a) The main hydro-physical properties

The main soil hydrological indices: the hygroscopicity coefficient (CH), the wilting
coefficient (CO), the moisture equivalent (EU) and the field capacity (CC) register increases
from the upper to the lower horizons. This variation is mainly due to the increase in clay
contents (Table 3).
The variations in their values over time are substantial, as the granulometric composition
also varies, but the coefficient of wilting (CO) is lower by 3.28% in 2017 due to climate
 changes registered in the last decades.
Regarding the Active Humidity Range (UA), it has the highest value in the Ao horizon
(12.36% and 14.21% respectively) and decreases with depth, as the amount of humus
decreases, confirming the higher value recorded after 20 years (Table 3).
Furthermore, the water permeability of the soil varies in the same sense, being higher in
the surface horizon and decreasing at lower depths, where the soil registers a higher degree of
compaction.
d) Principalele proprietăți hidrofizice
Principalii indici hidrologici ai solului: the
coeficientul de higroscopicitate (CH), ofilirea
coeficientul (CO), echivalentul de umiditate
(UE) și registrul capacității de câmp (CC).
Table 3. Main hydro-physical values of the typical reddish preluvosol in Coșoveni

Sampling depth CH CO EU CC I.U.A. Permeability

Horizon
(cm) (%) (%) (%) (%) (%) (mm/h)
Year – 1997
Ao 10 - 20 7.46 11.19 24.2 23.55 12.36 5.86
AB 40 - 50 9.88 14.82 26.9 25.88 11.06 2.30
Bt1 80 - 90 10.21 15.31 27.8 26.66 11.45 1.94
Bt2 130 - 140 11.49 17.23 28.8 27.53 10.29 1.61
C 180 - 190 7.94 11.91 23.6 23.03 11.12 2.45
Year – 2017
Ao 10 - 20 5.33 7.91 15.53 21.70 14.21 5.58
AB 40 - 50 5.54 8.37 16.36 16.37 8.27 3.85
Bt1 80 - 90 7.75 11.55 23.17 22.06 10.69 2.94
Bt2 130 - 140 7.52 11.23 22.64 21.67 10.57 3.29
C 180 - 190 7.29 10.71 21.39 20.58 9.96 4.25

Unxerofit (din greacă ξηρός xeros „uscat“ + φυτόν phuton „plantă“) este o specie de plantă cu
adaptări pentru a supraviețui într - un mediu cu o canitatemica apă lichidă, cum ar fi un desert
sau o regiune sau acoperite gheață-zăpadă în timpul Alpi sau Arctica .

Caracteristicile structurale ( morfologia ) și procesele chimice fundamentale ( fiziologia ) ale

xerofitelor sunt variate adaptate pentru conservarea apei, dar și pentru a stoca cantități mari de
apă, în perioadele secetoase.

Alte specii sunt capabile să supraviețuiască perioade lungi de uscăciune extremă cand o parte a
țesuturilor lor pot pierde , timp în care activitatea lor metabolică se poate opri efectiv. Plantele cu
astfel de adaptări morfologice și fiziologice sunt xeromorfe .

Xerofitele precum cactușii sunt capabili să reziste pe perioade lungi de condiții uscate, deoarece
au rădăcini adânci și au capacitatea de a stoca apă. Frunzele lor ceroase și spinoase împiedică
pierderea apei. Chiar și tulpinile lor cărnoase pot stoca apă.

Plantele xerofitice prezintă o diversitate de adaptări specializate pentru a supraviețui în astfel de

condiții restrictive a apei. Ei pot folosi apa din propriul lor depozit, pot aloca apa în mod specific
locurilor de creștere a țesuturilor noi sau limitarea pierderi apei în atmosferă și astfel pot canaliza
o proporție mai mare de apă din sol către fotosinteză și creștere.

