CLASIFICAREA ȘI MORFOLOGIA PLANTELOR POMICOLE

- CURS -
1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus și clasificarea pomicolă

Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat aparțin încrengăturii

Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în țara noastră aparțin familiei Rosaceae, care
cuprinde 40 de specii spontane importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre
portaltoii utilizați în prezent, cât și pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în vederea creării de
noi soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente și anume: Pomoideae, Prunoideae și Rosoideae
furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere.
Clasificarea după habitus - Ținând seama de aspectul general al plantelor, adică după
habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în:
1. Pomi propriu-ziși
Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un singur trunchi și o coroană
omogenă. Înălțimea pomilor oscilează între 5-20 m și au longevitate mare (de la 15 ani până la 100
de ani). Se înmulțesc prin semințe, altoire și prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte:
mărul, părul, cireșul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vișinul și castanul dulce.
2. Arbustoizii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită din 2-4 tulpini care iau
naștere din zona coletului. Durata vieții este de cca. 20-30 de ani iar înălțimea arbustoizilor ajunge
până la 3-7 m. Se înmulțesc prin semințe și pe cale vegetativă prin drajoni, butași și marcote. Din
această grupă fac parte: gutuiul, alunul, vișinul arbustoid, mărul paradis, scorușul, cătina albă.
3. Arbuștii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălțimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini
de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona coletului, formând tufe compacte. Arbuștii emit
rădăcini adventive și se înmulțesc vegetativ prin drajoni, butași și marcote, dar se pot înmulți și prin
semințe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrișul, socul, etc.
4. Semiarbuștii
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple
înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează ramificații și apoi fructifică. După recoltarea
fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte:
zmeurul și murul.
5. Plantele fructifere semierboase
Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente și cele ierboase, fiind reprezentate de căpșun și
frag și formează tufe mici de 25-30 cm.

Clasificarea pomicolă - După particularitățile biologice și tehnologice ale speciilor fructifere

de climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe:
1. Pomacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae și anume: măr, păr, gutui,
moșmon, sorb etc.
Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de iarnă al mugurilor fiind lung,
înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară. Durata de viață în cultură a speciilor de pomaceae este
mare iar intrarea pe rod relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în livezile clasice
pomii trăiesc 6-70 de ani și încep să producă economic la 5-7 ani; în livezile intensive și superintensive
trăiesc 15-25 de ani și dau recolte economice începând din al doilea și al treilea an.

1
 Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreșterea ovarului cu receptacolul florii.
Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt micști. Ramurile de rod ale pomaceaelor au
mugurii floriferi situați terminal, iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea
soiurilor sunt autosterile și se altoiesc pe numeroși portaltoi.
2. Drupacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae și anume: prunul, caisul
piersicul, cireșul, vișinul, migdalul.
Reținem: Drupaceele sunt ceva mai puțin rezistente la ger decât Pomaceele, iar repausul
hibernal al mugurilor este mai scurt. Ca urmare speciile din această grupă înfloresc primăvara mai
devreme. Cultura drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale țării, pe coline și la câmpie, cu
excepția unor grupe de soiuri din unele specii (prun, cireș, vișin) care urcă la altitudini mai mari.
Drupaceele sunt mai pretențioase față de căldură, au cerințe mai reduse față de umiditate fiind
relativ rezistente la secetă (cais, migdal). Durata de viață a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice
ele trăiesc 40-50 ani precum cireșul iar celelalte 15-20 de ani (cais, piersic).
În livezile intensive și superintensive durata lor de viață este și mai scurtă. Soiurile de
drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai redus decât la pomaceae.
3. Nuciferele
Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul și alunul fac parte din
familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate. Ele sunt puțin rezistente la geruri mari și
pretențioase față de căldură mai ales nucul, castanul și alunul turcesc. Alunul comun este mai puțin
pretențios. Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de soiuri.
4. Baciferele
Cuprind: coacăzul roșu și agrișul din familia Saxifragaceae, zmeurul, murul și căpșunul din
familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz și
agriș; polidrupe la zmeur și mur; receptacul îngroșat la căpșun.
Coacăzul și agrișul sunt specii lemnoase, zmeurul și murul sunt semiarbuști, iar căpșunul face
trecerea între plantele lemnoase și ierboase.
Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc 10-15 ani și încep să
rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu ușurință rădăcini,
drajoni, stoloni. Se înmulțesc ușor prin drajoni, stoloni și marcote.
5. Grupa speciilor subtropicale
Cuprinde smochinul și citricele, specii cu însușiri diferite ale plantelor din climatul temperat
puțin răspândite în cultura țării noastre. Mai fac parte și kiwi, kaki care se cultivă în câmp, iar citricele
în apartament (lămîiul, portocalul, etc).
Observație: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de speciile cultivate (alcătuite
din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate și specii spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în
activitatea de creare a unor soiuri.

2
 - CURS -
1.2. Particularitățile organelor hipogee ale pomilor fructiferi

Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe și pentru a le folosi în interesul
omului, este necesară cunoașterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzatoare,
necesară obținerii producțiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoașterea
organografiei și a cerințelor fiecărei specii pomicole.
Pomii și arbuștii fructiferi sunt compuși din două categorii de organe: -
aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane ( rădacina, situate în sol).
Și unele și altele au o anumită structură și îndeplinesc anumite functii, dar împreună formeaza
un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil să își asigure prin mijloace proprii viața și să
dea productii, (fig. 1.2.1.).

Fig. 1.2.1. Principalele organe ale pomilor (după Bălan și colab. 2001)
1-rădăcini cu direcție verticală; 2-rădăcini cu direcție oblică; 3-rădăcini cu direcție orizontală;
4pivotul; 5-coletul ; 6-lăstar de rădăcina; 7-trunchiul; 8-axul coroanei; 9-șarpante;
10subșarpante; 11-ramuri de garnisire; 12-săgeata.

Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:

- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu), tulpina, mugurii, lăstarii şi
frunza. - organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
După durata de viață, organele pomilor sunt anuale și multianuale. Organele anuale trăiesc
numai câteva zile sau luni și apoi se transformă în alte organe sau mor. Organele multianuale au o
durată de viață de câțiva ani sau egală cu a pomului și asigură formarea pe ele a organelor anuale.
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina individului cultivat. În
majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee (rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptați la
mediul local și rezistenți la condițiile nefavorabile, dar sunt și cazuri când soiurile sunt cultivate pe
rădăcini proprii.
Rădăcina (hepibiontul) - Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii
dar în principal de fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei, de primă sinteză a
substanţelor organice, de depozitare ş. a.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi clasificate după mai multe
criterii:
A - După origine, rădăcinile se încadrează în:

3
 - rădăcini embrionare ce își au originea în radicula embrionului. Aceste
rădăcini se întâlnesc la pomii obținuți din seminţe și la cei altoiți pe portaltoi generativi;
- rădăcini adventive ce își au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni
astefel de rădăcini la pomii înmulțiți pe cale vegetativă (marcotaj, butășire,
microînmulțire).
B - După poziţia de creştere în sol pot fi:
- rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel cu suprafaţa solului
sau formează un unghi de 60 - 900 cu verticala.
- rădăcini oblice - sunt cele care formează un unghi cuprins între 30 - 600
cu verticala imaginară.
- rădăcini verticale - cele care realizează un unghi de până la 300 cu
verticala. C - După dimensiuni se împart în:
- rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă, rădăcinile de peste 30
cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15 cm în diametru.
Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară). Pe pivot se inseră,
rădăcini de ordinul I, II, III. Aceate rădăcini trăiesc mult, unele dintre ele tot atât cât
trăiește și pomul. Din această cauză, sunt considerate elemente permanente ale
organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe cale vegetativă, pivotul lipseşte.
- rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc rădăcinile
de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de 1 - 5 mm.
- rădăcini absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 - 1
mm cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini sunt
acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau înlocuiţi la
unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează absorbţia.
D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi:
- rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful rădăcinilor de schelet cu funcţii de
pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza și direcția de creștere a rădăcinilor axiale este
influențată de textura și structura solului, de prezența oxigenului și a substanțelor hrănitoare.
- rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima sinteză a substanţelor.
Sunt de dimensiuni mai reduse (până la 4mm lungime și 1 mm diametru), dar sunt foarte numeroase,
îmbrăcând cele mai tinere segmente ale organelor hipogee.
Reținem : Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate, îngrășămintele trebuie
administrate în această zonă în care se găsesc cele mai multe rădăcini absorbante.
- rădăcini intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi au o durată de 10 -
15 zile cu rol de transport de la rădăcinile absorbante la conducătoare a substanţelor;
- rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a substanţelor absorbite şi a substanţelor elaborate
de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar
îngroșări secundare și ele devin rădăcini de schelet.
Reținem : Întrucît creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor,
iar numeroasele lucrări agrotehnice între care: arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt dependente de
arhitectonica sistemului radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere
al acestuia. Modul de repartizare și spațiu al rădăcinilor poartă denumirea de arhitectonica sistemului
radicular. Această arhitectonică este influențată în primul rând de însușirile biologice ale portaltoiului
și altoiului, iar în secundar de particularitățile mediului edafic și de umiditate. Studiul și cunoașterea
arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanță pentru alegerea terenului, pentru
înființarea plantațiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire și lucrare a solului, pentru irigare, pentru
fertilizare etc. Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului radicular se poate

