GRECIA PREARHAICĂ (II)

Arta geometrică, orientalizantă

ARTA GEOMETRICĂ. După decăderea celor două civilizaţii, mai întâi a celei minoice (sec.
XV/XIV a.Chr.), și apoi a celei miceniene (cca 1200 a.Chr.), a urmat până în sec. IX-VIII a.Chr. o
perioadă considerată drept ”vârsta întunecată” a civilizaţiei grecești vechi. Perioada este văzută de
istorici drept o ruptură totală în evoluţia civilizaţiei sau o decădere în plan cultural și spiritual.
În plan artistic, o mare parte din epoca ce a urmat (sec. IX-VIII a.Chr.) a fost marcată de
persistenţa unei ornamentaţii cu forme geometrice, datorită căreia a și numită ”geometrică”. I-au
fost specifice vasele de ceramică acoperite de benzi formate din linii frânte, dreptunghiuri cadrilate,
romburi, triunghiuri, etc., ca și de figurine antropomorfe ori zoomorfe pictate sau turnate în bronz
(războinici, personaje la banchete funerare ori lupte și scene de vânătoare – mai spre sfârșitul
perioadei, animale reale sau fantastice), cu forme suple, schematizate (slides 3-4).
Ceramica geometrică, pictată, constituie principalul martor arheologic al epocii și este
cunoscută în numeroase locuri din lumea grecească: Corint, Argos, Ciclade, Thera, Rodos, Cipru și
chiar Italia, în așezări și mai ales necropole. Unele vase sunt adevărate monumente de ceramică,
atingând statura unui om (amfore sau urne funerare de tipul Keramikos sau Diplyon, Atena – după
poarta orașului situată în apropierea necropolei). Cele mai spectaculoase au mare parte din
suprafaţă acoperită cu firnis* negru, iar gâtul, umărul (uneori, chiar întreaga suprafaţă) pline de
motive geometrice: cercuri sau semicercuri concentrice, linii frânte, benzi de triunghiuri sau
romburi, dreptunghiuri, meandre etc. Repertoriul decorativ a evoluat, înglobând pe lângă meandre,
și siluete negre de animale și păsări, foarte schematizate, care alcătuiau frize similare celor pur
geometrice (slides 5-10).
Arhitectura perioadei (pentru locuit sau cea de mormânt) are forme modeste, dar se
specializează. Cel mai însemnat aspect al domeniului este dat de arhitectura de cult. Ritualului și
divinităţilor se rezervă un teren special (temenos), înconjurat de incintă, în care au loc sacrificiile și
se ridică locuinţa zeului – templul, pentru care se adaptează structura mai vechiului megaron.
Ulterior, în sec. VII-VI, această structură se va perfecţiona.
ARTA ORIENTALIZANTĂ. Ornamentaţia geometrică, practicată de mai multe centre
producătoare de ceramică, a început chiar din sec. VIII a.Chr. să fie serios concurată de un
repertoriu venit dinspre est (prin importuri), în care predomină scenele populate cu figuri umane
având torsul reprezentat din profil, sau cu animale inspirate din mitologie (cerbi, ţapi, sfincși,
grifoni, lei, sirene), formele vegetale (lotuși), motivele curbe (volute, s-uri, împletituri) etc. (slides
12-14). Meșterii din Grecia împrumută motivistica, nu însă și compoziţiile care par să continue pe
cele perioada geometrică.
Influenţele orientalizante, manifeste în arta unor centre precum: Corint (punct de trecere
inevitabil al negoţului maritim), Rodos, Samos, Paros etc. au fost puternice în Grecia mai ales în sec.
VII și au jucat un rol decisiv în arta vaselor pictate din perioada arhaică.
În același sec. VII, sub influenţa statuarei egiptene, a început să apară (se pare că prima oară
în Creta) un tip de sculptură ronde-bosse (piatră, lemn) ce va deveni propriu Greciei și va juca un rol
considerabil pentru epocile imediat următoare. În cadrul ei, întâlnim imaginea tânărului (pl. kouroi)
(kouros-ul din Sounion – 3.05 m, marmură, ofrandă la templul lui Poseidon din Sounion) (slide 15) și a
tinerei fete (pl. korai/kourai) (Doamna din Auxerre – calcar, 0,55 m – slide 16; Hera din Samos).
Structura cilindrică verticală, rigiditatea trupurilor și frontalitatea le este comună, iar ipostazele în
care au fost surprinse sunt diferite. Personajul masculin este nud, cu piciorul în faţă și cu ambele
braţe pe lângă corp, iar cel feminin are costumaţia bine subliniată, picioarele strânse unul lângă
altul, dar mâinile în poziţii diferite: cea stângă, cu palma lipită pe lângă corp, iar cea dreaptă adusă
1
la piept. Se presupune că personajele reprezentau figuri de zei sau eroi. Astfel de statui erau și
pictate. Demonstraţia clară o face una dintre statuile feminine de mai târzie (din jurul anilor 510-
500), aflată acum în Muzeul Acropolei din Atena (Kore, 674; 0,92 m), cu foarte vizibile urme de
policromie: roșu și galben pentru păr, diademă ornamentată cu linie ondulată albastră, tunică verde
închis tivită cu roșu și trandafiri verzi, albaștri și roșii pe mantie (slide 17).

