Fractura

Fractura este întreruperea continuității unui os.

Cauze

 Traumatisme

 Boli osoase: osteoporoză, boala Paget etc.

Dincolo de forța mecanică traumatică la care osul este supus, contează și calitatea
țesutului osos.

Tipuri de fracturi
Clasificarea fracturilor se poate face după mai multe criterii.

 În funcție de calitatea osului

Fracturi pe os sănătos
Fracturi pe os patologic

 Din punct de vedere anatomo – patologic

Fracturi incomplete (se păstrează continuitatea osului):
– Fractura în lemn verde – specifică copiilor – oasele lor sunt mai elastice chiar la
forțe mari, iar osul nu se rupe, ci apare o fisură de-a lungul lui.
Fracturi complete (continuitatea osului este întreruptă)

 În funcție de aspectul pielii

Fractură închisă (osul nu a străpuns pielea)
Fractură deschisă (osul a străpuns pielea – aceasta este o urgență medicală și ar
trebui să fiți văzut imediat în secția de urgențe)

 În funcție de numărul locurilor pe os în care s-a produs fractura

Fractură simplă (osul s-a rupt într-un singur loc, deci au rezultat două segmente)
Fractură cominutivă (au rezultat trei sau mai multe segmente).

 În funcție de direcţia traiectului de fractură

Fractură transversală (perpendiculară pe axul osului)
Fractură oblică (fractura este în sens oblic pe os)
Fractură spiroidă (traiectul de fractură înconjoară ca o spirală osul)
 În funcție de deplasarea fragmentelor osoase:
Fractură cu deplasare (deplasarea fragmentelor în planurile sagital, frontal sau
transversal)
Fractură fără deplasare

Semne și simptome în fractură

 durere foarte intensă

 febră 38-39 grade C (apare la aproximativ 2 zile de la traumatism)

 impotență funcțională

 echimoză

 deformarea regiunii

 scurtarea sementului

 crepitații osoase

 discontinuitatea segmentului

Diagnostic
 Radiografie

Tratament
Tratamentul unei fracturi vizează restabilirea funcţiei segmentului lezat și refacerea
anatomiei osului. Tratamentul poate fi:

 conservator ortopedic: gips, orteză.

 chirugical.

ENTORSA
Entorsa este o leziune traumatica obisnuita, s-ar putea spune chiar banala, pe
care toata lumea o cunoaste si care, definita stiintific, apare ca expresie a
unei tulburari functionale determinata de traumatizarea aparatului nervos, atat
de bogat reprezentat la nivelul ligamentelor (Leriche) si, pe de alta parte, a
unei distorsiuni articulare mecanice, mergand de la alungirea pana la ruptura
ligamentelor (Paitre) fara pierderea contactului permanent intre suprafetele
articulare.

Etiologie
Frecventa cea mai mare este intalnita la barbatii adulti,in special la sportivi.
Este rara la batrani, la care epifizele sunt fragile si expuse mai curand la
fracturi, precum si la copii, care au ligamentele suple si elastice.
Localizarea mai des intalnita o constituie articulatia gleznei si, in al doilea
rand, genunchiul. Celelalte localizari: articulatia mediotarsiana, radiocarpiana,
articulatiile degetelor, sunt mai rare.

Printre cauzele predispozante, care pot sa faciliteze producerea unei entorse,

sunt de mentionat malformatiile congenitale (picior stramb, genu-valgum) sau

diformitatile castigate, care modifica statica normala a articulatiei (laxitati

articulare posttraumatice, atrofie sau paralizie musculara).

Traumatismul actioneaza, cel mai adesea, printr-o rasucire indirecta a

aparatului ligamentar, produsa prin intermediul unuia din bratele de parghie

articulare: se produce fie o exagerare a unei miscari normale, fie o miscare

anormala. Mai rar se poate produce o departare a suprafetelor articulare.

