REFERAT

AGRO IFR
AN I SEM I
BOTANICA
SESIUNEA IARNA 2022

CIUR DUMITRU LUCIAN

FRUCTUL SI SAMANTA

Sămânța este un organ al plantelor superioare, care poate fi fie liberă, adică neînchisă în
fruct ca la plantele încadrate în Încrengătura Pinophyta (ex: brad, pin, molid), fie închisă în fruct ca
la plantele din Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta), (vezi Regnum Plantae
subcapitolul Clasificarea regnului). Sămânța provine din transformarea ovulului în urma
fecundației. Plantele care produc sămânță în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică sunt denumite
spermatofite.

Morfologia seminței

Forma seminței variază de la o plantă la alta și uneori poate constitui caracter de

specificitate.
Mărimea seminței depinde de specie, de factorii de mediu din timpul formării, de
agrotehnica aplicată și în special de numărul de semințe pe care le conține fructul.

Anatomia seminței

Sămânța este alcătuită din: embrion, endosperm și tegument seminal.

Embrionul provine din diviziunea oului, ou care după fecundație se divide în două celule
suprapuse. Din embrion, prin germinație, se poate dezvolta o nouă plantă, la germinare embrionul
folosește amidonul din sămânță ca sursă de nutriție.
Endospermul provine din diviziunea celulei triploide formate în urma fecundării nucleului
secundar al sacului embrionar cu unul dintre nucleii spermatici.
Tegumentul seminal provine din transformarea integumentelor ovulului și este alcătuit din
două zone diferențiate: testa și tegmen.

Fiziologia seminței

Adaptarea plantelor pentru răspândirea semințelor.

Plantele care își diseminează singure semințele sunt denumite autochore, cele care
diseminează prin intermediul unor factori externi ai mediului, sunt allochore, iar cele zoochore își
răspândesc semințele prin intermediul animalelor. Există și plante hidrochore care își răspândesc
semințele prin intermediul curenților de apă.
Germinarea seminței are loc în urma unor procese calitative și cantitative care determină
trecerea de la viața latentă a seminței în viață activă, având ca rezultat dezvoltarea unei plante noi.
Această trecere este influențată atât de factori interni (maturitatea seminței, puterea de germinare,
integritatea și puritatea seminței), cât și externi (solul, apa, aerul, temperatura, lumina).

În botanică, un fruct este ovarul copt (împreună cu semințele) aparținând unei plante cu
flori. Fructele sunt mijloacele prin care plantele cu flori își împrăștie semințele.
Formarea fructelor

După ce ovarul plantei este fecundat, ovarul începe să crească în dimensiuni. Petalele florii
cad, iar ovulul se dezvoltă devenind sământă. Creșterea fructului continuă până în momentul în care
sămânța a ajuns la maturizare. La unele fructe cu mai mult de o sămânță, dimensiunile finale ale
pulpei fructului sunt direct proporționale cu numărul de ovule fertilizate in diferite moduri.

Utilizări

Majoritatea fructelor au valoare alimentară, fiind consumate atât crude cât și conservate sub
formă de gemuri, marmelade, compot etc. Fructele sunt bogate în substanțe dulci, hrănitoare și
vitamine. Fructele sunt de asemenea parte componentă a prăjiturilor, înghețatelor, iaurturilor etc.
Dieta formată numai din fructe se numește fructarianism, iar adepții ei sunt fructarieni.

Tipuri de fructe

Fructe cărnoase dehiscente

Fructele cărnoase sunt de obicei viu colorate datorită antocianilor și carotenoizilor

din celule. Celule parenchimatice ale mezocarpului acestora au membrane subțiri și
conținutul suculent și bogat; când nu sunt încă mature însă, fructele cărnoase conțin taninuri
și acizi organici care le fac astringente și acre.

Fructe cărnoase indehiscente

Fructe uscate dehiscente
Fructe uscate indehiscente
Fructe multiple
Fructe compuse

RADACINA
Rădăcina este organul vegetativ având origine în rădăcinița  embrionului ; aceasta crește și
se ramifică sau este înlocuită de rădăcini  formate din tulpină, caz în care vorbim de rădăcini
adventive.

