Cinstirea Sfintei Cruci înseamnă mărturisirea eficienței, a rodului jertfei lui Hristos din

care au izvorât apa și sângele, elementele Sfintelor Taine după cum precizează Sfântul Ioan
Hrisostom în „Omilia 85 la Ioan”. Crucea lui Hristos n-a fost stearpă ci, prin cele două elemente,
se arată izvor veșnic de viață dumnezeiască.

Dând Sfintei Cruci un sens creștin, aceasta are mai multe înțelesuri: duhovnicesc, prin
umilirea și suferința lui Hristos pe Cruce ca manifestare a iubirii dumnezeiești; sacrifical (fiind
altarul de jerfă al Mântuitorului) și de semn sfânt prin care se arată adorarea și dăruirea totală
lui Dumnezeu, puterea lui Hristos care ajută efectiv, pecetea Duhului Sfânt care protejează și
semnul angajării noastre în asemănarea cu Hristos.1

Înainte de creștinism, crucea era obiect de tortură și de groază pentru păgâni, ca și pentru
evrei („Blestemat este cel ce spânzură pe lemn”, Deut. 21,23 și Gal. 3,13) și avea un sens
înjositor, fapt pentru care a fost aleasă de Mântuitorul ca instrument material al jertfei Sale,
pentru a ridica și transforma acest sens, ocara și blestemul omenirii căzute în păcat conform
Sfântului Apostol Pavel care zice că: „Dumnezeu le-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să
rușineze pe cele înțelepte” (I Cor. 1,27). Crucea a fost sfințită prin sângele dumnezeiesc scurs
pe ea și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de
mândrie și de laudă pentru creștini.

Încă de la început s-a acordat un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele
relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel
dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar, ea bucurându-se de un
cult relativ. Este adevărat că sfânta Cruce pe care s-a răstignit Domnul, din pricina
împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria creștinismului primar, va rămâne
pentru un timp dată uitării și îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire,
împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării și învierii
lui Hristos.

Cinstirea semnului sfânt al Crucii era generală în primele trei secole, încât ea nu avea
adversari decât pe păgâni. Unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi
era adorarea crucii de către creștini, care scandaliza mentalitatea păgână și pe care păgânii,
neînțelegând-o, o răstălmăceau și o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai

1
Pr. Prof. dr. G. Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p.286
Crucii. Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existența unui cult
creștin al Crucii în acea vreme.

Apologeții creștini din secolele II și III sunt nevoiți să răspundă și să restabilească

adevărul, justificând cinstirea Crucii (de exemplu Minucius Felix în Octavius IX: „lemnele de
ocară ale curcii sunt obiectul cultului lor”). Printre ultimii și cei mai înverșunați adversari ai
Crucii, îl aflăm pe împăratul Iulian Apostatul, care reproșa creștinilor: „Voi venerați lemnul gol
al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre.” Acesta este
combătut însă de Sfântul Chiril al Ierusalimului prin Cateheza III, 10: „Dacă cineva nu primește
botezul nu se mântuie, afară numai de mucenici, care primesc împărăția și fără apă. Mântuitorul,
când a mântuit lumea prin Cruce și când I s-a împuns aceasta, a slobozit sânge și apă ca să se
boteze cu apă cei care se botează în timpul persecuției.”

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care
creștinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. La sfârșitul secolului II și, începutul
secolului III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii. Cele mai vechi acte martirice
arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății și
pătimirii lor sau închinîndu-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor (de
exemplu cazul Sfântului Mucenic Teodot și cele șapte fecioare. Un mod de a exprima prețuirea
față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări și
momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.),
despre care ne încredințează Tertulian (care precizează în lucrarea De corona militis, III – IV
că: „Înainte și în timpul treburilor, când intrăm și când ieșim, înainte și după somn, la toate
lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci”) și
Origen, precum și purtarea ei ca semn protector de către creștini (Sf. Procopiu, martir din
persecuția lui Dioclețian în anul 303, purta la gât o cruce de aur și argint).

Arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi,
sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.),
dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele
trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în
forme deghizate sau în simboluri, cum ar fi ancora, tridentul, litera grecească T sau
monogramul, în diferitele lui variante, care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din
epoca persecuțiilor. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare
incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79, alta o găsim mai târziu în
inscripția de pe un altar din Palmiria, din anul 134. In inscripțiile și epitafele din picturile
catacombelor găsim în jur de 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din
Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din
necropolele aparțind chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim.2

Începând cu secolul IV, cinstirea Crucii ia o mare dezvoltare și începe să se manifeste

în chip public, trecând în cultul obștesc și oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi
două evenimente istorice. Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care
împăratul Constantin cel Mare câștigă biruința împotriva lui Maxențiu în anul 312, acest fapt
determinând pe împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii
pe cruce, obișnuită până atunci la romani. De atunci înainte, semnul Crucii a luat locul vechilor
embleme păgâne pe steagurile, ostașilor, pe scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților,
pe monezi și acte oficiale.

Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost

descoperirea Crucii originare, pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Descoperirea a
avut loc în anul 326 și se datorează stăruințelor Sfintei Elena, conform unei tradiții consemnată
la mulți scriitori și părinți bisericești din secolele IV - V, ca de exemplu, istoricul Eusebiu, Sf.
Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie sau Sozomen etc. Aceștia vorbesc și despre cultul dat atât
Sfintei Cruci întregi cât și părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din seculul IV.
Acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur și argint și purtate la gât, ca o bijuterie de mare preț,
spun Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Paulin de Nola.

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic
al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din
13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Patimilor și
al îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei
Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei
Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea și cinstirea acesteia deveniră unul din
obiectivele de căpetenie al mulțimilor de pelerini care începură să se îndrepte de aci înainte
către Locurile Sfinte. Mai târziu, din pricina afluenței crescânde a credincioșilor, cinstirea
generală și solemnă a Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor:
joi, vineri și sâmbătă.

2
Pr. Prof. VI. Prelipceanu, Vechimea crucii ca obiect de cinstire și simbol creștin, în lumina descoperirilor
arheologice mai noi, în MMS, 1958, nr. 5—6, p. 440
 Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci și venerația obștească de
care se bucură în toată lumea creștină din secolele III - IV înainte, e amintită de numeroși Sf.
Părinți și scriitori bisericești, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria, Origen, Sf. Ioan
Gură de Aur, Fericitul Augustin și alții. După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în
simboluri și Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latinești sau
grecești. Din secolul V înainte, artiștii creștini începesă împodobească figura Crucii cu flori și
piese scumpe, așa cum o întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din
basilicile italiene zugrăvite în acest timp (cum ar fi Mausoleul Gallei Placidia din Ravena), sau
pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perșilor, și depunerea
ei solemnă în anii 629, 630 de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim
adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani în 634, din pricina
pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce
Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sfânta Sofia. Fragmente mici din ea se află
în toată lumea creștină.

Din secolul VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului

răstignit pe ea), care se dezvoltă mai ales în arta apuseană. Legi ale împăraților Teodosie și
Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri
necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, dispoziție pe
care mai târziu a consfințit-o și Sinodul Trulan (692), prin canonul 73. Sinodul VII ecumenic
de la Niceea din anul 787, completat de sinodul local din Constantinopol din 869, formulează
apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei Cruci și al sfintelor
icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea data Sfintei Evanghelii
și Sfintei Cruci.

După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci a luat un mare avânt, mai ales în cultul
bizantin prin noi forme și mijloace de a se manifesta, de exemplu slujbele speciale alcătuite în
cinstea și spre lauda ei (Acatistul Sfintei Cruci), sărbători închinatei Sfintei Cruci, sau diferite
rugăciuni și imne (canoane, condace, stihuri, tropare). Prezența nelipsită a Sfintei Cruci în toate
locurile evlaviei creștine: în sfintele locașuri (mai ales în sfântul altar și deasupra catapetesmei),
în casele credincioșilor, la mormintele morților din cimitire, la margini și răspântii de drumuri
sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troițele
de lemn sau de piatră) constituie o altă dovadă a prețuirii și respectului cu care evlavia ortodoxă
a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului și al mântuirii noastre.
 Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină particulară și în cultul liturgic public al
Bisericii s-a manifestat prin numeroase forme, ca de exemplu facerea semnului Crucii sau
închinarea și invocarea ei în diverse împrejurări și momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci,
pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci (ca cele ridicate în secolul IV la Ierusalim
și Roma) și cuvântări și imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci. Dar cea mai importantă formă
este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea,
cinstirea și închinarea Sfintei Cruci, cinstită în mod special în a III-a Duminică din Postul Mare
numită, Duminica Sfintei Cruci.3

Ca temeiuri biblice, Sfânta Cruce a fost preînchipuită în Vechiul Testament prin toiagul
și mâinile lui Moise la rugăciune și prin șarpele de aramă. În Noul Testament de asemenea,
Sfânta Cruce a fost altarul de jertfă pe care s-a sacrificat Mântuitorul pentru răscumpărarea
neamului omenesc, este mijlocitoarea preamăririi lui Hristos (Filipeni 2,8: „S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.”), mijlocul împăcării cu
Dumnezeu (Efeseni 2,16: „Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin
cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.”), semnul biruinței lui Hristos și este semnul Fiul Omului la
a doua venire (Matei 24,30: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate
neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
multă.”), pecetea lui Dumnezeu asupra celor mântuiți (Apocalipsa 7,2: „Şi am văzut un alt înger
care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu.”), lauda creștinilor
(Galateni 6,14: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!”).