Alte xerofite, cum ar fi anumite bromeliade , pot supraviețui atât prin perioade extrem de umede,
cât și extrem de uscate și pot fi găsite în habitate umede sezonier, cum ar fi pădurile tropicale,
exploatând nișe în care sursele de apă sunt prea intermitente pentru ca plantele mezofitice să
supraviețuiască. De asemenea, plantele chaparral sunt adaptate climatelor mediteraneene , care
au ierni umede și veri uscate.

Plantele care trăiesc în condiții arctice au, de asemenea, nevoie de adaptări xerofitice, deoarece
apa nu este disponibilă pentru absorbție atunci când solul este înghețat, cum ar fi plantele
europene de înviere Haberlea rhodopensis și Ramonda serbica . [2]

În mediile cu salinitate foarte mare, cum ar fi mlaștinile de mangrove și semi-deșerturile,

absorbția de apă de către plante este o provocare din cauza nivelurilor ridicate de ioni de sare.
Astfel de medii pot provoca acumularea unui exces de ioni în celule, ceea ce este foarte dăunător.
[3]
Halofitele și xerofitele au evoluat pentru a supraviețui în astfel de medii. Unele xerofite pot fi
considerate și halofite; totuși, halofitele nu sunt neapărat xerofite. Xerofitul Zygophyllum
xanthoxylum , de exemplu, are transportatori de proteine specializați în celulele sale, ceea ce
permite stocarea excesului de ioni în vacuolele lor pentru a menține pH-ul citosolic și compoziția
ionică normale

Există mulți factori care afectează disponibilitatea apei, care este factorul limitator major al
germinării semințelor , supraviețuirii răsadurilor și creșterii plantelor. Acești factori includ ploile
rare, lumina soarelui intensă și vremea foarte caldă care duce la o evaporare mai rapidă a apei..

Plantele suculente stochează apă în tulpini sau frunze. Acestea includ plante din familia
Cactaceae , care au tulpini rotunde și pot stoca multă apă. Frunzele sunt adesea vestigiale , ca în
cazul cactușilor, în care frunzele sunt reduse la spini, sau nu au frunze deloc. Acestea includ
planta lemnoasă perenă C4, Haloxylon ammodendron, care este originară din nord-vestul Chinei.

Plantele perene nesuculente suportă cu succes lipsa lungă și continuă de apă în sol. Acestea sunt,
prin urmare, numite „adevărate xerofite” sau euxerofite. Deficiența de apă ajunge de obicei la
60-70% din greutatea lor proaspătă, drept urmare procesul de creștere a întregii plante este
împiedicat în timpul alungirii celulelor. Plantele care supraviețuiesc secetei sunt, de înțeles, mici
și slabe.

Efemerii sunt genul „secetă care scapă”, și nu adevărații xerofiți. Ei nu suportă cu adevărat
seceta, doar scapă de ea. Odată cu debutul ploilor, semințele plantelor germinează, cresc rapid
până la maturitate, înfloresc și depun semințe, adică întregul ciclu de viață este încheiat înainte
ca solul să se usuce din nou. Majoritatea acestor plante sunt arbuști mici, rotunjiți, denși
reprezentați de specii de Papilionaceae , unele Compositae discrete , câteva Zygophyllaceae și
unele ierburi. Apa este stocată în bulbii unor plante sau sub nivelul solului. Ele pot fi latente în
condiții de secetă și, prin urmare, sunt cunoscuți ca evadatori de secetă.
Arbuștii care cresc în regiuni aride și semiaride sunt, de asemenea, xeromorfi. De exemplu,
Caragana korshinskii , Artemisia sphaerocephala și Hedysarum scoparium sunt arbuști puternici
în regiunile semiaride din deșertul de nord-vest al Chinei. Acești arbuști psamofili nu sunt doar
comestibile pentru animalele de pășunat din zonă, ci joacă și un rol vital în stabilizarea dunelor
de nisip din deșert. [6]

