LUCRĂRI PRACTICE LA AGROTEHNICĂ, SEMESTRUL II

Lucrarea practică nr. 1

Identificarea şi cunoaşterea principalelor specii de buruieni prezente în
culturi
In vederea combaterii, cunoaşterea speciilor de buruieni este esenţială.
Numărul speciilor de buruieni prezente în diversele culturi este destul de mare însă
noi ne vom concentra atenţia asupra celor mai importante. Din raţiuni practice, le
vom clasifica în funcţie de specificul culturilor unde sunt prezente (de climat
călduros sau răcoros), în funcţie de clasa botanică (monocotiledonate sau
dicotiledonate) şi de perioada de viaţă (anuale, bienale sau perene).
Buruienile de climat călduros, însoţesc culturile de climat călduros cum sunt:
porumbul, floarea soarelui, soia, pepenii, ş.a. De obicei ele nu sunt prezente în
culturile de climat răcoros (unde sunt prezente cele de acelaşi climat) cum sunt
cerealele păioase, rapiţa, ş.a. deoarece răsar la temperaturi ridicate în sol (12-
18°C) când aceste culturi au ocupat deja terenul şi nu mai permit răsărirea acestor
buruieni; totuşi, dacă există goluri în cultură sau aceasta acoperă solul mai târziu,
cum este cartoful, sfecla ş.a. ori pe mirişte, aceste buruieni pot apare.
Cine cultivă pământul cunoaşte foarte bine buruienile iar dintre acestea, cel
mai bine pe cele mai păgubitoare pentru că ne provoacă mari necazuri. Buruienile
perene, în special, provoacă cele mai mari pagube. Dintre acestea, pirul şi costreiul
ocupă un loc important pentru că au un ritm foarte rapid de creştere şi sunt foarte
viguroase reuşind într-un timp foarte scurt să înăbuşe culturile. De asemenea,
pălămida şi volbura determină pagube însemnate. Dintre buruienile anuale, foarte
periculoase sunt tot acelea care cresc repede şi acoperă plantele de cultură, cum
sunt cornacii, rocoina, ştirul, loboda, zârna ş.a.
 Una dintre observaţiile cele mai interesante este aceea că numărul de specii
de buruieni periculoase nu este chiar aşa de mare, ele fiind adaptate la noul mediu
de sol afânat creat prin lucrările solului. Imediat ce solul nu se mai lucrează vor
apare specii noi cum sunt bătrânişul (Erigeron canadensis), Crepis foetida iar mai
târziu, morcovul sălbatic, păpădia ş.a. Tot aşa, dacă terenul se înmlăştinează va
apărea rogoz, cucută ş.a.m.d. Mai mult, dacă suntem atenţi, putem „citi” ce
caracteristici chimice şi fizice are solul după speciile de buruieni native ce cresc pe
el. Astfel, pe un sol bogat, lucrat, bun pentru grădină, vom întâlni lobodă, ştir,
zârnă, lobodă tătărască, graşiţă, pir gros, costrei. Pe un sol acid vor creşte: ridichea
sălbatică, măcrişul; pe un sol tasat va apare şi prolifera troscotul, bozul, traista
ciobanului, păpădia; pe un sol sărăturat, limba peştelui, pe unul nisipos, colţii babei
ş.a.m.d.
Pentru a putea înţelege informaţiile de pe prospectele erbicidelor avem
nevoie să ştim ce înseamnă buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate.
Buruienile monocotiledonate sunt cele care seamănă cu grâul şi cu pirul
(de fapt, pyrus, în limba greacă înseamnă grâu). Ele au tulpina un pai iar frunzele
sunt liniare, aşa cum sunt cele ale grâului şi pirului. Inflorescenţa este un spic sau
panicul. De fapt, nici nu sunt foarte multe însă sunt foarte periculoase: pirul, pirul
gros, costreiul, dintre cele perene, mohorul, meişorul, iarba bărboasă, iarba
vântului şi odosul, dintre cele anuale. Alte specii monocotile nu produc pagube
importante şi nu le vom descrie.
Buruienile dicotiledonate sunt toate celelalte, care nu au frunza liniară,
tulpina pai şi inflorescenţa spic sau panicul. Dintre acestea: pălămida, volbura,
bozul (perene), loboda, ştirul, zârna ş.a. (anuale).
Dacă ne referim la durata de viaţă, vom avea buruieni anuale (care fac
sămânţă în primul an de vegetaţie după care se usucă) şi buruieni perene, care
rezistă în sol prin organe vegetative ce nu degeră şi prin care plantele respective se
înmulţesc. Ele se înmulţesc şi prin seminţe; sunt prezente, de regulă, sub formă de
vetre. Sunt şi buruieni bienale, care produc sămânţă în anul al doilea, în primul an
având doar o rozetă de frunze însă acestea sunt distruse prin lucrările solului
(arătura anuală) şi nu infestează, de obicei, culturile agricole anuale.
Este necesar să ştim aceste clasificări pentru că în prospectul fiecărui erbicid
se dau, la buruieni combătute, de obicei una dintre aceste categorii. De exemplu,
erbicidul Agil combate numai buruieni monocotiledonate, pe cele anuale la doza
de 0,8 l iar pe cele perene la doza de 1,2 l, cantitatea de apă fiind de 300 l la
hectar.
Un alt aspect demn de luat în seamă este faptul că şi buruienile, asemenea
plantelor de cultură preferă un climat călduros sau răcoros. Rezultă de aici că
buruienile ce cresc în climat călduros invadează culturile care cresc în aceste
condiţii iar cele care preferă climatul răcoros îmburuienează culturile de acelaşi
climat. Spre exemplu, nu o să vedem ştir sau graşiţă, două buruieni de climat
călduros, care au nevoie de minim 12 oC pentru răsărire, într-o cultură de climat
răcoros cum este grâul. In acelaşi sens, nu vom întâlni roman, romaniţă sau
albăstriţă, buruieni de climat răcoros, în porumb sau floarea soarelui pentru că sunt
distruse prin lucrările de pregătire a patului germinativ.
Din aceste considerente vom împărţi buruienile în funcţie de clasa botanică
(monocotiledonate sau dicotiledonate), de climat şi de durata de viaţă. Buruienile
parazite şi plantele inferioare vor fi tratate separat.
Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, perene
1. Sorghum halepense (L) Persoon. Litera (L) provine
de la cel care a denumit această specie pentru prima
dată, în acest caz, Carl Linne, botanist suedez iar
Persoon este cel care a redenumit-o– costrei, bălur,
vulpoaică, etc. Cod Bayer Sorha (această denumire de cod este folosită de unele
prospecte).
Este considerată buruiana problemă nr. 1 în ţara noastră din cauza gradului de
îmburuienare extrem de mare în care este prezentă, mai ales în sudul ţării, în
sistemele de irigaţie precum şi a concurenţei pe care o face culturilor. Înmulţirea ei
a fost determinată şi de folosirea masivă a atrazinului la porumb, care nu îl
combate. Este o plantă cu fotosinteză de tip C4, cu o creştere extrem de rapidă.
Inălţimea poate fi între 50-200 cm, inflorescenţa este un panicul, formează rizomi
groşi. Invadează terenul în masă, nu în vetre, ca pirul gros şi pălămida. Are 2 sau 3
flori în spiculeţ, dintre care una este femelă, sesilă iar 1-2, mascule, cu pedunculi.
Este menţionată printre primele 10 cele mai dăunătoare buruieni din lume. In
condiţii de stres (secetă, răniri, ger, erbicid) formează acid cianhidric în frunzele
tinere, care este toxic pentru animale. Plantele mature au toxicitate scăzută şi sunt
bune ca fân. Este plantă gazdă pentru unele boli ale sorgului, se hibridează cu
acesta impurificându-i sămânţa. Provine din bazinul Mediteraneean. Numele
latinesc îi vine de la localitatea siriană Halepa. A fost introdusă în America de
Nord din Turcia, pentru furaj şi fân de către Johnson (de unde îi vine şi numele în
limba engleză: „Johnson grass”). O singură plantă poate produce cca. 5000 de
noduri de rizomi sau 90 m.
Este un furaj excelent ca fân şi păşune. Când este consumat crud este
palatabil (bun ca furaj) şi nutritiv, ca fân fiind comparabil cu timoftica iar când este
fertilizat corespunzător şi cosit la timp este după lucernă, ca valoare nutritivă, mai
bun ca fânul de ovăz sau soia, pentru vacile de lapte. In unele ţări se consumă
seminţele, în perioade de foamete. Este folosit în bolile sângelui şi urinare. Polenul
poate produce alergie. Creşte în zone cu temperatura medie anuală de min. 8,2°C,
optim 18,7°C, pH 4,9 – 8,2, optim 6,8. Plantă de zi scurtă.
 Se cultivă pentru păşune sau fân ori în amestec cu trifoi sau măzăriche.
Preferă soluri mijlocii-grele cu capacitate de câmp mare, fertile; răspunde bine la
fertilizarea chimică. Poate da 2-3 coase pe an pentru fân. Se recoltează în burduf.
In medie, o plantă produce 170 lăstari, 20 m rizomi şi 1,7 kg seminţe. Poate
produce până la 20 t furaj/ha şi cca. 300 kg seminţe.
Poate fi atacată de bacterii din genul Pseudomonas şi Xanthomonas, de
numeroase specii de ciuperci, ca şi alte graminee precum şi parazitată de Striga
lutea şi S. Euphrasioides. Plantă gazdă pentru Puccinia purpurea şi virusuri ai
porumbului, grâului şi orezului.
2. Cynodon dactylon (L) Persoon.- pirul gros. Cod Bayer Cynda. Numele îi vine de
la forma vârfului rizomilor, ca un dinte de câine şi de la forma spicului digitat.
Prezintă atât rizomi cât şi stoloni ocupând terenul sub formă de vetre. Inălţimea =
10-40 cm. Este o buruiană invazivă şi competitivă. Are nevoie de multă căldură şi
lumină. In solurile lucrate creşte mai adânc, până la 40 cm iar în cele tasate, mai
superficial. Deşi este rezistent la secetă, proliferează în condiţii de umiditate. Nu
suportă îngheţul şi umbra iar rizomii sunt susceptibili la uscare. După combatere
poate reocupa rapid terenul. Creşterea maximă se înregistrează la 38°C şi lumină
intensă şi directă; umbrirea poate fi o metodă de combatere. Poate creşte pe
majoritatea tipurilor de sol însă le preferă pe cele argiloase, cu capacitate mare
pentru apă; necesită şi o bună aerare a solului deşi suportă bine şi inundarea. In
SUA s-a obţinut o varietate de 2 m, folosită ca furaj sau gard viu. Umiditatea
critică la care stolonii şi rizomii nu mai pot lastări este de 39% şi respectiv 15%.
Rizomii nu pot fi distruşi prin inundare rezistând, într-o experienţă, 8 zile în apă
curgătoare şi 4 săptămâni în apă stagnantă. Din aceasta rezultă că apa poate fi un
mijloc de răspândire. Puternică acţiune alelopatică. Sol uşor, amestecat cu extract
de pir gros timp de 4 luni, a oprit creşterea orzului şi muştarului. Nu poate creşte în
acelaşi loc cu Sorghum halepense, acesta înlăturându-l aproape complet. Păşunatul
determină o mai bună dezvoltare a rizomilor şi de aici, revenirea rapidă a părţii
aeriene. Cositul de trei ori pe săptămână de-a lungul perioadei de vegetaţie nu a
redus semnificativ producerea de rizomi şi nici acumularea de carbohidraţi însă
tăierea sistematică, cu foarfeca, a tuturor lăstarilor a determinat reducerea
semnificativă a masei rizomilor şi a rezervei de carbohidraţi. Rezistă pe timpul
iernii prin rizomii din sol. Noi rizomi se formează la temperaturi de min. 15°C iar
lăstarirea maximă a rizomilor, între 23-35°C fiind inhibată la temperaturi sub
10°C. Rizomii nu au perioadă de dormanţă, putând da lăstari imediat ce le-a fost
tăiat vârful. De-a lungul anului, 34% din rizomii aflaţi până la 15 cm pornesc în
vegetaţie iar dintre cei aflaţi mai adânc, 24%. Rizomii tineri lastăresc mai uşor
decât cei bătrâni. Creşterea subterană începe în primăvară mai devreme decât cea
aeriană fiind mai intensă în prima parte a verii. Dintr-un lastar porneşte un stolon
principal care se ramifică, putând creşte, în trei luni şi jumătate, cca. 5,7 m, în total.
In doi ani şi jumătate, dintr-un stolon se ajunge la o suprafaţă de 25 m2. Stolonii nu
mai cresc sub 18°C şi mor la -2°C.
Inmulţirea vegetativă este predominantă, cele mai multe biotipuri producând
seminţe sterile. Totuşi, seminţele fertile pot trece neafectate prin sistemul digestiv
al animalelor şi pot rezista în apă 50 de zile. Polenul produce alergie.
Pe lângă concurenţa pentru factorii de vegetaţie este purtătorul a 11
artropode, 12 nematozi şi numeroşi viruşi.
Foarte sensibil la umbrire. 65% umbră a redus acumularea şi creşterea cu
68%. Sub copaci, la umbră totală, planta dispare. In culturi mai înalte, încheiate,
aceasta buruiana nu poate creşte.
Erbicidele aplicate la sol nu sunt indicate pentru că nu îl combat ci îi
favorizează creşterea prin combaterea buruienilor anuale. Gliphosate poate