Anatomie patologica.
=>Leziunille ligamentare constituie caracteristica anatomica esentiala a
entorselor.
Se pot intalni doua grade de lezare ligamentara :
 alungirea, care se manifesta printr-o relaxare si o extensibilitate

crescuta a ligamentului lezat. Ea poate sa fie minima, antrenand

o simpla distorsiune a terminatiilor nervoase;
 ruptura sau dezinsertia poate sa fie totala sau partiala,
cand ligamentul apare zdrentuit; ruptura poate sa fie neta sau

neregulata, putand interesa fibrele ligamentare la diferite niveluri si

in diferite planuri. Dezinsertia se face, de obicei, cu srnulgerea unui

mic fragment osos.

=>Leziunile articulare asociate.

Capsula articulara este deseori desirata, in special la nivelul la care ligamentul
rupt adera la aceasta.

Sinoviala, poate sa fie rupta la nivelul de tractiune maxima si sa se insoteasca

de producerea unei hemartroze.

Meniscurile, in cazul entorselor genunchiului, pot sa fie dezinserate, fisurate sau

rupte, contribuind la agravarea . instabilitatii articulare.
=>Leziunile periarticulare.Tesutul subcutant prezinta numeroase rupturi
vasculare, care produc echimoze superficiale, ce apar rapid, precum si un
edem, adesea voluminos, care deformeaza articulatia. Muschii si
tendoanele pot sa prezinte desirari sau rupturi cu producerea de hematoame
interstitiale. Fenomenul constant in entorse il constituie atrofia muscaulara ,
care se observa chiar si dupa o leziune ligamentara minima si se insteleaza la
48 de ore dupa traumatism. Aceasta atrofie musculara determina, in mare
parte, prognosticul functional al entorselor. Persistenta este una din cauzele
de instabilitate reziduala a articulatiei si de recidiva a entorsei.

LUXATIILE
Deplasarea extremitatilor osoase ale unei articulatii, antrenand o modificare
permanenta a raporturilor lor, constituie luxatia.
Cand pierderea raportului este totala, luxatia este completa, iar daca
extremitatile articulare raman partial in contact, luxatia este
denumita incompleta sau subluxatie.
Luxatia este regulata cand deplasarea se face in sensul impus de punctele
slabe ale capsulei si de ligamentele articulare, si neregulata in caz contrar. In
raport cu vechimea leziunii, se disting luxatiile traumatice recente, l. luxatiile

vechi si luxatii recidivante

LUXATIILE RECENTE
Mecanism de producere. Traumatismul este cauza determinanta si poate sa
actioneze direct, in caderile pe articulatie, dar mai frecvent indirect, cand forta
este transmisa prin bratul de parghie la distanta, ca in rasucirile fortate ale
membrului. Contractia musculara reflexa fixeaza pozitia membrului in
momentul luxatiei. Traumatismul exercitandu-se in afara punctelor obisnuite
de presiune, produce o distensie capsulara, dezinsertia sau ruptura
ligamentelor: se formeaza astfel o bresa in mansonul capsuloligamentar, prin
care iese extremitatea articulara, realizand primul timp al luxatiei. Alteori
mecanismul este mai complex, extremitatea articulara izbind marginea
cavitatii articulare o fractureaza sau produce o dezinsertie capsuloperiostala.
Acestei deplasari primitive, datorita greutatii membrului si contractiei
musculare, i se asociaza aproape intotdeauna o deplasare secundara care
fixeaza luxatia intr-o pozitie caracteristica.
Anatomie patologica. Leziunile, in luxatia recenta intereseaza in principal
capsula si ligamentele, mai rar scheletul si partile moi din jur.
Leziunile capsulare se produc sub forma unei desirari longitudinale, paralela cu
directia osului luxat care are forma unei butoniere, totdeauna situata in punctul

slab al articulatiei interesate. In luxatiile soldului, capsula cedeaza, intr-un prim

timp, la partea sa inferioara (Bigelow). Sinoviala se rupe in acelasi timp cu

capsula, producand o hemartroza.

Ligamentele sunt dezinserate, rupte, dilacerate, in vreme ce ligamentele

antagoniste raman idemne, atunci cand actiunea lor de franare nu a fost

depasita. Astfel, ligamentele ramase indemne impun o atitudine caracteristica,

(totdeauna aceeasi, pentru fiecare articulatie: luxatia este regulata. Astfel de

ligamente de oprire sunt ligamentul Bertin la sold (ligamentul in Y) si ligamentul

coracohumeral la umar.