GRECIA ELENICĂ
Arta arhaică, clasică și elenistică

ARTA ARHAICĂ. În istoria Greciei, sec. VI a.Chr. (pentru unii autori și parte din sec. VII)
corespunde perioadei arhaice. În planul realizărilor artistice și arhitecturale, perioada
perfecţionează forme și structuri moștenite din secolul anterior și impune altele noi. Decoraţiile
abandonează trăsăturile geometrismului și asimilează pe cele ale stilului ”orientalizant”, ajungând
astfel la forme mai suple și la reprezentări mai variate din punct de vedere tematic.
Arhitectura cunoaște însemnate progrese, vizibile mai ales în domeniul construcţiilor
religioase. Sanctuarele încep să devină clădiri reprezentative pentru cetăţile grecești. La ridicarea
lor sunt căutate poziţiile naturale avantajoase, materialele mai durabile (piatră, mai rar marmură),
elevaţiile mai complicate, obţinute prin distribuirea unui mai mare număr de coloane etc. Se pornea
de la o planimetrie asemănătoare megaron-ului (sau a tholos-ului, la circulare), cu partea centrală
numită cella (sau naos; la templele mici se numea sacellum) adăpostind efigia zeului; un vestibul
(pronaos) proteja intrarea din faţă și un altul partea opusă (opistodom-ul) (slide 19). În cazul
templelor de proporţii mai mari, sala principală putea fi subîmpărţită pe lungime cu ajutorul unor
coloane. Multiplicând aceste elemente și combinând un anumit număr de coloane la exterior, chiar
din perioada arhaică templele grecești au ajuns la o mare varietate de tipuri (slide 20). Tipurile sunt
recognoscibile în funcţie de numărul coloanelor de pe faţadă, de numărul șirurilor de coloane, de
amplasarea încăperilor în plan. În antis: zidurile perimetrale laterale de la naos se prelungeau în faţă,
formând pronaosul; în dublu antis: la care se introducea în partea opusă un al doilea antis (opistodom).
Apoi, în funcţie de numărul de coloane din faţa și din jurul templului, există: prostil – prevăzut cu
coloane pe faţada principală; amfiprostil – cu coloane și pe faţada posterioară; peripter – având
coloane de jur împrejur; apter – fără coloane pe laturile lungi; pseudoperipter – având coloanele
adosate zidului central; dipter – cu două șiruri de coloane de jur-împrejur. După numărul de coloane
pe faţadă avem: tetrastil – cu patru coloane; hexastil – cu șase coloane; heptastil – cu șapte; octostil – 8;
decastil – 10; dodecastil – 12. Când edificiul este de plan circular şi are un singur rând de coloane se
numește tholos monopter.
La marea varietate a templelor a contribuit și folosirea în elevaţii a două stiluri arhitecturale
diferite, apărute încă din secolul precedent: doric și ionic (slide 21). Primul a fost dezvoltat îndeosebi
de Grecia continentală, Sicilia, Grecia Mare (coasta Italiei de sud), iar cel ionic de Anatolia și insulele
Mării Egee. Trebuie însă menţionat că aceste limbaje arhitecturale nu coincid întocmai cu dialectele,
doric și ionic, vorbite de două populaţii instalate în bazinul Mării Egee.
Ordinul doric are forme mai simple și mai rigide care dau o notă sobră construcţiei. Pe o
faţadă de templu doric, coloana se înalţă fără o bază intermediară, direct de pe cele trei trepte ale
templului; este tronconică și canelată (de regulă cu 20 de caneluri) și se încheie printr-un capitel
simplu, surmontat de abacă*, arhitravă* și antablament*, cel din urmă, ritmat printr-o friză cu metope*
și triglife*. Urmează un fronton triunghiular și un acoperiș ornamentat sau nu de o acroteră*.
Decoraţia sculptată își găsește locul în metopele antablamentului sau în spaţiul triunghiular al
frontonului.
Spre deosebire de cel doric, ordinul ionic a înclinat spre elemente mai suple, cu accente
decorative mai pronunţate. Coloana – esenţială pentru diferenţierea acestor stiluri, se sprijină la
2
templul ionic pe o bază ornamentată; totodată, este mai zveltă și striată de caneluri mai numeroase
(24, în general). Capitelul prezintă și el deosebiri, fiind alcătuit dintr-un șir de ove*, acoperite de o
volută* dublă peste care se așează antablamentul; friza antablamentului nu este divizată în metope și
triglife, ci se întinde ca o bandă continuă pe toate faţadele clădirii, permiţând sculptorului să
desfășoare subiecte mai ample, fără întreruperi. Ornamenţiei capitelului și frizei se adaugă apoi și
alte elemente decorative, de mai mare fineţe: perle, spirale, ove sau palmete și flori de lotus etc.
Sculptura secolului VI a dispărut în mare parte, dar s-au conservat totuși exemplare sau alte
documente care ne arată că se realiza din piatră, bronz, lemn. Așa sunt statuile de kouroi și kourai,
care continuă să fie produse din secolul anterior (unele cu inscripţii ale autorilor), dar și
basoreliefuri (Cele douăsprezece munci ale lui Hercule în Olimpia) menite să decoreze și să sporească
grandoarea edificiilor. În cazul celor dintâi, se constată existenţa mai multor școli care promovează
tipuri mai rigide, asemănătoare celor din secolul anterior sau tipuri mai elegante sau mai expresive
(kouros-ul de la Tenea, așa-numitul Cavaler Rampin – ecvestru – slide 22, Kore cu peplos, Apolo din
Piombo). Pentru o mai mare expresivitate, s-a apelat la pictarea componentelor.