combate 95%; cel mai bun timp de aplicare este cand carbohidraţii se translocă în
rizomi şi pot duce şi toxicul, primăvara târziu sau toamna devreme. Irigarea poate
conduce la o mai bună translocare. Rizomii neporniţi în vegetaţie, în condiţii de
umiditate pot reface până la 60% din populaţia iniţială în acelaşi an. De aceea sunt
necesare 2 aplicări, a doua pe locurile unde au repornit plante în vegetaţie. După
eradicarea lui, terenul poate fi repede invadat de alte buruieni (de ex. Sorha).
Poate fi folosit ca păşune în zonele calde pentru că este foarte rezistent la
secetă. Poate creşte pe multe tipuri de sol. Oferă un bun furaj pentru oi, vaci şi cai
(rizomi) prin păşunat, fân şi chiar siloz.
Este o valoroasă plantă medicinală fiind folosită împotriva: tusei, cancerului,
convulsiilor, calculilor renali, durerii de cap, hemoragiei ş.a. Conţine 11,6%
proteină, 76% carbohidraţi, Ca, Fe, dar şi acid cianhidric, cynodină şi triticină.
Originar din Centrul Genetic Hindustan. Biotipurile mari nu au palatabilitate
ridicată. Totuşi, au fost selectate soiuri bune pentru furaj cum sunt: Greenfield,
Sunturf ş.a. Poate creşte la precipitaţii minime de până la 90 mm, temperatura de 6-
28°C, pH 4,3-8,4. Se cultivă prin plantarea de rizomi la 30-60 cm. Se coseşte la
înflorit; poate da 4 coase. Fânul se poate păstra mai mulţi ani, amesteca cu 1%
melasă şi însilozat. Silozul din soiul de pir Coastal dă aceleaşi rezultate la vaci ca
şi porumbul dar la un cost mai scăzut. Deshidratat, acest soi poate înlocui lucerna
ca sursă de vitamina A şi xantofilă pentru pui. Poate fixa 33 kg/ha/100 zile azot în
rizosferă. Fixează foarte bine solul în pantă. Este atacat de cca. 60 de specii de
ciuperci (rugini, tăciuni, fuzarioze) bacteria Xanthomonas cynodontis, parazitat de
Cuscuta pentagona, Nuytsia floribunda, Strigna lutea şi de virusul galben al orzului
şi de cel al lucernei.
 Lucrarea practică nr. 2
Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, anuale
1. Setaria glauca (Poir) Podp - mohor, cod Bayer Pesgl. In
ţara noastră mai există doua specii de setaria şi anume S.
viridis şi S. verticillata. Diferenţele dintre S. glauca şi S.
viridis sunt minore şi se refera la culoarea încă verde a
setelor, chiar după uscarea plantei. S. verticillata este mult
mai înalta decât S. glauca, are paniculul mai mare iar setele
au perişori recurbaţi cu care se prinde de un suport potrivit.
Cea mai răspândită este S. glauca, buruiana predominantă
în culturile prăşitoare (porumb, floarea soarelui, etc). Este indicatoare de teren
afânat, lucrat. Daca solul nu mai este lucrat dispare total, fiind înlocuită de specii
potrivite acestui nou mediu, cum sunt Erigeron canadensis şi Crepis foetida. Are
fotosinteza de tip C4. Rasare mai târziu cu cca. o săptămână decât porumbul
(min.18°C) dar îl poate înăbuşi dacă nu este combătută. Setele de la baza
spiculeţelor îi dau numele; ele sunt spiculeţe sterile. Speciile de Setaria sunt
consumate cu plăcere de către animale si dau un fân relativ bun. Majoritatea
erbicidelor care se aplică la sol în porumb, floarea-soarelui, sfeclă, cartof şi alte
prăşitoare sunt specializate în combaterea lor (acetochlor, metholachlor,
pendimethalin, ş.a.). Se înmulţeşte numai prin seminţe care pot rezista în sol 10-15
ani. După coacere, seminţele au nevoie de o perioadă de 2-4 luni de repaus
germinal.
2. Digitaria sanguinalis (L.)Scop - meişor, cod DIGSA.
Denumirea îi provine de la forma digitată a spicului
(ramificaţiile nu pornesc din acelaşi punct ca la pirul gros) şi de
la nuanţa sângerie a tulpinii. Nodurile inferioare ale tulpinii pot
da rădăcini advenitive. Specifică terenurilor mai uşoare. In vechime se cultiva
pentru seminţe care se consumau. Este o buruiana foarte competitivă in culturile de
vară. Se poate combate ca şi Setaria.
3. Echinochloa crus-galli (L.) Beauv. - iarba bărboasă, cod ECHCG (echinos =
bărbos, arici; chloe = iarbă). Specie cu inflorescenţa
imposibil de catalogat din punct de vedere botanic
deoarece este un amalgam de spice, panicule, spice
false şi panicule spiciforme. Este prezentă în locurile
mai umede, depresionare. Poate acumula nitrati in
cantităţi mari, devenind chiar toxică pentru animale;
aceasta se întâmplă când se folosesc cantităţi mari de
îngrăşământ chimic. Preferă solurile lutoase sau
argiloase. Constituie un furaj valoros şi suculent fiind consumat cu plăcere de
erbivore. Buruiană problemă pentru orez dar si pentru culturile de prăşitore din
locuri umede. Rezistă foarte bine la inundare. Seminţele sunt comestibile prin
coacere sau pâine (ca meiul); substituent al cafelei; lăstarii tineri şi tulpinile
fragede se pot consuma proaspete sau gătite. Se combate ca şi celelalte monocotile
anuale.
 Lucrarea practică nr.3
Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, perene
1. Agropyron repens (L.) Beauv. - pir, cod Bayer
AGRRE. Denumirea îi vine de la grecescul
agros=câmp şi pyrus=grâu (numele anterior – Triticum
r.) Este o buruiană extrem de periculoasă pentru
culturile de climat răcoros, livezi, vii. Dăunează prin
ocuparea în masă a terenului şi prin asfixierea culturilor
din cauza taliei şi a răspândirii prin rizomi. Se
deosebeşte clar faţă de pirul gros prin talie (50-90 cm), forma spicului (compus
faţă de digitat), prezintă numai rizomi (mai subţiri); fiind o plantă de climat răcoros
porneşte în vegetaţie primăvara devreme atingând 20-30 cm până când pirul gros
abia începe să crească. Se înmulţeşte intens şi prin seminţe. Din cauza capacităţii
rizomilor tăiaţi de a produce noi plante este practic imposibil de combătut mecanic.
Este specifică solului afânat. Este o plantă medicinală apeciată în bolile aparatului
urinar (eliminarea calculilor renali). Rizomii pot fi consumaţi de vaci şi cai. In
Italia rizomii sunt adunaţi cu grijă şi vânduţi la piaţă. Frunzele mature sunt rugoase
şi, de aceea, sunt ocolite de animale (oile şi caprele le consumă, totuşi).
Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, anuale
 1. Avena fatua L. (P) Beauv. - ovăzul sălbatic Cod
Bayer: AVEFA. Buruiană invazivă, extrem de
periculoasă pentru păioase, rapiţă, sfeclă, cartof,
mazăre şi alte culturi de acelaşi climat. Poate creşte
până la 1,5 m înălţime. Răsare, ca şi ovăzul,
primăvara devreme, nefiind rezistentă la ger
(subspecia A. ludoviciana poate rasări şi din toamnă).
Infloreşte în iunie-iulie şi se maturează în august –
octombrie. După o scară de la 1-5 se situează la 2 ca
plantă alimetară şi 1 ca plantă medicinală. Poate creşte pe toate tipurile de sol şi
poate tolera solul acid; nu suportă umbrirea. Este specifică solurilor lucrate.
Imburuienarea creşte în monocultura de păioase iar sămânţa poate fi răspândită
prin material semincer infestat, combină şi de către păsări; odată ajunsă într-o solă
se înmulţeşte rapid iar eradicarea este aproape imposibilă. Samânţa poate fi
consumată în aceleaşi moduri ca cea de ovăz mai puţin în alimentaţia cailor
deoarece are perişori la bază care le irită mucoasa. Seminţele prăjite pot înlocui
cafeaua iar din făină se pot prepara aceleaşi feluri de mâncare ca şi din ovăz (terci,
pâine). Puse la germinat, seminţele dau lastari ce se pot
consuma ca salată.
2. Apera spica -venti L. (P) Beauv. - Iarba vântului Cod
APESV. Buruiană ce poate ajunge la 120 cm, cu paniculul
de 10-35 x 3-15 cm, piramidal, ce se unduieşte în bătaia
vântului. Poate fi atacată de rugini sau tăciuni specifici.
Este o buruiana invazivă, periculoasă.
 Lucrarea practică nr. 4
Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, perene
Majoritatea acestor specii nu rezistă în terenurile cultivate deoarece organele
lor subterane de înmulţire vegetativă sunt la adâncime mică şi sunt distruse prin
arătură. Se pot întâlni pe margini de drum, şanţuri, păşuni sau unde arătura nu se
face corect.
1. Aristolochia clematitis L. - mărul lupului. Cod
ARPCL. Plantă cu rizomi, prezentă pe margini de
drum, pe lângă păduri dar şi în vii sau livezi, pe
lângă plantele de cultură, unde nu se ară. Iubeşte
solurile fertile, bogate în calciu. Numele îi provine
de la cuvintele greceşti aristos - foarte bun şi
lochos - naştere; în antichitate se folosea pentru
uşurarea naşterii sau provocarea avortului. In
zilele noastre nu este indicată folosirea acestei
plante in scopuri medicinale fără avizul medicului
deoarece s-au înregistrat multe decese din cauza
supradozajului; în unele ţări este chiar interzisă prin lege. Polenizarea se face de
către muşte deoarece florile miros a mortăciune; odată intrată în floare, musca nu
mai poate ieşi până nu are loc polenizarea şi petalele se înmoaie eliberând musca.
2. Sambucus ebulus L. - boz. Cod SAMEB. Plantă cu rizomi groşi, cu internodurile
goale, turgescenţi, ce se rup uşor. De obicei nu este prezentă pe câmp, unde se ară,
din cauza slabei rezistenţe a rizomilor la uscăciune şi distrugere mecanică. Creşte
la marginea pădurilor, drumurilor, pe terenuri necultivate. Toate părţile plantei au
un anumit grad de toxicitate şi un miros neplăcut. Numele de sambucus vine de la
faptul că, din soc, (Sambucus nigra) se făceau, în antichitate, diverse instrumente
muzicale (sambucos = harfă triunghiulară (gr.)) iar ebulus = boz (lat.). Creşte
rapid, în a doua parte a primăverii, până la 1-1,5 m. Infloreşte între iulie şi august.
Nu are cerinţe mari faţă de tipul de sol dar are nevoie ca acesta să fie umed. Poate
tolera, deasemenea, un anumit grad de poluare atmosferică. Frunzele se pot folosi
ca ceai împotriva afecţiunilor ficatului sau rinichilor. Radacinile uscate şi infuzate
sunt unul dintre cele mai bune remedii împotriva hidropiziei, însă numai sub
supravegherea medicului deoarece pot provoca greaţă şi ameţeală. Din fructe se
poate prepara vopsea albastru închis iar sucul rădăcinilor poate folosi la vopsirea în
negru a părului. Frunzele sunt repelente pentru şoareci şi cârtiţe.
3. Sonchus arvensis – susai, cod SONAR. Este o specie cu
drajoni, ca şi pălămida, de care se deosebeşte, în special, prin
masa vegetală mai puţină şi ţepii frunzelor mai moi. Când
planta este ruptă, seva devine albă instantaneu în scopul
cicatrizării rănii, fapt întâlnit mai intens la laptele cucului
(Euphorbia cyparisias). Este prezentă tot în vetre, în special în
culturi de climat cald (porumb, floarea soarelui, ş.a.). Se poate confunda cu
Sonchus oleraceus care însă este o buruiană anuală, cu frunzele mai mari, ondulate
şi cu o tentă roşietică. Inălţimea plantei este de 50-150 cm, frunzele bazale sunt
mai dese şi mai mari decât cele superioare iar floarea seamănă cu cea de păpădie.
Infloreşte din iulie până în septembrie iar o floare poate produce până la 30 de
seminţe mici, cu papus, ce au o viabilitate scăzută (majoritatea până la 5 ani).
Preferă solurile mai fine, nu pe cele nisipoase putând fi întâlnită în culturi de câmp,
păşuni, livezi, vii, etc.
Măsurile mecanice de combatere trebuie aplicate în faza de 5-7 frunze ale
rozetei când este evitată răspândirea si mai mult a porţiunilor de drajoni în sol.
Cosirea repetată conduce la intensificarea înmulţirii prin drajonare.
 Combaterea chimică se poate face cu gliphosate, în mod radical iar selectiv,
cu 2,4 D, dicamba, clopyralid sau picloram. Aplicarea trebuie făcută în stadiul de
îmbobocire.
Pentru combaterea biologică se pot folosi 6 insecte care se hrănesc în mod
specific cu susai. Cinci dintre acestea reduc producerea de sămânţă prin faptul că
se hrănesc cu ţesutul inflorescenţei. Dintre acestea, Tephritis dilacerata şi
Cystiphora sonchi au fost deja folosite în Canada.
Dintre bolile specifice, menţionăm: Marssonia sonchi, Septoria sonchifolia,
Septoria sonchi-arvensis, Bremia lactucae, Alternari sonchi, Coleosporium sonchi-
arvensis, şi Phylosticta sonchi.