Epifizele, in luxatia pura, nu prezinta modificari esentiale. Se pot intalni leziuni

minore, sub forma de fisuri osteocartilaginoase, smulgeri partiale epifizare sau

tasari trabeculare. Mai rar, luxatia se poate insoti de fracturi ale marginilor

cavitatii articulare, fiind o cauza de ireductibilitate sau de instabilitate a reducerii.

Leziunile partilor moi pot sa fie intalnite in cursul luxatiilor sub forma contuziilor
sau a dilacerarilor: tendoanele pot sa fie smulse sau luxate, vasele si nervii

comprimati sau chiar rupti, pielea devitalizata sau perforata (luxatia deschisa,

grava ca evolutie).

Simptomatologie. Durerea este variabila ca intensitate: acuta in momentul

luxatiei, ea devine treptat mai atenuata si mai difuza. Se poate exacerba cu
ocazia unei miscari spontane sau provocate. In cazul luxatiilor la alcoolici sau
la epileptici, durerea poate sa lipseasca.
Impotenta functionala este completa la inceput, apoi diminua cate putin. Cand
contractura musculara nu blocheaza articulatia in totalitate,se pot intalni miscari

anormale, uneori ample, in vreme ce miscarile fiziologice sunt abolite.

Deformarea regiunii articulare este semnul major al oricarei luxatii a unei

articulatii superficiale, in vreme ce atitudinea vicioasa constituie semnul de

probabilitate al luxatiei unei articulatii profunde.

Fiecarei articulatii ii corespunde o morfologie speciala care, in caz de luxatie

apare modificata, chiar la simpla inspectie, cu conditia ca examinarea sa se
faca mai inainte de aparitia tumefactiei articulare si periarticulare. Aceasta
modificare a formei articulatiei poate sa fie mai mult sau mai putin importanta,
in functie de articulatia interesata, varietatea si marimea deplasarii. In unele

cazuri proeminenta subcutanata a extremitatilor osoase deplasate este foarte

accentuata {luxatia genunchiului, luxatia cotului), alteori, proeminenta articulara

normala este inlocuita cu o depresiune (luxatia scapulohumerala).

Atitudinea vicioasa a membrului constituie al doilga semn obiectiv al luxatiei, si

este caracteristica pentru fiecare luxatie. Atitudinea vicioasa este permanenta si

se reproduce cu regularitate daca se incearca modifacarea, atata vreme cat

luxatia nu a fost redusa. Aceasta pozitie fixa a membrului se insoteste, de obicei,

cu scurtarea, si numai exceptional cu alungirea membrului (luxatia incompleta

anterioara a cotului).

Examenul radiologic este obligator si permite diagnosticul fracturilor

asociate (in luxatia de sold cu fractura diafizara contralaterala a femurului,
luxatia ramane adesea necunoscuta), precum si importanta deplasarilor.
Complicatii. Inainte de orice incercare de reducere a luxatiei, examenul clinic
trebuie sa caute existenta eventualelor complicatii vasculo-nervoase, osoase
sau cutanate.
Complicatiile nervoase pot fi intalnite in cursul luxatiilor si ele pot sa imbrace
doua aspecte :
= Sub forma compresiunii sau a unei elongatii a unui trunchi nervos: paralizia
trunchiului sciatic in luxatia posterioara a soldului, sau paralizia de median si de

cubital in luxatia cotului. In aceste cazuri, reducerea de urgenta a luxatiei poate

face sa retrocedeze manifestarile neurologice;

=Sub forma leziunii radacinilor trunchiului nervos, ca in leziunile plexului
brahial produse prin actiunea traumatismului care a produs luxatia, nu prin

mecanismul luxatiei.