Stilul mai sever al unora dintre sculpturile ronde-bosse va persista în unele dintre așezările
grecești (Atena, Delphi) și în prima jumătate a sec. V (vezi Conducătorul de cvadrigă) (slide 23).
Pictura. Despre pictură, se știe că a fost o tehnică foarte apreciată în epocă, deși ne-au rămas
doar mărturii pe reliefuri și statui sau mărturii indirecte date de ceramica policromă. Cea din urmă a
fost de mare varietate formală, cu denumiri și destinaţii precise, și de o mare valoare artistică.
Subiectele pictate erau inspirate din tradiţiile mitologice și eroice sau din viaţa cotidiană. Fragmente
păstrate din ea (patru panouri din lemn acoperite cu stuc și pictură) provin de la Pitsa (Corint) și
reprezintă cele mai timpurii exemple de acest fel din Grecia (slide 24).
Dacă în secolul anterior (VII), Corintul a fost cel care a difuzat pe spaţii largi produsele
atelierelor sale de olărie, în perioada arhaică, Atena își afirmă puternic personalitatea în domeniu.
Atelierele sale au elaborat un stil propriu în ceramică, foarte apreciat, cu siluete negre pe fondul
roșiatic al argilei (slides 25-27) și apoi cu figuri roșii pe fondul alb. Liniile rigide au fost abandonate
în favoarea unor forme suple și subiecte mai ample (mitologice și eroice), în care și-a făcut loc tot
mai mult figura umană, iar meșterii au început să-și semneze lucrările.
ARTA CLASICĂ. Experienţele tehnice și artistice elene acumulate au ajuns la maturitate în
secolul al V-lea. În acest mod trebuie înţeles și atributul de “clasică” acordat artelor din “secolul lui
Pericle”. Creaţia artistică a atins atunci faza ei de consacrare definitivă, căpătând caracter de
exemplaritate, vocaţie de model. Arta secolului este caracterizată de antropocentrism și de căutarea
idealului eroic (kalokagathia) (echivalenţa idealului estetic cu idealul etic).
În pictură se afirmă o nouă direcţie cărei aparţine Polignot din Thasos. Activitatea sa bogată
a fost atestată în mai multe dintre cetăţile grecești. I se recunoaște un rol însemnat la progresul
tehnicilor picturale, fiind considerat primul pictor care a reușit să redea perspectiva prin etajarea
personajelor dintr-o compoziţie și care a creat, totodată, chipuri cu expresii variate, pline de viaţă;
tot el ar fi găsit modalitatea de a sugera transparenţa stofelor.
Arhitectura. Apogeul artei grecești de la mijocul secolului al V-lea se datorează experienţelor
artistice din perioadele anterioare, dar și condiţiilor care au făcut ca să fie comandate ample lucrări
de reconstrucţie după distrugerile din timpul războaielor medice, îndeosebi la Atena. Pacea de 30 de
ani, transferarea veniturilor tezaurului Ligii de la Delos în 454 la Atena, exploatarea marmurii de
Pentelic și a unor bogate zăcăminte de argint descoperite în Atica, cât și nevoia de a da prestigiu
cetăţii - fapt urmărit mai ales de Pericle, au permis ca în Atena să se desfășoare un amplu program
de înfrumuseţare. Monumentalitatea vestigiilor pe care lumea din ultimele secole o contemplă pe
acropola Atenei (slide 29) provine din această jumătate de secol.
După anul 468 a.Chr., pe locul unor mai vechi edificii, pe acropola ateniană s-au refăcut mai
întâi zidurile de incintă, după care au început să se înalţe treptat, construcţii și statui care au
3
devenit apoi celebre: Parthenonul (templul Atenei Partenos), Propileele (= intrare într-un spaţiu sacru
sub forma unei porţi monumentale; propylaion = avanpoartă), templul zeiţei Atena Niké Apteros (fără
aripi); Erechteionul (= templul al Atenei Polias și al lui Poseidon Erehteu) cu balconul Cariatidelor*,
uriașa statuie din bronz a zeiţei Atena Promachos, ori statuile Atenei Lemnia și Atenei Parthenos
(protectoarea orașului) (slide 30).
Parthenonul s-a ridicat între 447 și 432 din iniţiativa lui Pericle care a încredinţat lucrarea
arhitecţilor Ichtinos și Calicrates, coordonaţi de Fidias. Templul dedicat zeiţei Atena este o
capodoperă de echilibru și armonie în arhitectură, îmbinând cu măiestrie elemente ale ambelor
ordine, doric și ionic (slide 31-32). Construit în întregime din marmură, era înconjurat de o colonadă
în stil doric, cu câte 8 coloane pe faţade și 17 coloane pe laturi (=sistemul de 8 x 2 +1). Sculpturile
exterioare, din metope și frontoane, ca și friza continuă care înconjura laturile cellei, au fost
realizate de atelierul lui Phidias. Friza este în stil ionic (slide 32) și este renumită pentru
reprezentarea Sărbătorii Panateneelor*. Pe o suprafaţă de 160 m, sculptorii Parthenonului au
desfășurat un amplu cortegiu de oameni și animale, asemeni celui care se desfășura periodic la
Atena. Cu acest prilej, în cadru unei ceremonii speciale, cetatea îi aducea zeiţei un nou veșmânt
ţesut (=peplos*); după grupul tinerelor (=ergastine*) care duceau veșmântul, urmau magistraţii,
metecii* și femeile lor, bătrânii cu ramurile de măslin, restul poporului atenian și diferite animale
care trebuiau sacrificate. În sculptura templului, toate aceste grupuri s-au înlănţuit într-un șir de
figuri dinamice, ale cărui capete se reuneau deasupra ușii de intrare (slide 34).
