FLORICULTURA

curs 1

FLORICULTURA este o ramură a agriculturii, care se ocupă cu studiul

speciilor decorative, cu cultura forţată a unor arbuşti (liliacul, trandafirul) şi
oferă posibilitatea cunoaşterii celor mai importante specii decorative, modul de
folosire al acestora precum şi metodele agrotehnice obţinerea şi întreţinerea lor.
Floricultura generală, cuprinde noţiuni referitoare la biologia plantelor
floricole, ne indică metodele şi principiile de înmulţire şi întreţinere a culturilor
de flori.
Floricultura specială cuprinde studiul morfologic şi fiziologic al fiecărei
specii în parte şi tehnologiile de cultură ale acestora. Floricultura specială este
strâns legată celelalte ramuri specifice: legumicultura, pomicultura, folosind o
serie de legi comune şi folosind metode agrotehnice apropiate.
Importanţa floriculturii este de ordin economic fie utilitar, această
importanţă decurge din numeroasele întrebuinţări ale florilor. În afară de ordinul
estetic, de admirat al frumosului, unele pot avea şi efecte terapeutice, florile pot
fi folosite ca plante medicinale (mente, nalba, degeţelul, etc). O bună parte din
flori, în unele ţări sunt importante resurse alimentare (palmieri, colocazia,
lotusul).

Gruparea plantelor floricole

Gruparea genurilor şi speciilor în floricultură poate fi făcută după mai

multe criterii:
1. după ciclul de viaţă;
2. după locul de origine;
3. după locul de cultură;
4. după caracteristicile plantelor.

După ciclul de viaţă, plantele se împart în: plante anuale, plante bianuale,
plante perene.
- plantele anuale, ciclul de viaţă corespunde unei singure perioade de
vegetaţie, apar primăvara din seminţe, cresc şi înfloresc vara şi toamna, după
fructificare şi împrăştierea seminţelor dispar (Petunia, Gazania, Dahlia,
Agerathum). Multe din aceste plante la locul de origine sunt plante perene
(salvia, petunia). Plantele anuale sau cultivate ca anuale cresc şi se dezvoltă într-
un ritm rapid şi continuu, astfel că seminţele însămânţate primăvara îşi formează
partea vegetativă într-un timp scurt, la începutul verii înfloresc, majoritatea
înfloresc eşalonat, continuu până toamna târziu, până iarna le distruge.
- plantele bianuale, înfloresc şi fructifică în al doilea an de vegetaţie, iar
după fructificare dispar. Panseluţe, părăluţe – Bellis, Miozotis, acestea sunt
specii care se însămânţează vara şi înfloresc toamna, în primăvara anului
următor continua înfloritul şi fructifică. Înflorirea e foarte abundentă în
primăvara următoare, înflorirea scăzând pe măsura creşterii temperaturii,
imediat ce începe vara.
- plantele perene, pot rămâne pe acelaşi teren înflorind susţinut mulţi ani
(bujor, stânjenel, margaretă, crini, lăcrămioare). Ele trec prin anotimpul rece fie
păstrându-şi organele aeriene şi subterane, fie iarna parte aeriană dispare şi
rămâne partea subterană. În ciclul al doilea, partea subterană reface parte
aeriană, planta fiind reconstituită în întregime. La plantele bulboase şi cu rizomi,
repausul se petrece diferit, cele care nu rezistă la frig, toamna se scot din sol
(gladiole, tuberoze, Canna, Dahlia), iar altele rezistă la frig şi iarna rămân în sol
(lalelele, narcisele, zambilele, crinii). Sunt şi plante perene care au muguri
terminali vegetativi, care rezistă pe timp de iarnă, iar primăvara de regenerează
şi formează o noua plantă (stânjenel, margareta).
Prin perioada de repaus trec în mod obligatoriu toate plantele perene.

După locul de origine, plantele pot fi grupate după zona de origine:

