Codul cavalerilor

Cavalerismul este un termen legat de Evul Mediu si institutia respectiva –

„knight” – cavaler investit, care are o origine aristocratica militara individuala prin
formare si servicii pentru ajutorarea celor nevoiasi. Acesta este de obicei asociat cu
idealurile si virtutile cavaleresti – onoare si dragoste curtenitoare: „sursa ideii de
cavaleresc,” a remarcat Johan Huizinga, care a dedicat mai multe capitole legate de
Evul Mediu despre ce este cavaleresc si efectele sale asupra caracterului medieval,
” este mândria care aspira la frumusete, si mândria oficializata da nastere la o
conceptie despre onoare, care este scopul unei vieti nobile „.
De la aceasta premisa pornesc si cavalerii Cruciadelor sau cavalerii ratacitori.
În engleza, cuvântul este atestat pentru prima data în 1292, ca un împrumut din
franceza veche „shevalerie”, un substantiv abstract format în secolul al XI-lea în
cele din urma din latina medievala caballarius „calaret”; cavalerie este prin forma
italian, imprumutat prin Orientul Mijlociu si din franceza în engleza în jurul anului
1540.
Între secolul al XI-lea si secolul al XV-lea, scriitori medievali au folosit de multe ori
cuvântul shivalry, în sensuri care s-au schimbat în timp, în general, trecerea de la
sensul concret de „statut sau asociat cu un discipol militar proprietar al unui cal de
razboi „fata de idealul moral al razboinicului crestin” etosul s-a înmultit în lecturi
romanice care au devenit populare în secolul al XII-lea, si idealul iubirii curtenesti
s-a propagat prin cantece, menestreli si genuri conexe. Pâna în secolul al XV-lea,
termenul a devenit in cea mai mare parte detasat de originile sale militare, nu în
ultimul rând din cauza cresterii importantei infanteriei , în secolul al XIV s-a limitat
în esenta la echitatie si turniruri, si-a exprimat un ideal literar de comportament
moral si politicos.
 Origini în etosul militar

Indiferent de definitiile diverse, cavalerii erau elita razboinicilor medievali experti