Propileele (437-432) au fost concepute de Mnesicles pentru a marca separaţia dintre lumea
profană și cea sacră a acropolei (slide 35). Coloanele exterioare ale porţilor erau dorice, iar interiorul
sălilor de trecere ionice. De o parte și de alta a Propileelor se aflau pinacoteca (=galerie de picturi) și
templul în stil ionic al Atenei Niké (425) (slide 36).
Erechteionul (421-405), proiectat probabil de Mnesicles, a constituit un lucru cu totul nou în
arhitectura greacă (slide 37). Antablamentul loggiei avea o susţinere originală, formată din șase
cariatide 1 ce înlocuiau obișnuitele coloane canelate (slide 38). Chipurile senine, atitudinea relaxată a
trupurilor, cu ușoare inflexiuni ale picioarelor și drapajul veșmintelor reduc impresia că statuile ar
suporta o greutate prea mare. Cariatidele constituie cea mai bogată şi mai rafinată ornamentaţie
arhitectonică grecească din perioadă.
Sculptura. La mijlocul secolului V, mari personalităţi ca Fidias, Miron sau Policlet au stabilit
prin lucrările lor reperele fundamentale ale clasicismului în istoria sculpturii. Cei trei au renunţat la
convenţiile arhaice și au urmărit alte principii și tehnici pentru a-și reda subiectele. Au lucrat în
marmură sau în bronz după tehnica numită ceară pierdută* ori au asociat materiale diferite la statui
ce se numesc chriselefantine*. Din păcate, aproape toate lucrările în bronz au fost retopite în cursul
epocilor următoare. Prin urmare, numai copiile elenistice și romane (mai mult sau mai puţin fidele),
realizate în marmură, sau scrierile antice ne dau măsura aceea ce a fost arta statuară clasică.
Fidias. Mare parte din sculptura decorativă a acropolei ateniene au fost realizată de Fidias și
elevii săi. Numărul mare de zeităţi sau eroi cărora le-a conceput în diferite materiale imaginile, ca și
dimensiunile lucrărilor, i-au atras apelativul de “Făcătorul de zei”. Cu toate acestea, Fidias a devenit
celebru mai ales datorită statuii lui Zeus din Olimpia și a celor trei Atene: Lemnia, Promachos și Partenos.
Cea dintâi, chriselefantină îl prezenta pe Zeus șezând pe tron și era înaltă de 15 m (reconstituire,
Muzeul Ermitage – slide 39). Se spune despre acesta că dacă s-ar fi ridicat în picioare ar fi zdrobit
acoperișul templului în care era așezat; de asemenea, că era una dintre minunile lumii și că era păcat
să mori fără să o vezi.
Atena Promachos era imaginea unei Atene solemne (15 m înălţime), turnată în bronz, cu casca
pe cap și cu scutul pe braţ, în postura de ocrotitoare a orașului (imagine idealizată din sec. XIX: slide

1
Cele mai vechi cariatide cunoscute sunt la Tezaurul din Sifnos – Ciclade (cca 525 a. Chr.)
4
40; slide 41). A fost așezată pe platoul acropolei, după intrarea în Propilee, la stânga. Atena Lemnia,
care se ridica numai la 2 m, era opusul ei. Zeiţa, neînarmată, părea că s-ar fi întors victorioasă dintr-
o luptă (slide 42).
Alături de statuile plasate în frontonul estic al Parthenonului, care aveau ca temă Nașterea
miraculoasă a zeiţei înţelepciunii, Fidias a executat pentru interiorul aceluiași templu o Atena
(Parthenos) chriselefantină (slide 43) (ca și cea a lui Zeus), înaltă de 10 m, înfătișând-o victorioasă,
îmbrăcată în echipament războinic, cu casca pe cap; alături, în partea stângă se afla scutul (o egidă
ornamentată cu șerpi, pe care se spune că Fidias și-a modelat chipul), iar în dreapta, sprijinită de o
colonetă, zeiţa susţinea o victorie înaripată. Statuia a fost considerată drept una dintre cele mai
complexe opere din sculptura greacă cunoscută până la Fidias. Deși păstrată doar în copie romană și
nu în original, statuia zeiţei păstrează din calitătile date de artist, îndeosebi aerul de maiestate creat
de ascendenţa verticală și de compozitia piramidală în care a fost plasată.
Miron. A rămas celebru datorită a două statui lucrate în bronz, dar care nu se mai păstrează
decât în copii. Ambele cazuri atestă faptul că artistul a căutat să interpreteze anumite ipostaze ale
mișcării corpurilor. Cea mai veche lucrare cunoscută ca fiind a sa grupa pe zeiţa Atena cu satirul
Marsias (slide 44, reconstituire). Miron a folosit în compoziţie mai vechile prezenţe ale figurii
masculine nude și a celei feminine înveșmântate (kouros și kore), dar a surprins personajele în
mișcări divergente: Atena a făcut deja un pas pentru a se depărta, dar s-a întors pe jumătate pentru
a-l privi pe Marsias ce urmărea un flaut dublu aruncat de Atena. Prin cealaltă celebră lucrare,
Discobolul, artistul a căutat să redea momentul de trecere dintre două gesturi; atletul se apleacă în
faţă printr-o mișcare violentă, cu toată greutatea corpului pe piciorul drept îndoit, piciorul stâng
abia atingând pământul cu vârful; rotaţia trupului trebuia să proiecteze discul din mâna dreaptă
(slide 45).
