înălţime a apărut relativ târziu, fiind executat
pentru prima dată de către săritorul american Richard Fozbury în anul 1968 la
Jocurile Olimpice din Mexic. Apărut ca o modalitate personală de trecere a ştachetei
(stil) acesta a fost adoptat ulterior de către toţi săritorii, în momentul de faţă
nemaiântâlnindu-se alte procedee. Avantajele sale vor fi subliniate în cele ce
urmează.
Adoptarea acestei tehnici se datorează atât unei eficienţe ridicate în privinţa
trecerii ştachetei cât şi, mai ales unei mai mari accesibilităţi în învăţare în mod
deosebit pentru săritorii de talie foarte înaltă.
Elanul – se execută pe partea opusă piciorului de bătaie, utilizând aceleaşi
variante pentru începerea sa, ca şi la celelalte sărituri:
- elan precedat de câţiva paşi de mers în ritm accelerat până la semnul
de începere a elanului propriu-zis;
- din stând pe un picior la linia de plecare, primul pas se executându-se
pe piciorul din spate;
- ambele picioare la linia de plecare, prin dezechilibrarea corpului spre
înainte. Unghiul faţă de planul vertical al ştachetei sub care se începe
81
Fig. 21
Odată cu mişcarea de avântare a piciorului oscilant, braţele se asociază şi ele
acestei acţiuni, prin avântare simultană sau alternativ (mai întâi cu braţul opus
piciorului oscilant).
Momentul final al bătăii are următoarele caracteristici:
83
Fig. 22
Acţiunile săritorului în timpul fazei de zbor se desfăşoară în următoarea
succesiune:
- imediat după desprindere încep mişcările de rotaţie în vederea trecerii
ştachetei pe fondul unei relaxări a întregului corp;
- piciorul de atac este coborât lângă cel de bătaie, ambele picioare
atârnând liber;
- primul segment al corpului care trece ştacheta este braţul apropiat de
aceasta, mişcare ce contribuie la echilibrarea corpului şi la conducerea
mişcărilor din timpul zborului;
- urmează trecerea peste ştachetă a celuilalt braţ, a capului şi umerilor
care încep să coboare favorizând ridicarea bazinului a cărui trecere
constituie unul din momentele cele mai importante ale fazei de zbor;
- după trecerea bazinului peste ştachetă şi coborârea acestuia începe
acţiunea de ridicare a picioarelor, care până în acest moment se
găsesc de partea cealaltă a ştachetei, atârnând liber;
84
Fig. 23
Săritura în lungime face parte din subgrupa săriturilor pe orizontală în care
scopul urmărit este acela de a realiza o traiectorie de zbor cât mai lungă. Acţiunile
desfăşurate se grupează de asemenea în patru faze principale: elanul, bătaia, zborul
şi aterizarea.
Elanul. Pentru realizarea unei traiectorii de zbor cât mai mulgă, această fază
trebuie să fie considerată foarte importantă. Elanul trebuie să conducă la obţinerea
unor viteze orizontale cât mai ridicată asigurând în acelaşi timp condiţiile necesare
pentru executarea unei bătăi eficiente, cât mai aproape de linia pragului de bătaie.
De aceea principalele elemente caracteristice ale elanului sunt: viteza, precizia şi
ritmul.
Viteza elanului - hotărăşte în mare măsură rezultatul săriturii. Din acest
considerent, săriturii de mare performanţă sunt şi foarte buni alergători pe distanţe de
85
100 m. Chiar în aceste condiţii, în situaţiile practice, concrete, nici un săritor nu-şi
foloseşte întreaga capacitate de viteză în executarea elanului. Trebuie să ia în
considerare faptul că această fază, pe lângă viteza orizontală, trebuie să asigure
condiţii optime pentru executarea bătăii. De aceea, atunci când se referă la viteza
elanului, specialiştii folosesc sintagma “viteză maximă controlată” care reprezintă
aprox. 90 – 95% din posibilităţile maxime ale săritorilor.
Lungimea elanului este condiţionată de viteza săritorului şi de capacitatea sa
de accelerare şi este convertită în metri şi număr de paşi. Săritorii în lungime bărbaţi,
cu performanţe de peste 8 m, folosesc un elan de 40-45 m, constituit dintr-un număr
de 20 – 24 de paşi. În proba feminină, săritoarele de performanţă în jurul a 7 m, au
un elan de 32 – 38 m, elan acoperit cu un număr de 17 – 20 paşi.
