CURSUL 1. SEM.

II

Arta etruscă, urbanismul şi tipologiile arhitecturale ale civilizaţiei etrusce -

pictura etruscă - sculptura în bronz, sculptura în lut ars.

În mileniul I a.Chr au existat în peninsula italică mai multe centre de cultură care s-au
dezvoltat paralel. Dintre acestea, una din cele mai importante, prin aportul pe care l-au adus la
formarea artei romane, a fost centrul de cultură şi artă etruscă.
Arta etruscă începe să fie cunoscută chiar din sec. VIII a. Chr prin mormintele cavou şi
inventarul lor funerar. Ceea ce caracterizează arta etruscă în afara particularismului, este extrema
receptivitate faţă de modelele venite din afară: mai întâi din Orient, apoi din Grecia propriu-zisă
şi din Grecia Mare.Influenţa elenică a fost atât de profundă încât unii refuză să acorde până şi o
aparenţă de autonomie artei etrusce, care ar fi pur şi simplu o producţie provincială şi o reflectare
a artei greceşti. Această afirmaţie este considerată de Raymond Bloch, ca fiind una forţată şi pe
bună dreptate: deşi a existat o influenţă clară elenistică nu se poate nega originalitatea şi
paricularitatea artei etrusce care se manifesta prin via sensibilitate artistică, gustul pentru
decorativ dus până la exces.
Arhitectura. Deşi aveau în Antichitate reputaţia de buni arhitecţi au rămas puţine mărturii în
ceea ce priveşte arhitectura civilă şi religioasă. Izvoarele literare mai fac câte o referire la
arhitectura etruscă; astfel Vitruvius în De arhitectura redă câteva aspecte legate de construcţiile
etrusce, amintind că arhitectul care în 261 de la fondarea Romei a construit templul lui Ceres în
Circus Maximus s-a orientat după dimensiunile şi planimetria templului etrusc(din care nu s-a
găsit nici o urmă). Alte izvoare relatează faptul că tot etruscii au construit templul lui Zeus
Capitolinus de pe Capitoliu şi mult discutata Cloaca Maxima. Însă urme tangibile de temple nu
au rămas, astfel nu se poate reconstitui exact arhitectura lor. (S-au descoperit doar bazele şi
fundaţiile unor ziduri etrusce, dar acestea se limitează la resturi de ziduri despărţitoare). Tot
Vitruvius este cel care ne dă căteva informaţii privind arhitectura templelor: erau construite pe
un podiu de piatră înaltă de formă pătrată, prezenta o cella tripartită destinată triadei divine
supreme. Cella era precedată de un portic adânc, format din două rânduri de coloane de lemn.
Edificiul era din cărămidă, fără nici o decoraţie de marmură sau bronz. Decorul arhitectural era
din ceramică (şi mai rar bronz), plăci de teracotă pictate sau cu motive florale, formând o friză
continuă; figuri de teracotă reprezentând capete de femei sau fauni aşezate de-a lungul
marginilor inferioare ale acoperişului (antefixe); cu statui de războinici, amazoane, ori sfincşi
plasate pe vărful sau extemităţile frontonului. Mai tărziu frontonul putea fi ornat cu scene
mitologice sau simbolice în basorelief ori ronde-bosse tot din argilă. Se pare că templele şi-au
păstrat neschimbate forma de-a lungul istoriei.
Arhitectura laică se manifesta pregnant în special în conformaţia oraşelor etrusce înconjurate
de ziduri ciclopice, prevăzute cu porţi monumentale (care aveau la origine arhitrava orizontală
monolitică la fel ca porţile epocii miceniene) ,stăzi pavate,poduri, apeducte şi canale. Casele
etrusce se compuneau dintr-o încăpere centrală, numită atrium, deschisă în partea de
sus(compluvium) pentru a permite să pătrundă lumina şi ploaia. Sub această deschidere se afla un
bazin cu apă (impluvium).În jurul încăperii erau dispuse camerele.Un aspect arhitectonic
interesant est folosirea arcului: deşi nu a fost inventat de etrusci, eo au fost primii care l-au
folosit după criterii matematice. Roma pare-se că a moştenit o întreagă suită de cunoştinţe
tehnice care au permis artei arhitecturale romane şa ajungă la oînflorire rapidă şi precoce.