Spre deosebire de Miron, Policlet a continuat tradiţia sculpturilor arhaice, creând între anii
460 și 420, statui care-i arată foarte clar preocuparea pentru arhitectura umană, dar nu în mișcare, ci
în repaus. Celebrele statui, Doriforul (=Purtătorul de lance) (slide 46) și Diadumenul (slide 47), ilustrează
această căutare. Figurile sale – personaje masculine care degajă forţă, au fost realizate pornind de la
calcule foarte precise bazate pe dimensiuni simple, spre exemplu, lăţimea unui deget, a palmei sau a
patru degete. Artistul a obţinut astfel un sistem de proporţii valabil pentru toate părţile corpului
care, aplicat în creaţie, a dat o anume armonie corpului reprezentat. Canonul său pentru figura
umană a fost cel “de șapte capete”, însemnând că înălţimea capului era cuprinsă de șapte ori în
înălţimea totală a corpului. (Deoarece, rezultate din acest canon, proporţiile trupului au părut
greoaie, un alt sculptor grec, Lisip, îl va relua și ameliora).
Clasicismul târziu (secolul IV a.Chr.) este asociat unui gust mai rafinat al societăţii grecești în
ansamblu, faţă de producţia artistică sau faţă de arhitectură. Locuinţele și clădirile monumentale
publice (teatre, odeoane*, case de sfat, agore*) devin mai luxoase. Se introduce și o noutate în
arhitectură: ordinul care s-a numit corintic (slide 48). Diferenţele corinticului faţă de doric sau ionic
se observă, în primul rând, în compoziţia capitelului devenit mai înalt și mai bogat ornamentat. La
volutele capitelului ionic s-a adăugat un buchet din frunze de acant cu vârfurile întoarse înspre
exterior. Romanii vor prelua ornamentaţia acestui capitel pentru a crea alt stil, denumit compozit.
În același timp, sculptura clasicismului târziu este dominată de trei mari personalităţi:
Scopas, Lisip și Praxiteles, artiști prin ale căror lucrări se aduc în arta plastică două curente ce
abandonează marile teme eroice și idealurile morale superioare întâlnite în secolul V: unul care
accentuează senzualitatea formelor, dând în acest context mare importanţă nudului feminin
(Scopas, Praxiteles) și altul, mai realist, dezvoltând arta portretului (Lisip).
Scopas a lucrat pentru Mausoleul din Halicarnas o Amazonomahia (=lupta amazoanelor cu
grecii), iar pentru mai multe dintre orașele grecești, sculpturi ronde-bosse. Multe dintre acestea s-au
pierdut. Se păstrează Menada (sau Bacanta) (slide 49), operă care deși este fragmentară, trădează
5
multe din îndrăznelile plastice ale lui Scopas. Imaginată într-un moment al dansului dionisiac,
preoteasa zeului Bacchus trăiește parcă momentul exaltării paroxistice a ritualului. Întreaga formă a
urmat o axă verticală în spirală.
Praxiteles. Spre deosebire de Scopas, artist cu preocupări mult mai variate, Praxiteles și-a
restrâns cercul temelor sculptate la reprezentarea figurii masculine tinere și a femeii în atitudini
nobile, relaxate (Hermes cu Dionysos copil – slide 50, Apolon Sauroctonul – slide 51, Afrodita din Cnid ) și a
utilizat la realizarea personajelor structura în “S” combinată cu un suport exterior de sprijin (de ex.,
trunchiul de copac).
Lisip s-a specializat în sculptura în bronz și se revendica din școala lui Policlet, pentru că a
studiat temeinic lucrările acestuia. A îmbunătăţit canonul estetic al predecesorului prin alungirea
proporţiilor, creând canonul de 8 capete și jumătate, faţă de cel policletian de șapte, și a utilizat poziţia
contrapostă (șoldie) cu punct de sprijin exterior. Lisip a creat o imensă operă, după unele surse
numărul statuilor sale ridicându-se la aproximativ 1500. Capodopera sa este însă Apoxiomenos (slide
52), atletul care după întrecerea sportivă își curăţă cu strigiliul* nisipul și sudoarea de pe piele.
Sculptorul este de asemenea cunoscut pentru portretele unor personaje însemnate din vremea lui, și
mai ales pentru cele ale lui Alexandru cel Mare (slide 52).
Statuara greacă de dimensiuni mari este completată în același secol IV de figurinele din lut
ars modelate de meșterii artizani ai atelierelor din Beoţia, de la Tanagra. Meșterii beoţieni au
surprins în lut spontaneitatea unor siluete feminine îmbrăcate în costume grecești, cu pălării și
umbrele de soare, în diferite secvenţe ale cotidianului (slide 53).