Tufișurile, numiți și semi-arbuști, apar adesea în regiunea deșertică nisipoasă, mai ales în soluri
nisipoase adânci de la marginile dunelor. Un exemplu este Reaumuria soongorica , un semi-
arbust peren de resurecție. În comparație cu alte xerofite aride dominante, un adult R. soongorica
, tufișul are o rezistență puternică la deficitul de apă , prin urmare, este considerat un super-
xerofit. [6]

Importanța conservării apei

Dacă potențialul de apă (sau strict, potențialul de vapori de apă) în interiorul unei frunze este mai
mare decât în exterior, vaporii de apă vor difuza în afara frunzei în acest gradient. Această
pierdere de vapori de apă din frunze se numește transpirație , iar vaporii de apă difuzează prin
stomatele deschise . Transpirația este naturală și inevitabilă pentru plante; prin acest proces se
pierde o cantitate semnificativă de apă. Cu toate acestea, este vital ca plantele care trăiesc în
condiții uscate să fie adaptate astfel încât să scadă dimensiunea stomatelor deschise, să scadă rata
de transpirație și, în consecință, să reducă pierderile de apă în mediu. Fără suficientă apă, celulele
plantelor își pierd turgul . Aceasta este cunoscută sub numele de plasmoliză. Dacă planta pierde
prea multă apă, va trece de punctul de ofilire permanent și va muri. [7]

Pe scurt, rata de transpirație este guvernată de numărul de stomate , deschiderea stomatică, adică
dimensiunea deschiderii stomei, suprafața frunzei (permițând mai multe stomi), diferența de
temperatură, umiditatea relativă, prezența vântului sau a mișcării aerului, intensitatea luminii și
prezența unei cuticule cerate. Este important de reținut că, deși este vital să păstrați stomatele
închise, acestea trebuie să fie deschise pentru schimbul gazos în respirație și fotosinteză.

Adaptări morfologice

Cereus peruvianus
Euphorbia virosa

Cactusul Cereus peruvianus arată superficial foarte asemănător cu Euphorbia virosa datorită evoluției
convergente .

Plantele xerofitice pot avea forme, forme și structuri similare și pot arăta foarte asemănătoare,
chiar dacă plantele nu sunt foarte strâns legate, printr-un proces numit evoluție convergentă . De
exemplu, unele specii de cactusi , care au evoluat doar în America, pot părea similare cu
euphorbiile , care sunt distribuite în întreaga lume. O specie neînrudită de plante caudiciforme cu
baze umflate care sunt folosite pentru a stoca apă, poate prezenta, de asemenea, unele asemănări.

În condiții de deficit de apă, semințele diferitelor plante xerofitice se comportă diferit, ceea ce
înseamnă că au rate diferite de germinare, deoarece disponibilitatea apei este un factor limitator
major. Aceste diferențe se datorează selecției naturale și adaptării ecologice, pe măsură ce
semințele și plantele fiecărei specii evoluează pentru a se potrivi înconjurător. [8]

Reducerea suprafeței

Plantele xerofitice pot avea o suprafață totală mai mică decât alte plante, reducând astfel
suprafața care este expusă la aer și reducând pierderile de apă prin transpirație și evaporare. De
asemenea, pot avea frunze mai mici sau mai puține ramuri decât alte plante. Un exemplu de
reducere a suprafeței frunzelor sunt țepii unui cactus, în timp ce efectele compactării și reducerii
ramificării pot fi observate la cactusii în butoi . Alte xerofite pot avea frunzele compactate la
bază, ca într-o rozetă bazală , care poate fi mai mică decât floarea plantei. Această adaptare este
prezentată de unele specii de Agave și Eriogonum , care pot fi găsite crescând lângă Valea Morții
.