Complicatiile vasculare sunt mai rare, vasele rezistand mai bine

la compresiune.
Complicatiile osoase. Fracturile se asociaza uneori luxatiilor si pot sa
intereseze:
epifiza luxata, ca in cazul luxatiei anterioare scapulohumerale asociata cu
fractura colului chirurgical humeral; sau segmentul osos ramas pe loc, ca in
fractura sprancenei cotiloidiene, in cazul luxatiei posterioare a soldului. In
aceste cazuri, fractura articulara asociata complica problema reducerii si,
uneori, a mentinerii reducerii luxatiei;
diafiza subiacenta, situatie in care manevrele externe de reducere a luxatiei
sunt adesea imposibile.
Complicatiile cutanate pot sa fie primitive, plaga articulara ducand la luxatia
deschisa, sau secundare unei compresiuni tegumentare cu producerea unei
escare, care eliminandu-se produce luxatia deschisa secundar. Aceasta se
produce mai ales in luxatiile articulatiilor superficiale, la mana sau la picior, si
necesita plastie cutanata pentru a se evita supuratia articulatiei.

Tratamentul unei luxatii este o urgenta. El cuprinde trei timpi principali:

reducerea, contentia si recuperarea functiei.
=> Reducerea trebuie facuta in primele ore care urmeaza luxatiei, caci este mai
usoara in absenta tumefactiei, pune la adapost pe bolnav de complicatiile
imediate, de ischemie si, mai ales, previne complicatiile secundare invalidante

(paralizia sciatica totala si definitiva sau necroza ischemica a capului femural, in

luxatia soldului). Cu cat reducerea este mai tardiva, cu atat leziunile secundare

sunt mai frecvente.

Ea isi propune ca extremitatea luxata sa parcurga drumul invers decat cel

urmat in momentul producerii luxatiei. Trebuie luptat impotriva contracturii
musculare, care fixeaza luxatia in pozitia ei definitiva si extremitatea articulara
manevrata (obligata) sa treaca prin bresa capsulosinoviala. Pentru aceasta este

nevoie de anestezie generala sau de rahianestezie, iar manevrele de reducere

sa fie bine reglate si blande. Pentru fiecare articulatie exista una sau doua

manevre care trebuie executate cu blandete si relaxare musculara completa.

Daca reducerea este imposibila prin manevre externe, trebuie sa se recurga

la reducerea chirurgicala.
=>Mentinerea reducerii se face, de obicei, intr-un aparat gipsat, un bandaj
moale (bandajul Desault, in luxatiile scapulohumerale) sau extensia continua (in

luxatiile soldului), iar durata imobilizarii variaza in raport cu intinderea leziunilor si

cu articulatia interesata.

In cazurile in care reducerea luxatiei nu se mentine, cum se intampla in

luxatiile cu fractura rebordului glenei scapulare sau a cotilului, interventia
chirurgicala se impune.
=>Recuperarea functionala implica reluarea miscarilor active, de indata ce
imobilizarea a fost inlaturata. Trebuie condamnate manevrele de forta din

mobilizarea pasiva, care antreneaza redori secundare si masajul articular care

favorizeaza, mai ales la copil, aparitia osteoamelor posttraumatice (frecvente la

cot).

