FACTORI DETERMINANȚI AI CLIMATULUI ȘCOLAR

Ana Alina MURGEANU, profesor, grad didactic II

Școala Gimnazială „Emil Atanasiu”, Garoafa, Vrancea, România

Abstract: By organizational climate means a group phenomenon and collective psychology. He refers to
the intellectual and moral environment within a school team, the collective emotional states and collective
perceptions. The climate of a school expresses the general attitude towards the functioning of the organization, their
working conditions in the school in question to managers and colleagues. School climate can be a powerful factor
for mobilizing the entire staff or, conversely, a disincentive. It influences the activity of the respective school through
feelings such as feelings of fear or feeling of relaxation. A favorable climate allows members of the organization to
focus on tasks and stimulate their enthusiasm for work, so that each activate their maximum capacity available.

Prin climat organizaţional se înţelege un fenomen de grup şi de psihologie colectivă. El se referă

la ambianţa intelectuală şi morală din interiorul colectivului unei şcoli, la stările emoţionale colective şi la
percepţiile colective. Climatul dintr-o şcoală exprimă atitudinea general faţă de modul de funcţionare a
organizaţiei, faţă de condiţiile de muncă din şcoala respectivă, faţă de manageri şi colegi.
Climatul şcolii poate constitui un puternic factor de mobilizare a întregului personal sau,
dimpotrivă, un factor demobilizator. El influenţează activitatea din şcoala respectivă prin intermediul
sentimentelor, cum ar fi sentimentele de frică sau sentimentul de destindere.
Un climat favorabil permite membrilor organizaţiei să se concentreze asupra sarcinilor şi le
stimulează entuziasmul de muncă, astfel încât fiecare să îşi activeze maximal capacităţile de care dispune.
Climatul organizaţional dintr-o unitate şcolară poate fi determinat de multipli factori:
 factori structurali;
 factori instrumentali;
 factori socio-afectivi şi motivaţionali.
Factorii structurali sunt legaţi de structura organizaţională a unităţii şcolare respective, cu alte
cuvinte de modul în care sunt grupaţi şi interacţionează membrii componenţi ai unităţii şcolare.
Cei mai importanţi sunt:
 mărimea şcolii – în şcolile cu un număr mare de elevi şi de profesori climatul este mai „rece”, spre
deosebire de unitătile şcolare mai mici, în care relaţiile sunt mai apropiate, oamenii se cunosc mai
bine şi stabilesc între ei legături afective mai strânse;
 compoziţia umană a şcolii – vârsta medie a angajaţilor, predominanţa profesorilor de un anumit sex,
omogenitatea pregătirii profesionale, diferenţele sau apropierile sub aspectul poziţiei sociale
extraşcolare pot explica în bună măsură climatul dintr-o şcoală.
De exemplu, predominanţa tinerilor poate explica un climat de entuziasm pentru introducerea
unor înnoiri, atmosfera de competitivitate. O eventuală predominanţă a sexului feminin poate explica
existenţa unui climat de conştiinciozitate, autoexigenţă profesională, dar şi manifestări de invidie, o
atmosferă dominată de problemele familiale ale fiecaruia. Lipsa omogenităţii în pregătirea profesională a
personalului şcolii generează uneori complexe de superioritate şi de inferioritate care afectează climatul
şcolii; discrepanţele prea mari sub aspectul poziţiei sociale extraşcolare pot genera stări conflictuale.
Factorii instrumentali se referă la condiţiile şi mijloacele pe care le oferă unitatea şcolară
respectivă pentru realizarea în bune condiţiuni a atribuţiilor profesionale.
Mediul fizic şi condiţiile materiale dificile ale şcolii pot sta la baza unor sentimente de
insatisfacţie profesională, de exemplu, atunci când elevii şi profesorii lucrează în spaţii neîncălzite,
insalubre ori nu dispun de minima dotaţie cu materialul didactic necesar.
Stilul de conducere al directorului (autoritar, democratic, nepăsător, birocratic) poate fi
mobilizator pentru unii şi demobilizator pentru alţii, poate crea nemulţumiri sau poate genera un climat de
participare colegială la rezolvarea problemelor şcolii, ori un comportament neangajat (lipsa efortului de a
forma o echipă, negativism, interes scăzut pentru creşterea prestigiului şcolii)
Modalităţile de comunicare în interiorul şcolii pot genera un climat de colegialitate (relaţii
deschise, prieteneşti, ajutor reciproc, toleranţă) sau un climat familial (relaţii impregnate afectiv,
interacţiuni care se continuă în timpul liber), dar şi un climat dominat de sentimental de necomunicare, de
suprasolicitare, cu sarcini care vin intempestiv, fără ca cineva să le poată explica raţiunea.