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului și o socotește puterea lui

Dumnezeu: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim,
puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Și iarăși: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât
numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și
eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui
Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, și iubirea față de noi, Domnului nostru Iisus
Hristos care le-a omorât, așa înseamnă ea și străduința noastră de a le omorâ în noi prin osteneli
și înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos și prin iubirea față de El.

3
Pr. Prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală – Noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină,
Edit. I.B.M, Bucureşti, 1993
 Ca și temeiuri patristice, avem destule relatări despre importanța și cinstea atribuită
Sfintei Cruci de către sfinții părinți. Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare spunea că „Mântuitorul
a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârsit îmbratisându-ne.” Sfântul
Isaac Sirul relatează despre Cruce că „este poarta tainelor” iar Sfântul Dionisie Areopagitul
adaugă: „Crucea are multe întelesuri (…) trebuie sa numim latime divina emanatia infinit de
larga a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, lungime puterea care se întinde peste toate, iar
adâncime, taina nepatrunsa de nimic din cele existente.”

Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă

ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu și om (Efes. 2, 16: „Şi să-i împace
cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.”). Ea ne
ocrotește împotriva bântuielilor necuratului, ca și împotriva multor rele sufletești și trupești
după cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Semnul sfintei cruci este prin el însuși o
binecuvântare dumnezeiască, iar „binecuvântarea este împărtășitoare de sfințenie, care alungă
relele și aduce binele” (canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare). Printre atribuțiile sau
binefacerile Sfintei Cruci mai putem preciza: ocrotirea de rele trupești (semnul crucii a cruțat
de nimicire pe cei întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor,
pe lângă care îngerul morții a trecut fără să bată) și crucea alungă diavolii „precum câinele fuge
de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de crucea care îi amintește că prin ea a fost
biruit”4.

Importanța sfintei cruci este arătată și prin faptul că se așează pe pieptul celui trecut la
cele veșnice. Astfel se arată că acesta își dă duhul în Hristos, întru Care și Căruia I se
încredințează la moarte iar Crucea Lui este scut si armă împotriva îngerilor răi care caută să ia
sufletele morților.5 Sfânta cruce se așează și la capătul mormântului celui trecut la Domnul
deoarece Sfânta Cruce este semnul credinței celui adormit, semnul lui Hristos și al biruinței Lui
împotriva morții. Crucea, care străjuiește deci mormântul creștinului, arată că cel ce doarme
sub scutul ei a adormit întru Hristos și cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea
cea de obște.

Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Cel răstignit pe cruce, și credința într-un Dumnezeu în trei ipostasuri.6 Într-adevar, când
facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,

4
Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza XIII, 3, p. 312
5
Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârșitul nostru, cap. 368, p. 248
6
Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p.135, Iordachescu, Iași, 1932
mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe dumnezeiești, iar semnul crucii ne aduce aminte că
Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Așadar, semnul sfintei cruci
este oarecum o învățătură pe scurt a credinței creștine.

Biserica cinstește cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica
a treia din Paresimi și 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn
sau din metal, frumos lucrată și împodobită, nu lipsește de pe nici o sfântă masă, din nici o
biserică în care se slujește Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipsește niciodată de pe creștetul
turlelor bisericilor și al clopotnițelor; iar în cimitirele noastre, cei răposați așteaptă învierea
morților sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele și odăjdiile sfințite ale bisericilor sunt împodobite
cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărțile bisericești sunt pline de tot felul
de cântări în cinstea sfintei cruci.

Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra
mortii spirituale, biruinta a iubirii după cum preciza părintele profesor Dumitru Stăniloae,
„Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis.”
Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce, pentru mai multe
pricini, după cum se precizează în Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă. Astfel, s-a jertfit
pe cruce ca să moară înălțat spre cer, dar cu privirea și cu brațele deschise spre lume, arătând
că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire față de lume, ca să moară cu încetul și deci ca patima
Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată și ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste
păcatele lumii, spre a le spăla, dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era
moartea cea mai rușinoasă, pe ea erau osândiți cei mai mari tâlhari. De aceea se cuvine a cinsti,
a ne închina și a mărturisi Sfânta Cruce ca fiind un simbloc cu sensuri multiple reprezentativ
pentru creștini.