Formarea unui mediu bogat în vapori de apă

Unele xerofite au perisori mici pe suprafața lor pentru a oferi o pauză de vânt și pentru a reduce
fluxul de aer, reducând astfel rata de evaporare. Când suprafața unei plante este acoperită cu păr
minuscul, se numește tomentos. Stomatele sunt situate în acest păr sau în gropi pentru a reduce
expunerea lor la vânt. Acest lucru le permite să mențină un mediu umed în jurul lor.
Într-un mediu liniștit, fără vânt, zonele de sub frunze sau spini unde are loc transpirația formează
un mic mediu localizat, care este mai saturat cu vapori de apă decât în mod normal. Dacă se
menține această concentrație de vapori de apă, gradientul de potențial extern al vaporilor de apă
din apropierea stomatelor este redus, reducând astfel transpirația. Într-o situație mai vântuoasă,
această localizare este distrusă și astfel gradientul extern de vapori de apă rămâne scăzut, ceea ce
face ca pierderea vaporilor de apă din stomatele plantelor să fie mai ușoară. Coloanele și părul
captează un strat de umiditate și încetinesc mișcarea aerului peste țesuturi.

Caracteristici reflectorizante

Frunzele suculente ale Dudleya brittonii sunt acoperite vizibil cu un alb „pudrat”, care este ceara
epicuticulară.

Culoarea unei plante, sau a cerurilor sau a părului de pe suprafața acesteia, poate servi pentru a
reflecta lumina soarelui și a reduce transpirația. Un exemplu este stratul de ceară epicuticulară
cretă albă de Dudleya brittonii , care are cea mai mare reflectivitate la lumină ultravioletă (UV)
dintre orice substanță biologică naturală cunoscută. [9]

Cuticule

Multe specii xerofitice au cuticule groase . La fel ca pielea umană, cuticulele unei plante sunt
prima linie de apărare pentru părțile sale aeriene. După cum am menționat mai sus, cuticula
conține ceară pentru protecție împotriva factorilor biotici și abiotici . Ultrastructura cuticulelor
variază în diferite specii. Câteva exemple sunt Antizoma miersiana , Hermannia disermifolia și
Galenia africana care sunt xerofite din aceeași regiune din Namaqualand , dar au ultrastructuri
cuticule diferite.

A. miersiana are cuticule groase, așa cum era de așteptat să se găsească pe xerofite, dar H.
disermifolia și G. africana au cuticule subțiri. Deoarece resursele sunt limitate în regiunile aride,
există selecție pentru plantele cu cuticule subțiri și eficiente pentru a limita costurile nutriționale
și energetice pentru construcția cuticulei.

În perioadele de stres sever al apei și închiderea stomatelor, permeabilitatea scăzută la apă a

cuticulei este considerată unul dintre cei mai importanți factori în asigurarea supraviețuirii
plantei. Viteza de transpirație a cuticulelor xerofitelor este de 25 de ori mai mică decât cea a
transpirației stomatice. Pentru a face o idee despre cât de scăzută este aceasta, rata de transpirație
a cuticulelor mezofiților este de numai 2 până la 5 ori mai mică decât transpirația stomatică.
Adaptări fiziologice

Există multe schimbări care au loc la nivel molecular atunci când o plantă se confruntă cu stres.
Când sunt în șoc termic, de exemplu, structurile moleculei lor proteice devin instabile, se
desfășoară sau se reconfigurează pentru a deveni mai puțin eficiente. Stabilitatea membranei va
scădea în plastide , motiv pentru care fotosinteza este primul proces care este afectat de stresul
termic. [11] În ciuda numeroaselor stresuri, xerofitele au capacitatea de a supraviețui și de a
prospera în condiții de secetă datorită specialităților lor fiziologice și biochimice .

Dudleya pulverulenta este numită „ saltă verde” pentru structurile sale evidente. Acest xerofit are frunze
suculente cărnoase și este acoperit cu ceară cretă.

Lac de acumulare

Unele plante pot stoca apă în structurile lor rădăcină , structurile trunchiului , tulpini și frunze.
Depozitarea apei în părțile umflate ale plantei este cunoscută sub denumirea de suculență. Un
trunchi sau rădăcină umflată la nivelul solului unei plante se numește caudex, iar plantele cu
bazele umflate sunt numite caudiciforme .