Lucrarea practică nr. 5

Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, perene
1. Cirsium arvense (L.) Scop.- pălămidă, cod CIRAR;
cirsium (lat.) = pălămidă. Este una dintre cele mai
dăunătoare buruieni, atât pentru culturile de climat
răcoros (cereale păioase, rapiţă, sfeclă, căpşuni, cartofi),
cât şi pentru cele de climat călduros (floarea-soarelui,
porumb, soia ş.a.), culturi legumicole, vii, livezi,
deoarece, deşi porneşte în vegetaţie primăvara devreme,
lăstăreşte şi poate vegeta până la brumă. Majoritatea
statelor americane şi-au schimbat legislaţia pentru a nu
permite răspândirea seminţelor sau ajungerea la maturitate a pălămidei. Este
prezentă sub formă de vetre unde asfixiază plantele de cultură; suprafaţa cumulată
a vetrelor poate ajunge la 80%. Este o specie unisexuat dioică adică există plante
mascule, care produc numai polen şi plante femele care produc seminţe. Tijele
florale apar în anul al doilea. Polenizarea se face, mai ales, prin albine şi mai puţin
prin vânt. Se poate hibrida cu alte 9 specii de Cirsium. Plantele provenite din
seminţe sunt firave, la început, şi formează drajoni după 7-8 săptămâni. Este o
plantă de zi lungă, necesitând 14-16 ore de lumină pentru a înflori. Vetrele sunt
circulare şi provin, adesea, dintr-o singură plantă care formează drajoni adânci şi
ramificaţi de până la câţiva metri. Inmulţirea pe distanţe scurte se realizează prin
porţiuni de drajoni (chiar şi de cca. 12 mm lungime) ce pot rezista 100 de zile până
să pornească în vegetaţie, iar pe distanţe mari, prin seminţele prevăzute cu un
papus sferic. Preferă soluri profunde, fertile, structurate şi reci. Pagubele pot
ajunge la 80% în porumb, 95% la soia, 60% la grâu şi paşuni. Prevenirea infestării
prin transportul de produse agricole (seminţe, fân) sau prin maşinile agricole care
traversează o zonă infestată este mult mai ieftină decât stârpirea. Combaterea
mecanică ţine cont de necesitatea epuizării drajonilor de rezervele de creştere şi de
evitarea formării de noi drajoni; dacă aceasta nu se face când planta este mică, este
dificilă pentru că drajonii segmentaţi sunt capabili să formeze plante noi. Lucrarea
trebuie să înceapă la îmbobocit şi trebuie repetată la fiecare 10 zile de-a lungul
întregului sezon şi sunt necesari doi ani. Arderea distruge numai partea aeriană iar
planta se reface rapid din drajoni mai târziu; poate fi utilă în limitarea producerii de
sămânţă. O bună metodă este cultivarea lucernei şi cosirea de cel puţin două ori pe
an.
Combaterea chimică se poate face cu erbicide selective (2,4 D, dicamba,
bentazon, clopiralid, ş.a.) sau neselective (gliphosate). Majoritatea substanţelor
selective, folosite în culturi de grâu, porumb, sfeclă ş.a., nu o distrug total astfel
încât, drajonii lăstăresc din nou. Există, totuşi, un erbicid selectiv special, Lontrel
(clopiralid) care o combate radical din majoritatea culturilor; dezavantajul lui este
că afectează aproape numai pălămida. Substanţa sistemică gliphosate (Roundup),
aplicată corect, poate eradica această buruiană. Aplicarea corectă se referă la
concentraţia necesară dintre erbicid şi apă (3,5 l în 150 l apă la hectar) pentru ca
buruiana să absoarbă toxic suficient iar epoca optimă este la formarea butonilor
florali, în luna iunie, când metabolismul plantei este activ ceea ce determină
transportul toxicului în rădăcini, odată cu produsele de asimilaţie, precum şi un
foliaj suficient pentru a prelua suficient toxic. Sunt mai eficiente două aplicări cu
concentraţia de mai sus decât una cu o concentraţie mai mare deoarece se pot
distruge şi lăstarii care răsar mai târziu. Dacă planta regenerează se mai aplică o
dată toamna, în septembrie – octombrie.
Pentru combaterea biologică sau cercetat trei insecte (Ceutorhynchus litura,
Urophora cardui şi Larinus planus) şi o boală (rugina pălămidei) obţinându-se
rezultate încurajatoare datorită specificităţii lor. Atât insectele cât şi rugina nu pot
combate singure total pălămida ci pot fi utile în cadrul combaterii integrate, alături
de măsurile chimice, mecanice şi culturale.
Este o bună plantă meliferă iar drajonii sunt consumaţi de unele populaţii din
Rusia şi de indienii nord-americani.
2. Convolvulus arvensis – volbură, rochiţa
rândunicii, cod CONAR. Este considerată una
dintre cele mai păgubitoare buruieni din climatul
temperat. Are drajoni în pământ ce pot ajunge la 4-
6 m. Este cea mai rezistentă buruiană la gliphosate
(substanţa activă din Roundup), necesitând 6 l de
erbicid, (substanţă comercială cu 360 g/l gliphosat)
în 150 l de apă la hectar pentru a fi distrusă. Din
cercetările noastre, o singură aplicare nu este
suficientă deoarece mai sunt drajoni în sol care vor
porni în vegetaţie ulterior tratamentului. Determină
pagube majore în cereale, cartofi, căpşuni, fasole, soia, mazăre, ş.a. Este
purtătoarea virusului X al cartofului şi virusului ofilirii tomatelor iar, din această
cauză, nu este recomandată prezenţa ei în aceste culturi. Este prezentă sub formă
de vetre mari care se extind şi pot conflua. Frunzele conţin alcaloidul tropanină
care poate afecta (probleme intestinale) caii care consumă volbură în cantităţi mari.
Numele de gen vine de la modul de creştere al lăstarilor convolvo, convolvere-lat.=
a se întreţese. In prezenţa unui suport (arac, tulpină de porumb, floarea soarelui,
etc.) se încolăceşte pentru a asigura frunzelor şi florilor o iluminare mai bună.
Lăstarul face o mişcare rotativă, în sensul acelor de ceasornic, în cca. 2 ore pentru
a găsi un suport. Dacă nu găseşte un suport, lăstarii se întreţes. Este originară din
Eurasia. Frunzele pot avea forma mai alungită sau mai lăţită. Deşi florile sunt
vizitate de multe insecte care fac polenizarea străină, se produc puţine seminţe,
principala cale de înmulţire fiind cea prin drajoni.
Rădăcina şi răşina extrasă din aceasta au următoarele proprietăţi medicinale:
colagogă, laxativă, diuretică şi puternic purgativă. Rădăcina uscată conţine 4.9%
resină. Ceaiul din flori este laxativ şi poate fi folosit în combaterea febrei şi la
vindecarea rănilor. Ceaiul rece din frunze poate fi folosit pentru tratamentul
înţepăturilor de păianjen ori, băut, pentru reducerea fluxului menstrual excesiv.
Este o plantă al cărei extract prezintă reale promisiuni anticanceroase, antalgice şi
de stimulare a sistemului imunitar. Efectele antitumorale şi antialgice nu sunt bine
înţelese până în prezent.
Se mai poate folosi pentru obţinerea vopselii verzi iar tulpinile, pentru
legarea altor plante. Se foloseşte pentru aromatizarea unui lichior numit Noyeau
dar nu se specifică ce parte a plantei este folosită.
 Lucrarea practică nr. 6
Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, anuale
1. Amaranthus retroflexux (L)– ştir, cod Bayer AMARE.
Membrii acestei familii nu sunt plante toxice însă atunci
când cresc într-un sol bogat în azot, acumulează nitraţi în
frunze, dacă acestea sunt consumate de animale (porci) sau
oameni determină probleme de sănătate cum sunt
învineţirea pielii, din cauza slabei oxigenări sau chiar
cancer de stomac. Florile sunt unisexuate şi polenizate prin
vânt. Este o plantă indicatoare de sol afânat şi bogat în azot.
Invadează culturile de câmp de climat călduros, grădinile, viile, etc. Se pot
consuma seminţele şi frunzele, de către oameni. Frunzele proaspete sau gătite sunt
o bună sursă de fier şi vitamina A şi C. Seminţele sunt foarte mici dar se pot
recolta uşor şi sunt foarte bogate în nutrienţi; se pot consuma atât proaspete cât şi
gătite; pot fi măcinate în locul cerealelor, adăugate în salate. Gustul lor se poate
îmbunătăţi dacă, înainte de măcinare, se coc. Dacă nu sunt măcinate, seminţele trec
prin sistemul digestiv fără a fi digerate.
Ceaiul din frunze este astringent şi se poate folosi în cazul sângerărilor
intestinale, diaree sau menstruaţie abundentă. O infuzie poate trata răguşeala.
A fost cultivat de către indienii precolumbieni ca plantă alimentară.
Este o plantă cu fotosinteză de tip C4. Masa a o mie de seminţe este de 0,4-
0,5 g iar o plantă poate produce cca. 1 000 000 de seminţe. Perioada de dormanţă a
seminţei este de 9 luni iar seminţele rămân viabile în sol 40 de ani. Temperatura
minimă de germinare este de 6-80C iar optimă, de 26-360C.
Amaranthus albus are frunzele mai mici iar forma plantei este globuloasă, ca
o tufă. La maturitate are adaptarea de ase rupe de la bază. Fiind uscată, este luată
de vânt şi rostogolită. De aceea este denumită popular tăfălug sau sperietoarrea
iepurelui. In acest fel, de fapt, îşi împrăştie seminţele.
2. Xanthium strumarium (L) – cornaci, cod Bayer XANSI.
De la xanthos = grec. galben; struma = gâlcă. Această
buruiană este periculoasă prin vigoarea cu care răsare,
nefiind, practic, combătută de nici un erbicid de sol
precum şi prin masa vegetativă pe care o poate forma,
asfixiind aproape orice cultură. Prezintă două tipuri de
flori pe aceeaşi plantă, mascule sus şi femele jos,
localizate la axilele frunzelor. Fructul este o formaţiune
fructiferă cu două achene ce este acoperit cu spini recurbaţi de cca 2 mm. Ele sunt
cele care produc mari pagube ciobanilor prin infestarea lânii. Formaţiunea
fructiferă nu se deschide pentru a elibera seminţele.
Subspecia italicum este aromatică în comparaţie cu subspecia strumarium.
Această specie este toxică pentru mamifere (în special cotiledoanele şi planta
tânără) iar multe dintre ele o evită; şi seminţele conţin toxine dar nu pot fi
consumate de către animale din cauza spinilor. După ce planta creşte, toxina se
disipează. Deseori, vaci, cai sau porci mor din cauză că au mâncat această plantă.
Vacile pot orbi sau avea convulsii puternice iar viţeii pot muri în numai 12 de ore.
Păsările nu arată semne vizibile dar pot muri. Simptomele de otrăvire includ:
hypoglicemie, afectarea ficatului, lipsa poftei de mâncare, vomă, slăbiciune, ataxie,
spasme iar, în cazurile severe, moartea. Indienii americani consumau fructele
coapte care, în acest mod pierd o bună parte din toxină (alte surse spun că toxina
nu se pierde prin coacere) iar, pe de altă parte, cantităţile ingerate erau mici (300 g
de fructe sunt necesare pentru a determina fenomenele de toxicitate). Nu se
cunoaşte nici un antidot împotriva toxinei din această plantă. S-au semnalat cazuri
de otrăvire şi cu plante mature în compoziţia fânului. Toxina a fost izolată în 1975
şi se numeşte carboxyatractilozidă care este un inhibitor de creştere vegetal ce se
crede că nu permite răsărirea ambelor seminţe, una dintre ele fiind menţinută în
stare de dormanţă. In special spinii au un conţinut mare de toxină. Are multe
utilizări medicale, mai ales în medicina naturistă chineză.
Dintre cele două seminţe ce se găsesc în formaţiunea fructiferă numai una
germinează în primul an, cealaltă germinând în anul următor. Rareori pot germina
ambele seminţe determinând apariţia unor plante îngemănate.
3. Xanthium spinosum (L)– dracilă, mărăcine, cod bayer
XANSP. Este asemănător cu cornacul în ce priveşte forma
fructului care, însă, este mult mai mică (1/5), prezenţa florilor
mascule şi femele pe aceeaşi plantă şi faptul că ambele specii
de mărăcine sunt indicatoare de teren afânat şi bogat în
nutrienţi. In formaţiunea fructiferă se găsesc to două seminţe
dintre care numai una germinează în primul an, cealaltă răsărind în al doilea sau
chiar al treilea an. Se deosebeşte prin prezenţa spinilor trifurcaţi de la subsuoara
frunzelor, forma frunzelor şi talia mai mică. Spinii galbeni constituie elementul
distinctiv deoarece sunt foarte înţepători. Odată pătruns în deget, cu ocazia
plivitului, vârful de cca. 1 mm al spinului rămâne obligatoriu în carne şi coace.
Sigur că cine lucrează pământul cunoaşte foarte bine acest amănunt ceea ce face
această buruiană de temut.
Pe lângă aceasta, prezintă aceeaşi toxicitate de temut în stadiul cotiledonal şi
seminal ca X. strumarium, ce poate afecta toate animalele din gospodărie.
Se foloseşte în scopuri medicale ca diuretic.
4. Portulaca oleracaea (L) –
graşiţă, cod bayer POROL.
Plantă originară din India şi
Orientul Mijlociu, graşiţa este o
plantă suculentă, indicatoare de
teren gras şi afânat; este
rezistentă la secetă. Deoarece nu
creşte mult în înălţime ci este
târâtoare, constituie o bună protecţie împotriva bolilor care provin din sol (mana,
septorioza, etc.) protejând, astfel, culturi legumicole ca tomatele, ardeiul, vinetele.
Deşi este considerată buruiană, graşiţa este consumată (în Sudul Europei şi
multe zone din Asia) foarte bine ca salată, având un gust acrişor şi puţin sărat.
Poate fi consumată proaspătă, precum salata, sau fiartă, ca spanacul; datorită
faptului că este mucilaginoasă se pretează pentru supe sau terciuri; aborigenii din
Australia fac prăjituri din seminţele ei.
Graşiţa are cea mai mare concentraţie de acid gras 3 omega şi proteine dintre
toate legumele frunzoase. Ea conţine 0,01 mg/g APE (un acid gras de tipul 3
omega întâlnit numai în carnea de peşte şi în unele alge). De asemenea, ea conţine
vitamine (în special vitamina C, şi ceva B şi carotenoizi) precum şi minerale ca
magneziu, calciu, potasiu şi fier. Conţine de asemenea şi doi pigmenţi alkaloizi
betalainici, betacianina roşie şi betaxantina galbenă; ambii aceşti pigmenţi au
potenţial antioxidant şi proprietăţi antimutagenice. Nu s-a semnalat toxicitate.
Recomandarea specialiştilor este să nu o considerăm ca buruiană şi să o aruncăm ci
să o consumăm ca pe o delicatesă oferită de natură. O plantă poate produce 1 250
000 de seminţe; acestea au MMB = 0,2 g. Este foarte rezistentă la secetă datorită
acumulării apei în ţesutul acvifer dar şi la temperaturi scăzute
 In medicina populară greacă, graşiţa este folosită împotriva constipaţiei şi
inflamaţiei sistemului urinar. Are efect de tonifiere şi însănătoşire a ficatului. Mai
este folosită ca alifie pentru arsuri.
5. Abutilon theophrasti – floarea pâinii, pristolnic, cod Bayer
ABUTH. Este o plantă foarte viguroasă, cu frunza
asemănătoare cu cea de tei (popular i se mai spune şi teişor), fin
pubescentă, precum catifeaua (în limba engleză se spune
frunză de catifea) iar inflorescenţa este o policapsulă radiară ce este folosită de
femeile de la ţară pentru a crea forme frumoase pe cocă înainte de a o introduce în
cuptor; de aceea se mai spune pristolnic sau floarea pâinii. Seminţele sunt
triunghiulare, foarte mari iar plantula este foarte viguroasă, reuşind să străbată
aproape orice erbicid de sol, precum Xanthium. Stratul de perişori deşi şi fini de pe
suprafaţa frunzei face aproape imposibil contactul cu soluţia erbicidală. Pe această
bază rezistă la majoritatea erbicidelor care se aplică postemergent, pe frunze. Este
cultivată in China şi India pentru fibre. La maturitate, tulpina capătă consistenţă
lemnoasă astfel încât poate deteriora cuţitele hederului combinei.