1
 Arhitectura funerară aduce cea mai originală contribuţie etruscă. Necropolele sun cu
adevărat “oraşele morţilor”. Mormintele cavou sunt rânduite pe străzi şi pe “cartiere”iar
“locuinţa mortului ”cum era denumit mormântul reproducea într-adevăr o locuinţă.Existau şi
morminte tumulare – circulare cu un diametru de 40 m, interiorul fiind împărţit în mai multe
încăperi.Uşi cu cornişe, ferestre, mobilier, obiecte preţioase toate erau reproduse în roca săpată.
Decoraţiile pictate erau menite să întregească această imagine:tavanul pictat cu frunze , ramuri,
motive ornamentale. Pereţii laterali erau împărţiţi în panouri şi redau scene din viaţa defunctului
constituind adevărate instantanee de viaţă cotidiană. Sarcofagele erau aliniate de-a lungul
pereţilor iar pe bănci erau aşezate urnele de incineraţie (un mormânt cavou putea adăposti
rămăşiţele mai multor decedaţi).
De observat că în artele plastice etruscii, deşi au primit un impuls intens din partea artei
greceşti, introduc o serie de accente noi potrivit unei filosofii proprii de viaţă. Deşi nu are
academismul formelor greceşti, artele plastice, în special sculptura se caracterizează prin
vitalitate şi spontaneitate.
Sculptorul îşi alegea materialul – piatra, teracota, bronzul, alabastrul – în funcţie de
destinaţia operelor (la fel ca în Roma mai târziu). Majoriatea sculpturilorcu destinaţie funerară
erau din piatră, cele destinate templelor erau din teracotăiar statuile oferite zeilor (ex-voto) ori
cele pur decorative erau din bronz. Perioadei de apogeu a civilizaţiei etruscilor îi corespunde
epoca arhaică a artei greceşti. Imobilitatea, formele rotunde, ochii migdalaţi, tipicul “surâs
arhaic” atestă legăturile cu arta greacă. (Exemplu specific fiind Apollo din Veii) Interesant este
faptul că etruscii şi-au menţinut aceste caracteristici arhaice şi atunci când Grecia păşise în epoca
clasică a artei. Atenţia acordată ochilor, grija pentru veşminte şi indiferenţa pentru proporţiile
trupului sunt caracterisitcile definitorii ale sculpturii etrusce.
Basoreliefurile de pe sarcofage şi de pe urnele funerare au subiecte de inspiraţie greceşti,
insă nici grecii nu au atins nivelul basoreliefurilor etrusce din secolele V-IV a.Chr., la acestea
adăugându-se şi sculpturile din teracotă de pe sarcofage, cu personaje redate cu grijă, cum ar fi
sarcofagul necropolei de la Cerveteri. Este remarcabilă la aceste statui impresia de armonie şi
calm, fineţea trăsăturilor feţei în contrast cu privirea fixă şi surâsul ironic. Din sculptura etruscă
s-au păstrat şi obiecte din bronz cum ar fi Lupoaica aşezată la Roma pe Capitoliu, ca simbol al
izgonirii regilor etrusci şi al instaurării Republicii.
Pictura este prezentă în marea ei majoritate în context funerar, ajungând la nivelul cel mai
expresiv în mormintele- cavou din Tarquinia. Tehnica folosită era a frescei: în tencuiala de stuc
se gravau mai întîi contururile figurior după care se aplicau culorile, în special roşu, brun,
albastru galben şi negru, mai rar alb şi verde. Prin canonul artistic prezent şi în alte zone (Egipt,
Creta), corpul bărbaţilor era pictat în brun iar al femeilor în alb. Subiectele abordate nu se repetă
niciodată, în aşa fel încât fiecare mormânt avea “individualitatea” sa. Se poate observa oanumită
evoluţie: dacă la începuturi pictura reda subiecte cu tematică veselă, din sec V a. Chr. Se ajunge
la o notă de austeritate şi de melancolie. Se accentuează tendinţa realistă şi se introduce porterul.
Culorile deschise sunt înlocuite cu tonalităţi mult mai sumbre, a degradeurilor. Pe plant tematic
se poate observa prezenţa tot mai pregantă a divinităţilor Infernului, a sufletelor ce rătăcesc în
lumea de dincolo, tematică ce înlocuieşte reprezentările vesele de banchete. Impresia lăsată de
pictura de acest tip este de incoerenţă şi de haos exprimând sentimentul declinului ce obseda
societatea etruscă. Cucerită de Roma, bogatul ţinut al Etruriei va influenţa hotărâtor evoluţia artei
romane în aşa fel încât până în sec IV a. Chr. Cele două direcţii artistice (etruscă şi romană) se
dezvoltă în paralel până la confuzie.