56
 Factorii socio-afectivi şi motivaţionali exprimă dependenţa climatului dintr-o unitate şcolară de:
 natura afectivă a relaţiilor interpersonale (relaţii de acceptare reciprocă, de respingere sau
indiferenţă);
 prezenţa unor subgrupuri rivale („clici”, „bisericuţe”);
 sentimentul dominant de satisfacţie/insatisfacţie profesională;
 tehnicile de motivare utilizate predominant de director (predominant punitive sau predominant
stimulative).
Tipuri de climat organizaţional şcolar
Pot fi clasificate după mai multe criterii. După participarea membrilor organizaţiei la
deliberările asupra deciziilor necesare pentru rezolvarea problemelor şcolii, se pot crea:
Climatul autocratic care, la rândul său, poate fi de tip:
 exploatator (lipsă de încredere a directorului în subordonaţii săi, ameninţări şi pedepse,
neimplicarea executanţilor în luarea deciziilor);
 binevoitor (directorul manifestă o anumită condescendenţă faţă de subordonaţi, îi consult formal,
dar nu ţine seama de părerea lor decât în luarea unor decizii minore).
Climatul democratic, care poate fi:
 consultativ (directorul manifestă încredere în subordonaţi, îi consultă, dar deciziile majore sunt
luate de un staff (organism de conducere colectivă), executanţii fiind implicaţi doar în luarea
unor decizii minore);
 participativ (încredere totală în subordonaţi, bună comunicare a informaţiei pe orizontală şi
verticală, descentralizare în luarea deciziilor).
Practicile manageriale moderne sunt preocupate de crearea în cadrul şcolii a unui climat
democratic-participativ.
Şcolile întâmpină dificultăţi în a face faţă diverselor cerinţe şi nevoi ale actorilor implicaţi în
realizare procesului educaţional, într-o societate heterogenă. Mulţi elevi părăsesc şcoala fără a avea
dezvoltate competenţe prosociale, care determină o adaptare flexibilă la societatea cunoaşterii. Mai mult
de atât, educatorii şi elevii sunt frustraţi de sistemul educaţional existent, care nu oferă oportunităţi
suficiente de interacţiune şi acceptanţă socială. Aceste frustrări apar datorită unor abordări tradiţionale a
conducerii grupului de elevi, care se bazează pe instruirea centrată pe educator.
Desigur inovaţiile educaţionale încearcă să remedieze aceste probleme ale şcolii actuale, prin
asigurarea unui suport teoretico-practic în ceea ce priveşte managerierea eficientă a grupului de elevi, aşa
încât să se creeze un climat organizaţional, care să permită dezvoltarea sentimentelor pozitive de
implicare socială. În acest mod elevii pot rezolva natural problemele şi dificultăţile care apar pe parcurs,
dezvoltând o abordare a acestora care să depăşească presiunile exterioare, prin promovarea respectului
reciproc, a toleranţei şi responsabilităţii personale.
Stilurile manageriale se manifestă aşadar în cadrul unui construct uman, pe baza relaţiilor de tip
ciclic şi ierarhic, influenţa reciprocă fiind o sursă de coeziune, autoreglare şi direcţionare a
comportamentului elevilor. Premisa de la care se porneşte este aceea că o organizaţie nu se poate dezvolta
fără conlucrare, iar relaţiile individ-organizaţie nu trebuie formulate în termeni de conflict, ci în termeni
de sinergie (fiecare ţine seama de ansamblu şi acţionează în acelaşi sens). Este necesară restructurarea
relaţiilor dintre membri organizaţiei, având ca principiu recunoaşterea meritelor fiecăruia şi respectul
reciproc.
Abordarea teoretică a interacţiunilor la nivelul organizaţiei dintr-o perspectivă dinamică şi
creativă, dar mai ales valoarea aplicativă a acestui model, ne-au determinat să analizăm posibilitatea de a-
l transfera în practica educativă. Acest construct din punct de vedere teoretic se fundamentează pe şase
idei esenţiale, acestea putâdu-se constitui în principii ale managementului educaţional interactive [5]:
1. Organizaţia este compusă din coautori (educatori) şi coactori (educabili) interdependenţi, care se
respectă reciproc (dacă într-o primă fază un coautor fixează obiectivele organizaţiei, într-o alta el
devine coactor în realizarea lor);
2. Fiecare problemă trebuie rezolvată la nivelul la care a fost identificată, de către cei care au
formulat-o (dacă se decide pot fi solicitaţi experţi din afara organizaţiei);
3. Organizaţia trebuie să-şi formeze deliberat oamenii, contribuind astfel la dezvoltarea lor
personală;