in arta razboiului, instruiti în lupta în armura, cu cai, lanci, sabii si scuturi. Cavalerii
au fost învatati sa exceleze prin puterea bratelor, sa demonstreze curaj, sa fie galanti,
loiali si sa jure sa apere oamenii in fata lasitatii si josniciei.
Referitor la cavalerie a ramas nestinsa si a prins amploare practica heraldicii si a
normelor sale de afisare si elaborarea stemelor, flamurilor, insemnelor nobiliare in
general. Atunci când nu lupta, de obicei, resedinta unui adevarat cavaler este într-un
castel sau casa fortificata, in timp ce unii cavaleri au trait la resedinta regilor, printre
duci si alti lorzi mai mari. Competentele unui cavaler erau incurajate si pentru
activitati pe timp de pace, cum ar fi vânatorile si turnirurile .
Crestinismul a avut o influenta hotaratoare asupra modificarii privind conceptul
clasic de eroism si de virtute, în zilele noastre identificat cu virtutile cavalerismului.
Pacea si armistitiul lui Dumnezeu in secolul al X-lea a fost un astfel de exemplu, cu
limite introduse pentru cavaleri ca sa protejeze si sa onoreze membrii mai slabi ai
societatii si, de asemenea, sa ajute biserica la mentinerea pacii. În acelasi timp,
biserica a devenit mai toleranta fata de razboiul pentru apararea credintei, adoptînd
teoria asa-zisului “razboi drept” , si au fost introduse noi liturghii care
binecuvântau sabia unui cavaler, si o baie de purificare. Primul sprijin pentru
asemenea vocatie si stabilirea criteriilor sale legitime a fost dat in 930 de Odo, staret
de la Cluny care a sustinut ca sfintenia lui Hristos si a doctrinei crestine pot fi
demonstrate prin dovezi de netagaduit precum „sabia împotriva dusmanului.” În
secolul al XI-lea conceptul de „cavaler al lui Hristos” ( mile Christi ) a câstigat
teren în Franta, Spania si Italia. Aceste concepte de „cavaleri religiosi” au fost în
continuare elaborate în epoca cruciadelor.
 Aparitia relatiilor de vasalitate
Din punct de vedere etimologic, termenii de “vasal” şi “vasalitate” au intrat în
limbajul istoric derivând din rădăcina celtică “gwas” sau “gwasaul”, cu înţelesul de
slujitor, de unde prin latinizare s-a ajuns la “vassus” sau “vassalus”, prin care se
desemnează un om liber intrat în serviciul unui “dominus” sau “senior”, în schimbul
unui beneficiu. Acest beneficiu este numit şi “feud”, termen ce provine din germana
veche, “fehü” însemnând animal, iar „fehü-od“ răsplată în animale, amintind de
perioada migraţiei, în care răsplata unor fapte de arme se făcea cel mai adesea în
vite.
Relaţia de interdependenţă personală datorată unui bun transferat în posesia
unei persoane pe baza unei obligaţii contractuale prestabilite a existat din totdeauna,
dar nu a definit fundamentul relaţiilor sociale aşa ca în Occidentul medieval. Relaţii
de tip vasalic au mai fost practicate şi în alte spaţii geografice sau în alte epoci. Încă
în vechiul regat egiptean, în perioada dinastiei a VI-a, deci mileniul III î.d.C., regele
înzestra pe înalţii funcţionari în schimbul slujbelor lor cu pământ, ce nu putea fi
înstrăinat ci doar moştenit, deci în posesie condiţionată. Şi în China „relaţii de tip
vasalic” sau „feudal” sunt amintite din vremuri străvechi, dar cu certitudine ele sunt
atestate din perioada dinastiei Tschou, cca. 1100 î.d.C., când funcţionează o reală
ierarhie vasalică. Feudul chinez era numit „feng” şi putea exista ca beneficiu, „kvoh”
sau ca alodiu „fuiung”, iar vasalii erau ierarhizaţi pe cinci categorii: „kung” erau
vasali ai coroanei, „hou” vasalii primilor, urmaţi de micii vasali: „peh”, „tsi” şi
„nan”.
În Europa apuseană relaţiile vasalice apar în secolul al VIII-lea, când se
generalizează şi se legiferează practica existentă deja din perioada migraţiilor, de
intrare a oamenilor liberi, capabili să poarte arme, în ceata militară, respectiv sub
protecţia unui şef militar. În perioada migraţiei, şeful militar devenea proprietarul
tuturor bunurilor capturate în urma campaniilor militare şi era cel ce hotăra
împărţirea prăzii de război, în general a beneficiilor, către luptătorii cei mai buni. În
această perioadă când comunităţile se aflau încă în mişcare, bunul cel mai de preţ îl
reprezentau animalele, în special vitele, (Fehü), de unde un bun primit ca
recompensă în urma unui serviciu prestat sau în vederea prestării în continuare a
unui serviciu începe să se numească "feud" (Fehü-od).
De acum, pe lângă termenul de feud, va apare tot mai des şi cu precădere în
izvoarele de limbă latină, termenul de "beneficium", care era perceput în secolele
