Proceduri si strategii de interventie ale

cadrului didactic

Sunt multiple situaţiile în care cadrul didactic se confruntă cu situaţii de criză educaţională care
afectează bunul mers al activităţilor din clasă. Sala de clasă poate fi privită astăzi ca un spaţiu de
confruntare, unde elevii manifestă de multe ori comportamente neadecvate, atitudini defensive,
unii folosindu-se de diferite stratageme care să provoace profesorul să lupte pentru poziţia de
putere, pentru statut şi influenţă.
O situaţie de criză educaţională ar putea fi definită ca ,,un eveniment sau un complex de
evenimente inopinate, neaşteptate, dar şi neplanificate, generatoare de periculozitate pentru
climatul, sănătatea ori siguranţa clasei respective şi a membrilor acesteia”.
Fred Jones, directorul Classroom Management Training Program, care dezvoltă şi promovează
proceduri pentru îmbunătăţirea eficienţei profesorilor arăta că ,,aproximativ 50% din timpul
destinat lecţiei este pierdut din cauza comportamentului perturbator al elevilor şi a lipsei de
concentrare în raport cu temele aflate în lucru.Aceste pierderi se distribuie astfel: aproximativ
80% se datorează vorbitului fără permisiune, 19% se datorează producerii de zgomote, părăsirii
locului propriu, viasatului cu ochii deschişi, etc. , iar 1% din timpul pierdut se datorează unor
probleme mai serioase de comportament”.
Cauzele comportamentului perturbator al elevilor sunt multiple şi complexe (greu de controlat
întrucât de multe ori sursele confruntării se află în exterior: frustări sociale, probleme
familiale).Saunders, Gnagey şi Dierenfield au arătat în urma studiilor efectuate care ar putea fi
principalele cauze ale comportamentului perturbator al elevilor.
Concluziile unui studiu elaborat de Saunders precizează ca şi cauze ale comportamentului
inadecvat în clasă: antipatia în raport cu şcoala; nevoia de recunoaştere socială, mai ales din
partea colegilor; izolarea socială- unii elevi, pentru că se integrează mai greu, de obicei fiind
marginalizaţi, în dorinţa de a fi asemănători celorlalţi membri ai grupului, vor exagera,
provocând dificultăţi de control profesorului; comportamentul impulsiv, caracteristic elevilor
care par incapabili să anticipeze consecinţele actelor lor.
 La concluziile lui Saunders pot fi adăugate şi pe cele ale lu Gnagey: ignorarea regulilor-
,,presiunile” pe care le fac elevii asupra profesorului pentru a vedea în ce măsură acesta este
dispus să se abată de la sistemul de reguli; conflicte între sisteme opuse de reguli- apar atunci
când un elev posedă seturi opuse de reguli acasă şi la şcoală, deoarece unul permite ceea ce altul
interzice; transferul de comportamente şi transferal afectiv- un comportament nepotrivit în clasă
poate fi acceptabil acasă sau cu prietenii, transferul afectiv cu efecte negative în comportament
producându-se mai ales când apar probleme în familie; agresivitatea umană înnăscută- se poate
manifesta direct prin lovire, jignire, ironizare , indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău
sau i se întinde o cursă sau se poate manifesta şi prin refuzul contactului social, ajutor;
anxietatatea ca o formă de apărare împotriva unor elemente ale mediului educaţional: examinări,
vorbitul în faţa clasei; modul de manifestare al profesorului - atitudini inadecvate precum
asuprirea elevilor, ignorarea dispreţuitoare, evaluarea în termeni constant negativi şi depreciativi
pot duce la reacţii extreme ale elevilor: furie, agresivitate verbală.
Aşa cum reiese dintr-un studiu al lui Dierenfield, între principalele cauze ale
comportamentului perturbator al elevilor sunt: mediul familial dezechilibrat, presiunea colegilor,
lipsa de interes pentru o anumită disciplină de studiu, dezinteresul pentru şcoală în general,
mediul şcolar plictisitor, instabilitatea psihică, emoţională a elevilor, lipsa abilităţii de a lucra
în clasă, revolta împotriva autorităţii adultului, nivelul scăzut al respectului de sine, lipsa de
afecţiune pentru profesor.
Confruntat cu astfel de situaţii, cadrul didactic trebuie să găsească modalităţi rapide de
rezolvare pentru a împiedica răspândirea şi acutizarea lor. Este important să prevenim apariţia
situaţiilor de criză educaţională, iar dacă nu reuşim acest lucru, să dovedim un bun management
al crizei şi să învăţăm din aceasta.
De-a lungul timpului au fost promovate diferite tehnici de prevenire şi de intrevenţie a
cadrului didactic în cazul situaţiilor conflictuale din sala de clasă.Unele dintre strategiile utilizate
sunt strategiile de intervenţie în plan atitudinal, recompensa şi pedeapsa. French şi Raven au
arătat că folosirea de către profesor a pedepselor şi recompenselor reprezintă puterea poziţiei, o
sursă de putere pe care profesorul o poate adopta în relaţiile cu elevii săi, alături de puterea
personală.
Recompensa şi pedeapsa sunt opţiuni didactice frecvente în şcoala românească.Mai ales în
şcoala tradiţională rolul pedepsei este bine reliefat şi susţinut, fiind considerată ,,mijloc
atotputernic” de educaţie şi mult mai utilizată deoarece induce iluzia eficienţei şi rapidităţii cu
care stopează un comportament nepotrivit.Ion-Ovidiu Pânişoară arată că ,,în mod tradiţional,
pedeapsa creează anxietate şi stres. Frica în sine este văzută ca fiind utilă, deoarece se consideră,
tot în mod tradiţional, că persoana care se teme de ceva va acţiona în sensul încercării de a
reduce intensitatea anxietăţii pe care o resimte făcând ceea ce se aşteaptă de la ea” (elevii care,
din teama de a nu fi pedepsiţi, îndeplinesc sarcinile didactice).
Pedagogia contemporană însă, priveşte pedeapsa ca o strategie educaţională cu conotaţii
pozitive, un mijloc de dirijare, o noţiune morală, legată de noţiunea de conştiinţă. De asemenea
recomandă ca profesorul să utilizeze mai degrabă recompense ca stimulator al motivaţiei în
procesul de învăţământ.
Chiar dacă în anumite situaţii suntem nevoiţi să recurgem la pedeapsă, este mult mai eficient
să modelăm comportamentul elevilor prin intermediul întăririlor pozitive.