57
 4. Fiecare membru al organizaţiei trebuie implicat în activităţi de cercetarea şi descoperire, fără a
primi de-a gata informaţiile necesare, vizând participarea personală şi autentică în procesele
comunicaţionale;
5. Distribuţia puterii reflectă distribuţia cunoştinţelor (a şti să faci, a şti să fii).
Pentru eliminarea unor dificultăţi în realizarea acestor deziderate sunt necesare dispozitive de
reglare, ca:
 dreptul la eroare (când apare aceasta trebuie dezbătută, pentru a stabili cauzele şi remediile);
 munca în echipă ( permite elaborarea unui limbaj comun);
 coordonarea la fiecare nivel ierarhic (deciziile luate sunt însoţite de informarea celorlalţi).
Problema calităţii învăţământului preuniversitar este una dintre cele mai stringente la etapa
actuală de dezvoltare a sistmului educaţional naţional. Asigurarea calităţii educaţiei se confruntă însă cu
unele dificultăţi, cum ar fi reevaluarea valorilor, necoincidenţa de interese între diferite grupuri sociale
(părinţi, copii, profesori), schimbarea paradigmei educaţiei odată cu axarea sistemului educaţional pe
formarea competenţelor la elevi. Cert este că unul din factorii primordiali de eficientizare a educaţiei şi de
asigurare a calităţii învăţământului îl constituie formarea la elevi a competenţelor de cercetare ştiinţifică.
Activitatea de cercetare în şcoală este în funcţie de mai multe variabile ale procesului instructiv-
educativ: creativitate; cultura organizaţională; climatul organizaţional; baza materială; motivaţie;
voinţă; planificarea şi stabilirea obiectivelor; formarea grupului de elevi ce vor realiza obiectivele;
determinarea partenerilor de colaborare.
Desfăşurarea activităţii de cercetare şcolară ţine de planificarea minuţioasă a strategiilor şi
etapelor de lucru, care presupune cunoaşterea tehnicilor şi metodelor de lucru, determinarea obiectivelor
activităţii de cercetare, identificarea problemelor şi tendinţelor de cercetare, dinamica şi flexibilitatea
grupului de cercetare, comportamentul elevilor implicaţi în activitatea de cercetare. Cum se ştie,
creativitatea este capacitatea de a crea sau genera ceva nou, inedit, original, actual. Specialiştii sunt tentaţi
să accentueze anumite aspecte legate de creativitate: produsul creat este rezultatul activităţii creative,
persoana creativă este subiectul ce crează şi cercetează noul, procesul creativ este un proces de cercetare
ştiinţifico-cognitivă ce corespunde cerinţelor şi normelor de instruire şcolară.
În activitatea de cercetare la nivel şcolar se prefigurează două tipuri de tendinţe:
1. Tendinţe care determină schimbarea;
2. Tendinţe care frânează schimbarea.
Presiunile pentru schimbare determină: schimbarea tehnologiilor şi metodelor de lucru,
modificarea programelor şcolare, explozia cunoaşterii, trecerea de la învăţarea informativă la cea
formative, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în sălile şi laboratoarele şcolare dar și activitatea de
motivare desfăşurată de profesor şi voinţa creativă a elevilor.
Rezistenţa la schimbare se datorează în mare parte: mentalității învechite, dezinteresului, lipsei
legăturilor interdisciplinare, fricii de „nou”, teama de eşec, gradului redus de profesionalism dar și lipsa
bazei financiare ce ar asigura desfăşurarea activităţilor de cercetare.
Aşadar, există două categorii de fenomene ce determină desfăşurarea activităţii de cercetare
şcolară:
 fenomene obiective care favorizează desfăşurarea experimentului şi cercetarea în incinta şcolii;
 fenomene subiective – formele şi metodele învechite de lucru, care împiedică organizarea şi
desfăşurarea activităţilor de experimentare şi cercetare şcolară.
Gradul de motivare a activităţii de cercetare şcolară determină participerea elevilor şi a cadrelor
didactice la realizarea obiectivelor de cercetare. Astfel, eficienţa activităţii de cercetare depinde de
următorii factori motivaţionali:
 factori de conţinut - munca, responsabilitatea, posibilitatea de perfecţionare şi dezvoltare, succesul,
posibilitatea de avansare;
 factori de context – relaţii de cooperare, siguranţa şi statutul fiecărui individ, factorii legaţi de viaţa
personală.
Experienţa arată că există două categorii de elevi încadraţi în activitatea de cercetare şcolară:
elevi care acceptă să se dedice şi să contribue la succesul propriei activităţi şi al procesului în ansamblu;
elevi care îşi manifestă din proprie iniţiativă potenţialul creativ, ori de cîte ori apar astfel de situaţii.
Profesorul trebuie să descopere aceste aspecte, motivând necesitatea rezolvării problemelor de cercetare şi
valorificând potenţialul lor creativ. Un instrument de încurajare a activităţii de cercetare poate fi