Lucrarea practică nr. 7

6. Solanum nigrum – zârna, turbarea
câinelui, cod Bayer SOLNI. Este o plantă
asemănătoare cu tomata sau cartoful dar este
foarte toxică din cauza solaninei, doza letală
pentru oameni fiind de 2,8 mg/kg corp. Are
un miros fetid şi efect narcotic şi sedativ, în
doze mari producând dureri de cap şi
vertigo. In Boemia, frunze proaspete ale
acestei plante sunt puse în leagăn pentru a face copilul să adoarmă mai uşor. In
cazul când sunt ingerate fructele, poate surveni chiar moartea. Plantele tinere şi
fructele mature sunt mai puţin toxice decât fructele verzi şi frunzele mature. Creşte
numai în solurile bogate în humus, lucrate, aerate; în acest fel putem recunoaşte
aceste soluri. In culturile de soia este foarte periculoasă deoarece, fructele, fiind
zemoase, la recoltarea soiei conduc la încingerea masei de seminţe. In timpul
recoltării, din cauză că este încă verde poate înfunda mecanismul de bătător-
contrabătător al combinei. S-a descoperit experimental că această buruiană poate
acumula cantităţi mari de zinc în ţesuturile rădăcinii, mai ales dacă se foloseşte
micoriza cu fungi arboricoli din genul Glomus, în acest mod putând fi folosită la
decontaminarea solurilor poluate cu zinc. S-a descoperit, de asemenea, că, pe lângă
forma diploidă, se găsesc şi formele tetra şi hexaploidă.
Este periculoasă pentru că transmite bolile şi dăunătorii tomatelor, cartofului şi
ardeiului.
7. Galinsoga parviflora – busuioc sălbatic, cod Bayer
GASPA. Numele acestei plante vine de la botanistul
spaniol Mariano Martinez de Galinsoga, director al
Grădinii Botanice din Madrid care a adus această plantă
din America de Sud în scop ornamental, în secolul XVIII.
Pe lângă faptul că nu are aproape nimic de admirat,
această plantă s-a înmulţit şi răspândit în toată Europa,
devenind o buruiană foarte periculoasă pentru grădini deoarece preferă solurile
reavene, lucrate, bogate, exact cum sunt cele din grădini. Se mai poate întâlni şi în
porumb, fasole, cartofi, ş.a. dacă solul este aşa cum am spus mai sus. Răspândirea
a fost favorizată şi de faptul că are seminţe foarte uşoare, cu un smoc de perişori la
vârf care pot fi luate uşor de vânt. La nodurile tulpinii care ating solul formează
rădăcini adventive. Forma ei este de tufă. In Columbia se foloseşte pentru
aromatizarea supei tradiţionale numită ajiaco. Poate ajunge la maturitate în 50 de
zile iar temperatura minimă de germinare este de 100C.
8. Ambrozia artemissifolia L., syn (A. elatior) –
ambrozie, floarea pustei, iarba pârloagelor. Cod
Bayer AMBEL. Este o specie anuală, care se
înmulţeşte numai prin sămânţă şi are originea în
regiunea Sonora situată în NV-ul Californiei. Este
o buruiană nouă pentru ţara noastră, periculoasă,
de carantină, alergenă. Speciile de plante care
aparţin genului Ambrosia sunt cunoscute ca fiind
cele mai nocive plante din lume, prin alergiile pe
care le produc. Particulele de polen de dimensiuni
mari rămân la nivelul căilor aeriene superioare şi
la nivelul conjunctivei, cauzând rinita şi conjunctivita alergică. Particulele de polen
cu dimensiuni reduse şi cele solvite în picături de rouă sau ploaie, pătrund la
nivelul arborelui bronşic şi cauzează astmul bronşic. Polenul de floarea pustei este
unul din factorii principali ai rinitei alergice şi reprezintă cauza exacerbărilor
severe ale astmului bronşic întâlnite la sfârşitul verii, descrise sub forma unor
adevărate epidemii ale astmului bronşic. Aproximativ 10% din populaţie este
sensibilă la polenul speciei Ambrosia artemisiifolia L., iar circa un sfert dintre
aceştia pot manifesta reacţii astmatice. Unele state au emis reglementări stricte
pentru combaterea acestei specii, din cauza numărului mare de persoane afectate.
Cea mai afectată ţară este Ungaria, unde 60% din populaţie este sensibilă la
polenul acestei specii.
Planta este consumată de ovine, în toate stadiile de vegetaţie, având un
conținut ridicat de proteină cu un grad ridicat de digestibilitate de 89,6%. Sămânţa
întreagă este nedigerabilă pentru ovine (traversează intactă tubul digestiv), însă
seminţele măcinate au un conţinut bogat în proteină brută, digestibilitatea proteinei
fiind de 93,5%.
În medicina populară din Canada, se utiliza ceaiul obţinut din planta înflorită
în tratarea plăgilor şi în afecţiuni gastrice. Extractul obţinut din frunzele presate era
folosit de către indienii băştinaşi contra înţepăturilor de insecte şi la pansarea
rănilor inflamate. Fiertura de frunze se recomandă la clătirea pielii capului, la
tratarea bolilor de piele sau la spălarea rănilor infectate. Ceaiul este recomandat în
diaree, colici intestinale, enterite, stări vomitive, pneumonie şi contra febrei.
Fiertura de rădăcină calmează durerile menstruale. Fructele constituie o importantă
sursă de hrană pentru păsările mici (potârnichi, fazani, etc). Sămânţa este bogată în
ulei şi proteine, aproape de aceeaşi valoare ca şi seminţele de soia. Pe perioada de
iarnă constituie o importantă sursă de hrană pentru păsările sălbatice, ceea ce
contribuie sporit la răspândirea speciei.
Legenda spune că băştinaşii sau indienii după cum i-a denumit Cristofor
Columb, ofereau drept ofrande zeilor, plantele de floarea pustei, considerându-le
drept „hrana zeilor”, deoarece la frecare planta degajă un miros plăcut şi puternic,
de unde şi denumirea, din latinescul ambrosia = hrana zeilor (artemisiifolia vine
de la asemănarea frunzelor cu cele de pelin, Artemisia absinthium).
Frunzele şi rădăcinile emană substanțe cu efect alelopatic asupra plantelor
de trifoi, grâu, soia, porumb, floarea soarelui și mazăre.
 Nu este pretenţioasă faţă de sol, ea fiind întâlnită pe diferite tipuri de sol de
la sărături până la soluri scheletice. Pe solurile acide plantele nu se dezvoltă
corespunzător acestea rămân mici şi fructifică puţin. S-a determinat prezenţa
zincului în cantităţi mari, în plantele de floarea pustei. Maximum de germinare se
înregistrează atunci când temperatura aerului este de peste 14ºC, iar cea în sol se
menţine la 6ºC. Prezintă rezistenţă îndelungată în condiţii de secetă prelungită.
Chiar dacă pierde 70% din volumul
său de apă plantele se pot revigora.
Face parte din familia compozite.
Este o plantă unisexuat monoică,
având flori mascule şi femele pe
aceeaşi plantă. Seminţele au 3-4 mm
lungime şi 1,8-2,5 mm lăţime şi sunt
închise într-o achenă prevăzută cu 5-
8 spini.
Infestează culturile care se seamănă primăvara: porumb, soia, foarea
soarelui, cartof, culturi legumicole, livezi, vii, putând determina pagube foarte mari
prin talia mare şi caracterul invaziv. Se poate combate la sol, sau pe vegetaţie, cu
erbicide. Cele mai eficiente substanţe erbicide selective folosite în combaterea
chimică a acestei buruieni sunt: oxiflurofen, izoxaflutol, pendimetalin, mesotrione,
florasulam, metribuzin, prosulfuron, bentazon, clopiralid, fluroxipir, dicamba,
2,4D, rimsulfuron, tifensulfuron metil ş.a., aplicate la sol sau în stadiul de rozetă al
plantei. În cazul solelor necultivate, se poate folosi glifosat.
În Europa a fost, pentru prima dată identificată în Germania, în anul 1838, în
Ungaria, în 1920 iar în România, după 1950. Actualmente este prezentă în toate
regiunile ţării noastre, mai ales în Vest, deşi a fost buruiană de carantină externă.
Creşte de la nivelul mării până la altitudinea de 400 m. În anul 2014 în nordul
Italiei, în Munţii Alpi, s-a găsit Ophraella communa, gărgăriţa frunzelor de
ambrozia, care consumă frunzele acestei specii până la defolierea completă a
plantei însă poate ataca şi floarea soarelui. La nivel european s-a format un grup de
lucru denumit Smarter, format din biologi, agronomi, economişti şi medici al cărui
scop este combaterea acestei buruieni. S-a observat că această specie acumulează
mult plumb, putând fi utilizată la fitoremedierea solurilor care au un conţinut mare
în acest metal greu.
8. Datura stramonium L. – ciumăfaie, laur porcesc, iarba dracului,
mătrăguna gunoiului, turbar, nebuneală, bolundare, ciumăhaie, ciumăfaia cucului,
ciuma fetei, măr ghimpos, durhan, buruiana de capul câinelui etc. Face parte din
familia solanacee. Este originară din Mexic dar s-a răspândit de timpuriu în Europa
şi a fost descrisă de Carl Line în 1753, care i-a dat şi numele. Datura vine din
limba hindi, unde înseamnă „plantă sacra pentru zeul Shiva Nataraja (zeul dansului
cosmic extatic)” iar stramonium provine din limba greacă şi este compus din stra,
care vine de la strycnos – solanacee şi monium de la maniacos – nebun. Este
întâlnită în zonele de câmpie, pe terenuri acoperite cu moloz, pe marginea
drumului (teren foarte afânat) dar şi ca plantă indicatoare de teren excesiv de bogat,
cum sunt depozitele de gunoi de grajd sau padocurile sau târlele. Seminţele sunt
transportate de păsări şi depuse împreună cu găinaţul; ele rămân în dormanţă ani în
şir până când pământul este răscolit. Rădăcina este fibroasă, albicioasă şi groasă.
Are tulpina erectă, frunzele mari, ovale, dispuse altern, inegal şi dur dinţate, de
culoare verde închis. Florile sunt lungi (până la 10 cm), solitare, de culoare albă,
având forma unei pâlnii. Se deschid noaptea şi sunt polenizate de fluturi nocturni.
Fructele sunt capsule sub formă de ou, ţepoase, la început verzi, iar apoi brune,
pline cu seminţe mici, negre. În tradiţia populară, frunzele erau pălite pe foc,
punându-se pe răni şi tăieturi pentru a elimina puroiul iar apa de pe frunze era
folosită împotriva durerilor de ochi. Ciumăfaia este folosită în medicina populară
pentru tratarea astmului bronşic, a disenteriei, a epilepsiei, insomniei, a
furunculozei şi pentru vindecarea rănilor deschise. Are, deasemenea, un efect
calmant asupra sistemului nervos central datorită conţinutului de scopolamină şi
atropină; în concentraţii mari, poate produce halucinaţii puternice, delir şi chiar
moartea. Frunzele şi seminţele au efect antiasmatic, antimalaric şi antiseptic. În
unele zone ale ţării, ciumafaia era folosită împotriva diareei cu sânge, împotriva
herniei, artritei şi a astmului bronşic. Se poate folosi şi pentru vindecarea rupturilor
de oase, a tendoanelor sau ligamentelor. Frunzele au miros urât şi gust amar, care
provoacă voma. Preparatele din această plantă se administrează numai sub
supraveghere medicală deoarece toate părţile plantei sunt toxice.