Pictura. Indicii pentru pictura promovată în sec. V-IV ni s-au păstrat doar pe vasele ceramice
și într-o copie în mozaic, descoperită la Pompei (în Casa Faunului), realizată după o operă a pictorului
Apelles (pictorul oficial a lui Alexandru cel Mare) sau a lui Filoxene din Eretria (slide 54).
ARTA ELENISTICĂ. În general, se consideră că epoca elenistică este cea care s-a desfășurat
după moartea lui Alexandru (323 a.Chr.), dar momentul este convenţional ales, unele fenomene care
i-au fost considerate drept proprii manifestându-se încă de la mijlocul sec. IV, altele doar din sec. III.
Bulversările politice și sociale provocate de divizarea imensului imperiu (care dăduse un moment de
unitate elenismului) au determinat modificări profunde și pentru condiţiile creaţiei artistice.
Foarte multe dintre manifestările artistice majore ale acestei perioade au fost legate,
îndeosebi, de dinastiile Ptolemeilor, Seleucizilor și Attalizilor, reflectând astfel gustul rafinat al
curţilor princiare și preocupările pentru prestigiu ale acestor suverani. Centrele culturale grecești
de pe continent s-au mutat pe coastele Asiei Mici (în Pergam, Efes, Milet, Priene, Halicarnas), în
insule (Rodos, Delos), în Egipt (Alexandria) și Siria (Antiohia).
Arhitectura. Perioada elenistică a însemnat pentru așezările nou întemeiate sau pentru cele
care aveau nevoie de refaceri o nouă concepţie de organizare a spaţiului urban, bazată pe o mai
bună adaptare la funcţionalitate. Locul vechii structuri de așezare, rezultat haotic din cursul unei
creșteri lente, cu străzi strâmte și întortocheate, a fost luat de planul ortogonal, numit și milesian.
Acest tip de plan a fost, se pare, conceput de arhitecţi din Milet (Hippodamos, sec. V). Modelul său
era unul foarte simplu, cu o reţea de străzi care se întretăiau în unghi drept și creau între ele
suprafeţe dreptunghiulare de dimensiuni egale (slide 63); acolo unde terenul era accidentat, străzile
erau transformate în scări. Procedeul, foarte lesnicios, permitea extinderea ulterioară a așezării.
Un caz de oraș care a adoptat acest model simplu a fost Alexandria. După ce a fost
proclamată capitală a Egiptului (331 a.Chr.), așezarea s-a impus ca cel mai important oraș al lumii
elenistice, avantajată fiind și de rolul de legătură pe care-l avea între Egipt și Marea Mediterană.
Capitala și-a dezvoltat rapid un urbanism modern, prin împrumutarea și perfecţionarea modelului
milesian, ajungând la un plan sub forma unei table de șah, cu străzi orientate nord–sud și est-vest,
întretăiate în unghi drept, formând cinci cartiere ce erau apărate și cu ziduri de incintă. Ca și în

6
cazul altor orașe elenistice, predominante au fost și pentru Alexandria, construcţiile civile; între
acestea au devenit celebre cele construite în vremea Ptolemeilor: farul, biblioteca și museion-ul*.
Caracterul utilitar al arhitecturii elenistice și amplasarea bine studiată a construcţiilor, în
funcţie de configuraţia locurilor și peisajului, se vede cel mai bine la acropola din Pergam (slide 64).
Deși n-a atins niciodată puterea și strălucirea Alexandriei, Pergamul a fost capitala unuia dintre cele
mai importante regate elenistice. Ansamblul etalează din plin gustul pentru fast și ceremonii al
locuitorilor. Suspendat pe o stâncă abruptă cu o înălţime de peste 200 m, orașul de sus stârnea
admiraţia și invidia cetăţilor vecine. La început, pe acropolă s-au ridicat palatul și terasele cu Altarul
lui Zeus (=Altarul din Pergam, a cărui celebritate vine de la sculpturile în relief); au urmat asclepionul*,
gimnaziul, palestrele*, teatrul, biblioteca regală și museion-ul. Toate acestea clădiri se combinau, într-o
imagine grandioasă, cu prezenţa zidurilor de incintă, a unor temple, edificii militare și a unor
porticuri etajate; li se alăturau, o agora comercială, fântâni, străzi sinuoase în pantă și scări largi
(slides 65-71).
Sculptura elenistică a evoluat destul de diferit, în funcţie de centre și tradiţii locale ori de
influenţa unor artiști precum Praxiteles și Lisip. Se continuă redarea unor subiecte tradiţionale,
precum personajele mitologice: Venus din Milo și Victoria din Samotrace) (slides 72-73), eroii,
portretele de personalităţi, dar tematica statuarei și reliefului se diversifică, redând scene care pun
în evidenţă o sensibilitate radical diferită de cea a spiritului clasic, cu subiecte surprinse la vârste
diferite: Copilul cu gâsca – slide 74, Adolescent dormind, Venus din Cirene – slide 75, Afrodita, Bătrână
beţivă (slide 76) sau care exteriorizează suferinţa fizică și morală: Laocoon – slide 77, Marsyas în
supliciu ori Lupta zeilor cu Giganţii (pe friza Altarului din Pergam – slide 78). Totodată, apar în planul
reprezentărilor artistice eroii altor popoare decât cel grec: Gal murind (slide 79) sau Gal ucigându-și
soţia. Stilul multor sculptori se schimbă, devenind mai realist, punând în evidenţă trăsături fizice
particulare.