plante tropicale, plante sub tropicale, plante zona temperată, la aceste trei grupe
se mai pot adăuga plantele ecuatoriale, care au o importanţă mică şi plantele
polare, care nu prezintă importanţă pentru floricultură.
Locul de origine este uşor de determinat, deoarece între aspectul exterior
al plantei şi condiţiile de mediul în care acestea s-au format există o strânsă
corelaţie.
- plantele din regiunile ecuatoriale, cu temperatură caldă, umedă au o
creştere luxuriantă, tulpini înalte, cu numeroase rădăcini adventive, au frunze
mari, glabre, cu limbul întins: palmieri, ferigi, liane- Cissus.
- plantele din regiuni cu temperaturi oscilante şi umiditate scăzută, sunt
cu totul diferite, sunt de obicei mici, acoperite cu peri, multe în timpul zilei îşi
închid florile, frunzele sunt reduse ca mărime şi unele frunze sunt transformate
în spini.
- plantele din zone secetoase prezintă transformări şi mai accentuate,
tulpinile sunt foarte îngroşate capabile să depoziteze apă – rezervoare de apă
(Cactaceae, Euphorbiaceae).
În general se împart în trei regiuni:
1. regiunea pădurilor permanent umede, cu temperatura constant
ridicată, cu umezeală multă în sol şi atmosferă. Aerul din apropierea solului este
stagnant, fără curenţi şi deosebit de umed.(ex. arbori mari, epifite şi liane care
caută lumină).
2. regiunea periodic uscată se caracterizează printr-o climă
schimbătoare, o perioadă umedă, una uscată, temperatura oscilează însă cu
diferenţe mici de la una la alta. (ex. plante terestre mici – cresc la umbra celor
mari, cele mai multe au frunze satinate cu reflexe metalice şi diferite
ornamentaţii, în culori contrastante, sunt specii cu pretenţii mici faţă de lumină-
Cissus, Dephenbachia, Philodendron).
3. regiunea de pustiuri şi stepe, are climă aridă, foarte puţine
precipitaţii, neuniform repartizate, aerul uscat, arşiţă puternică şi temperaturi
oscilante cu diferenţe mari între zi şi noapte.
 În pădurile din partea de sud a Indiei, păduri aflate sub influenţa
musonului, creşte foarte bine Ficus elastica, Uza paradisiaca (bananul), Pheonix,
Colocazia şi Sansevieria, dintre plantele de parcuri, Celossia şi Impatiens.
Din parte estică a Americii de sud provin Bromeliaceae-le, ferigi, orhidee
şi planta acvatică Victoria regia.
Plantele din regiunile periodic uscate, au vegetaţia întreruptă, intervine o
perioadă de repaus, care coincide cu perioadă uscată. Speciile prezintă
modificări ale frunzelor, pentru a reduce transpiraţia sau a economisi apa. Pe
frunze apar perişori, frunzele au dispoziţie concentrică şi foarte strânsă, formând
un tub pentru păstrarea apei (Achimeea, Bromeliaceae).
În zonele cu precipitaţii puţine, florile sunt reprezentate de plante cu
ghimpi plasaţi pe frunze sau tulpină.
În regiunile cu mai multe precipitaţii întâlnim epifitele, ce suportă soarele,
euphorbiaceaele cu ghimpi.
În regiunile calde şi uscate din sud-estul Africii, cu mai puţine precipitaţii
întâlnim specii suculente cu spini pe marginea frunzelor şi pe tulpină (Aloe,
Mezeneanterum?, Gazania, Agava, Dimorphoteca, Euphorbia).
În zonele cu climă tropicală şi subtropicală, în sudul Africii, cu ierni
blânde şi uscate şi veri umede întâlnim Amarillis, Calla, Gerbera, Fressia,
Pelargonium, Gladiolus, Asparagus.
Din regiunile periodic uscate: specii spontane, care morfologic şi botanic
oscilează între cele tropicale şi cele temperate şi au caracteristici proprii pentru
zonele din care provin.
Din partea de sud a Europei, nord-estul Australiei şi nordul Africii, zonă
cu climă mediteraneeană, provin Alyssum, Anemone, Campanula, Cyclamen.
Din sud-vestul Australiei au fost preluate în cultură Mimosa, Arucaria,
Eucalipthus, Cycas revoluta.
Din partea orientală, Iran, Turcia, Armenia, cu climă mediteraneană
tinzând spre continentală, îşi au originea lalelele, zambilele, şi unele specii de
trandafiri.
Plantele floricole din originale din zonele temperate sunt adaptate, având
caracteristicile vegetaţiei de stepă, au perioadă scurtă de vegetaţie, grăbindu-se
să crească şi să înflorească în perioadele mai umede din primăvară şi vară, apoi
cele anuale pier iar cele perene se pregătesc pentru repaus. Plantele floricole au
ritm de creştere rapid şi susţinut la începutul perioadei de vegetaţie, apoi scade d
tot, pregătindu-se pentru perioada de repaus.
Ca ţinuturi mai importante din care au provenit, parte de nord a Chinei,
Japonia – Lilium, Fuchsia, bujori, crizanteme, anemone,.
În zona Siberiei, unde temperaturile sunt scăzute şi umiditate periodică
Myozotis , Papaver, specii care se întâlnesc spontan şi în regiuni mai sudice.
Din regiunea temperată, cu clima mai umedă din California provin
Clarchia, Godetzia, care cultivate în condiţiile climei temperat continentale în
timpul verii îşi întrerup înfloritul.