Lucrarea practică nr. 8

Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, anuale

1. Chenopodium album – loboda, căpriţa, cod Bayer

CHEAL. Ca şi ştirul, loboda este indicatoare de teren
bogat în humus sau azot şi afânat. Este una dintre cele
mai păgubitoare şi larg răspândite plante de pe Pământ.
Frunzele au forme diferite, de la ovat romboidală la ovat
lanceolată, probabil din cauza arealului imens pe care îl
ocupă formând multe subspecii sau chiar specii, după
unii botanişti. Se poate consuma precum spanacul ori în
salate (unele triburi de amerindieni fac făină din
seminţe). Este prezentă în majoritatea culturilor agricole, legumicultură,
pomicultură, practic peste tot acolo unde terenul se ară şi este gras. Nu este o
buruiană tipică de primăvară care să vegeteze până vara apoi să nu mai răsară până
în toamna sau primăvara următoare precum buruienile efemere (rocoina, romanul,
albăstriţa, ş.a.) ci răsare tot timpul anului când găseşte condiţii. De aceea este
foarte păgubitoare, practic pentru toate culturile, păioase, cartof, sfeclă, porumb,
soia, legume, etc. Nu rezistă la brumă. Frunzele prezintă o pruină făinoasă, albă.
Are o rădăcină extrem de bine dezvoltată, care poate pătrunde până la 1,2 m, fiind
cel mai greu de smuls dintre toate buruienile. La maturitate tulpina se lignifică, mai
ales când are spaţiu. Poate produce un număr imens de seminţe, până la 100 000 pe
o plantă. Şi-a creat rase rezistente la diverse erbicide, spre exemplu, la atrazin.
Seminţele rămân viabile în sol până la 40 de ani. Este gazdă intermediară pentru
unii dăunători ai sfeclei, de exemplu pentru gărgăriţa cenuşie (Bothynoderes
punctiventris), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae), răţişoara sfeclei
(Tanymecus palliatus), etc.
2. Stellaria media – rocoina, săpunel, cod Bayer
STEME. Această buruiană este cea mai păgubitoare
dintre buruienile efemere, care răsar ori toamna ori
primăvara devreme, vegetează rapid şi fructifică până la
începutul verii. Faptul care o face atât de periculoasă este
posibilitatea de a forma rădăcini adventive de la nodurile
tulpinii. Fiind o plantă târâtoare, această capacitate de a
forma rădăcini din tulpină determină crearea unui
adevărat covor vegetal în timpul toamnei şi primăverii timpurii. S-a constatat că
poate chiar să mai şi crească în iernile mai blânde. In condiţiile în care toamna se
plantează căpşuni, aceştia pot fi invadaţi şi compromişi total de această buruiană.
Este, de asemenea, foarte periculoasă pentru culturile legumicole de primăvară,
timpurii, cum sunt ridichile, morcovul, salata ş.a. Este indicatoare de teren bogat şi
afânat; nu creşte pe teren tasat sau sărac. Poate fi folosită în alimentaţia oamenilor
ca salată verde (în antichitate era consumată de oamenii săraci, în acest mod) însă
cu moderaţie deoarece conţine saponine ce pot declanşa diareea. Din seminţe se
poate face supă sau chiar pâine însă se recoltează foarte greu pentru că sunt foarte
mici. O plantă poate produce cca. 15000 de seminţe însă masa a 1000 de seminţe
este doar de 0,6 g. Când apare arşiţa, se usucă, răsărind toamna, dacă aceasta este
umedă sau primăvara următoare.
3. Matricaria inodora – roman, ochiul boului, muşeţel
nemirositor, cod Bayer Matin. Numele de familie, Matricaria,
vine din latinescul mater - mamă, aluzie la faptul că ceaiul de
muşeţel se folosea în afecţiunile specifice femeilor iar inodora
înseamnă fără miros. Este asemănătoare cu muşeţelul
(muşeţelul creşte pe teren tasat) numai că este mult mai mare,
nu are miros, are inflorescenţa mai mare iar frunzele nu au
perişori, fiind de un verde mai închis. Răsare numai toamna sau primăvara,
ajungând la maturitate vara, la recoltatul păioaselor. Reprezintă un mare pericol
pentru aceste culturi pentru că, la recoltat, când grâul sau orzul sunt uscate,
romanul este încă verde iar masa lui vegetativă multă înfundă organele de treier ale
combinei. Din această cauză, aplicarea erbicidelor la păioase acolo unde este
pericol de îmburuienare cu roman este obligatorie. Materialul de semănat necurăţat
poate constitui o sursă de răspândire. Preferă solurile slab acide, dar fertile şi
umede, nefiind pretenţioasă la căldură. O singură plantă, fără a fi deranjată de alte
plante, poate acoperi o suprafaţă de 1 m2. Nu este consumată de animale şi, oricum,
ar avea o compoziţie slabă în nutrienţi. Consumată, însă, accidental poate
determina băşicări şi iritaţii ale mucoaselor. Este rezistentă la erbicidele pe bază
numai de 2,4 D.
4. Anthemis austriaca – romaniţa, cod Bayer ANTAU. Specie
asemănătoare cu Matricaria inodora de care se deosebeşte, în
principal, prin talia mult mai mică, apropiată de a muşeţelului,
prin faptul că are un miros plăcut şi prin prezenţa unor perişori fini, albicioşi, pe
frunze. Nu are nici o utilizare. Poate produce băşicări sau iritaţii ale mucoaselor
animalelor care o consumă iar laptele capătă un miros specific. Este una dintre cele
mai competitive buruieni prin efectul alelopatic puternic pe care îl manifestă
asupra altor plante.
5. Vicia tetrasperma – măzărichea, cod Bayer
VICTE. Speciile de măzăriche (angustifolia, hirsuta,
pannonica, villosa, sativa) sunt asemănătoare şi cresc
numai în culturile de toamnă sau primăvară timpurii;
există, totuşi, o specie perenă, Vicia cracca. Modul
lor de creştere este asemănător cu cel al turiţei. Deşi
diferite din punct de vedere botanic, speciile de
măzăriche şi turiţa formează la suprafaţa lanului de
grâu sau orz o masă vegetală mare care cade în
timpul ploilor cu vânt. Odată căzute, plantele de cultură se depreciază mult,
îmbolnăvindu-se.
Se cunoaşte faptul că toate speciile din familia Leguminoase fac simbioză cu
bacteriile din genul Rhizobium şi conţin mult azot. Seminţele de măzăriche, însă,
nu pot fi consumate de animalele cu un singur stomac (porc, găină, cal, om)
deoarece conţin o toxină care afectează ficatul şi creierul. Consumul ocazional nu
este periculos însă puii şi şobolanii hrăniţi timp de o săptămână cu boabe de
măzăriche au murit ori au manifestat afecţiuni grave. Animalele rumegătoare
(vaca, oaia, capra) pot neutraliza această toxină. Din cauza asemănării dintre
boabele de măzăriche şi cele de linte, în mod deliberat, s-au făcut exporturi din
Australia către ţări ca Egipt, India, Arabia Saudită şi Bangladesh de măzăriche în
loc de linte ceea ce a declanşat un scandal internaţional.
 6. Gallium aparine (L) – turiţa, cod Bayer GALAP.
Numele de gallium vine din grecescul galla care
înseamnă, în limba greacă, lapte, deoarece sucul ei era
folosit la închegarea laptelui, datorită acidităţii. Modul de
creştere al turiţei este identic cu cel al măzărichilor. Pe
frunze şi tulpini are perişori recurbaţi care determină
agăţarea de haine, garduri sau alte plante. Creşte bine în
condiţii de umiditate bună a solului şi răcoare. Determină
pagube însemnate în păioase, ca şi măzărichea, chiar la desimi mici, de 1-2
plante/m2. Răsare numai primăvara; este sensibilă la ger. Circa 40% dintre seminţe
cad înainte de recoltare sau în timpul acestei lucrări.
Lăstarii cruzi pot fi folosiţi ca salată sau fiertură, în supe. Se crede că are
efect de slăbire. Seminţele uscate şi prăjite înlocui foarte bine cafeaua deoarece au
o aromă asemănătoare. Poate fi folosită şi ca decoct al plantei uscate. Are un
conţinut ridicat de vitamina C.
Ca utilităţi medicinale poate fi folosită în tratamentul afecţiunilor pielii
(psoriazis, seboree), diuretic, insomnie, detoxifiant în cazuri grave, de cancer.
Pentru uz medicinal se recoltează la înflorit. Sucul, mai degrabă decât ceaiul din
turiţă se pot folosi împotriva diverselor tipuri de cancer. Unele specii din genul
Gallium conţin asperulozidă, o substanţă ce dă naştere la cumarină care produce
mirosul de fân proaspăt cosit în timp ce planta se usucă. Asperulozida se poate
transforma în prostaglandine, compuşi hormonali care stimulează uterul şi
influenţează vasele sanguine. Acest fapt determină un mare interes pentru speciile
acestui gen pentru farmacologie.
Din decoctul rădăcinii se obţine vopsea roşie. Dacă acest decoct este băut,
colorează oasele în roşu. Este rezistentă la erbicidele pe bază numai de 2,4 D.
 7. Capsella bursa pastoris (L) Medik. – traista
ciobanului, cod Bayer CAPBP. Este indicatoare de teren
tasat crescând bine în lucerniere bătrâne, margini de
drum, etc. Seminţele puse în apă eliberează o substanţă
cleioasa de care se lipesc şi mor insecte acvatice cum ar fi
larvele de ţânţar; aceasta ar putea fi un mod de combatere
biologică. De asemenea, plăntuţele tinere se pot hrăni cu
insecte mici care se lipesc de ele şi mor. În China, traista
ciobanului este cultivată pentru seminţe, rădăcină şi
frunze care se consumă ca delicatese. Ca utilizare medicală, opreşte sângerarea; se
foloseşte ca ceai din întreaga parte aeriană proaspătă deoarece prin uscare îşi pierde
din proprietăţile medicinale. Se poate folosi de către femei după naştere sau în
cazul menstruaţiilor puternice. Nu se foloseşte în timpul sarcinii.
Este una dintre primele plante care înverzesc în primăvară. Frunzele pot fi
consumate în salate sau gătite. O reţetă poate fi următoarea: frunze de traista
ciobanului crude, ciuperci, cimbru şi puţină apă. Se pun la microunde 4 minute şi
se servesc cu unt. Este bine să se adauge şi alte verdeţuri. Rădăcinile tinere sunt, de
asemenea, comestibile. Frunzele sunt foarte bogate în vitamina B1, colină, inozitol
şi acid fumaric care are efect anticanceros. Ele sunt, de asemenea, o sursă bună de
vitamina C, vitamina B2, calciu, potasiu şi fosfor. Mai conţin betacaroten
(vitamina A), vitamina K, niacină şi fier.
Traista ciobanului se poate folosi şi pentru a extrage şi a elimina din sol
sărurile în exces. Seminţele nu germinează la întuneric aşa că mulcirea solului este
o metodă pentru a evita răsărirea în culturi.
8. Thlaspi arvense (L) – punguliţa, cod Bayer THLAR. Este asemănătoare cu
traista ciobanului doar că silicva este de formă ovoidală. Are miros de usturoi,
acesta fiind motivul pentru care i se mai spune popular şi usturoiţa. Creşte, ca şi
 traista ciobanului, numai în locurile tasate, pe marginea
drumurilor, pe terenurile nelucrate, în pajişti dar şi în
culturile de toamnă. La maturitate, seminţele rămân în fruct
şi fac zgomot când sunt scuturate.
Are ciclul vital scurt şi este o foarte bună
competitoare cu alte buruieni şi cu plantele de cultură (are
efect alelopatic împotriva răsăririi grâului). Poate răsări atât
toamna cât şi primăvara. Are o mare plasticitate ecologică şi variabilitate
fenotipică. Seminţele germinează la lumină şi nu au repaus germinativ ori îl au
mic. Conţinutul de ulei al seminţelor este între 30-46% ceea ce îi dă un potenţial
ridicat pentru producerea de biodisel pe terenurile foarte sărace unde poate creşte şi
da recolte, în comparaţie cu alte plante uleioase; seminţele conţin şi 16% proteină
asemănătoare cu cea de rapiţă. S-a determinat că, cu cât este mai avansată planta la
intrarea în iarnă, cu atât va produce mai multe seminţe. Un al mod de dăunare este
impurificarea masei de seminţe de rapiţă de care nu poate fi separată. De
asemenea, seminţele sunt toxice pentru vaci dacă sunt consumate odată cu alte
grăunţe, determinând iritaţii ale mucoasei stomacale şi miros ca de ceapă al
laptelui.