Precizia elanului - este un alt element caracteristic ce condiţionează reuşita
unei sărituri. Precizia elanului se apreciază prin executarea bătăii pe prag, cât mai
aproape de linia de unde se măsoară săritura fără a depăşi, precum şi fără a
modifica semnificativ structura paşilor pentru a nimeri locul de bătaie.
Această caracteristică este rezultatul unei pregătiri îndelungate, pregătiri care
vizează în primul rând constanţa alergării, precum şi formarea percepţiilor spaţiale şi
temporale specializate. Chiar în cazul săritorilor consacraţi există situaţii în care
săriturile sunt ratate prin depăşirea zonei de bătaie sau prin bătaie mult înaintea
acestei zone.
Săritorii în lungime folosesc semne de control care marchează lungimea
elanului şi care se modifică în funcţie de condiţiile de desfăşurare a concursului.
Starea şi compoziţia pistei de elan, condiţiile atmosferice, forma sportivă a săritorului,
influenţează lungimea elanului şi de aceea în pregătirea pentru concurs (încălzire)
săritorii îşi verifică elanul şi intervin cu modificările care se impun.
Pe lângă semnul de plecare, unii săritori plasează pe parcursul elanului unul
sau două semne de control la care trebuie să ajungă cu piciorul de bătaie şi care să-i
ofere siguranţa unei bătăi reuşite în condiţiile păstrării nemodificate a structurii
ultimilor paşi ai elanului. Când se utilizează un singur semn de control acesta este
plasat la o distanţă de 8-12 paşi de alergare faţă de prag. In situaţia plasării a două
semne de control (situaţie foarte rar întâlnită la săritorii consacraţi), unul dintre
semne este menit a marca anumite elemente ale elanului: porţiunea de accelerare,
apropierea de prag sau porţiunea de alergare constantă. În această situaţie primul
semn se plasează la 6-8paşi de punctul de plecare pe elan, iar cel de-al doilea la 6
86
toată talpa deodată pe sol, sau uşor pe călcâi cu o trecere foarte rapidă pe toată
talpa şi cu deplasarea corpului spre înainte peste punctul de sprijin.
În momentul începerii bătăii trunchiul este uşor retras înapoi, proiecţia
verticală a CGG al corpului fiind situată cu 30-40 cm înapoia punctului de sprijin.
Imediat după contactul cu solul piciorul de sprijin se flexează foarte puţin din
articulaţia genunchiului prin acţiunea de cedare a musculaturii. Unghiul dintre gambă
şi coapsă se micşorează, atingând o deschidere de 140-145 0.
În tot acest timp corpul săritorului se deplasează spre înainte iar piciorul
oscilant (liber), flexat din articulaţia genunchiului, oscilează spre înainte şi în sus
odată cu braţul de partea opusă şi cu ridicarea umerilor.
Aceste acţiuni sunt preluate foarte repede de piciorul de bătaie care se
extinde determinând desprinderea corpului de pe sol. În momentul final al bătăii
piciorul de sprijin se găseşte în extensie completă şi are faţă de sol un unghi cuprins
între 74-760. Reuşita acţiunilor efectuate în această fază depinde în mare măsură de
scurtarea momentului de cedare a musculaturii piciorului de bătaie şi trecerea foarte
rapidă în stare de contracţie. Acţiunea de întindere a piciorului de bătaie trebuie să
înceapă mai înainte ca CGG al corpului să treacă în faţa punctului de sprijin.
Coordonarea tuturor acţiunilor efectuate în această fază este limitată de timpul
foarte scurt în care trebuie să se desfăşoare. Durata bătăii, din momentul contactului
cu solul până în momentul desprinderii de pe sol, este estimată la 0,8-1,5 zecimi de
secundă. Durata bătăii este cu atât mai scurtă cu cât frecvenţa ultimilor paşi ai
elanului este mai mare. În acest interval de timp (0,8-1,5 zecimi de secundă) CGG al
corpului se deplasează înainte şi în sus aprox. 20-30 cm pe o traiectorie în forma
unui arc de cerc. Acţiunea forţelor ascensionale rezultate ca urmare a bătăii este
aplicată asupra CGG al corpului sau puţin înaintea acestuia.
Ca urmare se realizează în timpul zborului o rotaţie reală a corpului în sensul
invers acelor de ceasornic, care împreună cu rotaţiile compensatorii favorizează o
execuţie mai eficientă a aterizării.