4
realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda staţionară, dar principala rămîne metoda
scheletului.
Funcțiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcții necesare pentru buna
desfășurare a activității sistemului plantă-individ, căruia îi aparțin: ancorarea în sol, absorbția și
transportul apei și a substanțelor hrănitoare, respirația, depozitarea, sinteza primară a unor compuși
organici, excreșia, sinteza sau conversia substanțelor biostimulatoare etc.
a). Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcție de ancorare este în legătură directă
cu textura și adâncimea solului livezii, dar depinde în primul rând de particularitățile genetice ale
portaltoiului în privința distribuției spațiale, densității, rezistenței și adîncimii rădăcinilor. Factorii care
influențează creșterea totală a individului au efect direct și asupra ancorării. Portaltoii viguroși au o mai
bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă, care necesită chiar șpalier sau alt mijloc de susținere.
b). Absorbția apei și a substanțelor hrănitoare. Este o funcție principală și are rolul de a
satisface nevoile de transpirație și de hrană ale pomului. Absorbția se efectuează, în principal prin
intermediul perilor radiculari, dar s-a constatat că apa poate pătrunde în rădăcini și prin intermediul
scoarșei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această particularitate devine
foarte importantă în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte
rapidă a apei.
c). Transportul (sau conducerea) substanțelor absorbite către frunze este continuu de la vârful
rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se desfășoară și deplasarea substanțelor elaborate de
frunze către vârfurile de creștere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d). Respirația. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi față de oxigenul din sol.
Dintre rădăcini , cele nou formate sunt mai pretenșioase față de oxigen decît cele mai în vârstă.
Rădăcinile absorbante sunt foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea , situații de stres în privința
respirației pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e). Depozitarea. Această funcție este mai puțin accentuată în perioada de creștere activă, când
substanțele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele
cînd creșterile scad, iar frunzișul atinge suprafața maximă. Depozitele de substanță de rezervă existente
în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate în diferite momente ale ciclului
anual de viață sau în cazuri de accidente: creșterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult
înainte de intrarea în vegetație a organelor epigee, etc.
f). Sinteza primară a unor compuși organici. În cadrul rădăcinilor mai ales a celor absorbante,
s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanțe organice, folosind energia
rezultată din descompunerea hidraților de carbon.
g). Conversia sau sinteza substanțelor bioactive. O importantă funcție a rădăcinilor este
biosinteza și transportul hormonilor vegetali: auxine, gibereline, citokinine, acidul abscizic și etilenul.
h). Secreția (denumită excreție) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a unor
substanțe dintre care unele au acțiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie
la dezvoltarea rizosferei, iar o altă categorie o constituie substanțele toxice care conduc la aleopatie.
În codiții optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relații de micoriză cu anumite
ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii, stimulând hipertrofia și ramificarea. Hifele
ciupercii se găsesc pe suprafaîa rădăcinii și creează pentru rădăcinile care cresc în condiții moderate și
cu deficiențe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraților de carbon. Prezența micorizei
sporește absorbția substanțelor hrănitoare în general, dar în mod deosebit în solurile sărace în fosfor.
De asemenea facilitează pătrunderea apei în rădăcini și sporește rezistența rădăcinilor la atacul
microorganismelor dăunătoare.
i). Înmulțire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul, vișinul, zmeurul,
murul, rădăcinile mai au și funcția de înmulțire vegetativă. Aceasta se datorează faptului că, pe

5
rădăcinile acestor specii, se formează muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Acești drajoni
dacă sunt detașați și replantați , vor da naștere la noi indivizi.
j). Substanțe aleopatice. Prin aleopatie se înțelege interacțiunea negativă dintre anumite
substanțe lăsate de plantă în sol și creșterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceeași specie sau din
specii diferite. În grupa substanțelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor țesuturi sau a unor rădăcini întregi.
Prezența în sol a substanțelor aleopatice contribuie la apariția fenomenului de oboseală a
solului, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi a unor suprafețe recent defrișate.
Observație: Creșterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de absorbție, cât și de
secreție a rădăcinilor, decă îmbunătățirea condițiilor de nutriție a pomilor, în timp de deficiențele de
nutriție cu azot, cu fosfor precum și anumite erbicide reduc secreția rădăcinilor.

6
 -CURS -
1.3. Particularitățile organelor epigee ale pomilor fructiferi

Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima creştere anuală poartă
denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la tulpină poartă numele de colet.
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii :
- de susţinere a frunzelor,
fructelor, de transport a
sevei, de creştere ş. a.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.
Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a coroanei, fiind partea de
tulpină neramificată.
Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara anului I de la plantare
când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi de un an, sau proiectarea se face în câmpul II
al pepinierei pentru pomii ce se livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de
livadă şi poate fi:
- scurt de 40 - 60 cm; -
mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
La pomii tineri trunchiul are scoarța netedă, iar la la pomii maturi scoarța devine aspră, se
exfoliază și poartă numele de ritidom. Culoarea și modul de exfoliere a ritidomului este diferită de la
specie la specie și de la soi la soi și constituie caractere de identificare.
Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite. În
perioada de repaus toate ramificațiile tulpinii poartă numele de ramuri. În perioada de vegetație
ramificațiile în creștere ale tulpinii cu frunze pe ele și care se formează din muguri vegetativi sau
micști poartă numele de lăstari. După căderea frunzelor lăstarii se transformă în ramuri anuale.
Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei și se încheie cu ultima creştere
anuală numită săgeată.
Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor în:
a). Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de ordinul I, II şi au durată
cât durata pomului. Ele sunt groase, conice, cu descreşterea grosimii de la inserţie spre periferie.
Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa axului, definesc forma de
coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a., iar cele lipsite de ax sunt
globuloase, plângătoare.
Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I sau şarpante (braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul II sau subşarpante.
Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul pomului.
Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare altă ramură, poartă numele de ramură
mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice. Ramurile fiice care provin din lăstari crescuți pe
ramuri mame formate în anul precedent, poartă numele ramuri normale. Ramurile care apar din lăstari
crescuți pe ramuri formate în anul respectiv, se numesc ramuri anticipate.
Astfel, în funcție de poziția lor pe ramură, ramurile fiice pot fi: terminale sau de prelungire,
laterale, concurente și ramuri lacome.
-Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar datorită polarității sunt cele mai
viguroase și ele asigură creșterea în volum a coroanei.
-Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor depinde de vârsta pomului,
poziția în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei față de verticală etc.
7
 De obicei, între ramurile de prelungire și cele laterale trebuie să fie o distanță minimă de 10 cm
pentru a nu se concura.
-Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri subterminali.
Prin poziția lor concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea scheletului asemenea
ramuri se înlătură.
-Ramurile lacome se formează în faza de bătrânețe a pomilor din mugurii adventivi situați la
partea superioară și la locurile de curbură a ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului
rapid de creștere. Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi corect
dirijate și pot fi folosite la reîntinerirea pomului.
Unghiul format de ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele de ordinul I cu axul
pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în plan orizontal, între două ramuri ce se
succed pe ax, se numeşte unghi de divergenţă. Aceste unghiuri participă la formarea coroanei.
Înlăturarea ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de coroană.
Distanța dintre punctele de inserție a două ramuri de același ordin sau de ordine succesive
poartă numele de distanță de ramificare.
b). Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură și fac legătura între ramurile
de schelet și ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm
la peste 1 m. Durata lor de viaţă în medie 2 - 10 ani în funcție de specie. Aceste ramuri pot fi menținute
în pom atât timp cât asigură creșterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu potențial ridicat de
producție. Ramurile de semischelet se întineresc periodic prin tăierile de rodire și reîntinerire.
Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau pot fi suprimate fără a
schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce formează un număr însemnat de ramuri
semischelet, formând coroane dese dar şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet
realizând coroane rare.
c). Ramurile anuale – În funcție de dimensiunile și poziția lor ramurile anuale sunt de două
categorii :
- ramuri anuale de schelet – care se formează de obicei din mugurii situați în prima treime
a ramurilor de schelet. Din aceste ramuri se aleg cele de prelungire a scheletului existent și noi ramuri
de schelet pentru definitivarea formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din mugurii vegetativi și
micști. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte și mai subțiri. Durata de viață a acestor ramuri este de
un an, deoarece prin evoluția mugurilor vegetativi sau micști, pe ele se formează alte formațiuni și se
transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de semischelet. În funcție de
felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se împart în două:
- ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii vegetativi au și muguri
de rod (floriferi sau micști).
d).Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet. Sunt formaţiuni cu
lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios, bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă
variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în
devenire sau ramuri de rod tipice.
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua în 1 - 2 - 4 ani în
ramuri de rod propriu-zise.
Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi muguri vegetativi şi
floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie
pomicolă.