58
considerat şi prognozarea rezultatului obţinut de copii, prezentarea rezultatelor obţinute în cadrul
concursurilor, conferinţelor naţionale sau internaţionale. Experienţa demonstrează că activitatea de
cercetare a elevilor se realizează la un înalt nivel în acele instituţii de învăţământ unde este organizată
eficient activitatea de cercetare ştiinţifică a cadrelor didactice. Cadrele didactice trebuie să identifice
problemele de organizare a activităţii de cercetare în instituţiile de învăţământ preuniversitar, să
determine în ce măsură activitatea de cercetare influenţează asupra eficientizării şi randamentului
procesului educaţional, să încurajeze iniţiativele de implicare a elevilor în activităţi de cercetare, să
posede şi să aplice metode de motivare a elevilor, precum şi să asigure schimbul de experienţă cu alte
instituţii de învăţămînt preuniversitar sau universitar. Planificarea, organizarea şi desfăşurarea unor astfel
de activităţi extracurriculare în instituţiile de tip preuniversitar sunt dependente de două categorii de
factori: factorii interni, care ţin de organizarea procesului instructiv-educativ în instituţia de învăţământ;
factorii externi, care ţin de desfăşurarea activităţilor extraşcolare şi tendinţa de colaborare cu instituţiile
de tip universitar, de organizarea concursurilor de rang orăşenesc, municipal, naţional şi internaţional.
Pentru realizarea acestor activităţi profesorul trebuie să elaboreze strategii de cercetare ştiinţifică
şcolară realizând circuite de tipul „vreau-pot-analizez-realizez-câştig” şi să asigure un climat ce
încurajează comportamentul grupului de lucru şi stimulează elevii spre activitatea de cercetare.
Randamentul activităţii de cercetare şcolară este în funcţie directă de gradul de organizare a cercetării
propriu zise: precizarea clară a scopurilor, domeniului şi problemei de cercetare propuse; organizarea de
cluburi sau cercuri de cercetare; crearea unui climat de încurajare a concurenţei intraliceale şi interliceale;
stabilirea unor criterii de apreciere şi analiză a activităţii grupului; evaluarea parţială (curentă) şi sumativă
(finală) a activităţii de cercetare.
Eficientizarea activităţii de cercetare este dependentă de diversitatea varietatea, flexibilitatea,
dinamismul şi caracterul creativ al procesului instructiv-educativ scolar. De aceea activitatea de cercetare
nu poate fi organizată în lipsa motivaţiei, dorinţei şi voinţei de cercetare. Conducătorul activităţii de
cercetare şcolară trebuie să fie un profesor iscusit şi inteligent, cu spirit organizatoric şi creativ.

Referinţe bibliografice:
1. Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1991. 580 p.
2. Avram E., Cooper C. Psihologie organizațional – managerială. Tendințe actuale. Iași: Polirom, 2008.
903 p.
3. Budean A., Pitariu H. Cultura organizațională. Realități și perspective în România. 2008.
4. Iacob D., Cismaru D. Managementul organizaţiei şcolare. Suport de curs.
5. Joița E. Management educațional. Profesorul – manager: roluri și metodologie. București: Polirom,
2000. 232 p.
6. Manolescu A. Managementul resurselor umane. Bucureşti: RA, 1998. 454 p.

59