2
Civilizaţia etruscă poate fi înţeleasă prin prisma documentelor arheologice şi artistice care ne-au
parvenit, dar şi a judecăţilor grecilor si romanilor. Apare în Italia la începutul secolului al VIII-lea
Î.Hr.

Potrivit “Istoriei vizuale a artei” (Larousse), coordonată de Claude Frontisi, cercetările

istorice permit fixarea apogeului său în secolele al VII-lea şi al VI-lea, perioadă în care Roma se
află sub dominaţia regilor etrusci, aşa cum o atestă, de exemplu, resturile de ceramică neagră
etruscă (buechen) găsite în Forum. Din secolul al V-lea până în secolul al lIl-lea, cetăţite-stat
etrusce sunt, treptat, cucerite de Roma. Cine sunt etruscii şi de unde vin ei?, se întrebau, la
vremea lor, autorii greci şi romani.
Sunt ei autohtoni proveniţi din cultura Villanova sau emigranţi, poate, din ţinuturi
îndepărtate cum ar fi Lydia, din Asia Mică? Limba lor, scrisă cu caractere lizibile provenite din
alfabetul grec nu se aseamănă cu nici o alta şi a rămas timp îndelungat o enigmă cu atât mai mult
cu cât majoritatea inscripţiilor care ne-au parvenit sunt epitafuri şi din această cauză sunt puţin
variate din punct de vedere lingvistic. Istoricii greci şi romani adoptă o atitudine ambiguă faţă de
etrusci.

(SARCOFAGUL UNUI CUPLU, CCA 520 Î.HR. NECROPOLA DE LA BANDITACCIA LUT

ARS POLICROM, IIIX 190 X 69 CM, MUZEUL LUVRU, PARIS)

Acest cuplu, întins pe un pat, adoptă atitudinea participanţilor aşezaţi la banchete pe un

kliné: cu picioarele lungite, torsul ridicat, în maniera adoptată de greci la simpozion. Aici însă cei
doi parteneri sunt egali, bărbatul îmbrăţişând femeia, contrar modelului grec. Conform
convenţiilor egiptene, reluate de arta greacă arhaică, femeia are pielea albă, iar bărbatul, ocru
spre brun-roşcat.

3
 Influenţa ioniană
Aceasta se recunoaşte în acele chipuri cu surâsul abia schiţat şi în pieptănăturile cu codiţe
lungi. Totodată, boneta femeii, denumită tutulus, şi încălţămintea sa cu vârful curbat sunt
specifice vestimentaţiei etrusce. Fineţea transpunerii detaliilor, expresia chipurilor şi compunerea
volumelor s-ar crede că sunt o caracteristică a stilului din Cerveteri, prin analogie cu un alt
sarcofag, de aceeaşi provenienţă, conservat la Roma, în Vila Glulia. Femeia trebuia să ţină în
mâini un flacon de parfum şi un fruct. Bărbatul întindea o mână pentru a primi ofrandele.
Etruscii sunt, pentru greci, marinari-negustori care le fac concurenţă în Mediterana. Grecii fac
totuşi comerţ cu ei, fapt dovedit de numeroasele vase atice găsite în necropolele etrusce. Romanii
neagă faptul că Roma a fost etruscă, recunoscând, în acelaşi timp, că cei trei regi etrusci pe care
i-au avut le-au transmis însemnele puterii, anumite aspecte ale religiei (cum ar fi haruspicina,
care permite interpretarea voinţei divine prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate) şi
ale artei lor.
Ei explică înfrângerea şi romanizarea etruscilor prin „decadenţa” acestora, a cărei dovadă o
văd în lipsa indiscutabilă de voinţă şi în luxul vestimentar ce apare în reprezentările lor.