După locul de cultură, sunt plante cultivate:

 - în spaţii protejate (sere, răsadniţe) se cultivă plantele ecuatoriale,
orhideele, ferigi, bromelii, palmieri; la ghivece Cyneraria, Cyclamen, Calla;
- în spaţii neprotejate, în aer liber, în câmp , fie la ghiveci sau în sol
direct Azalee, Primule, Fuchsia;în sol direct- garoafe, gerbera, fresia, cala,; în
câmp deschis specii anuale.

După caracteristicile morfologice şi după modul de folosinţă:

- după partea decorativă plantele se pot grupa în:
a- plante decorative prin flori;
b- plante decorative prin frunze - Colocasia, Ficus;
c- plante decorative prin fructe - Asparagus, Clivia, Solanum capsicum,;
d- plante decorative prin port: - cu tulpini erecte - Antirrhium;
- cu tulpini târâtoare - Trandescantia,
Pelargonium;
- cu port urcător – Ipomea, Clematis.

- după modul de folosinţă plantele se pot grupa în:

a- plante pentru decor în spaţii verzi – parcuri, grădini, scuaruri, şosele,
asamblate în mai multe moduri:
- în plat bande, rabande, , borduri – se folosesc plante de aceeaşi
talie (Petunia, Salvia, Begonia, Verbena, Ageratum);
- peluze de iarbă sau în grupuri – se folosesc specii cu tufe mari
(Gypsophila, Pheonia, Aster);
- pentru grădini alpine sau stâncării – se folosesc plante cu talie
mică cu port erect, pletos sau târâtor (Alyssum, Cerastium,
Primula sp.);
- pentru decorarea bazinelor, lacurilor, şi malurilor râurilor
(Acorus, Calla, Cyperus, Nimpheea, Nuphar);
- plante pentru mozaicuri, arabescuri - se folosesc plante de
aceeaşi talie şi cu aceeaşi perioadă de înflorire (Ageratum,
Alternanthera, Cyneraria, sedum);
b- plante decorative pentru flori tăiate – fresia, crizantema, garoafa,
tuberoza, gerbera;
c- plante de apartament cultivate în vas de diferite mărimi (Cyclamen,
begonia, Ficus, Monstera);
d- plante pentru decorarea balcoanelor, ferestrelor apartamentelor
(Ipomea, Pelargonium, Petunia, etc).

Cerinţele ecologice ale plantelor floricole

Factorul lumină interesează sub mai multe aspecte: intensitate, durata de

iluminare.
 După preferinţele faţă de intensitatea luminii, speciile floricole se împart
în două categorii:
- specii iubitoare de lumină >30000 lucşi;
- specii care preferă locuri însorite dar şi la umbră, 50 % din lumina
zilei, 15000 – 20000 lucşi;
- specii de umbră, preferă locuri cu 10 – 15 % din lumina totală – 3000
lucşi.

După preferinţele faţă de durata de iluminare:

- plante de zi lungă – cel puţin 14 ore de lumină;
- plante şi specii care pot înflorii în condiţii de zi scurtă – 12 ore lumină;
- plante indiferente.

Regimul de căldură, este un factor foarte important de mediu,

condiţionând o serie de procese fiziologice ca: germinarea seminţelor, absorbţia
apei şi circuitul substanţelor nutritive, respiraţia, transpiraţia, etc.
Cerinţele plantelor faţa de acest factor sunt diferite, variind de la specie la
specie, în funcţie de locul de origine, vârstă cât şi momentul efectuării anumitor
lucrări agrotehnice.
Cantitatea de căldură este corelată cu ceilalţi factorii de mediu. Curba
temperaturilor necesare plantelor floricole este destul de sinuasă, chiar pentru
aceeaşi specie. Plantele au nevoie mai mare de lumină la germinarea seminţelor,
formarea butaşilor, la înflorire….
La aceste maxime, valorile pot scădea până la anumite limite:
- atunci când nu se urmăreşte formarea de seminţe;
- iarna, datorită luminii slabe, nevoia de căldură este mai redusă.
Uneori, plantele din zonele temperate au un grad de rezistenţă diferit faţă
de căldură, de obicei, plantele cultivate în sere şi răsadniţe sunt mai puţin
rezistente decât cele cultivate în câmp.
Plantele de câmp rezistă iarna la frig datorită faptului că au un conţinut
mai mic de apă. Pot rezista în câmp iarna, seminţele unor specii floricole care se
înmulţesc prin autoînsămânţare: Calendulla, Peonia, Delphinum.
Dirijarea factorului căldură este mai uşor de realizat în spaţii protejate. În
sere încălzirea se face pe cale termică prin instalatii care produc o temperatură
optimă, uşor reglabilă. Acest factor este mai greu de dirijat în câmp.
În sere, încălzirea se face pe cale termică, cu instalaţii de încălzire.