Producerea de molecule protectoare

Plantele pot secreta rășini și ceară ( ceară epicuticulară ) pe suprafețele lor, care reduc
transpirația . Exemple sunt rășinile puternic parfumate și inflamabile ( compuși organici volatili )
ale unor plante chaparral , cum ar fi Malosma laurina , sau ceara cretă de Dudleya pulverulenta .

În regiunile expuse în mod continuu la lumina soarelui, razele UV pot provoca daune biochimice
plantelor și, în cele din urmă, pot duce la mutații și daune ADN-ului pe termen lung. Când una
dintre principalele molecule implicate în fotosinteză, fotosistemul II (PSII) este deteriorată de
razele UV, aceasta induce răspunsuri în plantă, ducând la sinteza de molecule protectoare
precum flavonoidele și mai multă ceară. Flavonoidele absorb UV și acționează ca o protecție
solară pentru plantă.
Proteinele de șoc termic (HSP) sunt o clasă majoră de proteine din plante și animale care sunt
sintetizate în celule ca răspuns la stresul termic. Ele ajută la prevenirea desfășurării proteinelor și
ajută la replierea proteinelor denaturate. Pe măsură ce temperatura crește, și expresia proteinei
HSP crește. [11]

Răcire prin evaporare

Răcirea prin evaporare prin transpirație poate întârzia efectele stresului termic asupra plantei. Cu
toate acestea, transpirația este foarte costisitoare dacă există deficit de apă, așa că, în general,
aceasta nu este o strategie bună pentru plante. [11]

Linia 1 reprezintă plantele mezofitice tipice, iar linia 2 reprezintă xerofite. Stomatele xerofitelor sunt
nocturne și au ritm stomatic inversat.

Închiderea stomatelor

Majoritatea plantelor au capacitatea de a-și închide stomatele la începutul stresului hidric, cel
puțin parțial, pentru a limita ratele de transpirație. [12] Ei folosesc semnale sau hormoni trimiși de
la rădăcini și prin fluxul de transpirație. Deoarece rădăcinile sunt părțile responsabile de căutarea
și absorbția apei, ele pot detecta starea solului uscat. Semnalele trimise sunt un sistem de
avertizare timpurie - înainte ca stresul hidric să devină prea sever, planta va intra în modul de
economisire a apei. [11]

În comparație cu alte plante, xerofitele au un ritm stomatic inversat. În timpul zilei și mai ales la
mijlocul zilei, când soarele este la vârf, majoritatea stomatelor xerofitelor sunt aproape. Nu
numai că se deschid mai multe stomi noaptea în prezența ceață sau rouă, ci și dimensiunea
deschiderii stomatice sau a deschiderii este mai mare noaptea, comparativ cu ziua. Acest
fenomen a fost observat la speciile xeromorfe de Cactaceae , Crassulaceae și Liliaceae .

Deoarece epiderma plantei este acoperită cu bariere de apă, cum ar fi lignina și cuticulele
ceroase, deschiderea nocturnă a stomatelor este principalul canal de mișcare a apei pentru
xerofite în condiții aride. [12] Chiar și atunci când apa nu este rară, xerofitele A. Americana și
planta de ananas folosesc apa mai eficient decât mezofitele. [12]
 Saturația fosfolipidelor

Membrana plasmatică a celulelor sunt formate din molecule lipidice numite fosfolipide . Aceste
lipide devin mai fluide atunci când temperatura crește. Lipidele saturate sunt mai rigide decât
cele nesaturate, adică lipidele nesaturate devin fluide mai ușor decât lipidele saturate. Celulele
vegetale suferă modificări biochimice pentru a-și schimba compoziția membranei plasmatice
pentru a avea mai multe lipide saturate pentru a menține integritatea membranei mai mult timp
pe vreme caldă. [11]