O artă influenţată sau una originală?

Arta etruscă este de regulă evaluată prin raportarea la arta greacă. Deoarece secolul al VII-lea
î.Hr. corespunde perioadei orientalizante din arta greacă, există adesea tendinţa de a raporta
influenţele orientale prezente în arta etruscă la surse greceşti. Dar la stilizarea figurilor umane şi
animaliere, la repartizarea decoraţiei pe registre, caracteristici ale artei greceşti, se adaugă la
etrusci împrumuturile directe de la civilizaţii orientale, sesizabile prin intermediul obiectelor
legate de organizarea socială, cum ar fi tronul, de exemplu.

4
 Influenţa artei arhaice în cetăţile etrusce coincide cu sosirea în Italia a populaţiilor ionice,
alungate din Asia Mică de perşi. Această înrâurire este evidentă în statuara din lut ars, în
decoraţia cu fresce a locuinţelor private sau a mormintelor. În ceea ce priveşte arta bronzului,
etruscii au avut o contribuţie importantă la desăvârşirea ei. Arta rezultată este originală prin
adaptarea la nevoile specifice ale societăţii şi ale religiei. Astfel, civilizaţia etruscă s-a întemeiat,
se pare, pe o reţea de cetăţi concurente Intre ele; o imagine a urbanizării extrem de perfecţionate
a acestor centre se găseşte în dezvoltarea mor importante necropole.

Semnul ierarhizării sociale

(TRON DIN BRONZ SECOLUL AL VII-LEA Î.HR., VEDERE GENERALĂ ŞI

DETALIU, ÎNĂLŢIME 93 CM MUZEUL LUVRU, PARIS)

Etruscii ating perfecţiunea în dezvoltarea tehnicilor bronzului laminat şi a fontei. Mai multe
tronuri din lemn sau din bronz, datând din secolul al Vll-lea, au fost găsite în necropole. Aceste
piese sunt prin excelenţă semnul organizării sociale a familiilor grupate în jurul unui şef sau al
unui rege.

5
 Solium-ul, un tron cu spătar cilindric evazat, probează o influenţă orientală. Spătarul
prezintă, în imaginea de sus, o succesiune de registre în care apar elemente reduse la trăsăturile
esenţiale: roţi, animale şi figuri umane puternic stilizate.

O interpretate problematică

(PLACA CAMPANA AL TREILEA SFERT AL SECOLULUI AL VI-LEA Î.HR., NECROPOLA DE

LA BANDITACCIA (CERVETERI), LUT ARS POLICROM, 123 X 58 CM, MUZEUL LUVRU,
PARIS)

La Luvru există şase plăci decorative refolosite într-un mormânt din Cerveteri. Ele fac
dovada artei frescei etrusce, arătând în acelaşi timp ce anume datorează aceasta stilurilor
greceşti din lonia. Siluetele conturate cu o linie neagră se detaşează pe fondul alb.
În această imagine, doi bărbaţi văzuţi din profil, îmbrăcaţi cu tunici, sunt reprezentaţi în
mişcare: primul, cu barbă, ţine un arc; al doilea fără barbă, înaripat, poartă pe braţe o femeie.
Veşmântul care o înfăşoară îi ascunde acesteia braţele şi îi conferă o atitudine hieratică. După
anumite interpretări, figura feminină ar reprezenta o defunctă transportată în lumea morţilor de
un spirit.