În momentul final al bătăii CGG al corpului se află în poziţia cea mai înaltă.
Viteza ascensională pe care săritorul o obţine în urma bătăii este cuprinsă între 3-4
m/s. Faţă de viteza orizontală (8,5-10 m/s), la sportivii de înaltă performanţă ea se
află într-un raport de 1/2,5 – 1/3.
Modificarea acestui raport în sensul creşterii vitezei ascensionale este
contraindicată, ea ducând la scurtarea traiectoriei de zbor. Din compunerea vitezei
88
Zborul
După desprinderea de pe sol, CGG al corpului se deplasează pe o traiectorie
definită, care nu poate fi modificată prin mişcările pe care acesta le execută. Toate
acţiunile efectuate în timpul fazei de zbor (acţiuni care dau şi denumirea procedeului
de săritură) urmăresc realizarea a două obiective:
a) asigurarea unui echilibru cât mai bun întregului corp;
b) executarea aterizării cu un randament cât mai ridicat.
Procedeul de zbor adoptat trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile
săritorului, cu nivelul său de pregătire concretizat în capacitatea de a realiza o
traiectorie de zbor cât mai lungă. Indiferent, însă, de tehnica de zbor adoptată,
săritorul trebuie să menţină în prima parte a traiectoriei de zbor poziţia din momentul
final al bătăii – “poziţia pasului sărit”.
Aterizarea
- influenţează destul de mult performanţa realizată, motiv pentru care
toate acţiunile executate de săritor trebuie să asigure valorificarea cât
mai completă a lungimii traiectoriei de zbor a CGG al corpului. Ea poate
fi definită prin suma acţiunilor în vederea reluării contactului cu solul. În
activitatea practică se întâlnesc două modalităţi de efectuare a
aterizării;
- prin închiderea corpului “în briceag” în care ridicarea picioarelor este
compensată printr-o aplecare accentuată a trunchiului;
- prin ocuparea unei poziţii “şezând” în momentul reluării contactului cu
solul, în care umerii se găsesc înapoia bazinului.
Această poziţie se obţine printr-o ridicare mai timpurie şi accentuată a
picioarelor, mai sus chiar decât traiectoria de zbor a CGG al corpului. Aceste acţiuni
sunt favorizate de mişcarea de rotare a corpului spre înapoi în timpul zborului.
89
Teste de autocontrol a. Precizaţi şi explicaţi factorii care determină traiectoria de zbor la sărituri.
b. Descrieţi din punct de vedere tehnic faza de elan la săritura în lungime.
Surse bibliografice a. Alexei, M. (2005), Atletism – tehnica probelor, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca.
b. Merică, A. (1994), Tehnica exerciţiilor de atletism, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
c. Ţifrea, C. (2002), Teoria şi metodica atletismului, Editura Doreco,
Bucureşti.
d. Tatu, T., Alexandrescu, D., Ardelean, T. (1983), Atletism, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
e. *** (1993) Atletism, alergări-sărituri, tradus, CCPPS, Bucureşti
f. *** (2012) Regulament, Federaţia Română de Atletism, Bucureşti
91
CAPITOLUL V
TEHNICA EXERCIŢIILOR DE ARUNCĂRI
Rezistenţa aerului
Teoretic, rezistenţa pe care aerul o opune înaintării obiectului în timpul
zborului îi frânează acestuia viteza de deplasare, scurtându-i traiectoria de zbor. Ea
este reprezentată printr-o valoare direct proporţională cu secţiunea dominantă pe
care obiectul o opune rezistenţei aerului şi cu pătratul vitezei sale de deplasare.
Prin secţiune dominantă se înţelege suprafaţa în secţiune pe care obiectul o
opune rezistenţei aerului perpendicular pe tangenta traiectoriei sale de zbor.
Greutatea şi ciocanul, datorită formei lor sferice, opun rezistenţei aerului
aceeaşi secţiune dominantă indiferent de unghiul sub care sunt lansate. La aceste
obiecte partea descendentă a traiectoriei de zbor are loc pe un arc de cerc cu panta
mai înclinată, în parte acest lucru datorându-se şi rezistenţei aerului.