Dacă integritatea membranei este compromisă, nu va exista nicio barieră eficientă între mediul
celular intern și exterior. Acest lucru nu înseamnă doar că celulele plantei sunt susceptibile la
bacteriile care cauzează boli și atacurile mecanice ale ierbivorelor, ci și celula nu și-ar putea
efectua procesele normale pentru a continua să trăiască - celulele și, astfel, întreaga plantă va
muri. [13]

Ciclul xantofilei

Stresul ușor poate fi tolerat prin disiparea excesului de energie sub formă de căldură prin ciclul
xantofilei . Violaxantina și zeaxantina sunt molecule de carotenoide din cloroplaste numite
xantofile. În condiții normale, violaxantina canalizează lumina către fotosinteză. Cu toate
acestea, nivelurile ridicate de lumină promovează conversia reversibilă a violaxantinei în
zeaxantina. Aceste două molecule sunt molecule foto-protectoare.

În condiții de lumină puternică, este nefavorabil să canalizați lumină suplimentară în fotosinteză,

deoarece lumina excesivă poate provoca deteriorarea proteinelor vegetale. Zeaxantina disociază
canalizarea luminii de reacția de fotosinteză - energia luminoasă sub formă de fotoni nu va mai fi
transmisă în calea fotosintetică. [11]

Mecanismul CAM

Planta de ananas
Aeonium haworthii alias roata lui Haworth

Plantele care utilizează calea fotosintetică CAM sunt, în general, mici și nelemnoase.

Închiderea stomatelor nu numai că restricționează mișcarea apei din plantă, o altă consecință a
fenomenului este că afluxul sau aportul de dioxid de carbon în plantă este, de asemenea, redus.
Deoarece fotosinteza necesită dioxid de carbon ca substrat pentru a produce zahăr pentru
creștere, este vital ca planta să aibă un sistem de fotosinteză foarte eficient , care să maximizeze
utilizarea puținului dioxid de carbon pe care planta îl primește.

Multe xerofite suculente folosesc metabolismul acidului crassulacean sau mai bine cunoscut sub
numele de fotosinteză CAM. Este, de asemenea, numit mecanismul de carboxilare „întunecat”,
deoarece plantele din regiunile aride colectează dioxid de carbon noaptea când stomatele se
deschid și stochează gazele pentru a fi folosite pentru fotosinteză în prezența luminii în timpul
zilei. Deși majoritatea xerofitelor sunt destul de mici, acest mecanism permite un echilibru
pozitiv al carbonului în plante pentru a susține viața și creșterea. Exemplele principale de plante
care folosesc mecanismul CAM sunt ananasul , Agave Americana și Aeonium haworthii . [12]

Deși unele xerofite efectuează fotosinteza folosind acest mecanism, majoritatea plantelor din
regiunile aride folosesc încă căile de fotosinteză C 3 și C 4 . Un procent mic de plante de deșert
folosesc chiar un colaborat C 3 -CAM cale. [14]

Germinare și creștere întârziată

Umiditatea și umiditatea din jur înainte și în timpul germinării semințelor joacă un rol important
în reglarea germinării în condiții aride. O strategie evolutivă folosită de xerofitele din deșert este
reducerea ratei de germinare a semințelor. Prin încetinirea creșterii lăstarilor, se consumă mai
puțină apă pentru creștere și transpirație. Astfel, sămânța și planta pot utiliza apa disponibilă din
precipitațiile de scurtă durată pentru un timp mult mai lung în comparație cu plantele mezofitice.
[6]

Plante și semințe de înviere

 Redați conținut media

O plantă de trandafir din Ierihon în repaus reînflorește atunci când rădăcinile sale sunt puse într-un vas
cu apă.

Un copac Geoffroea decorticans este un copac foios de iarnă și secetă.

