Grecia antica, perioada arhaica

Gorodisteanu Irina
Perioada arhaică în Grecia (800 î.Hr.– 480 î.Hr.) a fost epoca ce a
urmat după Era "întunecată" a Greciei. În aceastǎ perioadǎ asistǎm la
consolidarea polisurilor (sau orașelor-state) și fondarea coloniilor, și
desigur, la debutul filosofiei, teatrului grec (care s-a format în timpul
Dionisiei) și poeziilor scrise, care apar odatǎ cu reapariția limbii scrise,
pierdute în epoca Întunecatǎ. Perioada arhaică definește o revoluție
structuralǎ, o creștere bruscă a populației și a bunurilor materiale care
au avut loc în jurul anului 750 î.Hr., precum și "revoluția intelectuală" a
Greciei clasice. Sfârșitul arhaismului are loc în 480 î.Hr. când Xerxes I a
invadat Grecia. Creșterea bruscă a populației de la începutul perioadei
arhaice a adus cu sine construirea noilor orașe și extinderea centrelor de
populație . Perioada arhaică este, de asemenea, caracterizatǎ prin
răspândirea coloniilor de-a lungul coastelor Mării Mediterane și Mării
Negre , care a început în aproximativ 800 î.Hr. Motivul acestui fenomen
este descris de autori greci ca fiind stenochoria, sau "lipsa de teren", dar,
în practică, a fost cauzată de un număr mare de motive, cum ar fi
rivalitatea între grupurile politice, dorința de aventură, expatriere,
căutarea de oportunități comerciale etc.
„ Arta greacă arhaică include secolele al VII-lea și al VI-lea
î.Hr. Prima este o perioadă de inovații și experimente
etichetate cu termenul„ orientalizant ”care cuprinde fenomene
și natura variată și complexă a evenimentelor precum nașterea
proto-ceramicii și perioada și sculptura sunt a spus Daedalic ,
sau nașterea statuarului grecesc. În mod frecvent în jurul
anului 620 î.Hr, apare începutul perioadei arhaice propriu-zise,
​o fază în care se consolidează și se dezvoltă cuceririle perioadei
anterioare și în care, odată cu influențele orientale terminate,
arta greacă își începe propriul drum autonom. În mod
convențional, sfârșitul artei arhaice este plasat în jurul anului
480 î.Hr. Deși nu este recomandat să continuați cu
generalizări, există unele caracteristici [1] relevante pentru arta
greacă arhaică care pot fi reținute fără a uita că seria
evenimentelor care transformă arta arhaică în clasică (cum ar fi
contradicția suprafeței iar legea frontalității sau investigarea
personajelor) începe cu multe secole după 480 î.Hr.
 Sculpura din grecia arhaica
Sculptura in epoca arhaica este mai conventionala in ce priveste reprezentarea figurilor masculine si
feminine, numite Kouros si respectiv Kore. Acestea erau sculptate intr-un bloc masiv de piatra,
figurile erau reprezentate in aceeasi pozitie frontala, cu piciorul stang adus inainte, parul bogat,
buzele pline, ochii migdalati si un suras intiparit pe chip, asa-numitul „suras arhaic”. Barbatii sunt
reprezentati nud iar femeile intr-o imbracaminte drapata bogat, tinand in mana o pasare, o floare sau
un obiect. O particularitate a sculpturii si a arhitecturii grecesti este policromia, pictarea suprafetelor
de piatra ale monumentelor si statuilor in culori vii, cu intentia de a crea o impresie de realism. 
 
Din epoca clasica sunt cunoscute unele centre de sculptura, dintre care cel mai important la Atena.
Au existat diferite stiluri, de la cel sever, caracterizat prin simplitate si austeritate, la cel clasic.