Lucrarea practică nr. 9

9. Descurainia sophia (L) – voinicica, cod Bayer DESSO.
Datorită proprietăţilor ei vindecătoare a fost denumită în
antichitate: Sofia chirugorum ceea ce înseamnă înţelepciunea
chirurgului. Era folosită în vindecarea dizenteriei. Apare mai
mult decât traista ciobanului sau punguliţa în culturile de
toamnă. Spre deosebire de ele are fructul o silicvă. Sucul
amestecat cu o cantitate egală de miere se foloseşte împotriva tusei cronice şi a
răguşelii. Infuzia puternică este excelentă împotriva astmului iar seminţele se
folosesc împotriva sciaticii.
10. Sinapis arvensis – muştarul sălbatic, cod Bayer Sinar,
Brassica rapa, subspecia campestris – rapiţa sălbatică, cod
Bayer Brara. Muştarul sălbatic se aseamănă cu rapiţa prin
faptul că are tot 4 petale dispuse în cruce (de aici şi
numele familiei Crucifere), fructul este tot o silicvă care
se deschide uşor la maturitate. Se deosebeşte prin
înălţimea mai mică, ramificaţii mai strânse, prezenţa
perişorilor şi prin faptul că răsare numai primăvara (dacă
răsare toamna este distrus de ger), pe când rapiţa răsare de obicei toamna dar şi
primăvara. Numele de gen vine de la grecescul sinapi = muştar. Carl Line,
părintele Botanicii a descris două genuri distincte foarte asemănătoare, Brassica şi
Sinapis. Unii dintre botaniştii următori au pus în discuţie acest lucru însă în prezent
este acceptată opinia iniţială prin care cele două genuri sunt distincte; diferenţa din
punct de vedere botanic este că muştarul are o silicvă ce se termină ca o sabie iar
rapiţa, una care are formă cilindrică.
Este, ca şi rapiţa sălbatică, o buruiană foarte viguroasă care poate
compromite păioasele sau alte culturi de climat răcoros. Combaterea chimică se
poate face, însă, cu cele mai ieftine erbicide (2,4 D).
Seminţele de muştar cultivat înghiţite întregi, amestecate cu melasă sau
umezite în apă fierbinte sunt un bun medicament împotriva constipaţiei. Făina din
seminţele de muştar, amestecată cu apă, numită muştar (condiment) este un
stimulent al pancreasului, al membranei stomacale; muştarul obţinut din muştarul
sălbatic nu se poate consuma deoarece conţine toxina sinigrină. Se foloseşte şi
drept cataplasmă în pneumonie, bronşită dar cu prudenţă deoarece produce înroşiri
ale pielii dacă este ţinut prea mult (muştar vine de la latinescul mustum = must şi
ardens= arzător). Uleiul este folosit, în amestec cu cel de măsline sau de migdale,
la frecţii. Planta se consumă fiartă în Suedia şi Irlanda. Este consumat cu plăcere
de vaci şi, mai ales de oi, fiind o bună plantă de furaj, deşi este considerată o
buruiană.
11. Centaurea cyanus (L) – albăstriţa, cod Bayer
CENCY. Albăstriţa este o buruiană frecventă în
păioasele din ţara noastră unde, dacă nu este
combătută cu erbicide, determină pagube însemnate.
În ţările din vestul Europei, însă, pentru că se aplică
erbicide pe toate suprafeţele, această buruiană
aproape că a dispărut (în Marea Britanie s-a mai găsit
numai în 3 puncte, faţă de 264 în câte era acum 50 de ani). Fiind însă o plantă cu
flori frumoase, albastre, începe să fie cultivată în scop ornamental. Astfel, s-au
selectat varietăţi cu florile roz sau violet. Mai este folosită şi ca ornament al
diverselor feluri de mâncare.
În ţările vestice, flori de albăstrea erau purtate de flăcăi la butonieră iar dacă
floarea se ofilea prea repede era semn al unei dragoste neîmpărtăşite. Decoctul de
albăstrea se foloseşte în tratamentul conjunctivitei şi pentru spălarea ochilor
obosiţi.
Albăstriţa a devenit floarea naţională a Estoniei din anul 1968 şi
simbolizează pâinea zilnică pentru estonieni. Unele partide din Estonia, Suedia şi
Finlanda şi-au ales drept simbol această floare. De asemenea, ea i-a inspirat pe
diverşi scriitori, printre care şi pe Mihai Eminescu în vestita poezie Floare albastră.
În Austria reprezintă simbolul politicienilor de dreapta, pangermani. La
deschiderea lucrărilor parlamentului, membrii Partidului Libertăţii au purtat
această floare la rever.
 12. Delphinium consolida (L), sinonim cu Consolida regalis
– nemţişori de câmp, cod Bayer CNSRE. Această buruiană
este prezentă în culturile de toamnă sau de primăvară, de
climat răcoros, cu abundenţă mai mare pe terenuri fertile.
Este umblătoare adică poate răsări atât toamna cât şi
primăvara, ca şi alte specii din categoria ei. Toată planta
conţine o toxină numită delphinină care determină voma sau chiar moartea dacă
este ingerată în cantitate mare. Ca şi albăstriţa, este pe cale de dispariţie în ţările
vestice unde se erbicidează intens însă, la noi în ţară este foarte frecventă. În trecut,
pulberea obţinută din seminţe, amestecată cu untură era folosită împotriva
păduchilor.
13. Ranunculus arvensis (L) – piciorul cocoşului de
semănătură, cod Bayer RANAR. Este singura specie de
ranunculus prezentă în culturile de câmp, toate celelalte
crescând pe marginea mlaştinilor (de fapt, rana, în limba
latină înseamnă broască). Se deosebeşte de celelalte specii
prin culoarea galbenă mai ştearsă a florii şi prin forma frunzei.

Plante inferioare
1. Equisetum arvense (L) – coada calului, cod Bayer
EQUAR. Face parte din clasa plantelor fără flori, care se
înmulţesc prin spori, precum ferigile. Aceste plante erau
predominante pe planeta noastră cu mult timp în urmă,
înainte de apariţia plantelor cu flori. Formează două tipuri de
tulpini, de primăvară, care dau naştere la spori, numite şi
tulpini generative, de culoare maronie şi tulpini verzi, vegetative, de vară, care au
rolul de a acumula substanţe de rezervă în rizomi subterani şi tuberculi care
reprezintă şi organele de înmulţire vegetativă; de aceea poate fi considerată plantă
perenă.
Această plantă conţine mult siliciu (10%), potasiu şi calciu ceea ce o fac să
aibă efect diuretic. Se foloseşte, de asemenea, pentru îngrijirea ţesuturilor
conjunctive (cartilagii, tendoane şi oase). În Japonia, mugurii tineri sunt folosiţi ca
legume, primăvara. Vindecă afecţiunile rinichilor şi vezicii biliare, infecţiile
gastrice, ale prostratei şi urinare.
Datorită conţinutului mare de siliciu era folosită în trecut la lustruirea
alămurilor sau a obiectelor din lemn.
Unde creşte această plantă putem fi siguri că este un loc umed şi acid.
Este o binecunoscută ca plantă toxică. Fânul care conţine coada calului este
mai toxic decât iarba pe care animalele o pasc verde. Se cunosc multe cazuri de cai
care au murit după ce au mâncat fân ce conţinea coada calului.
Buruieni parazite
1. Cuscuta europaea (L) – cuscuta. Cod Bayer CVCCA Această plantă nu are
clorofilă deoarece extrage substanţele nutritive din partea aeriană a diferitelor
plante pe care parazitează. Se foloseşte, în acest scop de nişte perişori speciali
numiţi haustori. De fapt, ea nu are decât un filament galben, ramificat, cu care se
prinde de tulpina plantei gazdă şi îi suge seva. La maturitate formează flori şi
seminţe. În ţara nostră au fost descoperite 11 specii de cuscută (din 170), de către
Alexandru Buia, primul rector al Institutului Agronomic din Craiova. Cuscuta
lucernei formează seminţe foarte asemănătoare cu ale lucernei astfel încât sunt
separate magnetic, după ce masa de seminţe a fost amestecată cu pilitură de fier
(descuscutare). Parazitează pe toate culturile care au organe fragede în care îşi
poate înfige haustorii (cartofi, lucernă, trifoi, fasole, tomate, etc.).
 Recent a fost încadrată în familia
Convolvulaceae. În diferite ţări poartă denumiri
populare sugestive ca: părul dracului sau părul
vrăjitoarei.
Sămânţa germinează doar dacă „simte” că în
apropiere este o plantă pe care poate parazita.
Debilitează planta gazdă care se poate îmbolnăvi; în
această situaţie transmite boala la plantele vecine
atacate. Plantele ce nu pot fi atacate, cum este grâul, elimină substanţe repelente
pentru cuscută.
Cea mai bună metodă de combatere, în cazul apariţiei este cosirea şi
eliminarea înainte de a forma seminţe.
În ciuda faptului că este o buruiană de temut, cuscuta este folosită în
afecţiunile ficatului şi splinei. În medicina chineză, seminţele de cuscută numite tu
si zi sunt folosite de mii de ani pentru vindecarea a numeroase afecţiuni printre
care: impotenţă, ejaculare timpurie, urinare frecventă, zgomote în urechi, leucoree,
lipsa lacrimilor, vedere înceţoşată, ochi obosiţi. Este una dintre cele 9 ierburi din
reţeta pentru rinichi şi prostrată. Cercetări efectuate la New York au arătat că acest
amestec este eficient în tratamentul cancerului de prostrată.
Cuscuta este folosită şi în medicina indiană, ayurveda, pentru tratamentul
durerilor musculare, tusei şi problemelor de urinare.