În perioadele secetoase, plantele de înviere par moarte, dar sunt de fapt vii. Unele plante
xerofitice se pot opri din creștere și pot rămâne latente sau pot modifica alocarea produselor
fotosintezei de la creșterea frunzelor noi la rădăcini. [11] [15] Aceste plante au evoluat pentru a fi
capabile să-și dezactiveze coordonat mecanismul fotosintetic fără a distruge moleculele implicate
în fotosinteză. Când apa va fi din nou disponibilă, aceste plante ar „învia din morți” și vor relua
fotosinteza, chiar și după ce și-au pierdut mai mult de 80% din conținutul de apă. [16] Un studiu a
constatat că nivelurile de zahăr din plantele de înviere cresc atunci când sunt supuse la uscare.
Acest lucru poate fi asociat cu modul în care supraviețuiesc fără producția de zahăr prin
fotosinteză pentru o durată relativ lungă.[17] Câteva exemple de plante de înviere includplanta
Anastatica hierochuntica sau mai frecvent cunoscută sub numele de Trandafirul Ierihonului ,
precum și una dintre cele mai robuste specii de plante din Africa de Est, Craterostigma
pumilum . [18] [19] Semințele pot fi modificate pentru a necesita o cantitate excesivă de apă înainte
de germinare, astfel încât să se asigure o aprovizionare suficientă cu apă pentru supraviețuirea
răsadului. Un exemplu în acest sens este macul din California , ale cărui semințe stau latente în
timpul secetei și apoi germinează, cresc, înfloresc și formează semințe în patru săptămâni de la
precipitații.

Ofilirea frunzelor și abscizia

Dacă alimentarea cu apă nu este suficientă, în ciuda utilizării altor strategii de economisire a
apei, frunzele vor începe să se prăbușească și să se ofilească din cauza evaporării apei care
depășește încă cantitatea de apă. Pierderea frunzelor ( abscizia ) va fi activată în condiții de stres
mai severe. Plantele de foioase secetate își pot cădea frunzele în perioadele de uscăciune.

Ofilirea frunzelor este un proces reversibil, cu toate acestea, abscizia este ireversibilă. Pierderea
frunzelor nu este favorabilă plantelor, deoarece atunci când apa este disponibilă din nou, acestea
ar trebui să cheltuiască resurse pentru a produce frunze noi care sunt necesare pentru fotosinteză.
[11]

Modificarea mediului

Frunzisului pe sol în jurul unei plante poate asigura o barieră prin evaporare pentru a preveni
pierderea de apă. [ citare necesară ] Masa rădăcină a plantei în sine poate conține și material organic
care reține apa, ca în cazul săgeții ( Pluchea sericea ).

Tabelul de mecanisme
Mecanism Adaptare Exemple

Sistem
Absorbția
rădăcină Salcâm , Prosopis
apei
extins

Suculenţă Kalanchoe , Euphorbia

Lac de
acumulare Tubercul
Raphionacme
cărnos

Reduce Cactus în butoi , rozetă

Reducerea
pierderile de bazală , Eriogonum
suprafeței
apă compositum

Stomate și Pin , Nassauvia

fire de păr falklandica ,
scufundate Bromeliacee

Suprafața Pere Prickly , Malosma

frunzelor Laurina , Dudleya
ceroase pulverulenta

Plantă de ceai , lucernă

Stomate , Brachychiton
nocturne discolor , Quercus
trojana

fotosinteza Cactus , planta de

CAM ananas , Agave
 Americana , Aeonium
haworthii , Sansevieria
trifasciata

Frunze
iarba de spart
ondulate

Ramonda nathaliae ,
Ramonda myconi ,
Plante de Haberlea rhodopensis ,
înviere Anastatica ,
Craterostigma
Repaus și pumilum
fotosinteză
redusă Semințe
mac din California
latente