Reprezentantii stilului clasic sunt Policlet, care a realizat mai ales statui in bronz, reprezentand de
preferinta atleti, precum Doriforul, Discoforul sau Efebul, Amazoana ranita. El a creat un canon al
sculpturii clasice, in care proportiile corpului omenesc sunt exprimate in raporturi matematice: fata
de inaltimea corpului, cea a capului este 1/8, a palmei de 1/10, a labei piciorului de 1/6. Myron a adus
in sculptura greaca clasica reprezentarea miscarii, prin statui precum Discobolul, grupul Atena si
Marsias etc. Fidias, cel mai ilustru dintre sculptorii greci, totodata arhitect, pictor si giuvaergiu, a fost
celebru mai ales pentru cele 2 statui monumentale ale Atenei si a lui Zeus. In copii romane s-au
pastrat alte opere ale sale: Amazoana, Kora, Athena Lemnine. Praxiteles a introdus in sculptura
greaca nudul feminin in reprezentarile zeitelor: Afrodita, Artemis dar a infatisat si zei: Hermes,
Apollo, Eros. Sculptura lui Scopas este plina de dramatism, atentia se concentreaza asupra miscarii iar
Lysip a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, caruia i-a facut, se spune, peste 500 de
portrete si statui. 
 Pictura greaca
În pictura greacă , interesul pentru eficiența spațiului apare deja în scena principală a lui Olpe Chigi , oală
Protocorinthian din 640 î.Hr., cu două rânduri de hoplite care se confruntă unul cu celălalt într-o
suprapunere de figuri. Scena figurată este complexă și timpurie și este de obicei privită ca o derivare dintr-o
practică deja dezvoltată în pictura mare sau, privind problema dintr-un alt punct de vedere, ca opera unui
maestru obișnuia să opereze atât pe mari foi atât pe mici ariballoi . Tradiția literară, în concordanță cu câțiva
supraviețuitori, găsește un loc pictural în Corint sau în apropierea apariției celei mai vechi școli mari de
pictură. La plăci ceramică pictată similară cu unele vaze pictate în tehnică și stil ar trebui să fie alături de
scânduri din lemn acoperite cu un strat alb, pe care le putem imagina asemănătoare în construcție cu vazele
de produse albe de la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. în Grecia de Est. În perioada orientalizantă, pictura
policromă a fost folosită atât în ​metopele Thermo, cât și (dar este o utilizare care nu a durat mult datorită
harniciei tehnicii și a nevoilor comerciale preponderente) în Olpe Chigi , pe vazele Argo , Atena, Sicilia, unde
testamentul pictural este exprimat și în absența decorului în fundal. Plăcile de faianță vor fi folosite până la
sfârșitul arhaicului, utilizarea și funcția lor, dincolo de decorarea templului, este clarificată de picturile
etrusce care decorează pereții clădirilor (cel mai arhaic grup este constituit din plăci Boccanera , ceramică
pictată, 570 -560 î.Hr., Necropola Banditaccia , Cerveteri, acum în British Museum n. Inv. 1889,0410.1-5).
Descoperirile ne-au condus la afirmarea faptului că sculpturile din piatră de dimensiuni naturale și mai mari
decât cele de dimensiune naturală au avut loc în Grecia în urma contactelor cu Estul, deschise pieței grecești
după ce „ Asiria a cucerit Egiptul în 672 î.Hr. reprezentări pline de viață ale perioadei de tranziție de la
geometrice la daedalice care pot fi citite în „Apollo Mantiklos”, derivă din întâlnirea cu arta mediteraneene
de est noi reguli structurale care pot conține spontaneitate (vezi Triada din Delphic Drero, la mijlocul
secolului al VII-lea î.Hr., Muzeul arheologic Heraklion 2445-7, Creta). Tendința de a crea opere mai mari s-a
răspândit în toate regiunile Greciei; cea mai veche statuie de marmură naturală care a ajuns până la noi este
Kore of Nikandre , dar principiul inspirator al sculpturii monumentale poate fi găsit și în lucrări de
dimensiuni mici, cum ar fi în ariballo proto- corintian cu protome feminin de la mijloc -Veacul VII î.Hr. în
Luvru.