Rădăcini  adventive se formează și când plantele sunt înmulțite vegetativ. Aspectul 

sistemului radicular este foarte mult dependent de condițiile de sol în care  acesta crește. Dintre
rădăcinile metamorfozate, importanță agronomică mare  au cele cu nodozități (simbioze cu bacterii
fixatoare de azot atmosferic), cele tuberizate (sfecla, morcovul etc.) și cele care constituie simbioze
cu fungii  (micorizele). Absorbția apei are loc în principal pe o zonă constantă ca  lungime, situată
sub-apical, în care se găsesc perișorii absorbanți. Din punct  de vedere anatomic, rădăcinile tinere
prezintă structură primară, definită prin  existența a trei mari zone anatomice : rizoderma (cu peri la
nivelul zonei  pilifere), scoarța (diferențiată în exodermă, mezodermă și endodermă) și  cilindrul
central (cu periciclul, din care pornesc ramificațiile laterale sau  radicelele, și fasciculele de vase
liberiene și cele de vase lemnoase în  alternanță, dispuse circular). Structura anatomică secundară
evoluează din  cea primară, la angiospermele dicotiledonate și gimnosperme (rădăcinile 
monocotiledonatelor sunt lipsite de structură secundară), prin apariția celor  două meristeme
secundare și laterale în același timp : cambiul și felogenul.  Raportul dintre țesuturile generate de
cele două meristeme, în special de zona  generatoare libero-lemnoasă (cum se mai numește
cambiul) este variabil, în  funcție de specie (e.g. la ridichi, sfeclă, morcov) ; în cazul plantelor
lemnoase,  lemnul secundar domină net ca volum liberul secundar.

Morfologia rădăcinii

Sistemul radicular al unei plante poate proveni din rădăciniţa  embrionului şi / sau din
rădăcinile formate din alte organe, în special din  tulpină. Rădăcina formată din rădăciniţa
embrionului se numeşte rădăcină  embrionară, în timp ce celelalte rădăcini se numesc rădăcini
adventive.  Formarea rădăcinilor adventive poate fi stimulată prin tratamentul cu hormoni  din
categoria auxinelor.

La plantele înmulţite prin seminţe, rădăcina embrionară creşte şi se  ramifică, putând persista
toată viaţa plantei (la floarea soarelui, fasole şi în  general la dicotiledonate). Sistemul radicular
derivat din rădăcina embrionară  se recunoaşte după dezvoltarea mai mare a rădăcinii principale,
prima  formată; astfel de sisteme radiculare se numesc rădăcini pivotante (de la pivot = ţăruş).

La plantele provenite din butaşi, toate rădăcinile sunt de natură  adventivă şi de regulă nu
există o rădăcină mai dezvoltată decât celelalte. La  arborii şi arbuştii astfel înmulţiţi se observă
câteva rădăcini mai viguroase, ce  formează scheletul sistemului radicular, numit sistem radicular de
tip rămuros  - rădăcini rămuroase. Şi la mulţi arbori înmulţiţi prin seminţe se formează tot  rădăcini
rămuroase (e.g. la pin), iar arhitectura sistemului radicular este foarte  mult influenţată de condiţiile
din sol: roca din substrat este un obstacol care  determină dezvoltarea rădăcinilor pe orizontală –
rădăcini trasante, hardpanul  (sau talpa plugului) are acelaşi efect asupra rădăcinilor plantelor
cultivate,  plantele din solurile trofice și afânate îşi dezvoltă mai bine sistemul radicular.

Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini hipertrofiate, cu funcţie dedepozitare a substanţelor de

rezervă. La multe dintre ele, ţesutul de rezervă  se formează prin activitatea meristemelor secundare.
Procesul de tuberizare  poate afecta rădăcina principală (morcov, sfeclă, varză, ...), ramificaţiile 
acesteia (dalie, bujor, ...) sau rădăcinile adventive (grâuşor). Din punct de  vedere anatomic, există
diferenţe între rădăcinile tuberizate: la cele mai multe  se tuberizează regiunea anatomică numită
cortex (scoarţă), la unele cilindrul central, la altele măduva. La unele varietăţi din aceste specii,
procesul de  tuberizare afectează şi baza tulpinii, astfel încât pentru formaţiunea rezultată  prin
tuberizare este corect să folosim termenul de cauloriză.

Rădăcinile simbiotrofe / simbionte sunt rădăcini ce trăiesc în  asociere reciproc

avantajoasă cu microorganisme (bacterii şi ciuperci).  Simbioze cu bacterii se găsesc la plante din
familia Leguminosae.  Bacteriile au capacitatea de a fixa azotul din aerul din sol în compuşi azotaţi
utilizabili ulterior de către plantă. Aceste bacterii fac parte din genurile Rhizobium, Bradyrhizobium
şi Azorhizobium și sunt între puţinele organisme  ce pot rupe legătura trivalentă dintre atomii
moleculei de diazot (forma sub  care azotul se găsește în atmosferă).