8
 Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere şi fructificare.
După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
- muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu evoluţie în lăstari când sunt
vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti (măr, păr, gutui);
- muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se dezvoltă în lăstari laterali când
sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi. La rândul lor pot fi: principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt bine evidenţiaţi.
Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi aşezaţi de o parte şi alta a celui
principal în care caz se numesc colaterali, sau sub acesta când se numesc seriali. La cireş, vişin, măr,
păr, gutui, mugurii stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais, mugurii
amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi.
-mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la baza ramurilor. Se găsesc pe
ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a
fost accidentată.
- mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice porţiune din tulpină sau
rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de
pe rădăcini evoluează în lăstari numiţi drajoni.
După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a). Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare la bază şi mic spre mijloc şi
vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în formare se
numesc ochi. În funcţie de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi.
b). Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi. Prezintă diametrul mare la mijloc
şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau mai multe flori la
cireş, vişin.
c). Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (la măr, păr) sau
un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu
inflorescenţe (zmeur, coacăz).

Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi formaţiuni numite lăstari. Acestea
poartă până toamna frunze. Lăstarii pot avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere diferit
(drepţi, sinuoşi, geniculaţi) funcţie de specie şi soi.
Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau glabră, cu număr şi forme diferite ale lenticelelor
glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de evoluţie se clasifică în: - lăstari de
prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele terminal al unei ramuri sau al axului
continuînd prelungirea lor;
- lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai ramurilor sau axului. După
căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp, ramuri schelet sau de rod;
- lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub primul lăstar de
prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie ,
ei concurează lăstarul de prelungire;
- lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an din ochii de la subţioara
frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
- lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau adventivi situaţi pe ramuri
schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă, realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de
vegetaţie.

9
 Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri anuale, păstrând denumirea
din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale, terminale, laterale, concurente, anticipate, lacome.
Ele formează în totalitate creşterile anuale ale pomului.

Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile pomicole prezintă în general frunze
simple, excepţie făcând zmeurul, murul, căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele simple
pot avea marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor. Frunzele compuse pot fi
formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc, zmeur.
Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong, lanceolat, eliptic ş.a. constituind împreună cu
marginea, vârful, baza şi modul de pubescenţă element de identificare a soiurilor. Peţiolul frunzei
poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală poate fi cilindric sau canaliculat, cu glande
nectarifere la baza lor sau fără acestea, contribuind şi ele la identificarea soiurilor.

10
 -CURS -
1.4 Perioadele de vârstă ale pomilor și arbuștilor fructiferi

A. PERIOADA EMBRIONARĂ
Durează de la fecundarea ovulului până la germinația seminței, exteriorizată prin alungirea
radicelei. Fecundarea ovulului și formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic,
începutul vieții unui nou individ care are toate particularitățile unui organism tânăr: caracterele și
însușirile insuficient consolidate, mare plasticitate și capacitate de a asimila condiții noi.
După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale semințelor noului individ:
embrionul și cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a seminței
care are loc pe planta mamă. Semințele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le
punem în condiții de umiditate și temperaturi favorabile. Aceasta se datorează faptului că nu au ajuns
la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă această maturitate fiziologică este denumită
frecvent postmaturare.
În vederea parcurgerii postmaturării, semințele pomilor au nevoie de temperaturi cuprinse între
1 și 4° C, de umiditate în jur de 30 % și de aerisire. În tehnologia pomicolă condițiile necesare
postmaturării semințelor se realizează printr-o lucrare specifică numită stratificare. Perioada
embrionară din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinației semințelor. Perioada
embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în activitatea de producere a portaltoilor
generativi și în cea de producere a noilor soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulțesc
prin altoire, în tehnica de obținere a lor nu este întâlnită perioada embrionară.

B. PERIOADA JUVENILĂ
Această perioadă mai este denumită și perioada de tinerețe sau de creștere. Perioada începe cu
germinația semințelor (alungirea rădăcinii) sau cu pornirea în creștere a altoiului (în cazul pomilor
înmulțiți prin altoire) și se încheie cu apariția primelor flori și fructe. În decursul acestei perioade pomii
sunt inapți pentru a forma fructe. Plantele juvenile obținute din semințe au în plus particularitățile
plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor și însușirilor încă neformate; au posibilități mari
de adaptare la condiții noi; manifestă compatibilitate mai bună la altoire și emit mai ușor rădăcini în
cazul butășirii și a marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează frecvent variații
mugurale.
În tinerețea pomilor creșterea se manifestă puternic atât la organele epigee cât și la organele
hipogee ale pomului. An de an se formează noi organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit
înnoire progresivă. În această perioadă se formează cea mai mare parte a scheletului coroanei
(ramurile de ordinul I și II). Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală, lăstarii
manifestă tendința de creștere spre verticală, coroanele se formează convergente, strânse. Rădăcinile se
întind mult lateral și pătrund mult în adâncime. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod lipsesc,
iar către sfârșitul ei se formează ramuri de rod neflorifere care garnisesc creșterile anterioare. Vegetația
pomilor tineri se prelungește până târziu toamna, astfel că rezistența ramurilor la geruri mari de iarnă
este redusă.
Intervențiile din perioada de tinerețe trebuie să asigure formarea scheletului, încetarea la timp a
vegetației toamna pentru a spori rezistența la ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod și să li se
asigure hrană din abundență.
Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea poziției și tăierea ramurilor,
iar pomii trebuie bine aprovizionați cu hrană și apă. Trebuie asigurat un frunziș sănătos care să poată
sintetiza această hrană, prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor și dăunătorilor. De asemenea
trebuie evitat excesul de azot și de apă în a doua jumătate a verii pentru asigurarea coacerii lemnului și

11
încetarea la timp a vegetației toamna. Scurtarea perioadei de tinerețe și grăbirea intrării pe rod se poate
obține prin utilizarea înclinării și a arcuirii ramurilor.

C. ÎNCEPUTUL RODIRII
Începutul rodirii este marcat de apariția primelor fructe și durează până la obținerea recoltelor
maxime, susținute an de an. În livezile clasice această perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele
intensive și superintensive pe mai puțini ani, în funcție de particularitățile speciilor. În perioada de
început a rodirii , creșterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge la 80 cm.
Creșterile scad în fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă eate din ce în ce mai
redusă. Coroana pomilor se îndesește, completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV și V, dar și
de semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei. Numărul ramurilor de rod sporește într-un ritm
rapid. În această etapă apare o funcție nouă în viața pomilor și anume rodirea. Raportul acestei noi
funcții cu creșterea , permite împărțirea perioadei în două. În prima parte, denumită creștere și rodire,
frnomenul dominant rămâne creșterea, rodul fiind reprezentat de fructe puține și mari, dar al căror
număr sporește an de an.
În cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este denumită rodire și
creștere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind mai mari decât în anul precedent, iar fructele
sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependență de
numărul ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creșterile anterioare. Succesiunea acestor
fenomene este următoarea: creșterile mari și numeroase dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului
de ramuri de rod și apoi de o recoltă abundentă.
În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenții și anume: se continuă formarea
scheletului, completarea coroanelor și se urmărește stimularea formării ramurilor de rod într-un număr
cât mai mare, se fac tăieri de rărire a coroanei, se urmărește asigurarea hranei și a apei în cantități mai
mari decât în perioada de tinerețe precum și combaterea bolilor și dăunătorilor De asemenea, intervin
lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor climatice, în special împotriva brumelor și
îngheșurilor târzii de primăvară, împiedicarea căderii premature.