LUXATIILE VECHI
In luxatiile vechi, leziunile initiale consecutive deplasarilor osoase sunt
cicatrizate; aceasta face ca o luxatie veche sa fie o luxatie consolidata, cu
persistenta deplasarii (Guibé). Vechimea luxatiei nu este in functie de timpul
scurs din momentul producerii ei, ci de organizarea (cicatrizarea) partilor moi
in jurul extremitatii luxate, cicatrizare care impiedica reducerea luxatiei prin
manevre externe.
Simptomatologia. In luxatia veche, tabloul clinic se caracterizeaza printr-un
oarecare grad de adaptare a bolnavului la infirmitatea sa: durerile sunt mai
moderate, miscarile de compensare au capatat o oarecare amplitudine, iar
impotenta functionala este mai putin jenanta.
In schimb, (deformarea este mai evidenta, din cauza
atrofiilor musculare. Examenul radiologic este necesar atat pentru aprecierea
deplasarii extremitatilor articulare cat si pentru a evalua dificultatile operatorii
care ar putea fi intalnite.
Tratament. Trebuie stiut ca nu toate luxatiile vechi sunt ireductibile, dupa cum
si faptul ca nu toate luxatiile vechi trebuie reduse. In unele situatii, mai ales la
batrani, adaptarea la luxatie poate sa fie suficient de buna, pentru a folosi
membrul, iar durerea este mult atenuata. In astfel de situatii, indicatiile
de, tratament (de obicei chirurgical) nu se pun decat daca exista convingerea
obtinerii unui rezultat mai bun.
LUXATIILE RECIDIVANTE
Se caracterizeaza prin reproducerea lor cu mare usurinta, din ce in ce mai
des, dupa traumatisme minime,
Ele sunt consecinta unor modificari osteocapsuloligamentare dobandite cu
ocazia luxatiilor anterioare, adevarate sechele ale luxatiei traumatice si se
intalnesc mai ales la nivelul articulatiilor laxe: umar, femuropatelara,
temporomandibulara. In unele cazuri poate sa fie discutat si rolul predispozant
al unor alcatuiri anatomice congenitale (genu-valgum).
Simptomatologie. Nu are nimic deosebit fata de luxatia recenta, ci doar
faptul ca simptomatologia este mult mai atenuata si se produce dupa un
traumatism adesea neinsemnat, uneori in timpul somnului, iar reducerea ei
este foarte usoara.
Prognosticul este influentat de frecventa reluxarilor; cand este foarte mare,
poate sa antreneze o adevarata infirmitate.
Tratament. Luxatiile recidivante se trateaza chirurgical. Tehnicile sunt
numeroase si ele vizeaza :
fie reconstructia articulara, cu scopul de a suprima cauza luxatiei prin reinsertii
capsulare sau reorientari articulare;

fie sa impiedice in mod indirect reluxarea, prin inchiderea defileului printr-o

plicatura musculara, brida tendinoasa sau prag osos, ori sa limiteze miscarea
epifizei care se luxeaza printr-un frau tendinos.
Genu Varum – Genu Valgum – Deviațiile
de ax ale genunchilor
Genu varum sau genunchii în var (O), reprezintă o deviație a genunchilor în plan
frontal, aspectul fiind de ,, picioare în paranteze”. Coapsa cu gamba realizează un
unghi intern deschis.

Genu Valgum sau genunchi în valg (X), sunt o deviație în plan frontal a genunchilor,
în care unghiul extern, format din coapsă și gambă este mai mic de 170 de grade.
Aceste deviații de ax ale genunchilor sunt foarte frecvente la copii.

Osteoporoza
Osteoporoza (gr „oase poroase”) este o afecțiune caracterizată prin reducerea
densității minerale osoase, asociată cu compromiterea structurii osoase, ceea ce
predispune osul la fracturi chiar și în urma traumatismelor de mică intensitate sau în
stadii grave chiar și în lipsa acestora.
Osteoporoza, cea mai frecventă boală metabolică a osului, este caracterizată prin
reducerea masei osoase și deteriorarea microarhitecturii țesutului osos, cu creșterea
fragilității osoase.

Osteoporoza este asimptomatică și, de regulă este diagnosticată abia după apariția
fracturilor.

Etiologie
Oasele sunt într-o stare constantă de reînnoire – se formează os nou și osul vechi este
descompus. Treptat, acest proces încetinește și majoritatea oamenilor ating nivelul
maxim de masă osoasă până la vârsta de 30 de ani. Pe măsură ce oamenii
îmbătrânesc, masa osoasă se pierde mai repede decât este creată. Osteoporoza
apare atunci când există un dezechilibru între formarea osoasă nouă și resorbția
osoasă veche.
Probabilitatea de a dezvolta osteoporoză depinde parțial de cât de multă masă osoasă
a fost obținută în tinerețe. Masa osoasă maximă este parțial moștenită și variază și în
funcție de grupul etnic. Cu cât este mai mare masa osoasă maximă, cu atât este mai
puțin probabilă apariția osteoporozei la vârstă înaintată.

Pierderea oaselor este o parte normală a îmbătrânirii, dar unii oameni pierd mult mai
repede decât în mod normal. De asemenea, femeile sunt mai expuse riscului de
osteoporoză decât bărbații, mai ales dacă menopauza începe devreme.