Înafara lucrărilor originale, artiștii execută pe scară largă și copii mai mult sau mai puţin
fidele ale unor opere clasice.
Pictura. Pictura epocii elenistice este un capitol în mare parte dispărut, dar trăsăturile ei se
cunosc prin intermediul izvoarelor scrise care vorbesc despre activitatea unor ateliere de pictori
(spre ex. Apelles și Protogenes, sec. IV, în Macedonia; Zeuxis și Parrhesios) sau sunt sugerate de
mozaicuri sau de picturile siturilor Herculaneum, Pompei (Italia) și Faium (Egipt). Cele din urmă
demonstrează apetenţa perioadei pentru portretistică (slide 80), știinţa compoziţiei și efectele
coloristice și de perspectivă geometrică.
Mozaicul. Înmulţirea contactelor cu Estul și Egiptul, după cuceririle lui Alexandru cel Mare, a
avut numeroase consecinţe și pentru artele aplicate. Mari ansambluri decorative, realizate în
tehnica mozaicului, au fost comandate pentru locuinţele bogate sau pentru spaţiile comerciale și
monumentele publice.
Tehnica ansamblării unor bucăţi de ceramică sau marmură într-un model policrom era
cunoscută din epoca anterioară. Ea însemna cuburi din piatră, tăiate regulat (=tesere), asamblate
după un desen anume, unele simple (pentru pavimente), fără motive prea elaborate, altele mai
complicate și cu subiecte figurative. Cele din urmă depindeau mult de talentul de mozaicarului și
costau foarte scump, de aceea erau mai rare. Uneori, pentru a se crea impresia unei lucrări pictate,
se foloseau bucăţi de dimensiuni foarte reduse (cu latura de 1-2 mm). Din epoca elenistică sunt
remarcabile mozaicurile din Pela (sf. sec. IV – înc. sec. III) (cu vânătoare de cerb, inscripţia: ”Gnosis a
făcut” și Dionisos călare pe o panteră) (slide 81-82) și din Delos (sec. II a.Chr.), descoperit în Casa
Tridentului (slide 83). La ultimul, o reprezentare este cu un trident, iar a doua cu un delfin negru
încolăcit în jurul unei ancore roșii.
Ceramica și vasele de piatră ori bronz. Continuă să fie produsă ceramica pictată din secolul
anterior, dar ea începe să fie concurată de recipientele ceramice decorate în relief (cu motive
7
aplicate sau cu decoraţii modelate odată cu vasul din forma de argilă) sau de vase realizate din
metal. Marele crater de la Derveni (sec. IV. a. Chr) (slide 84), descoperit lângă Salonic, constituie un
exemplu al virtuozităţii artiștilor greci ai epocii. Vasul este acoperit în întregime de figuri, unele au
repousse, altele aplicate, toate din repertoriul dionisiac. Execuţia pare desăvârșită, desenul este
precis, iar forma vasului se combină armonios cu ornamentaţia. Vasul de 90,5 cm este făcut dintr-un
aliaj special, realizat cu pricepere din bronz şi de staniu, așa încât afişează o superbă aurire fără să se
fi folosit aur. A fost mai întâi destinat amestecului de vin, apoi a fost folosit drept urnă funerară
pentru un aristocrat din Tesalia care și-a lăsat numele gravat pe vas: ”Astián, fiul lui Anaxagoras din
Larissa”.
La sfârșitul perioadei elenistice se imită aceste vase monumentale și în marmură: ex. Vasul
Borghese, sec. I. a.Chr. (1,72 m) (slide 85).
Epoca elenistică s-a distins și prin obiectele de lux ale palatelor și caselor înstărite (mobilier
cu aplice din bronz, statui de bronz purtătoare de torţe etc.) sau prin lucrările excepţionale de
orfevrărie (slides 86-98). Abundenţa aurului de după expediţia lui Alexandru cel Mare în Orient și
capturarea tezaurului persan în 330, apetitul pentru o viaţă luxoasă și comenzile pe scară largă
pentru podoabe ori influenţa orientală au fost câteva dintre condiţiile care au dus la apariţia unor
noi forme de bijuterii, noi teme iconografice și perfecţionarea tehnicilor de prelucrare. Au fost la
modă în această perioadă: diademele, brăţările - perechi, cerceii de diferite tipuri, fileul de păr din
reţea de aur și cu medalion central, inelele, fibulele și broșele pentru prinderea veșmintelor,
colierele cu pandantivi sau încheieturi cu animale afrontate, decoraţiile cu volute, medalioanele și
centurile, un tip de cercel cu terminaţia în formă de cap de animal, de menadă sau cu figura lui Eros,
nodul lui Heracles etc. Piesele erau adesea policromate prin folosirea, alături de aur, a pietrelor
preţioase și semipreţioase (calcedoniu, cornalină, ametist) sau a emailului și pastei de sticlă. La
rândul lor, pietrele se gravau.