VI-VII, în sensul său etimologic, de "binefacere", de răsplată pentru slujbe aduse
anterior. În urma perceperii unei astfel de danii, cunoscută şi sub denumirea de
"beneficiu necondiţionat" sau "alodiu", obligaţia vasalului înceta, el putând folosi
pământul sau animalele obţinute în această formă fără să mai datoreze seniorului alte
slujbe. Dacă dorea să mai obţină şi alte beneficii, el participa şi la următoarele
campanii militare, fără o înţelegere prealabilă certă, sperând doar într-o recompensă
în urma victoriei, a implicării sale personale în obţinerea acestei victorii şi desigur
în cazul în care va supravieţui.
Situaţia se schimbă radical în secolele VIII-IX, când prin întărirea puteri
centrale şi datorită sustragerii tot mai adesea a vasalilor cu beneficii necondiţionate
de la îndatoririle militare, se trece la sistemul beneficiului condiţionat de îndeplinirea
unor slujbe, ba chiar se încearcă transformarea vechilor danii necondiţionate în feude
condiţionate de serviciul militar. Prin acordarea unui beneficiu viager condiţionat,
între suzeran, numit iniţial "dominus" apoi "senior" şi vasal se încheie un contract
bilateral, prin care ambele părţi se puneau de accord asupra obligaţiilor reciproce,
bazate în special pe fidelitate şi ajutor şi consfinţite prin "omagiul vasalic", un
legământ prin care vasalul devenea "omul" seniorului său. Un astfel de contract de
vasalitate era valabil doar atâta timp cât cele două părţi îşi puteau îndeplini
obligaţiile prestabilite şi doar pe perioada vieţii persoanelor care încheiau contractul.
Neachitarea obligaţiei contractuale era automat considerată trădare sau în limbajul
epocii „felonie” sau „hiclenie” şi însemna pentru vasal pierderea feudului, care putea
fi atribuit unui alt vasal, capabil să se achite de obligaţiile prestabilite.
Existau şi excepţii, Carol cel Mare stabilind printr-un capitulariu databil între
anii 801 şi 813 condiţiile în care un vasal îşi putea părăsi seniorul, respectiv: dacă
seniorul încearcă să-l aservească, deci să atenteze la libertatea sa, dacă seniorul
atentează la viaţa vasalului sau la onoarea soţiei acestuia sau dacă având posibilitatea
să-l ajute nu l-a ajutat.
Dacă până în secolul al VIII-lea mulţi vasali numiţi şi "vasii pauperiores" erau
adăpostiţi şi hrăniţi de senior aidoma cetei militare din perioada migraţiei şi
confundându-se adesea cu servitorii de curte, începând cu secolul al VIII-lea se
produce o radicală schimbare în statutul vasalului. Această modificare este
determinată în special de modificarea strategiei şi tacticii militare, a concepţiei
generale de purtare a războiului.
Raporturile între senior şi vasal erau stabilite şi în funcţie de mărimea sau
importanţa beneficiului. Un vasal ce deţinea un beneficiu cuprinzând dublul sau
triplul numărului de manse minim stabilit prin lege, trebuia să participe la oaste cu
un număr proporţional de cavaleri pe care ori îi înarma şi întreţinea el, ori îşi
subvasaliza beneficiul.
Sistemul vasalic a funcţionat destul de bine pe toată durata evului mediu
timpuriu, atâta timp cât beneficiul a fost condiţionat şi feudul nu a intrat în
proprietatea, ci doar în posesia vasalilor, iar legătura stabilită prin omagiu a rămas
una personală. În momentul în care, începând cu secolul al IX-lea feudul poate fi
moştenit ereditar vor apărea şi primele crize ale sistemului. Ajungându-se la situaţia
ca un vasal prin moştenire să deţină feude de la mai mulţi seniori apare imediat
problema faţă de care dintre aceştia trebuie să-şi facă datoria, în cazul în care între
aceşti seniori se iscă un conflict. Aşa se ajunge la ierarhizarea omagiului, vasalul
depunând „omagiu ligiu” sau principal faţă de unul dintre seniori, pe care trebuia să
îl sprijine în orice condiţii şi „omagiu plan” sau secundar faţă de ceilalţi seniori, pe
care era obligat să îi ajute doar în afara obligaţiei principale şi doar dacă aceasta nu
contravenea intereselor seniorului faţă de care a depus omagiu ligiu.
Legăturile vasalice devin relaţia de bază a evului mediu, fiind practic
indispensabile atât în raporturile dintre stat şi supuşi, cât şi în cele stabilite între
particulari. Această situaţie se legiferează sub Carol cel Pleşuv, în anul 847, când
printr-un capitulariu se prevede ca fiecare om liber al regatului să fie vasal al regelui
sau vasal al unui vasal al regelui.
MINISTERUL EDUCATIEI ,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

COLEGIUL TEHNOLOGIC ,ORASUL CHISINAU

Referat
La disciplina : Istoria

Executat: Guţu Marcela gr.MTC-140

Verificat: Butuc Ion

Chisinau 2019