Factori de risc osteoporoză

 vârsta înaintată (peste 50 de ani);

 menopauza înainte de 45 de ani;

 sexul feminin;

 tratament cronic cu corticosteroizi;

 aport inadecvat de calciu alimentar;

 activitate fizică insuficientă;

 greutate corporală prea mică, statura mică;

 menarha târzie;

 amenoreea;

 inactivitatea fizică;

 asocierea fumător – consumator de alcool;

 antecedente familiale de osteoporoză (în special mama);

 histerectomie şi ovarectomie în antecedente.

Osteopenia
Osteopenia este pierderea osoasă înainte de osteoporoză. Stadiul dinaintea
osteoporozei se numește osteopenie. Acesta este momentul în care o scanare a
densității osoase arată o densitate osoasă mai mică decât media, dar nu suficient de
mică pentru a fi clasificată drept osteoporoză. Osteopenia nu duce întotdeauna la
osteoporoză.
Clasificare osteoporoză
Osteoporoza a fost clasificată după mai multe criterii, cele mai importante fiind
localizarea la nivelul scheletului și etiologia.

Osteoporoza primară
Osteoporoza primară este clasificată astfel:

 Osteoporoza juvenilă: la tineri (8-14 ani). Semn caracteristic: debutul brusc al

durerii osoase și/sau producerea unei fracturi după un traumatism minim.
 Osteoporoza postmenopauză: apare la femeia cu deficit de estrogeni.
Favorizează de obicei fracturi ale antebrațului distal, șoldului și fracturi ale
corpilor vertebrali.
 Osteoporoza senilă: Apare la ambele sexe din cauza diminuării cu vârsta a
densității minerale osoase. Reprezintă pierderea de os asociată îmbătrânirii.

Osteoporoza secundară
Osteoporoza secundară poate să aibă drept cauze o serie de afecțiuni, cum ar fi:

 Cauze genetice: hipercalciuria renală, fibroza christică, boala Gaucher, etc

 Boli endocrine: sindromul Cushing, diabetul, menopauza

prematură, hipertiroidismul, hiperparatiroidismul
 Deficiența calciului, a vitaminei D şi a proteinelor: malabsorbție, gastrectomia,
malnutriție, deficiența de calciu, vitamina d, magneziu, în alimentație

 Boli inflamatorii cronice: spondilita anchilozantă, artrita reumatoidă, LES

 Boli neoplazice: leucemia, limfomul, mielomul multiplu
 Medicamente administrate pe termen lung: anticonvulsivante, antipsihotice,
chimioterapice, corticoizi, heparină, tiroxină (în doză mare şi pe termen lung)

 Cauze diverse: alcoolismul, depresia, emfizemul, insuficiența

cardiacă congestivă, boala renală cronică, sarcina şi lactația.

Semne și simptome Manifestări de dependență în

osteoporoză
 Boala este silențioasă clinic, până la apariția fracturilor produse de traumatisme
minime.

 Simptomele timpurii pot fi: putere de prindere slaba, unghii slabe si fragile.
Screening și prevenție
Screening-ul populației cu risc este esențial.

Măsuri de prevenție:

 făcând exerciții fizice regulate

 alimentație sănătoasă – inclusiv alimente bogate în calciu și vitamina D

 un aport de calciu și vitamina D corespunzător.

 stil de viață sănătos, cum ar fi renunțarea la fumat și reducerea consumului de
alcool.

Diagnostic
 Tomografia computerizată cantitativă

 Osteodensitometria DEXA

 Densitometria ultrasonică, un tip specializat de ecografie;

Diagnosticul de osteoporoză se pune prin compararea DMO a pacientului examinat

cu valoarea normală a unei persoane sănătoase. Astfel, se obține scorul T, cel mai
relevant indicator al prezenței osteoporozei și al riscului de fractură.

Valorile scorului T:

 Scorul T normal este mai mare sau egal cu -1

 Scorul T între -1 și -2,5 indică osteopenie

 Scorul T mai mic de -2,5 indică osteoporoză

Tratament
Tratamentul pentru osteoporoză se bazează pe tratarea și prevenirea fracturilor
oaselor și administrarea de medicamente pentru întărirea oaselor. Tratamentul se va
baza pe o serie de factori, cum ar fi vârsta, sexul și rezultatele scanării densității
osoase.