Dicţionar

abacă - element de construcţie care permite racordarea capitelului unei coloane cu arhitrava
acroteră - soclu plasat la extremitatea sau în vârful unui fronton, servind ca suport pentru statui, vase decorative sau alte ornamente.
agora - iniţial piaţa publică a orașului grecesc. Ulterior, dezvoltată din punct de vedere urbanistic și arhitectural, agora devine un
spaţiu rezervat în cadrul reţelei stradale, căruia i se dădea un aspect monumental prin șiruri de porticuri.
antablament – element de construcţie care susţine acoperișul. În arhitectura antică este compus din arhitravă, friză și cornișă
arhitravă - element orizontal situat deasupra capitelurilor
asclepion- sanctuarul lui Asclepios, zeul medicinii.
cariatidă - statuie feminină care îndeplinește rolul de coloană. Pandantul ei, atlantul sau telamonul, este statuia cu același rol, înfătișând
un bărbat.
capitel – element arhitectonic aflat deasupra coloanei care transmite sarcinile arcadei, bolţii sau arhitravei
ceară pierdută - procedeu vechi de turnare în bronz a statuilor. În jurul unui nucleu din argilă se așternea un strat de ceară în care se
modelau formele statuii. Totul era apoi acoperit de un tipar din argilă. Bronzul topit se turna prin partea de sus a tiparului și lua
forma modeleului din ceară, deci, a statuii. Se spărgea apoi stratul de argilă pentru a ajunge la forma turnată.
cella – sala centrală a unui templu (la greci, etrusci, romani), în care se afla statuia zeului protector. Uneori denumită și naos.
chriselefantină - calificativ dat statuilor lucrate în combinaţie de aur, fildeș, lemn. Au fost obișnuite în Grecia mai ales până în secolul al
V-lea, după care s-au ridicat statui numai din marmură, bronz și eventual, teracotă.
cornișă - element arhitectonic cu care se încheie, la partea superioară, faţada unei clădiri
croșetă - ornament din piatră sub formă de crosă vegetală, întâlnită mai ales la capiteluri.
ergastine – tinere care ofereau zeiţei peplos-ul în ziua Marii Sabători
firnis – soluţie făcută din ulei vegetal sau din răşini şi oxizi metalici folosită la prepararea vopselelor şi a chitului sau drept grund
pentru lemnărie; aplicat la suprafeţele de ceramică dădea un aspect negru, brun sau roşu, fără strălucire.
gemă - temen generic folosit pentru orice fel de piatră preţioasă, semipreţioasă sau opacă. Gemele se taie și se șlefuiesc după diferite
metode; unele se gravează în adâncime (=intalie) sau se sculptează în relief (=camee).
loggia – galerie cu coloane, deschisă spre exterior.
megaron – în arhitectura preelenică, locuinţa formată dintr-o încăpere rectangulară, precedată de un vestibul deschis spre vest. În
centrul încăperii era plasată o vatră ce servea la prepararea hranei sau la oficierea cultului. Deasupra vetrei se afla o deschidere
susţinută de patru coloane, pentru aerisire.
meteci – categorie socială lipsită de drepturi politice și posibilitatea obţinerii unor proprietăţi imobiliare, alcătuită de străinii stabiliţi
într-o cetate
metopă - placă de piatră sau teracotă de formă rectangulară, care în ordinul doric alternează cu triglifa formând o friză.
museion – sanctuar al Muzelor, loc de întâlnire a erudiţilor și scriitorilor
odeon – edificiu destinat audiţiilor de muzică.
8
ove – motiv decorativ realizat dintr-un șir de elemente de forma unei semisfere sau a unui semiovoid.
palestră - loc destinat în special exerciţiilor fizice.
Panatenee – sărbătoare religioasă la Atena, celebrată în fiecare an în lunile iunie – iulie, în cinstea zeiţei Atena. La fiecare patru ani,
sărbătoarea – Marea Panatenee – căpăta o solemnitate deosebită; era marcată de jocuri și de ceremonia schimbării peplosului zeiţei
partenon – camera sau apartamentul unei tinere; termenul a fost extins la sanctuarele în care oficiau fecioare. Templul Atenei de pe
Acropole a primit numele de Parthenon numai de la jumătatea secolului al IV-lea.
peplos – veșmânt feminin de tradiţie dorică
portic – galerie care ornamentează faţada unei clădiri civile sau religioase, formată dintr-un șir de coloane
triglifă - placă formă rectangulară, decorată cu trei striuri verticale
tunica (=chiton) dreptunghiulară, scurtă (cotidian) sau lungă (pentru ceremonii), prinsă pe un singur umăr sau pe amândoi

-------------------------------------------------------
Bibliografie:
Croissant Fr, Arta greacă, în Istoria artei. Larousse (Coord: Châtelet A., Groslier B.-Ph.), Bucureşti, 2006, p. 142-212.
Frontisi C. (coord.), Istoria vizuală a artei, 2003, p. 36-47.
Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri, I-II, București, 1995-1998.
Ginouvès R., Arta greacă, Bucureşti, 1992, p. 64-85; 97-111; 116-143; 147-200.
Formes and styles. Antiquity, 1994, p. 321-341.
Giuliano A., Storia dell`arte greca, Roma, 1989, p. 89-394.
Pollitt J.J., Art in the Hellenistic Age, Cambridge University Press, 1986.
Chamoux Fr., Civilizaţia greacă, vol. I-II, Bucureşti, 1985.
Idem, Civilizaţia elenistică, vol. I-II, Bucureşti, 1985.
Robertson M., A History of Greek Art, Cambridge, 1981.
Gramatopol M., Civilizaţia elenistică, Bucuresti, 1974.
http://www.ceramicstudies.me.uk/histx106.html
http://www.arthist.umn.edu/aict/html/ancient
http://www.its.caltech.edu/~stumpfel/publications/ParthenonSculptures-VAST03.pdf
http://nam.culture.gr.