Rădăcinile cu muguri (= rădăcini drajonante). Din mugurii  radiculari pot porni lăstari
numiţi drajoni. Drajonii cu un fragment de rădăcină  pot fi separaţi de planta mamă şi transplantaţi.
Acest tip de înmulţire vegetativă  este aplicabil la măr, plop, salcâm, tei, etc. 
Plante erbacee ca volbura, linariţa, susaiul au şi ele rădăcini drajonante.  Dificultatea în combaterea
uneia dintre cele mai vivace buruieni de la noi – pălămida – rezidă în prezenţa mugurilor pe
rădăcinile sale, adesea profunde.  Vetrele (pâlcurile) de pălămidă sunt adeseori grupuri de lăstari
porniţi de pe  rădăcinile unei singure plante. Distrugerea mecanică a unor lăstari este urmată  de
formarea altora noi din mugurii radiculari. 
Rezerva de muguri de pe rădăcină contribuie la refacerea organismului  când partea
supraterană este distrusă. Fragmente de rădăcini ţinute într-un  substrat umed formează muguri şi
drajoni la plante ornamentale ca Aralia sp.  sau Paulownia tomentosa.

Rădăcinile aeriene proptitoare sunt rădăcini adventive cunoscute  mai ales la arborii de pe
ţărmurile cu flux şi reflux. Pădurile acestea, numite  păduri de mangrove, au aspect caracteristic:
trunchiurile nu sunt sprijinite de  o rădăcină, ci de mai multe „catalige” cu rol mecanic dublu,
constând în  susţinerea greutăţii tulpinilor şi frunzelor şi în rezistenţa la tracţiunea exercitată  de
valuri şi vânt. De aceea şi ţesutul lor mecanic este mai dezvoltat decât la  rădăcinile subterane. 

Rădăcinile supraterane fixatoare şi agăţătoare sunt de natură adventivă şi se întâlnesc la

iederă, vanilie etc. Cele de iederă au extremitatea  lăţită şi seamănă cu nişte ventuze, se fixează pe
ziduri sau chiar pot pătrunde  în acestea sau ritidomul arborilor. Pentru aceste rădăcini ale iederei se
mai  foloseşte sintagma rădăcini-crampon. Zidurile igrasioase se recomandă chiar  să fie mascate şi
drenate prin îmbrăcare cu iederă. 

Rădăcinile contractile au proprietatea de a-şi modifica lungimea.  Această elasticitate este

permisă de slaba dezvoltare a ţesutului mecanic. Se  găsesc la plante cu bulbi, bulbo-tuberculi sau
rizomi (şofran, brânduşă de  primăvară, brânduşă de toamnă, pecetea lui Solomon, viorele, ...), pe
care îi  trag în sol pentru o mai bună fixare. Rădăcinile contractile se recunosc după  aspectul lor
zbârcit. Mecanismul contracţiei este apariţia unor zone în care  celulele colapsează, îşi pierd
protoplastul şi ţesutul îşi micşorează astfel  volumul. O altă cauză ar fi aceea că îngroşarea
rădăcinilor duce la tensiuni şi  la micşorarea lungimii celulelor. 
FRUNZA

Țesut vegetal este format din celule care au aceeași formă, origine, structură și care îndeplinesc
aceeași funcție.

Clasificarea țesuturilor

După gradul de diferențiere a celulelor se disting:

● Țesuturi embrionare (numite și meristematice sau formative);

● Țesuturi definitive.

După forma celulelor, țesuturile pot fi:

● parenchimatice: formate din celule izodiametrice (celule ce au cele trei dimensiuni egale sau
aproape egale);
● prozenchimatice: formate din celule heterodiametrice (celule ce au diametrul longitudinal de
cel puțin patru ori mai mare decât celelalte două dimensiuni).

Țesuturile embrionare (meristeme)

Sunt țesuturi tinere. Sunt alcătuite din celule mici, rotunde, cu perete celular subțire și au nucleu
voluminos. Nu prezintă spații intercelulare.
Celulele se divid, sintetizând intens substanțe organice.
Meristemele sunt singurele țesuturi în care se pot observa celule aflate în diferite faze ale mitozei.
Embrionul este alcătuit numai din țesuturi embrionare, în timp ce planta adultă este alcătuită atât din
țesuturi definitive, cât și din țesuturi embrionare numite meristeme.
Embrionul este alcătuit la început din meristeme primordiale, din care derivă apoi meristemele
primare ce sunt formate din celule cu un început de diferențiere.
Meristemele din embrion ajută la creșterea acestuia, iar meristemele primare din planta adultă
asigură creșterea în lungime a organelor plantei.

Clasificarea meristemelor

După poziția pe care o ocupă în organele plantelor:

● Apicale - în vârful rădăcinii, tulpinii, ramurilor, determinând creșterea acestora.

 ● Intercalare - se întâlnesc la plantele graminee deasupra nodurilor și determină creșterea în
lungime a internodurilor.

● Laterale - sunt dispuse în jurul axului plantei, determină creșterea în grosime.