Odată instalată osteoporoza, nu este posibilă refacerea masei osoase. Totuși

tratamentul precoce poate preveni osteoporoza și poate opri progresia bolii. Daca este
prezentă o cauză secundară tratamentul specific are scopul îndepărtării cauzei.
Tratament în faza acută:

 analgezice, miorelaxante, căldura, masaj, repaus conform indicatiilor medicului

Tratamentul farmacologic (numai la indicațiile medicului de specialitate) :

 Calciu

 Estrogeni

 Calcitonina

 Bifosfonați

 Vitamina D și metaboliții acesteia.

Osteomielita si osteita
In osteita
-apare infectia osului (corticala osoasa) produsa in urma unei agresiuni septice directe:
-traumatism direct: -fractura deschisa
- interventie deschisa pe os.
Germenele patogen cel mai incrimat este stafilococul auriu.

In osteomielita
-leziunile intereseaza osul in totalitatea sa, si anume atat tesutul osos cat si tesutul medular.

Osteomielita

Afecteaza predominant sexul masculin B:F=4:1, apare mai frecvent la copii, la consumatorii de
droguri, la varstnicii tarati.
Agenti etiologici: -Staphylococcus aureus- majoritatea cazurilor, -streptococi etc.
Exista 2 forme:
-acuta
-cronica

Exista doua categorii principale de dobandire a infectie:

-hematogena (mai frecventa la copii).Focarul primitiv: o otita, infectii ale cailor aeriene
superioare, angine, furunculi, toate incorect tratate.
-directa sau prin inoculatie contigua (posttraumatica,
fractura deschisa).

Extinderea localizata a infectiei la tesuturile adiacente sau articulatii, evolutia spre forma cronica
cu:
- durere si dizabilitate,
-amputarea extremitatii afectate,
-infectia generalizata sau sepsis.

CLINIC:

Semne si simptome generale:

-Debut brusc cu febra 39-40 grade;
-Frison;
-Tahicardie;
-Dispnee cu polipnee;
-Anxietate

Semne si simptome locale:

-atitudine antalgica si impotenta functionala a membrului afectat
-Durere spontana atroce intensificata de presiune (apasare), refuzul miscarilor
-Localizare: cu predominanta la nivelul oaselor lungi, la copii: metafiza
! apare edemul si puroiul, apoi apare un abces care difuzeaza spre suprafata osului
-Mb.inf (femur: metafiza distala, tibie: metafiza proximala);
-Mb.sup (humerus, radius);
- afecteaza coloana vertebrala (corpurile vertebrale) si coxalul la batrani.

—In osteomielita acuta procesul infectios prezinta 5 stadii:

—1.-inflamatia: inflamatia initiala cu congestie vasculara si cresterea presiunii intraosoase,
obstructia fluxului de sange si tromboza intravasculara
II.-supuratia: puroiul iese din oase si formeaza un abces subperiostial in 3 zile
III.-sechestrarea: presiunea crescuta, obstructia vasculara si trombii compromit aportul de sange
periosteal si in interiorul osului determinind necroza osului in 7 zile
IV.- formarea de os nou pe suprafata periostului
V.-rezolutia sau progresia la complicatii: cu tratament si antibiotice timpuriu in evolutia bolii
osteomielita se rezolva fara complicatii.
PARACLINIC:
-Sange: sindrom biologic inflamator si in plus prezenta infectiei – LEUCOCITOZA (leucocite
crescute)
-Radiografie osoasa: la inceput poate fi fals negativa;
-Tumefactia de parti noi, stergerea planurilor tisulare;
-La 2 saptamani: eroziunile osului si periostita
-Hemoculturi pozitive;
-Culturi din biopsia osoasa;
-RMN, CT

COMPLICATII:
-Osteomielita cronica;
-Fracturi, luxatii, tulburari de crestere si dezvoltare a membrelor;
-Posibilitatea evolutiei spre sepsis – la organele tarate.
-10-15% dintre pacientii cu osteomielita vertebrala vor dezvolta sechele neurologice sau
compresia medulara.