D. PERIOADA DE MARE PRODUCȚIE

Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această perioadă începe o dată cu
apariția recoltelor mari, care se mențin aproximativ la același nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile
clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive și superintensive 8-10 ani.
Încheierea perioadei este marcată de scăderea recolteloe an de an, fără a mai reveni la nivelul anterior.
Ajunși în perioada de mare producție pomii manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele și însușirile
consolidate. În perioada de mare producție, în fiecare an creșterile sunt mai mici. Înnoirea progresivă
este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015 cm. În decursul acestei perioade
fructificarea domină toate celelalte fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile de
schelet se arcuiesc sub greutatea rodului și formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt
răsfirate cu ramuri atârnânde și arcade suprapuse.
Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou în viața pomilor,
avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această cauză fenomenul este denumit uscarea
centrifugă a ramurilor de rod. Numărul ramurilor de rod din coroana pomilor se menține foarte mare și
aproximativ constant de un an la altul și explică recoltele mari și relativ constante pe în treaga
perioadă.
Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu ramurile de rod iar
fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. Vegetația pomilor în perioada de mare producție
începe mai devreme primăvara și se termină timpuriu toamna. În legătură cu rodirea, în această
perioadă de vârstă, la unele specii (măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou și anume rodirea
12
neregulată a pomilor sau alternanța de rodire. Această demumire indică faptul că se înregistrează unii
ani cu fructificare abundentă uemați de alți ani complet lipsiți de recoltă sau cu recoltă mică.
Lucrările aplicate în perioada de mare producție urmăresc asigurarea fructificării regulate, care
se obține prin aplicarea îngrășămintelor, asigurarea pomilor cu hrană și apă și prin stabilirea unei
încărcături normale a pomilor cu muguri de rod. Către sfârșitul perioadei, când creșterile lăstarilor
indicatori sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai severe decât în etapele anterioare.

E. DIMINUAREA RODIRII
Această perioadă de vârstă se instalează în viața pomilor o dată cu micșorarea an de an a
recoltelor de fructe și se încheie cu încetarea completă a rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă
nu mai are loc. În această perioadă apar uscături în porțiunile terminale descendente ale ramurilor
arcuite sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viața pomilor denumit uscare centrifugă a
ramurilor de schelet.
Prezența rodului și apariția uscării permit caracterizarea începutului perioadei ca fiind, etapa de
rodire-uscare. În această etapă alternanța de rodire se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât
cea înregistrată cu doi, trei ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se accentuează,
rodirea scade și apare un fenomen nou și anume reîntinerirea naturală prin formarea unor lăstari
lacomi plasați pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de schelet curbate.
Apariția acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o înnoire regresivă, deoarece
volumul coroanei scade. Situația pomilor poate fi caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în
ordinea importanței lor și anume: uscare -rodire - creștere.
Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod și lipsa creșterilor ramurilor de schelet
provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod din coroana pomului. Rodirea este în fiecare
an mai mică decât în anul precedent, și se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar
dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmărește asigurarea pomilor cu hrană și apă din
abundență, ca și în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri mai severe decât în perioada anterioară
și se fac scurtări în lemn de 4 până la șase ani cu scopul de a stimula creșterile.
Se întineresc ramurile de rod și de semischelet prin tăieri de rodire, iar lăstarii lacomi sunt
utilizați pentru completarea golurilor apărute în coroană. În această perioadă trebuie tratate rănile de pe
trunchiul și ramurilor pomilor, deoarece ele se vindecă mai greu. De asemenea se combat bolile și
dăunătorii și se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice.

F. PERIOADA DE DECLIN
Această perioadă se mai numește și perioadă de bătrânețe, și se caracterizează prin lipsa rodului
și prin uscarea accentuată și progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri cître
bază și cuprinde aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micșorează accentuat și
continuu. Caracterizarea succintă a situației în care se găsesc pomii este uscare și creștere. Pomii la
care rodirea a încetat și uscarea este accentuată au energia de creștere atât de redusă, încât nu mai pot fi
reîntineriți. Dacă fenomenul este sesizat din timp la începutul perioadei de declin, existp posibilitatea
să li se prelungească durata de viață economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de regenerare, prin
intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma acestor tăieri apar creșteri noi, care refac
coroana și după doi-trei ani, se obțin recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest
timp trebuie aplicate lucrările de îngrijire ca și în perioada de rodire maximă.

13
 -CURS -
1.7 Fenofazele inițiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod și starea de repaus

Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetație activă, separate de o

perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetație are loc formarea mugurilor vegetativi și floriferi ce
rămân în repaus pe durata iernii, după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creștere și
înfloresc, apoi leagă fructe ce ajung la maturitate și se recoltează.
Se numesc inițiale deoarece se desfășoară în perioada de vegetație premergătoare repausului de
iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază inițială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de
rod au două fenofaze inițiale (inducția antogenă, diferențierea mugurilor de rod).

Formarea mugurilor vegetativi.

Acești muguri vegetativi sunt niște lăstari în fașă protejați de catafile. Mugurii vegetativi se
formează în timpul primăverii și vara, la subsoara frunzelor de pe lăstarii de creștere. Fiecare mugure
vegetativ cuprinde conul de creștere, alcătuit din celule ințiale și meristemul primordial, apoi primordii
de frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se ajunge la baza
diviziunii celulelor (etapa embrionară a creșterii). Mugurii nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu
pornesc în vegetație) datorită inhibiției corelative exercitate de mugurele terminal și de frunze,
cunoscută și sub denumirea de dominanță apicală.
Suprimarea vârfului de creștere în prima jumătate a perioadei de vegetație (tăieri în verde) are
ca efect pornirea în creștere a mugurilor laterali.
Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creștere reîncepe diviziunea, formând
lateral noi primordii de frunze și muguri. Ca urmare din mugurii situați imediat sub locul de tăiere se
formează lăstari anticipați, care îndesesc coroana. Efectuată către sfârșitul verii, suprimarea vârfului
lastarului nu mai este urmată de pornirea în vegetație a mugurilor laterali, ceea ce demonstrează
trecerea mugurilor respectivi în starea de repaus, chiar dacă frunzele nu au căzut.
În această etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare și colorare a fructelor
sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se fac iarna), deoarece nu mai există pericolul
pornirii în creștere a mugurilor.

Inducția antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de

pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de
rod.
Spre partea finală a inducției antogene se observă la microscop o aplatizare a conului de
creștere, sfârșitul perioadei fiind marcat de apariția primordiilor florale sub forma unor protuberanțe.
Inducția antogenă are loc în perioada iunie –septembrie la pomacee (măr, păr) și în luna august la
piersic.
Despre inducția antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte: prima reversibilă și
următoarea ireversibilă.

Diferențierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat de aparitia primordiilor
florale sub forma unor protuberanțe pe conul de creștere. În general aceasta are loc în luna iulie, astfel
că diferențierea se desfășoară în a doua jumătate a verii, toamna și iarna extinzându-se până în
primăvara următoare. Sub solzii mugurilor, pe parcursul diferențierii, se formează organele florale,
astfel:
- protuberanțe al căror număr corespunde cu numărul de flori din mugure (sub formă de cilindri);
- diferențierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului sub forma unui val circular;
- diferențierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce corespund petalelor;
14
- diferențierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanțe în cercuri concentrice;
- diferențierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la pomacee și un mamelon la
drupacee (figura 3.1.).

Figura 3.1: Diferențierea mugurilor de rod (Constantinescu și colab., 1967)

a- boltirea conului de creștere; b- formarea cilindrilor; c- diferențierea sepalelor; d- diferențierea
petalelor; e- diferențierea sacilor polinici; f, g- diferențierea pistilului

Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii și toamna, astfel că la sosirea iernii
organele florale sunt formate, cu excepția celulelor sexuale (ovule și polen). Pe parcursul iernii și
primăverii are loc desăvârșirea formării organelor sexuale (a staminelor și pistilului) și formarea
gameților (polenul și ovule), prin diviziune reducțională (meioză).
Mugurii florali se formează la date diferite în diverse părți ale coroanei aceluiași pom, între ei existând
o serie de diferențe de evoluție care conduc la o eșalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare.

Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi și de rod ei rămân în repaus, ca urmare
a adaptării speciilor pomicole la condițiile nefavorabile din iarnă. Această adaptare se manifestă prin
lipsa creșterilor epigee și a fotosintezei și prin sporirea rezistenței la ger.
Celelalte funcții: transpirația, respirația, creșterea rădăcinilor se continuă în perioada de repaus,
dar cu un ritm mult încetinit. Alături de acestea, în timpul iernii se mai petrec o srie de procese legate
de dezvoltarea lor, o serie de schimbări calitative, care necesită temperaturi scăzute și care conduc la
desăvârșirea organelor sexuale și la formarea gameților (polenul și ovulele).
Toate acestea scot în evidență că iarna pomii nu se găsesc într-un repaus absolut ci în repaus
relativ. În mod convențional, se consideră că starea de repaus se instalează în momentul căderii
frunzelor. Acest fenomen are loc în luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar
temperatura aerului scade noaptea sub 5°C. Sfârșitul stării de repaus este indicat de primele simptome
de reîncepere a vegetației active (umflarea mugurilor), care apar la majoritatea speciilor în luna martie.
În prima jumătate a iernii, sporesc compușii organici solubili în plante, fenomene ce duc la o
mărire a rezistenței lor la ger. În timpul iernii, în paralel cu fenomenele biochimice se mai petrec și
fenomene fiziologice. În procesul respirației încetinite se consumă o parte dintre substanțele de
rezervă.
În timpul repausului, rădăcinile continuă să crească într-un ritm încetinit, atâta timp cât în sol se
menține temperatura deasupra lui +2°C. Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din toamnă
prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (își vindecă rănile) și chiar emit noi rădăcini.
Creșterea rădăcinilor și vindecarea rănilor se face pe baza substanțelor de rezervă acumulate în
țesuturile plantei.
În coroana pomilor în timul repausului se continuă desăvârșirea formării mugurilor floriferi, în
perioada decembrie - martie desfășurându-se meioza și formarea gameților masculi și femeli. Pentru
desfășurarea normală a acestor fenomene, precum și a celor care urmează după intrarea în vegetație,
pomii din climatul nostru au nevoie ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute, adică au
15
nevoie de frig. În absența temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt satisfăcute, apar
anumite perturbații în evoluția ulterioară. O ușoară lipsă de frig provoacă o întârziere și o mare
eșalonare în timp a înfloririi. Lipsa mai accentuată a frigului conduce la o înflorire și legare slabe,
absența totală a înfloriii sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig costituie o
carateristică de specie și soi.
Studierea amănunțită a stării de repaus a mai permis constatarea că într-o anumită etapă, chiar dacă
pomii sunt puși în condiții favorabile de vegetație (temperatură și umiditate) ei nu pornesc în vegetație.
Această etapă mai este denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul formării
speciilor. Mărul și părul au repausul profund lung, în schimb caisul și piersicul au repausul profund
scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în vegetație dacă apar condițiile
necesare de temperatură și umiditate. Datorită faptului că în climatul nostru condițiile de vegetație apar
ceva mai târziu, speciile pomicole rămân în stare de repaus până când temperatura se ridică peste
pragul lor biologic. Durata de timp de la încheierea repausului profund și până în momentul când
speciile pornesc în vegetație în condiții naturale este numită repaus facultativ. El este provocat numai
de absența condițiilor de vegetație. În decursul repausului facultativ și mai ales spre sfârșitul lui se
micșorează cantitatea de compuși organici solubili și crește cantitatea de compuși organici insolubili.
Astfel scad monozaharidele și sporește amidonul, care în lunile februarie – martie, înainte de pornirea
vegetației atinge un maximum de primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de toamnă,
datorită consumului din timpul iernii pentru respirația încetinită, creșterea rădăcinilor, vindecarea
rănilor de pe rădăcini.
Odată cu scăderea compușilor organici solubili în timpul repausului facultativ scade rezistența la ger a
pomilor. Din această cauză gerurile de la sfârșitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai puțin
aspre decât cele din timpul repausului profund, pot provoca daune mari.

16
 -CURS -
1.8 Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care trec în fiecare an lăstarii
noi.
Pentru organele vegetative au fost stabilite patru fenofaze și anume:
1. Dezmugurirea și începutul creșterii;
2. Creșterea intensă a lăstarilor;
3. Încetinirea și încetarea creșterii lăstarilor;
4. Maturarea țesuturilor și pregătirea pomilor pentru iernare.
Aceste fenomene se repetă an de an pe toata durata vieții pomului, începând din tinerețe (de la
încolțirea sau de la pornirea în vegetație a altoiului) până la perioada de declin. Cele patru fenofaze se
desfășoară într-o succesiune clară de primăvară până toamna. Durata fiecarei fenofaze este influențată
de specie, condiții climatice, zona de cultură, agrotehnica aplicată.

Dezmugurirea și începutul creșterii începe cu umflarea mugurilor și durează până la apariția

primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului.
Această fenofază se desfășoară în lunile martie – aprilie. Temperatura aerului și substanțele de
rezervă din plantă influențează în mare măsură desfășurarea acestei fenofaze. Formarea organelor noi
în această fenofază se desfășoară pe baza substanțelor de rezervă acumulate de plantă în anul anterior,
fiind dependentă în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în anul anterior.
Fenofaza este rezultatul etapelor de alungire și diferențiere a lăstarilor existenți în mugure, încă
din anul anterior: celulele preformate se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât
celulele meristematice, internodurile și frunzele preformate se alungesc și ele, apoi se diferențiază
țesuturile lăstarului. Mecanismul declanșării și al desfășurării creșterii este de natură hormonală, cu
participarea citochininelor, auxinelor, giberelinelor și acidului abscizic.
La această fenofază ritmul de creștere al lăstarului este lent (noaptea din cauza temperaturilor
scăzute stagnează) dar în accelerare.
Frunzele care apar în această fenofază sunt mici, anormale, subțiri și nu reușesc să sintetizeze
decât o mică parte din substanțele consumate în procesele de creștere proprie. Pomii au nevoie în
această fenofază de N și K în lipsa cărora mulți muguri nu pornesc sau vegetează slab, încetează repede
creșterea. Pentru practică se desprinde necesitatea unei agrotehnici superioare în anul anterior, pentru
acumularea unei mari cantități de substanțe de rezervă în țesuturile pomilor. Întrucât dezmugurirea și
începutul creșterii se desfășoară în principal pe baza substanțelor de rezervă sintetizate în anul anterior,
ea este în mare măsură dependentă de modul cum au vegetat pomii în sezonul precedent.
Fenofaza se desfășoară aproape concomitent cu înflorirea și legatul fructelor cu care
concurează pentru hrană și apă.

Creșterea intensă a lăstarilor începe după apariția celei de a 5-a, a 6-a frunze pe lăstar și
coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui terminal într-o activitate de mitoză. Creșterea se
datorește producerii și întinderii internodurilor, activitate ce se desfășoară din ce în ce mai rapid.
Ca urmare a acestei activități intense, lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze și suprafața
foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt de dimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi,
nodurile mai proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale. Fenofaza se încheie
când se constată tendința de micșorare a vitezei de creștere.
Calendaristic, această fenofază se desfășoară la sfârșitul primăverii și începutul verii, în lunile
mai-iunie și durează 3-4 săptămâni la pomii maturi și ceva mai mult 5-7 săptămâni la pomii tineri.

17
Pentru creștere se utilizează substanțele sintetizate de frunzele noi, substanțe ce se consumă aproape în
întregime în procesul de creștere intensă, acumulările fiind slab reprezentate.
Se înregistrează o insuficiență a zaharurilor solubile, iar conținutul de amidon atinge în luna
iunie minimul de vară. În fenofaza creșterii intense pomii au nevoi foarte mari de azot și apă în vederea
formării noilor țesuturi, pentru sporirea volumului și dimensiunilor coroanelor, lunile mai – iunie fiind
considerate perioade critice pentru azot și apă. Ca urmare, în această fenofază sunt necesare aplicarea
îngrășămintelor suplimentară și udarea.

Încetinirea și încetarea creșterii lăstarilor începe cu scăderea creșterilor și durează până la

încetarea creșterii, marcată de formarea mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază se
desfășoară în ultima parte a lunii iunie și începutul lunii iulie. Continuă în această fenofază formarea de
noi frunze, ce ating dimensiuni normale pe lăstar, ca urmare suprafața totală de asimilație se mărește
continuu, atingând valori maxime.
Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii au dimensiuni normale și sunt bine dezvoltați.
Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale și mai bine evoluați (dezvoltați) decât cei din
fenofaza creșterii intense. În această etapă, sinteza substanțelor proteice și a hidraților de carbon este
intensă, apar cantități mari de amidon, hemiceluloze și alte substanțe de rezervă, substanțe ce sunt
depozitate ca substanțe de rezervă. Datorită faptului că acestea nu mai sunt consumate în creștere, ele
sunt depozitate ca substanțe de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese.
În aceasta fenofază pomii au nevoie accentuată de fosfor și potasiu, excesul de azot împiedică,
însă, pregătirea pentru iarnă, prelungind vegetația.
S-a constatat că 70 % din totalul anual petru principalele elemente hrănitoare este absorbit de
pomi în prima jumătate a perioadei de vegetație.