Lucrarea practică nr. 10

Operaţiunile premergătoare aplicării erbicidelor
Pregătirea amestecului de stropit şi compatibilitatea la amestec
Toate erbicidele se aplică în amestec cu apă, formând o soluţie, emulsie sau
suspensie. Soluţia înseamnă că erbicidul se dizolvă în apă, emulsia este amestecul
dintre apă şi un erbicid concentrat emulsionabil (CE sau EC) care conţine un agent
emulgator ce favorizează amesecul cu apa; lăsat în repaus, amestecul se separă.
Suspensia este amestecul dintre apă şi un erbicid pudră, care nu se dizolvă în apă
şi, de aceea, trebuie amestecat permanent înaintea şi în timpul aplicării; lăsat în
repaus, sedimentează. Calitatea apei este importantă deoarece poate afecta
eficacitatea erbicidelor. Astfel de probleme pot fi:
- existenţa de nămol poate înfunda duzele;
- pH ul prea acid sau prea alcalin poate determina o dizolvare mai redusă;
- conţinutul ridicat de calciu, magneziu sau sodiu poate determina
inactivarea substanţei active, descompunerea ei sau precipitarea;
- apa prea rece poate determina creşterea vâscozităţii sau gelificarea soluţiei,
în special când se adaugă aditivi pe bază de uleiuri. Apa prea caldă poate
intensifica reacţia de hidroliză.
Reacţia apei folosite la pregătirea amestecului de stropit se verifică folosind
benzi de hârtie indicatoare. PH-ul trebuie să fie între 5 şi 8. Dacă apa conţine
nămol, se observă privind o monedă într-o găleată. Dacă apa este dură (conţinut de
CaCO3 > 1000 ppm) nu face clăbuc cu săpun dar face cu şampon iar dacă are
conţinut mare de NaCl este sărată la gust.
După ce s-a stabilit cât erbicid trebuie pus în rezervorul maşinii, acesta se
umple întâi cu apă în proporţie de circa 70% şi se porneşte agitarea. Dacă se
folosesc două erbicide, primul care se pune în tank este cel mai greu solubil.
Ordinea de solubilitate este următoarea: erbicide WDG (granule dispersabile în
apă), pasta fluidă (F, L sau AS – flowable, liquid sau aqueous suspension),
concentrat emulsionabil (CE sau EC) şi concentrat solubil (CS, SC sau WSC –
water soluble concentrate). Granulele dispersabile în apă au nevoie de circa 10
minute de amestecare pentru a se dispersa bine în apă. Apoi, rezervorul maşinii se
umple aproape de tot. Dacă folosim şi erbicide pe bază de glifosat, acestea se pun
la sfârşit, când rezervorul este aproape plin. Dacă este nevoie şi de adjuvanţi,
aceştia se pun după erbicidele pe bază de glifosat după care se umple tot
rezervorul.
În cazul când se doreşte aplicarea a două erbicide împreună trebuie să
verificăm dacă sunt compatibile. Acest lucrru înseamnă dacă apar fenomene fizice
sau chimice care să inactiveze unul sau ambele erbicide ori să facă imposibilă
aplicarea lor. Astfel, dacă se formează geluri sau precipitate, acestea fac imposibilă
pulverizarea. Testul de compatibilitate constă în pregătirea unui amestec apă-
erbicide în concentraţia care trebuie aplicată. Amestecul se face într-un borcan de
sticlă. Astfel, dacă în 300 litri apă trebuie pus 1 litru dintr-un erbicid şi 0,5 litri din
celălalt erbicid, se face următorul calcul:
300 000 ml apă ................... 1000 ml erbicid I şi 500 ml erbicid II
300 ml apă .......................... 1 ml erbicid I şi 0,5 ml erbicid II
600 ml apă .......................... 2 ml erbicid I şi 1 ml erbicid II.
Borcanul astfel pregătit se acoperă cu capac şi se fac 100 de răsturnări, după
care se lasă în repaus 30 de minute. Fenomenele de icompatibilitate înseamnă:
precipitat, sedimentare sau separare de faze. Dacă amestecul rămâne omogen, cele
două erbicide sunt compatibile. Ca regulă generală, se pot amesteca erbicide cu
aceeaşi stare de formulare, de exemplu, concentratele emulsionabile între ele,
concentratele solubile între ele, pudrele dispersabile între ele ş.a.m.d. tot ca o
regulă generală, aplicarea imediată, după amestecare reduce posibilităţile de
incompatibilitate.
 Tabelul ...
Compatibilitatea la amestec a unor substanţe active erbicide
Substanţa Glifosat Pendi Metri Diflu Cleto MCPA Quiza Flua Propaqui
activă şi erbicidul metalin buzin fenican dim sodiu lofop zifop zafop
Roundup Stomp Sencor Pelican Select Esteron Targa Fusilade Agil
Glifosat Roundup √
Pendi Stomp √
metalin
Metri Sencor √ X
buzin
Diflu Pelican √ AC AC AC AC
fenican
Cleto Select AC
dim
MCPA Esteron X X
sodiu
Quiza Targa X AC X
lofop
Flua Fusilade AC
zifop
Propaqui Agil AC X
zafop

Legenda: √ - amestec compatibil; X – amestec incompatibil; AC – amestec compatibil dar afectează cultura.
 Lucrarea practică nr. 11
Pregătirea şi reglajul maşinii de erbicidat
Înainte cu cel puţin o zi se anunţă vecinii terenului pe care îl tratăm cu ce
substanţă vom efectua tratamentul. Orice maşină de erbicidat are un rezervor, o
pompă şi rampa cu duzele prin care se face pulverizarea. Întreaga instalaţie trebuie
spălată după fiecare aplicare deoarece diversele substanţe active pot coroda
materialele din care sunt confecţionate rezervorul, pompa sau furtunurile.
Deasemenea, unele culturi pot fi foarte sensibile chiar la concentraţii foarte mici ale
unor substanţe active, cum sunt cele sulfonilureice sau hormonale. Gura
rezervorului trebuie prevăzută cu o sită fină pentru a preveni punerea de gunoaie
care ar înfunda duzele.
Reglajul maşinii de erbicidat este necesar pentru a şti cât amestec
administrează maşina la hectar. De exemplu, dacă debitul de administrare al
maşinii este de 300 litri la hectar iar capacitatea rezervorului este de 900 de litri,
vom trata 3 hectare cu un rezervor plin. Cantitatea de erbicid care se pune în
rezervor trebuie să ţină seama de acest lucru. De exemplu, în această situaţie
trebuie să punem în rezervor erbicid pentru 3 hectare.
Reglajul debitului maşinii se face ajustând cantitatea de amestec ce ajunge la
rampa de erbicidare prin robinetul cu care este prevăzută instalaţia. În acest fel, mai
mult sau mai puţin amestec se va întoarce în rezervorul maşinii, asigurând, în acest
fel şi agitarea amestecului de erbicidat. Cel mai simplu mod de a vedea câtă soluţie
distribuie maşina la hectar este de a stropi cu apă simplă chiar un hectar. Dacă acest
lucru este dificil, se reduce suprafaţa pe care se face proba de 10 ori, adică 1 000
m2. Această suprafaţă se obţine împărţind 1 000 m2 la lăţimea de lucru a maşinii.
Astfel, dacă lăţimea de lucru a maşinii este de 12 m, lungimea pe care trebuie să o
parcurgă maşina pentru a trata 1 000 m2 este 83,3 m. Cantitatea distribuită se
măsoară umplând rezervorul maşinii din nou. Altă metodă de determinare este prin
cronometrarea timpului necesar maşinii pentru a străbate cei 83,3 m lungime. Apoi,
se lasă maşina să funcţioneze la staţionar acest timp, după care se determină câtă
apă a administrat prin reumplerea rezervorului. Uniformitatea de distribuire a
duzelor se face la staţionar, prin colectarea cantităţii distribuite de fiecare duză într-
un anumit timp. Se admite o variaţie de 10%. Duzele înfundate sau care distribuie
prea mult sau prea puţin se înlocuiesc. Nu se introduc beţe, sârmă sau altceva
pentru a le curăţa deoarece se decalibrează.
Rampa de erbicidat, pe care sunt montate duzele trebuie să funcţioneze
paralel cu solul, pentru a evita supradozările sau subdozările. Duzele trebuie
aşezate cu fanta la un unghi de 10 grade faţă de perpendiculara pe direcţia de
înaintare. Acest lucru este necesar pentru a asigura uniformitatea de distribuire a
soluţiei pe suprafaţa solului şi pentru a evita unirea jeturilor.

Figura... Orientarea corectă a duzelor pe rampa de erbicidat

 Figura ... Greşeli posibile în timpul erbicidării
Maşina de erbicidat nu trebuie să se oprească în timpul tratamentului pentru
a nu crea supradozări, unde toate plantele vor fi distruse şi se va acumula erbicid
foarte mult în sol şi nu va mai creşte nimic ani de zile, în acel loc. Se observă câte
brazde pot fi tratate cu un rezervor. Dacă soluţia nu mai ajunge pentru o brazdă
întreagă, se reumple rezervorul ţinând cont că la 900 l am pus cantitatea pentru 3
hectare. Acest lucru este necesar pentru a evita supradozările şi a nu face treceri în
plus.
Operaţiunile ce trebuie făcute după efectuarea tratamentului
După efectuarea tratamentului, toate datele aplicării trebuie notate într-un
tabel cu următarele rubrici:
Tabelul ...
Datele erbicidării
Data Sola Cultura Specii Erbicidul Doza Cant. Starea Direcţia Tempera Umid.
talia de Substanţa Conc. de apă vremii şi tura solului
buruieni activă la viteza aerului
prezente hectar vântului
talia
 Recipientele, după ce au fost golite în rezervorul maşinii se clătesc de 3 ori şi
conţinutul se pune în rezervor. Recipientele mari se returnează producătorului iar
cele mici, cum sunt pungi sau bidonele mici, se ard. Maşina de erbicidat se clăteşte
după fiecare utilizare pentru că substanţa activă poate afecta diversele părţi
componente. Apa rezultată se pune într-o groapă specială, care să nu aibe legătură
cu apa freatică sau cu vreo apă curgătoare. Această groapă se astupă cu var iar
deasupra, cu un strat de pământ şi se semnalizează.