După origine:

● Primordiale - sunt cele care apar din primele diviziuni ale zigotului (celula ou) și alcătuiesc
embrionul seminței.

● Primare - iau naștere din cele primordiale.

● Secundare - cambiul și felogenul.

Cambiul libero-lemnos este zona generatoare libero-lemnoasă; apare între elementele de lemn și de
liber primar, generând spre exterior liber secundar și spre interior elemente de lemn secundar.

Cambiul subero-felodermic (felogenul) este zona generatoare subero-felodermică – generează suber

secundar spre exterior și feloderm spre interior.

Țesuturi definitive

Țesuturile definitive conțin celule specializate, care nu se mai divid. Ele pot fi:
a)Țesuturi de apărare, formate din unul sau mai multe straturi de celule care acopera organele.
Acestea sunt în general unistratificate suberificate și vii. După origine sunt primare (epiderma,
exoderma, endoderma, caliptra) și secundare ( suber, periderma, ritidom). Organele tinere sunt
acoperite cu epiderma, formată de regula dintr-un singur strat de celule.
b)Țesuturi fundamentale - produc sau depozitează substanțe. Unele țesuturi fundamentale
depozitează apa-țesuturi acvifere (la plante din zone secetoase) sau aer-țesuturi aerifere (la plante
acvatice).
c)Țesuturi conducătoare - transporta seva. Vasele lemnoase ale angiospermelor se numesc trahee.
Prin ele circula seva brută. Celulele cilindrice, dispuse cap la cap, își pierd citoplasma si raman
peretii celulari formand tuburi. Vasele liberiene sunt formate din celule vii. Prin ele circula seva
elaborata. Vasele se grupeaza, formand fascicule, si sunt insotite de celule cu rol de hranire si de
sustinere. La plante cu cresteri anuale apare un meristem secundar numit cambiu libero-lemnos. El
produce tesut liberian spre exterior si lemnos spre interior,determinand ingrosarea radacinii si
tulpinii. El functioneaza diferit primavara si toamna, rezultand de aici cunoscutele inele anuale de
crestere.
d)Țesuturi mecanice (de susținere) - dau organelor rezistența necesara pentru a sustine greutatea
propriului corp,in conditiile actiunii unor forte externe. Ele sunt formate din celule cu pereti
ingrosati. Tesutul mecanic la care celulele au peretii ingrosati neuniform se numeste colenchim, iar
la cel care ingrosarea este uniforma se numeste sclerenchim.
e)Țesuturi secretoare - sunt formate din celule care produc si elimina diferite substante: rășina,
nectar, latex, mucilagii etc.

Țesuturi de apărare (Epiderma, rizoderma)

Țesuturile de apărare provin din meristeme primare sau meristeme secundare.

Țesutul de apărare este reprezentat de unul sau mai multe straturi de celule ce învelesc organele
plantei ce au rolul de a le proteja de anumiți factori externi distrugători.
Țesuturi de apărare primare

Provin direct din meristeme apicale primare. Sunt reprezentate de rizodermă

(epiderma rădăcinii), epiderma propriu-zisă, endodermă și exodermă.

Rizoderma (epiderma rădăcinii)

Are rolul de a proteja rădăcina plantei. Este formată dintr-un singur strat de celule cu
pereți subțiri. Are celule modificate în peri absorbanți. Nu prezintă cuticulă la exterior.

Epiderma propriu-zisă

Învelește organele plantei. Are celule modificate în peri și stomate. Prezintă cuticulă
la exterior (o pătură formată dintr-o substanță impermeabilă numită cutină ce împiedică trecerea
apei). Stomatele sunt celule reniforme ce au citoplasmă, cloroplaste, nucleu și perete celular. Între 2
stomate se află o deschizătură numită ostiolă.

Exoderma

Se află sub rizodermă. Este formată din unul sau mai mult straturi de celule cu pereți
îngroșați. Printre celulele cu pereți îngroșați se află și celule cu pereți subțiri numite celule de pasaj,
aflate exact în dreptul perilor absorbanți cu rolul de a permite trecerea apei spre vasele conducătoare
din cilindrul central.

Endoderma

Este formată dintr-un singur strat de celule cu pereți îngroșați. Reprezintă ultimul
strat al scoarței. Se află lângă periciclu (primul țesut din cilindrul central). Celulele cu pereții
îngroșați alternează cu celulele periciclului și cu celulele de pasaj aflate exact în dreptul perilor
absorbanți cu rolul de a permite trecerea apei spre vasele conducătoare din cilindrul central.

Țesuturi de apărare secundare

Provin din meristeme secundare (din cambiu subero-felodermic).

Sunt reprezentate de suber. Suberul se formează prin moartea celulelor ce
acumulează în peretele lor celular o substanță impermeabilă numită suberină.