Perioada Arhaică (sec. VII – inceputul sec. V, 480 î.

Hr)

Sculptura greacă din perioada arhaică marchează un început timid către orientarea
fizioplastă în reprezentarea corpului uman. Totuşi, din multe puncte de vedere, ea rămâne
ancorată în regimul ideoplast.
Se poate vorbi despre o tipologizare a reprezentării umane care include, pe de o parte,
nudurile de bărbaţi tineri, numite convenţional (retrospectiv) „Apolloni arhaici” (sau
kouras/kourai), şi pe de altă parte, tinere fete îmbrăcate, numite convenţional „chorai” (pluralul
de la „chora”).
Ambele tipuri de reprezentări au puternice caractere ideoplaste, cum ar fi anatomia redată
schematic şi tratată geometric, poziţia frontală şi oarecum rigidă, simetria faţă de o axă verticală
centrală, imobilitatea expresiei faciale, marcată adeseori de „zâmbetul arhaic”, tratarea
decorativă a părului sau a urechii, stilizarea. Aceste trăsături păstrează ceva din aspectul de
ideogramă, de formă geometrică abstractă, al trupului.
Pentru prima dată, în cazul reprezentării de tip „chora”, se pune problema rezolvării
raportului veşmânt (peplos, chiton) – trup, problemă care va căpăta diferite rezolvări de-a lungul
secolelor de evoluţie a artei greceşti. Perioada arhaică tratează veşmântul ca pe o masă distinctă,
oarecum autonomă faţă de trup, uneori bine ritmată prin cute.
Departe de a înfăţişa persoane concrete, aceste statui sunt reprezentări canonice (de
zeităţi sau dedicate ale unor zeităţi), rolul lor fiind unul devoţional, funerar sau comemorativ al
unor victorii în întreceri. Realizate în ronde-bosse, sunt totuşi adesea tratate asimetric din punct
de vedere sculptural, cu un spate lipsit de detalii (asimetrie care constrânge la contemplarea
frontală) iar degajarea incompletă a elementelor anatomice din blocul de piatră dă senzaţia
masivităţii.

Fig 1: Artemis din Delos, Fig 2 Kora din Berlin, sec VI (570 î. Hr.)
sec VII; plată: grosimea ei
nu depăşeşte 20 cm !