Lucrarea practică nr. 12

Determinarea gradului de îmburuienare a culturilor
Cunoaşterea gradului de îmburuienare a culturilor este necesar în vederea
adoptării unor strategii eficiente de combatere prin utilizarea metodelor integrate
care să includă atât metode preventive cât şi curative. Determinarea se face pe
fiecare solă a exploataţiei şi urmăreşte următoarele obiective:
• obţinerea unei imagini sintetice a îmburuienării tuturor solelor;
• cunoaşterea buruienilor dominante din fiecare solă;
• localizarea vetrelor de buruieni, mai ales perene, pe suprafaţa solelor;
• cunoaşterea suprafeţelor ocupate de unele buruieni deosebit de dăunătoare
(buruieni problemă) şi care cer măsuri speciale de combatere;
• stabilirea diferenţiată a combaterii buruienilor în funcţie de structura concretă
a îmburuienării fiecărei sole în parte;
Materialele necesare sunt: harta solelor, rama metrică cu latura de 50 cm şi
suprafaţa de 0,25 m2, lupă şi determinator de buruieni.
 Metode de determinare a gradului de îmburuienare:
a) Metoda vizuală
Constă în parcurgerea solei pe diagonale sau pe parcursuri paralele astfel
încât să acoperim uniform sola şi să observăm gradul de infestare cu diversele
specii de buruieni. Aprecierea se face după următoarea scară:
- nota 1 = buruieni izolate ce nu ocupă mai mult de 5% din suprafaţă,
- nota 2 = buruieni rare dar întâlnite pe toată suprafaţa, ocupând 5-20% din
aceasta;
- nota 3 = buruieni frecvente dar care nu provoacă pagube mari culturii;
- nota 4 = buruieni foarte multe care pot compromite cultura.
Aprecierea după această scară se face pentru fiecare dintre speciile de buruieni
întâlnite. Se mai notează şi înălţimea şi fenofaza după următoarea scară:
- A = plante ce au doar o răzetă de frunze sau prezintă tulpini şi frunze;
- B = plante cu boboci florali sau graminee în faza de burduf;
- C = plante înflorite;
- D = plante cu fructe şi seminţe;
- E = plante diseminate.
Prima evaluare se poate face la înflorirea buruienilor din familia crucifere, a
doua la înflorirea buruienilor din familia compozite iar a treia se recomandă a fi
făcută toamna când se pot observa mai ales buruienile perene şi cele care răsar
toamna şi iernează.
Rezultatele evaluării se înregistrează într-un tabel, după modelul de mai jos.
Tabelul ...
Evaluarea gradului de îmburuienare a solei ..., la cultura ... prin metoda vizuală la
data ...
Specia de Familia Grupa biologică Talia/fenofaza Nota
buruiană
Stellaria media Caryophyllaceae Efemeră, 10/C 2
dicotiledonată, de
climat răcoros
Chenopodium Chenopodiaceae Anuală, 5/B 3
album dicotiledonată,
germinează de
primăvara până
toamna
Fumaria Fumariaceae Efemeră, 5/C 2
officinalis dicotiledonată, de
climat răcoros
Cardaria draba Brassicaceae Perenă, 5/A 2
dicotiledonată, de
climat răcoros
Avena fatua Gramineae Anuală, 3/A 4
monocotiledonată,
de primăvară, de
climat răcoros

Această metodă este rapidă, simplă dar nu oferă acurateţe asupra gradului de
îmburuienare.
b) Metoda numerică
Această metodă constă în numărarea buruienilor pe specii cu rama metrică
(0,25m2) în mai multe locuri dispuse relativ uniform pe suprafaţa solei. Locurile
unde se pune rama metrică şi se efectuază determinarea se aleg ca fiind mediu
îmburuienate. Pentru uşurinţa mânuirii ramei metrice, în cazul vegetaţiei mai mari,
o latură a acesteia trebuie să fie detaşabilă. Se recomandă ca, înainte de efectuarea
determinării, să se parcurgă sola pentru a ne crea o imagine asupra îmburuienării şi
alegerii locurilor reprezentative. Numărul punctelor de determinare variază în
funcţie de mărimea solei, la o suprafaţă de până la 1 ha fiind necesare 10
determinări (repetiţii), la o suprafaţă de până la 10 ha, 15 determinări iar pentru
suprafeţe mai mari de 10 ha, 25 de determinări.
Epoca de efectuare a determinărilor depinde de perioada de vegetaţie a
culturii. Astfel, la cerealele păioase se fac două determinări, prima în primăvară,
înainte de erbicidare iar a doua, cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare. La
prăşitoare, prima determinare se face după răsărirea culturii iar a doua, cu 3-4
săptămâni înainte de recoltare. La plantaţiile viticole şi pomicole se fac tot două
determinări, prima înainte de prima praşilă şi a doua, toamna, înainte de recoltare.
În grădinile de legume, prima determinare se face după răsărirea culturilor sau a
buruienilor, în cazul culturilor înfiinţate prin răsad iar a doua, cu 3-4 săptămâni
înainte de recoltare. Datele culese după efectuarea determinărilor numerice se
înmulţesc cu 4 şi se notează într-un tabel ca cel de mai jos.
Tabelul ...
Gradul de îmburuienare determinat prin metoda numerica la sola ... cultura ... în
data ...
Specia de Grupa biologică Talia/ Repetiţii Media P% K%
buruiană fenofaza I II III IV V speciei /
m2
Amaranthus Dicotiledonată 5/A 40 48 20 80 20 41,6 26,6 100
retroflexus anuală de climat
călduros
Chenopodium Dicotiledonată 10/B 24 28 - 24 16 18,4 11,80 80
album anuală, germinează
de primăvara până
toamna
Setaria glauca Monocotiledonată 4/A 100 84 64 52 60 72,0 46,15 100
anuală de climat
călduros
Cirsium Dicotiledonată 8/A - - 12 - 16 5,6 3,59 40
arvense perenă, de climat
răcoros dar creşte de
primăvara până la
brumă
Sorghum Monocotiledonată 10/A 20 28 - 16 28 18,4 11,79 80
halepense perenă de climat
călduros
Numărul total de buruieni pe m2 pe repetiţii 184 188 96 172 140 Nr. total
mediu
de
buruieni
/m2 =
156

Numărul mediu de buruieni pe fiecare specie se calculează adunând valorile

tuturor repetiţiilor şi împărţind la numărul de repetiţii. De exemplu, pentru
Amaranthus retroflexus: 40+48+20+80+20= 208/5=41,6.
Numărul total de buruieni pe m2 pe repetiţii se află adunând numărul de
buruieni pe specii din fiecare repetiţie. De exemplu, pentru repetiţia I, numărul total
de buruieni pe m2= 40+24+100+20= 184 buruieni.
Numărul total mediu de buruieni pe m2 se calculează adunând mediile pe m2
ale fiecărei specii. Asfel: 41,6+18,4+72,0+5,6+18,4=156 buruieni/m2. Acest număr
trebuie să fie egal cu cel obţinut din adunarea numărului total de buruieni pe
repetiţii împărţit la numărul de repetiţii: 184+188+96+172+140 = 780/5 = 156
buruieni/m2.
Participarea, P%, reprezintă procentul cu care participă fiecare specie la
numărul total mediu considerat 100%. Astfel, pentru Amaranthus retroflexus:
156 .............................. 100%
41,6 ............................. x%
 x=41,6 x 100/156 = 26,6%
Constanţa, K%, reprezintă procentul de prezenţă în cele 5 determinări
(repetiţii) efectuate, considerând cele 5 repetiţii 100%. Astfel, în cazul speciei
Amaranthus retroflexus:
5 repetiţii ..................... 100%
A. retroflexus a fost prezent în 5 repetiţii ....................... x%
x% = 5 x 100/5= 100%
dar în cazul speciei Chenopodium album,
5 repetiţii ..................... 100%
C. album a fost prezentă în 4 repetiţii ..................... x%
x% = 4 x 100/5 = 80%.
c) Metoda gravimetrică
Această metodă este mult mai precisă deoarece diversele specii de buruieni
au vigori diferite, afectând cultura mai mult sau mai puţin în funcţie de masa
vegetală pe care o formează. Astfel, chiar dacă avem un număr mare de buruieni
din specia Setaria glauca, această specie nu formează o masă vegetală bogată, în
comparaţie cu Chenopodium album care poate determina pagube însemnate sau
chiar compromiterea culturii la un număr mic de buruieni pe m2 din cauza vigorii
mari.
Pentru a fi cântărite, buruienile se taie de la suprafaţa solului, pe specii, pe
suprafaţa de 1m2. Cântărirea se face atât în stare proaspătă, cât şi după uscare.
Rezultatele se exprimă pe specii şi în total, în grame/m2 şi în kg/hectar.
Determinările se scriu într-un tabel de forma următoare:
 Tabelul ...
Determinarea gradului de îmburuienare după metoda gravimetrică, în sola ....,
cultura ...., data ...
Specia de Masa în stare proaspătă, g/m2 pe repetiţii Media
buruiană I II III IV V
Amaranthus 15 22 7 8 10 12,4
retroflexus
Chenopodium 34 52 - 28 15 25,8
album
Setaria glauca 5 10 7 4 8 6,8
Cirsium - - 50 - 43 18,6
arvense
Sorghum 15 32 - 25 21 18,6
halepense
Totalul pe 69 116 64 65 97 Cantitatea
repetiţii / m2 medie
totală pe
g/m2=
82,2 sau
822 kg/ha
 Lucrarea practică nr. 13
Aprecierea eficacităţii erbicidelor împotriva buruienilor şi a
fitotoxicităţii lor asupra plantelor de cultură prin scara EWRS (European
Weed Research Society)
a. Aprecierea combaterii buruienilor de către erbicide
Gradul de combatere a buruienilor de către erbicide se apreciază după scara
elaborată de Societatea Europeană de Cercetări privind combaterea buruienilor
(EWRS). Această scară conţine note de la 1 la 9, în funcţie de procentul de
combatere şi de simptomele manifestate de către buruieni. În cazul erbicidelor care
se aplică la sol, combaterea înseamnă împiedicarea răsăriri buruienilor ori stoparea
creşterii, chiar dacă buruienile au răsărit. Această observaţie se face la răsărirea
culturii. În cazul erbicidelor care se aplică pe plante (postemergente), eficacitatea
se apreciază prin observarea diverselor efecte ce pot apărea. Acestea pot fi:
- stoparea creşterii;
- afectarea aparatului foliar prin arsuri, necrozări, decolorări, torsionări ale
frunzelor şi lăstarilor;
- stoparea creşterii mugurelui central sau a mugurilor axilari;
- necrozarea nodurilor tulpinii.
Unele erbicide, cum sunt cele de contact, hormonale sau sulfonilureice, nu
combat total unele buruieni, dacă sunt aplicate în faze mai avansate de vegetaţie a
buruienilor sau dacă se aplică doze sau concentraţii mai mici. De aceea, aprecierea
eficacităţii lor trebuie făcută după 2-3 săptămâni de la aplicare.
O eficacitate bună, acceptată, este considerată la peste 96,5% combatere,
adică notele 1 sau 2.
 Tabelul ...
Scara EWRC de apreciere a eficacităţii erbicidelor asupra buruienilor
Nota Procentul de Descriere
combatere (%)
1 100 Combatere totală
2 99,0-96,5 Combatere foarte bună
3 96,5-93,0 Combatere bună
4 93,0-87,5 Combatere mijlocie
5 87,5-80,0 Combatere submijlocie
6 80,0-70,0 Combatere
nesatisfăcătoare
7 70,0-50,0 Combatere
nesatisfăcătoare
8 50,0-1,0 Combatere
nesatisfăcătoare
9 1,0-0,0 Lipsa combaterii

b. Aprecierea fitotoxicităţii erbicidelor asupra plantelor de cultură

Erbicidele sunt pesticidele care determină cele mai multe efecte fitotoxice
asupra culturilor. Principalele cauze sunt:
- aplicarea unei doze sau concentraţii prea ridicate;
- aplicarea la o epocă nerecomandată, prea devreme sau prea târziu. Aceasta
poate să determine ori distrugerea culturii ori afectarea producţiei;
- aplicarea în condiţii meteo necorespunzătoare, atunci când este vânt şi se
afectează cultura învecinată sau când este arşiţă ori când este prea frig;
 - aplicarea pe sol prea mărunţit ori bolovănos. După ploi, solul prea mărunţit
formează crustă şi dă voie buruienilor să răsară prin crăpături iar solul bolovănos se
sfarmă şi expune partea netratată din care răsar buruieni.
În cazul erbicidelor de contact, cultura poate fi afectată în primele stadii de
creştere, prin arsuri generate de picăturile de apă în timpul ploilor repezi însă acest
fenomen este trecător deoarece substanţa nu este sistemică iar aparatul foliar se
reface complet iar producţia nu este afectată. Este cazul erbicidelor pe bază de
oxyfluorfen aplicate la floarea soarelui sau ceapă şi usturoi.
Ca şi în cazul aprecierii combaterii buruienilor, notele acceptate pentru
fitotoxicitate sunt 1 şi 2.
Tabelul ...
Scara EWRC de apreciere a fitotoxicităţii erbicidelor asupra culturii
Nota Procentul de Descriere
fitotoxicitate
asupra culturii
(%)
1 0 Niciun simptom fitotoxic
2 1,0-3,5 Foarte uşoare decolorări
3 3,5-7,0 Efecte mai evidente dar nu
de durată
4 7,0-12,5 Efecte mai severe şi de
durată mică
5 12,5-20,0 Efecte medii ca severitate şi
durată
6 20,0-30,0 Efecte grave
7 30,0-50,0 Efecte foarte grave
8 50,0-99,0 Cultura aproape distrusă
9 100 Cultura distrusă în totalitate