Maturarea țesuturilor și pregătirea pomilor pentru iernare - are loc la sfârșitul verii și
începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui terminal și se încheie prin căderea frunzelor.
Intensitatea fotosintetică a frunzelor scade mult, substanțele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt
folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroșarea lăstarilor, pentru îngroșarea membranelor
celulare. Cerințele pomilor față de azot scad mult, substanțele proteice se sintetizează într-un ritm
încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul ca element de hrană, asigură încetarea la timp a
creșterilor, contribuie la coacerea deplină a lemnului și sporește rezistența la ger a pomilor. Sporește
cantitatea de acid abscizic care în general grăbește îmbătrânirea țesuturilor, provoacă degradarea
clorofilei, pierderea turgescenței și prin acumularea lui în stratul de suber de la baza pețiolului,
stimulează căderea frunzelor. Înainte de căderea frunzelor se petrece un fenomen de migrare a unora
din substanțele din frunze (substanțe hidrocarbonate, săruri minerale de azot, fosfor, potasiu) în
ramurile pomului.
Aceste substanțe contribuie la sporirea concentrației sucului celular, ceea ce dă ramurilor o mai
mare rezistență la ger.
Căderea prematură a frunzelor care poate fi provocată de secetă sau dăunători este un fenomen
dăunător pentru pomi. În absența frunzișului, pomul nu poate să acumuleze suficiente substanțe de
rezervă, nu-și maturează lemnul și nu formează suficienți muguri de rod. Dacă pierderea frunzișului are
loc în timpul verii, poate fi urmată de apariția unor noi frunze, care nu ajung să sintetizeze mai mult
decât consumă pentru creșterea proprie.
Noul frunziș crește pe baza substanțelor de rezervă depuse din timpul verii și prin aceasta
contribuie la micșorarea rezistenței pomului față de temperaturile scăzute.
Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat – fenomen care se înregistrează
uneori în toamnele lungi și ploioase este dăunător.

18
 În absența fenomenului de migrare a substanțelor de rezervă, precum și datorită consumului de
substanțe prin respirația frunzelor, este prejudiciată maturarea lemnului, sunt împiedicate fenomenele
de călire a pomului.
Din această cauză, atunci când frunzele rămân în pom timp mai îndelungat, se iau măsuri de
încetare la timp a vegetației. O astfel de măsură este însămânțarea plantelor folosite ca îngrășământ
verde printre rândurile de pomi. Acestea sunt plante care se cultivă la sfârșitul perioadei de vegetație,
când consumă apă și hrană din sol. Nemaiavând la dispoziție suficientă apă și hrană pomii încetează
creșterea la timp.
Modul de comportare a organelor hipogee. În ritmul de creștere a rădăcinilor apar, două
perioade distincte, determinate de temperatura solului și de umiditate. În marea majoritate a cazurilor
rădăcinile încep să crească primăvara înaintea apariției frunzelor, când solul atinge temperatura de 2°
C.
Ritmul de creștere se accentuează treptat, odată cu ridicarea temperaturii solului până la 16 – 18
° C, când atinge maximum de intensitate.
La temperaturi mai ridicate creșterea rădăcinilor încetinește și încetează complet, dacă se
depășește pragul superior de 30 – 35 ° C. În toamnă, odată cu revenirea temperaturilor favorabile se
înregistrează un al doilea val de creștere al rădăcinilor, care se continuă toamna, după căderea
frunzelor, dacă există umiditatea suficientă și temperatura nu scade sub 2 ° C.

19
 -CURS -
1.9 Fenofazele finale ale organelor de rod

Fenofazele finale prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor sunt:
1. Înfloritul și legarea fructelor;
2. Creșterea fructelor;
3. Maturarea fructelor.

Înfloritul și legarea fructelor începe în luna martie odată cu umflarea mugurilor de rod și se
încheie în momentul în care ovarul atinge dublul dimensiunilor inițiale la mijlocul sau sfârșitul lunii
aprilie.
Aceasta fenofază cuprinde:
• Dezmugurirea,
• Apariția butonilor florali,
• Apariția petalelor,
• Deschiderea florilor,
• Polenizarea și fecundarea,
• Căderea petalelor și a florilor nefecundate,
• Legarea fructelor.
Rolul primordial în declanșarea fenofazei îl are temperatura. Această fenofază este influențată
mult de temperatura aerului și este dependentă de satisfacerea nevoii de frig (suma de temperaturi
scăzute necesare înlăturării stării de dormans), iar pe de altă parte de temperatura necesară pornirii în
vegetație (zero biologic).
La unele specii pomicole fenofaza de înflorire se desfașoară înaintea apariției frunzelor (migdal,
cais, piersic), la altele concomitent cu aceasta (măr, păr, cireș). Acest lucru pune în evidență faptul că
fenofaza de înflorire se desfașoară pe baza substanțelor de rezervă acumulate în anul precedent.
Existența acestora în țesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor important de care depinde
desfășurarea în bune condiții a acestei fenofaze.
Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin hidroliza amidonului și a
celorlalte substanțe complexe, întocmai ca și creșterea inițială a lăstarilor cu care se desfășoară aproape
concomitent.
În aceasta fenofază se desfașoară și unele procese importante de care depinde producția pomilor
și anume: microsporogeneza, polenizarea și fecundarea. Polenizarea și fecundarea urmează imediat
după deschiderea florilor. Polenizarea este procesul de transport a polenului din antere pe stigmat.
Unele specii pomicole se autopolenizează (cais, piersic), altele necesită polen străin (prun, măr, păr).
După modul cum se execută transportul polenului de la un pom la altul, speciile pomicole pot fi cu
polenizarea entomofilă și cu polenizare anemofilă.
La speciile anemofile (nuc, alun, castan) polenul este transportat cu ajutorul vântului la distanțe
foarte mari; ca o adaptare la acest tip de polenizare, este faptul că produc foarte mult polen, iar florile
femele au un stigmat puternic dezvoltat pentru a favoriza polenizarea.
La speciile cu polenizare entomofilă cantitatea de polen este mai mică, iar transportul polenului
se face cu ajutorul insectelor (albine, specii de Bombus, Eristalis, etc.).
Fecundarea este procesul de germinare a grăunciorului de polen pe stigmat și de pătrundere a
tubului polinic prin țesuturile stilului până la ovar și ovul. Fecundarea este urmată de o reluare a
creșterii ovarului (la fructele adevărate) sau a ovarului și receptaculului (la fructele false).
Nelegarea fructelor se datorează unor factori nutriționali care pot influența germinarea
polenului, sau pot determina avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate. O legare
slabă a florilor poate fi cauzată și de nesatisfacerea nevoilor de frig, de tulburari în morfogeneza
20
organelor florale, de unele tratamente antiparazitare în timpul înfloritului sau când florile sunt încă în
boboc și de factorii de mediu nefavorabili (ploi, vânt puternic).
Dintre cauzele de mediu, ploaia în timpul înfloritului poate nu numai să împiedice polenizarea
dar să și provoace plasmoliza grăunciorilor de polen și spălarea stigmatului, influențând negativ
fecundarea.
Vântul excesiv, uscând stigmatul și împiedicând zborul insectelor polenizatoare poate fi cauza
indirectă a sterilității.

Creșterea fructelor începe cu legarea fructelor și se încheie la începutul maturării (intrarea în

pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au intrat în pârgă când au 95% din dimensiunile normale,
85% din cantitatea totală de substanță uscată și 75-80% din pigmentația normală (I.F.Radu, 1957).
La pomacee, creșterea fructelor este reprezentată de o curbă sigmoidală, iar la drupacee de o
dublă sigmoidă. Creșterea este mai întâi lentă în cadrul pomaceelor, apoi se accelerează devenind
uniformă până în preajma maturării când este din nou lentă.
La drupacee, creșterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului, ce coincide cu întărirea
sâmburelui, după care ritmul de creștere devine din nou intens, până la maturare. Creșterea fructelor
are loc în toate direcțiile, dar cu intensități diferite în funcție de specie. Durata creșterii intense a
fructelor variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul. Creșterea este influențată de factori
nutriționali, climatici și biologici.
În decursul fenofazei creșterii fructelor, fenomenele mai importante sunt: creșterea propriu-zisă,
căderea fiziologică și căderea prematură.
Căderea fiziologică se manifestă prin desprinderea unor fructe de pe ramuri. Căderea începe
imediat după fecundare și se accentuează, ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. Se
desprind și cad fructele rezultate din flori întârziate, cele rămase în urmă ca dezvoltare și cele cu puține
semințe.
Căderea fiziologică este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin intermediul căreia
se tinde la stabilirea unui echilibru între încărcătura cu rod și posibilitățile de nutriție ale pomului
(autoreglarea sau autorărire).
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-august și până în momentul
recoltării, fiind mai intensă pe măsura apropierii fructelor de maturitate. Căderea prematură poate fi
accentuată de secetă, atac de boli și dăunători, udare exagerată după o secetă prelungită, lipsa de hrană.
Pentru reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări culturale care converg către
realizarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor și dăunătorilor, îngrășarea, udarea la timp) și ca
măsură directă – pulverizarea fructelor cu substanțe biostimulatoare, care sporesc legătura fructului de
ramură.
Condiții care influențează creșterea fructelor.
Aceste condiții sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriționali,
climatic, biologic și tehnologici.
Factorii nutriționali au rol deosebit atât în privința dimensiunilor cât și a calității fructelor,
influențând atît creșterea cât și maturarea fructelor.
Factorii climatici – prezența apei în exces conduce la obținerea de fructe de calibru mare.
Absența sau insuficiența apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creștere al fructelor,
care rămân mici.
Factorii biologici. Dintre factorii biologici semințelor le revine rolul primordial. Rolul
semințelor este determinant numai până la căderea fiziologică, absența semințelor după această etapă
nu împiedică continuarea creșterii fructelor.
Alți factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creșterea vegetativă este foarte
intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind și cad.
21
 Ciupirea lăstarilor favorizează creșterea fructelor, mai ales a celor care însoțesc fructele.
Rărirea chimică a florilor folosind substanțe stimulatoare, conduce la obținerea de fructe mai
mari decât rărirea manuală.
Aplicarea tăierilor de întreținere și fructificare, în vederea reînnoirii lemnului corespunzător
tipului de fructificare, favorizează creșterea fructelor.

Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă și se încheie atunci când fructele
realizează calitațile gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum.
Aprecierea maturității fructelor se face după anumite însușiri, dintre care mai importante sunt
culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii.
Se cunosc mai multe tipuri de maturitate și anume:
- maturitate fiziologică când semințele fructelor devin apte de a încolți după ce au fost supuse
procesului de postmaturație;
- maturitate de recoltare ce corespunde gradului de coacere, ce permite fructelor culese să își
desăvârșească procesul de coacere și face posibil transportul lor la distanțe mari;
- maturitate de consum, adică starea de dezvoltare maximă a gustului și aromei, când fructele
sunt bune pentru consum în stare proaspătă.
Calitățile gustative și de păstrare ale fructelor depind foarte mult de condițiile de hrană pe care
le au fructele atât în fenofaza de creștere cât și în cea de maturare.
Azotul în exces, favorizează atingerea de către fructe a unor dimensiuni mari.
Fosforul dacă este absorbit în cantități limitate, merge în mod preferențial spre fruct și mai ales
către semințe.

22
 FORMAȚIUNI DE ROD

Ramuri de rod specifice pomaceelor

a). Ramuri de rod la măr şi păr - prezintă dimensiuni, dar şi denumiri caracteristice. Ramuri
în devenire roditoare amintim: pinten şi smicea, iar tipice roditoare: ţepuşa, nuieluşa şi mlădiţa.
Ramuri de garnisire vegetativă :
Pintenul - este o formaţiune scurtă de la câţiva mm la 5 - 6 cm şi poate fi pinten scurt, (fig. 1.6),
când are până la 1 cm şi prezintă în vârf mugure vegetativ, iar în rest numai urme de frunze numindu-se
şi pinten inelat.

Când pintenul are în vârf mugure vegetativ iar lateral 1 - 3 muguri vegetativi şi ajunge la 5 - 6
cm, se numeşte pinten alungit. El poate să evolueze după 1 - 2 ani într-o formaţiune tipică de rod, de
obicei ţepuşă.
Smiceaua - este o ramură subţire de 2 - 5 mm cu o lungime de 10 - 30 cm. Are în vârf şi lateral
numai muguri vegetativi, (fig. 1.7). Evoluează în ramură de semischelet.

Ramuri de garnisire floriferă :

Ţepuşa - este asemănătoare ca dimensiuni cu pintenul adică poate să fie de 1 cm până la 5 - 6
cm, și prezintă terminal mugure mixt.
Ca şi pintenul, ţepuşa poate fi scurtă - inelată sau ţepuşă alungită. Ţepuşa în anul fructificării îşi
îngroaşă capătul terminal, purtând denumirea de bursă, deci evoluează în bursă, (fig. 1.8).

În acelaşi an pe bursă se formează noi formaţiuni, ţepuşe, nuieluşe, care rodesc în anul următor
formând şi ele burse. Această suprapunere de burse noi pe burse vechi, dă naştere la formaţiunea vatră
de rod.
Nuieluşa - prezintă o lungime de 10 - 20 cm şi chiar 30 cm, are în vârf mugure mixt, iar pe
toată lungimea numai muguri vegetativi, (fig. 1.9). În anul următor are în vârf o bursă, care evoluează
într-o nouă formaţiune de rod sau vegetativă şi apoi într-o ramură de semischelet.
Mlădiţa - poate avea lungimea de 7 - 30 cm, (fig. 1.9) Are în vârf mugure mixt iar subterminal
şi uneori mai jos încă 2 sau mai mulţi muguri micşti ce alternează cu cei vegetativi. Terminal formează
o bursă care poate avea lateral noi formaţiuni în devenire sau tipice roditoare, evoluând în final în
ramuri de semischelet.

b). Ramuri de rod la gutui - sunt reprezentate prin: măciulii şi coarne de melc. Aceste
formaţiuni provin din muguri micşti. Dintr-un mugure mixt primăvara creşte un lăstar de 8 - 10 cm cu
floare în vârf. În cazul că floarea a legat, pe măsură ce creşte fructul, lăstarul se îngroaşă în principal
spre vârf, formând un fel de bursă alungită.
Această ramură poartă numele de măciulie şi are în porţiunea terminală 2 - 4 muguri micşti, iar
spre bază muguri vegetativi. În anul următor din fiecare mugure mixt evoluează un lăstar şi floare şi se
formează câte o nouă măciulie. Aceste formaţiuni prezente de o parte şi alta a măciuliei anului anterior,
poartă denumirea de coarne de melc, (fig. 1.10).

23
 1.2.2. Ramurile de rod, specifice drupaceelor
În funcţie de caracteristicile formaţiunilor de rod drupaceele se grupează astfel:
a). cireş şi vişin; b). prun şi cais; c). piersic şi migdal.

a). Ramurile de rod la cireş şi vişin:

Buchetul de mai monoaxial - are 1 - 3 cm lungime, dar ajunge la 7 şi chiar la 12 cm. În vârf are
mugure vegetativ, iar lateral numai pe porţiunea anuală de 1 - 3 cm frunze şi 4 - 7 muguri floriferi
aşezaţi în spirală şi solitari, (fig. 1.11).
El creşte numai prin mugurele terminal 1 - 3 cm, iar lateral după recoltarea fructelor se
degarniseşte, încât devine un buchet alungit de 7 - 12 cm. Durata de viaţă este de 8 - 12 ani.

Ramură de rod mijlocie monoaxială are o lungime de 10 - 30 cm şi chiar 50 cm. Prezintă în

vârf mugure vegetativ şi 1 - 3 muguri în apropierea celui terminal, tot vegetativi, (fig. 1.12). Mugurii
de la mijlocul şi baza ramurei sunt floriferi, inseraţi solitar. Evoluează în ramură de semischelet.

Ramură de rod pleată are lungimea de 15 - 60 cm şi grosimea de 2 - 3 mm, prezintă în vârf

mugure vegetativ iar lateral muguri floriferi.
An de an se prelungeşte prin mugurele terminal cu 10 – 15 cm, porţiune ce formează din nou
muguri floriferi, iar partea ce a rodit se degarniseşte, (fig. 1.13).
Alungirea poate ajunge la 60 - 100 cm, iar rodul prezent numai terminal determină aplecarea
ramurilor dând aspect de plete, de unde denumirea lor.
Este specifică vişinului, cu totul izolat la cireş.