TRATAMENT

PROFILACTIC:
- limitarea focarelor infectioase;
-Ingrijirea ulcerelor de gamba etc, ingrijirea protezelor, esarelor.

CURATIV
-Antibioterapie – in cure prelungite – tintita;
-+/- imobilizare gipsata;
-Chirurgical: evacuarea colectiei + trapanare; (drenarea abceselor)
-In O.M. de corp vertebral + abces epidural: trat. neurochirurgical – de decompresie in urgenta
-Antalgice, antiinflamatorii: AINS (antiinflamatorii nestroidiene), CS (corticosteroizi) – dupa
caz.
 TUMORILE OSOASE

Tumorile osoase trebuie diferentiate de leziunile pseudotumorale.

*leziunile pseudotumorale sunt tulburari in dezvoltarea osteocartilaginoasa

aparute in timpul cresterii scheletului; exista pseudotumori cu localizare unica
(infarctul osos, lacuna metafizara, chistul solitar) sau multipla (boala
exostozanta, osteocondromatoza, displazia fibroasa, neurofibromatoza) .

CLASIFICAREA CHIRURGICALA (Enneking 1980)

GRADIENTUL TUMORAL G G0: tumori histologic benigne ; G1: tumori cu
malignitate histologica mica (low grade . sarcoma) ; G2: tumori cu malignitate
histologica mare (high grade sarcoma)

METASTAZE difuziunea tumorala poate fi regionala sau la distanta:

*difuziunea regionala = tumora insamanteaza zona reactiva cu noduli sateliti
*celule tumorale sar peste zona reactiva si insamanteaza canalul medular
„metastaze saritoare”
*difuziunea la distanta: metastaze (ficat, pulmon);

EVALUAREA PARACLINICA
1. Radiografia conventionala
2. Tumodensitometria computerizata
3. Rezonanta magnetica nucleara (RMN):
4. Scintigrafia osoasa
5. Angiografia
6. Artrografia
7. Radiografia pulmonara
8.Investigatii de laborat
9. Biopsia

PRINCIPII DE TRATAMENT A TUMORILOR OSOASE

REGULI :tratamentul va incepe numai dupa incadrarea histologica a tumorii,
ceea ce necesita biopsie. tratamentul unei tumori se face de catre o echipa
medicala compusa din radiolog, anatomopatolog, oncolog si chirurg.
PRINCIPII CHIRURGICALE - tratamentul chirurgical consta in ablatia tumorii
prin excizie sau amputatie. dupa locul unde trece planul de rezectie exista
patru posibilitati de excizie si amputatia:
1.intralezionala: planul de rezectie trece in contact cu tesutul
tumoral.Exemplu: leziune de suprafata (exostoza) sau chiuretajul unei leziuni
profunde (condrom digital)exista riscul unei recidive;
2.marginala:planul de rezectie trece in tesutul reactional tumoral (zona
reactiva) asa se procedeaza in osteomul osteoid;
3. larga:planul de rezectie trece in tesut sanatos, in afara zonei reactive dar
ramane in compartimentul unde se dezv tumora; riscul este de a lasa pe loc
metastazele regionale; se procedeaza in acest fel in cazul osteosarcoamelor,
dupa chimioterapie
4. radicala: planul de rezectie trece de aceasta data la distanta de tumora,
prin articulatiile vecine; este o rezectie extracompartimentala „radicala”;
riscurile recidivei dispare
5. amputatia: indicata atunci cand tumora s-a dezvoltat extracompartimental
invadand tesuturi moi „nobile” (vase, nervi).
-dupa interventiile chirurgicale de excizie tumorala raman uneori defecte
osoase de unde riscul aparitiei unei fracturi; metode de prevenire a fracturilor:
- in defectele mici = aparat gipsat pana la vindecare
- in defectele mari = grefare sau cimentare
- in defecte mai importante, la adult = osteosinteza simpla sau combinata cu
umplerea defectelor . cu os sau ciment.
-dupa excizie tumorala importanta se pune problema refacerii continuitatii
membrului prin procedee de reconstructie: atunci cand excizia a sacrificat o
articulatie, pentru refacerea continuitatii si functionalitatii membrului se
opteaza intre pseudartroza, artrodeza, artroplastie.