Regimul de apă. Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este

influenţată de temperatura, mediului ambiant, intensitatea luminii, umiditatea
aerului, felul solului, puterea vântului, gradul de dezvoltare al sistemului
radicular, mărimea vasului de cultură. Nevoia de apă a plantelor, este cu atât mai
mare cu cât temperatura mediului este mai ridicată. Plantele ţinute la o
temperatură mai slabă au funcţiile mai reduse, deci procesul de absorbţie este
mai mare, nevoile fiind mai mici.
Pe fazele de dezvoltare, nevoia de apă se manifestă diferit:
 - seminţele nu pot germina dacă nu au o cantitate suficientă de apă, care
prin îmbibare crapă tegumentul.
- pe măsura creşterii vegetative creşte şi nevoia de apă până la înflorire.
Cantitatea de apă nu trebuie exagerată, deoarece în cantitate mare
întârzie înfloritul, odată înflorită planta are nevoie de o cantitate redusă
de apă.
Nevoia este diferită şi la florile din vase (mai mare) faţă de cele din câmp.
Plantele la ghiveci se udă moderat şi mai des.
Pretenţiile plantelor diferă de la specie la specie. Plantele grase şi
suculente au nevoie de apă puţină; coniferele, ferigile şi o serie de plante
ecuatoriale cer o cantitate mai mare de apă.
În privinţa frecvenţei udatului nu se pot da decât indicaţii generale,
deoarece udarea este legată de mai mulţi factori de mediu. Udatul este preferabil
să se facă dimineaţa, vara niciodată pe soare puternic.
O importanţă deosebită o are şi apa de udat, bună este apa de ploaie, apa
de la robinet este cu calcar, acesta modifică pH-ul substratului. Azaleele,
gardeniile udate cu apă cu calcar, într-un timp foarte scurt se distrug, mor;
acestea au nevoie de un pH acid.
Temperatura apei de udare, trebuie să fie cea a mediului în care stau
plantele. Câteva specii sunt sensibile la apă rece: Gerbera, Posettia, Gloxinia şi
Sainpaulia.
În sere se practică încălzirea apei de udat prin conductele prin care se
transportă apa preîncălzită în bazin.

Umiditatea atmosferică. În sere se folosesc mai multe sisteme pentru

crearea umidităţii atmosferice – sisteme de ceaţă artificială. Sistemele constau
într-un grup de ventilatoare, aşezate în capătul serelor, care au rolul să aspire
aerul care pătrunde printr-o saltea specială ce conţine talaş umezit în
permanenţă.
În sere se suplimentează cantitatea de CO2.

Regimul de hrană – amestecuri de pământ:

- amestecuri de pământ uşoare;
- amestecuri de pământ grele;
- pretenţii medii.
Solurile grele sunt preferate de plante cu sistem radicular puternic, cele
care au un sistem radicular fin au nevoie de substraturi uşoare, iar marea
majoritate au nevoie de soluri intermediare, medii (vanilia, cerceluş).

Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului (pH-ul solului)

Majoritatea plantelor cer pH neutru, dar există şi altele care au nevoie de

pH acid (bromelia, azalee, gardenia). Garoafele au nevoie de pH alcalin (8).

Se foloseşte: - praful de cretă (calcar) pentru creşterea pH-ului.

 Pământul universal şi pământuri uşoare (turbă neagră, pământ de frunze,
nisip de râu şi perlită).
Îngrăşămintele N,P,K şi microelementele Mg, Mn, Br, Fe.
Fosforul se administrează pentru dezvoltarea şi ramificarea sistemului
radicular şi creşterea rezistenţei ţesuturilor.
Potasiul se administrează pentru coloraţia şi optimă dezvoltare a florilor.
Azotul pentru dezvoltarea părţii vegetale a plantei, frunze mai rezistente, mai
intens colorate, mai multe, tulpini ramificate, întârzie maturarea.