Ramuri de garnisire vegetativă :

Smiceaua – este o ramură de garnisire vegetativă de 10-50 cm, care are atât terminal cât și
lateral numai muguri vegetativi.
O parte din smicele se transformă în ramuri de semischelet, iar o altă parte în ramuri de schelet
purtătoare de noi ramuri de garnisire vegetative sau de rod.
Pintenul - este o ramură de garnisire vegetativă pe care o întâlnim la pomii tineri până la
intrarea pe rod și la cei bătrâni. Are ca și la măr lungimea de 1-10 cm și are terminal un mugure
vegetativ (fig. 1.14).
Pintenul se formează din mugurii axilari de la baza ramurilor de schelet. Mugurii axilari sunt
vegetativi, rudimentari și rămân de regulă dorminzi.

b). Ramuri de rod la prun şi cais - sunt reprezentate prin: buchet de mai ramificat şi ramură
mijlocie ramificată.
Buchetul de mai ramificat - se formează dintr-un mugure axial. Are iniţial 1 - 3 cm lungime cu
un mugure vegetativ în vârf, iar de-a lungul său prezintă la fiecare nod, grupuri de muguri. În fiecare
din acest grup, este un mugure vegetativ şi 1 - 3 muguri floriferi, (fig. 1.15).
În anul următor, din mugurii vegetativi - terminal şi din grup se formează noi buchete, creşteri
mici de 1 - 3 cm. În acest caz, toamna pe buchetul iniţial apar 1 - 2 ramificaţii laterale prinse pe acelaşi
ax, numindu-se buchet de mai ramificat.
Ramura mixtă mijlocie - poate avea lungimea de 10 - 40 cm. Are în vârf mugure vegetativ, iar
lateral la noduri grupe de 2 - 3 muguri din care unul este vegetativ, ceilalţi floriferi, dar
şi muguri solitari care pot fi vegetativi și floriferi ce alternează cu grupe de muguri, (fig. 1.16).
În anul doi din mugurii vegetativi din grup şi din cel terminal evoluează noi creşteri de 10 - 40
cm adică noi ramuri mijlocii, formând deci ramura mixtă mijlocie, cu aceleaşi caracteristici amintite.

În prima parte de viaţă a pomilor, ramura mijlocie ramificată poate să depăşească 40 cm, dar
după rodirea maximă ajunge la 10 - 30 cm.
24
 Prelungirile ramurilor de schelet sau semischelet pot prezenta caracteristicile ramurilor mijlocii,
adică să prezinte în vârf mugure vegetativ, iar lateral grupe de muguri - un vegetativ şi 2 - 3 muguri
floriferi, (fig. 1.17).
Dat fiind faptul că depăşeşte frecvent 40 cm, ramura de prelungire se numeşte şi ramură lungă
de rod atât la cais cât şi la prun.

c). Ramurile de rod la piersic şi migdal

Speciile amintite rodesc pe:

Buchet de mai monoaxial - are 1 - 3 cm lungime, cu un mugure vegetativ în vârf şi lateral 2 - 4
muguri floriferi la piersic şi 5 - 6 muguri de rod la migdal.
În cazul piersicului este frecvent numai la anumite soiuri sau în perioada de declin a pomilor.
După rodire el se usucă, foarte rar evoluează într-un nou buchet.
Pentru migdal el este prezent la majoritatea soiurilor şi nu se usucă după rodire, evoluează în
noi buchete pe durată de 5 - 6 ani.
Ramura mixtă - este principala formaţiune de rod a piersicului şi migdalului şi are lungimea de
7 - 120 cm. Prezintă în vârf mugure vegetativ, sub el 1 - 2 muguri vegetativi solitari iar spre bază grupe
de muguri vegetativi cu floriferi, (fig. 1.18).
În grup mugurele central este vegetativ, iar lateral poartă 2 sau 4 muguri floriferi. La punctul de
inserţie al ramurei mixte, se găsesc 1 - 2 muguri vegetativi cu dimensiuni foarte mici. Ramura mixtă
evoluează prin mugurii vegetativi din vârf din grup sau de la bază în noi ramuri mixte. Potențialul
productiv al ramurei mixte este proporțional cu dimensiunile ei. Astfel, pentru practica tăierilor,
ramurile mixte trebuiesc grupate în trei categorii :
- ramuri mixte de vigoare slabă (20-40 cm) ;
- ramuri mixte de vigoare mijlocie (41-70 cm) ;
- ramuri mixte de vigoare mare (71-110 cm) ;

Ramura salbă sau chiffon - este specifică pentru unele soiuri de piersic - Madeleine Pouyet,
Fillette, Sunbeam ş.a. dar poate fi sesizată la majoritatea soiurilor în perioada de declin sau în condiţii
de agrotehnică inferioară. Salba are lungimea de 7 - 15 cm şi chiar 30 cm (May Flower), prezintă în
vârf mugure vegetativ iar pe toată lungimea numai muguri floriferi solitari, (fig. 1.19).
Foarte rar poate avea 1 - 2 muguri vegetativi la bază. După rodire la piersic, de obicei se usucă
sau evoluează terminal într-o nouă salbă. La migdal, formează noi salbe sau ramuri mixte scurte încât
poate avea aici durata de peste 3 ani.
Ramura anticipată - provine din lăstari anticipaţi, formaţi pe ramuri mixte terminale sau chiar
laterale cu precădere în perioada de tinereţe sau început de rodire. Pentru soiurile: Madeleine Pouyet,
Cardinal, Redhaven, ş.a. la o agrotehnică specifică pot fi prezente toată durata de viaţă. Ramura
anticipată are lungimea de 10 - 60 cm şi poate avea caracter de ramură mixtă sau de salbă. Prin tăieri de
obicei se suprimă, dar poate fi reţinută la soiurile unde este frecventă.

1.2.3. Ramurile de rod la nuc şi alun

Nucul rodeşte pe ramură mijlocie cu lungimea de 5 - 15 cm. Grosimea ramurei mijlocii ajunge
la 10 - 12 mm. La bază are muguri bărbăteşti 4 - 8 iar la mijloc muguri vegetativi 1 - 4 şi spre vârf 1 - 2
muguri axilari, dar şi terminal are muguri micşti femeieşti. Din aceştia i-au naştere primăvara lăstari, ce
vor purta în vârf 2 - 4 flori femeieşti, apoi tot atâtea fructe. Ramurile respective evoluează prin mugurii
vegetativi dar şi prin cei micşti, în noi ramuri mijlocii cu lungimea specifică, (fig. 1.20).

La alun rodirea se realizează tot pe ramura mijlocie de 10 - 30 cm. În vârful ramurei din
mugurele apical central, dar şi din 1 - 2 muguri axilari se formează ramuri anticipate foarte subţiri şi
scurte de 1 - 3 cm pe care apar 3 - 4 amenţi. Din mugurii stipelari ce însoţesc mugurele apical dar şi

25
din muguri axiali micşti, primăvara devreme - februarie - apare un stil bifid de culoare violaceae - flori
femeieşti, (fig. 1.21).
Fecundarea se realizează în mugure înainte de deschiderea sa.

Din mugure apare apoi un lăstar de 5 - 15 cm care formează în vârf 2 - 6 alune, iar lateral el
formează la subţioara frunzelor în treimea mijlocie şi superioară noi muguri micşti ce vor forma în anul
următor lăstari de 5 - 15 cm ce au în vârf flori femeieşti.

1.2.4. Ramuri roditoare la arbuşti

Coacăzul roşu - rodeşte pe buchete alungite şi pe ramuri lungi, (fig. 1.22- a).
Buchetul la coacăz are 1 - 3 cm, prezintă în vârf mugure vegetativ şi lateral 4 - 5 muguri
floriferi. Acesta va evolua într-un nou buchet.
Ramura lungă cu lungimea de 15 - 110 cm. În vârf are mugure mixt apoi muguri floriferi
alternând cu micşti şi spre bază muguri vegetativi. Mugurii micşti formează o inflorescenţă şi un lăstar
scurt. Mugurii floriferi evoluează numai în flori - inflorescenţe, iar cei vegetativi fie rămân dorminzi,
fie formează noi creşteri anuale - ramuri lungi.
La coacăzul negru întâlnim ramura lungă care are peste 10 cm. Se deosebeşte de coacăzul roşu
prin faptul că din mugurii vegetativi prezenţi la bază, cresc întotdeauna noi lăstari – tulpini, (fig. 1.22-
b). Lăstarii crescuţi poartă totdeauna muguri floriferi la bază şi muguri micşti spre vârf, inclusiv cel
apical.

Fig. 1.22. Formaţiuni de rod la coacăz şi agriş:

a – coacăz roşu ;
b – coacăz negru ;
c – agriş;

Agrişul - rodeşte pe ramuri mijlocii anuale. Ele poartă la bază muguri vegetativi, spre vârf
muguri micşti, iar la vârf - apical - mugure vegetativ, (fig. 1.22 – c). Din mugurii micşti apar 2 - 3 flori
şi un lăstar.

Zmeurul – tulpinile zmeurului au o durată de viață de numai doi ani, (fig. 1.23).

26
 Fig. 1.23. Evoluția tulpinii la zmeur (după Godeanu I. 1981)
a, b, c – anul I
d – anul II
Din mugurii adventivi de pe rădăcini în primul an, cresc lăstari pe care o parte din muguri
diferențiază muguri floriferi micști. Din acești muguri în anul următor vor crește lăstari terminați cu o
inflorescență. După ce au fructificat, tulpinile de doi ani se usucă și trebuie îndepărtate.
Concomitent cu fructificarea tulpinilor de doi ani se formează noi tulpini anuale care vor
fructifica în anul următor.

27