Scrub de salvie de
Abcizia
coastă , Wiliwili ,
frunzelor
Geoffroea decorticans

Utilizări

Agave americana este un xerofit versatil. Toate părțile plantei pot fi folosite fie pentru estetică, pentru
consum, fie în medicina tradițională.
Degradarea terenurilor este o amenințare majoră pentru multe țări precum China și Uzbekistan.
Impacturile majore includ pierderea productivității și stabilității solului, precum și pierderea
biodiversității din cauza vegetației reduse consumată de animale. [20] În regiunile aride în care apa
este puțină și temperaturile sunt ridicate, mezofiții nu vor putea supraviețui, din cauza
numeroaselor stresuri. Plantele xerofitice sunt utilizate pe scară largă pentru a preveni
deșertificarea și pentru fixarea dunelor de nisip. De fapt, în nord-vestul Chinei, semințele a trei
specii de arbuști și anume Caragana korshinskii, Artemisia sphaerocephala și Hedysarum
scopariumsunt dispersate în regiune. Acești arbuști au proprietatea suplimentară de a fi gustoși
pentru animalele care pasc, cum ar fi oile și cămilele. H. scoparium se află sub protecție în
China, deoarece este o specie majoră pe cale de dispariție. [6] Haloxylon ammodendron și
Zygophyllum Xanthoxylum sunt de asemenea plante care formează dune fixe. [21]

Un xerofit mai cunoscut este planta suculentă Agave americana . Este cultivată ca plantă
ornamentală populară în întreaga lume. Nectarul de agave este cules din plantă și este consumat
ca înlocuitor pentru zahăr sau miere. În Mexic, seva plantei este de obicei fermentată pentru a
produce o băutură alcoolică.

Multe plante xerofitice produc flori vibrante colorate și sunt folosite pentru decorațiuni și scopuri
ornamentale în grădini și în case. Deși au adaptări pentru a trăi în condiții meteorologice și
stresante, aceste plante prosperă atunci când sunt bine udate și la temperaturi tropicale. Phlox
sibirica este rar întâlnit în cultură și nu înflorește în zonele fără expunere îndelungată la lumina
soarelui. [ necesită citare ]

Un studiu a arătat că plantele xerofitice care folosesc mecanismul CAM pot rezolva problemele
de microclimat în clădirile din țările umede. Calea fotosintetică CAM absoarbe umiditatea în
spații mici, făcând eficient din planta, cum ar fi Sansevieria trifasciata, un absorbant natural de
umiditate în interior. Acest lucru nu numai că va ajuta la ventilația încrucișată, dar scăderea
umidității din jur crește confortul termic al oamenilor din cameră. Acest lucru este important în
special în țările din Asia de Est, unde atât umiditatea, cât și temperatura sunt ridicate. [22]

Nerium oleander în stânga toamna și în dreapta vara.

În ultimii ani s-au văzut interese pentru plantele de înviere, altele decât capacitatea lor de a
rezista la uscăciune extremă. Metaboliții, alcoolii de zahăr și acizii de zahăr prezenți în aceste
plante pot fi aplicați ca produse naturale în scopuri medicinale și în biotehnologie. În timpul
deshidratării, nivelurile de zaharoză, rafinoză și galactinol cresc; acestea pot avea un rol crucial
în protejarea celulelor împotriva daunelor cauzate de speciile reactive de oxigen (ROS) și stresul
oxidativ. Pe lângă proprietăți antioxidante, alți compuși extrași din unele plante de înviere au
prezentat proprietăți antifungice și antibacteriene . Un glicozid găsit în Haberlea
rhodopensisnumita micozidă este extrasă și utilizată în cremele cosmetice ca sursă de
antioxidanți precum și pentru creșterea elasticității pielii umane. [23] Deși în aceste plante există și
alte molecule care pot fi benefice, este totuși mult mai puțin studiat decât metaboliții primari
menționați mai sus. [24]

Vezi si

 Index: Flora deșertului

 Institutul de Cercetare a Pădurilor Aride (AFRI)
 Halofit
 Hidrofit
 Centrul Internațional de Cercetare Agricolă în Zonele Secetoase
 Institutul Internațional de Cercetare a Culturilor pentru Tropicele Semi-aride
 Teoria cinetică
 Forma de viață a plantei Raunkiær
 Xeriscaping
 Xerocole
 Grădina Botanică de Cactus din Arizona