La disc şi suliţă secţiunea dominantă este variabilă, fiind determinată de
poziţia obiectului în timpul zborului. Datorită formei lor aerodinamice, la aruncarea
discului şi a suliţei, rezistenţa aerului poate fi folosită la lungimea traiectoriei de zbor,
obţinându-se o forţă dirijată de jos în sus denumită forţă portantă. În timpul zborului
discului şi suliţei obiectele efectuează şi o mişcare de rotaţie în jurul axei lor de
rotaţie, care se combină cu forţa portantă determinând lungimea traiectoriei. În
aceste condiţii, aruncătorul trebuie să aibă o foarte bună tehnică de lansare, astfel
încât să asigure obiectului un anumit unghi de înclinaţie faţă de tangenta la
traiectoria de zbor, care să exercite asupra obiectului o acţiune pozitivă favorizându-i
planarea. Acest unghi poartă denumirea de unghi de atac şi este apreciat în grade,
luându-se în considerare următoarele elemente:
- înclinarea obiectului faţă de orizontală, măsurată în grade, din care
rezultă unghiul de înclinare;
- diferenţa unghiulară dintre tangenta la traiectoria de zbor şi unghiul de
înclinare.
94
Viteza iniţială
Lungimea parcursului pe
care acţionează forţele
Intensitatea cu care
acţionează forţele
Particularităţile morfologice
ale aruncătorului Înălţimea la care
se află obiectul
în momentul
lansării
Gradul de însuşire a tehnicii
Condiţiile atmosferice
Face parte din categoria probelor de aruncări în care lansarea obiectului are
loc prin intermediul unei acţiuni de azvârlire.
Datorită greutăţii sale reduse (150 grame) această aruncare se adresează
grupelor mici de vârstă, începătorilor, regăsindu-se între probele atletice ale
competiţiilor şcolare şi ca probă de concurs la categoriile de vârstă copii.
Mecanismul de bază al tehnicii aruncării mingii de oină este identic cu cel al
aruncării suliţei şi este compus din cinci faze principale:
- pregătirea pentru aruncare;
- elanul;
- efortul final;
- lansarea (eliberarea obiectului);
- restabilirea echilibrului.
Pregătirea pentru aruncare – vizează două acţiuni importante: priza pe
minge şi poziţia iniţială de elan.
Mingea de oină este aşezată în mâna braţului de aruncare fiind sprijinită pe
degetele arătător, mijlociu, inelar şi mic egal depărtate, iar în partea opusă pe degetul
mare. De reţinut este faptul că plasarea mingii în podul palmei printr-o priză foarte
strânsă constituie una din cele mai frecvente greşeli, eliberarea obiectului făcându-se
în condiţii dificile şi cu urmări negative asupra rezultatului aruncării.
Degetele sunt plasate relaxat pe corpul mingii, asigurând doar stabilitatea ei în
mână, astfel încât priza nu va însemna o strângere exagerată a mingii. Poziţia iniţială
este adaptată după ce, în prealabil, aruncătorul a executat câţiva paşi premergători
de mers rapid. Aruncătorul ajunge astfel în poziţia stând cu faţa către direcţia de
aruncare, cu piciorul opus braţului de aruncare aşezat pe toată talpa la semnul de
plecare, începere a elanului. Celălalt picior se află înapoi, la 1-1,5 m distanţă.
Trunchiul este în poziţie verticală iar braţul de aruncare ţine mingea deasupra
umărului, cu cotul îndoit şi orientat înainte.
Această poziţie are rolul de a asigura un echilibru stabil, o atitudine relaxată
pentru a favoriza executarea următoarelor faze în condiţii de randament maxim.
Elanul - este constituit din două părţi distincte:
98
Teste de autocontrol a. Enumeraţi, în ordinea importanţei lor, factorii care determină traiectoria
de zbor a obiectului de aruncare.
b. Descrieţi din punct de vedere tehnic elanul la aruncarea mingii de oină.
Surse bibliografice a. Alexei, M. (2005), Atletism – tehnica probelor, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca.
b. Merică, A. (1994), Tehnica exerciţiilor de atletism, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
c. Ţifrea, C. (2002), Teoria şi metodica atletismului, Editura Doreco,
Bucureşti.
d. Tatu, T., Alexandrescu, D., Ardelean, T. (1983), Atletism, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
e. *** (1993) Atletism, alergări-sărituri, tradus, CCPPS, Bucureşti
f. *** (1993) Atletism, aruncări, tradus, CCPPS, Bucureşti
g. *** (2012) Regulament, Federaţia Română de Atletism, Bucureşti
100
BIBLIOGRAFIE