Funcțiile frunzei

Părțile componente
O frunză completă este formată din trei părți: limb, pețiol și bază (teacă).

1. Limbul este partea verde cea mai importantă a frunzei. După

alcătuirea limbului, frunzele sunt de două categorii: simple și
compuse. Frunzele simple sunt caracteristice monocotiledonatelor și
multor dicotiledonate, iar cele compuse sunt frecvente la unele
dicotiledonate. Forma limbului diferă de la o plantă la alta și poate fi:
a. Eliptică - întâlnită la Fagus sylvatica, Viburnum lantana,
caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel
longitudinal, întretăierea lor făcându-se la mijlocul limbului.
b. Ovală - întâlnită la Pyrus communis, Prunus avium, prezintă tot
diametre inegale, dar întretăierea lor se face în treimea inferioară a
limbului.
c. Circulară - întâlnită la Populus tremula, Celastrus orbiculatus, are
diametrele egale și întretăierea lor se face la mijlocul limbului.
Dintre celelalte forme, derivate din primele trei, menționăm:
cordiformă, asemănătoare cu o inimă, ca la Tilia cordata (tei pucios); lanceolată, cu diametrul
longitudinal de cel puțin 3-4 ori mai lung decât cel transversal, ca la Salix alba (salcie albă);
liniară, ca la Gramineae; aciculară, ca la Pinus, Abies, Picea; filiformă, ca la frunzele submerse de
Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoșului-de-apă).
2. Pețiolul servește, pe de o parte, la circulația sevei brute spre limb și a celei elaborate spre
tulpină, iar pe de altă parte, la orientarea limbului în poziția cea mai favorabilă în raport cu
lumina. Pețiolul are și rol mecanic, de susținere a limbului când acesta este lovit de stropii de
ploaie, de gheață sau când este bătut de vânt. Când pețiolul lipsește, frunzele se numesc sesile.
3. Baza frunzei (teaca) se fixează de tulpină. Uneori ea este o simplă dilatație a părții inferioare
a pețiolului, ca la Ranunculus ficaria, alteori ea se dezvoltă într-o teacă sau vagină, care
înconjoară tulpina pe o anumită lungime; această teacă este foarte umflată și voluminoasă la
Umbelliferae.
Frunza este organul aerian al plantei, aflat pe tulpină. Ea are rol important în desfăşurarea
funcţiilor de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.
Lumina este foarte importantă pentru plante, iar frunza este organul adaptat pentru
captarea luminii.
Frunza, prin structura ei, este un „laborator viu” în care lumina soarelui este captată în
grăuncioarele de clorofilă din celulele ei, pentru a fi utilzată în prepararea hranei (substanţele
organice) prin procesul de fotosinteză.
Fotosinteza este procesul de transformare a apei cu sărurile minerale şi a dioxidului de carbon
în substanţe organice sub acţiunea luminii solare, captată în cloroplaste, eliberându-se oxigen.
Schimbul de gaze (pătrunderea dioxidului de carbon în frunză şi eliminarea oxigenului din
frunze în atmosferă) are loc prin stomate.
Intensitatea fotosintezei depinde de: cantitatea de apă şi săruri minerale din sol, lumină,
temperatură etc. Apa şi sărurile minerale sunt necesare ca materie primă în procesul de
fotosinteză. Procesul de fotosinteză se intensifică odată cu creşterea cantităţii de apă; când apa
este în exces, fotosinteza se opreşte. Sărurile minerale din sol provin din descompunerea
resturilor vegetale şi animale şi din azotul atmosferic care ajunge în sol prin apele de ploaie şi
zăpezi. Fotosinteza începe la lumină slabă şi creşte ca intensitate odată cu creşterea intensităţii
luminii. Dacă lumina este foarte intensă, fotosinteza începe să scadă. Fotosinteza începe la o
temperatură de 00 C, creşte în intensitate până când temperatura atinge 20-250C, după care
încetineşte treptat şi la 45-520C, se opreşte. Plantele cu frunze verzi şi iarna (conifere, grâu)
desfăşoară procesul de fotosinteză şi la temperaturi sub 00C.
Primele substanţe organice care se formează în urma fotosintezei sunt glucoza şi amidonul. Din
acestea rezultă majoritatea substanţelor existente în plantă: zaharuri, uleiuri, proteine,
substanţe de creştere, substanţe aromate, răşini etc. Aceste substanţe împreună cu apa (sevă
elaborată) circulă, prin vasele liberiene, spre celelalte organe ale plantei, unde se consumă sau
sunt depozitate.
Plantele, ca toate celelalte vieţuitoare de pe Pământ, au nevoie de oxigen. Ele utilizează
oxigenul pentru arderea substanţelor organice şi producerea energiei necesare creşterii,
formării fructelor, vindecării rănilor etc. O parte de energie se eliberează sub formă de căldură.
Procesul de captare a oxigenului din aer necesar întreţinerii vieţii plantelor şi de eliminare a
dioxidului de carbon se numeşte respiraţie.
Plantele respiră prin toate organele, dar mai ales prin frunze, procesul având loc atât ziua cât şi
noaptea. Între fotosinteză şi respiraţie există o strânsă legătură, ele fiind procese inverse. Prin
fotosinteză, energia solară şi dioxidul de carbon sunt utilizate pentru obţinerea substanţelor
organice, planta eliminând oxigen. Prin respiraţie, planta elimină dioxid de carbon iar
substanţele organice şi oxigenul sunt utilizate pentru obţinerea energiei. În respiraţie, ca şi în
fotosinteză, schimbul de gaze are loc prin stomate şi este influneţat de condiţiile de mediu
(lumină, temperatură, umiditate, cantitate de oxigen şi de dioxid de carbon etc.).
În fotosinteză, planta utilizează numai o mică parte din energia solară captată. Restul se
transformă în căldură. Acest fapt determină ridicarea temperaturii frunzelor, din care cauză
planta pierde apă sub formă de vapori. Transpiraţia este procesul de eliminare a apei din corpul
plantelor, sub formă de vapori. Transpiraţia are loc la nivelul frunzelor tot prin stomate, care se
închid şi se deschid în raport cu factorii de mediu şi cu unele nevoi interne ale plantei.
Transpiraţia plantelor are un rol important pentru viaţa de pe Pământ, fiind o verigă importantă
a circulaţiei apei în natură.
Nutriţia sau hrănirea este de trei tipuri: autotrofă (în cazul organismelor care îşi obţin
substanţele organice sintetizându-le din substanţe anorganice), heterotrofă (în cazul
organismelor care se hrănesc cu substanţe organice gata sintetizate) şi mixotrofă, care combină
celelalte două tipuri de hrănire.
Nutritia autotrofa - Există două tipuri de nutriţie autotrofă: fotosintetizantă şi
chemosintetizantă. Nutriţia fotosintetizantă se realizează prin fotosinteză. Fotosinteza este
specifică plantelor verzi şi algelor.
Organismele care se hrănesc prin fotosinteză prezintă pigmenţi care absorb lumina. Cel mai
cunoscut pigment este clorofila (de culoare verde), specifică plantelor şi algelor verzi. Algele
roşii folosesc pigmentul numit ficoeritrină (roşu), algele albastre-verzi ficocianina (albastru), iar
algele brune fucoxantina (brun).
Lumina este absorbită de către clorofila prezentă în frunze. Toate părţile verzi ale plantelor
conţin celule cu clorofilă: tulpina, frunzele, uneori chiar şi rădăcina - la plantele a căror rădăcină
este supraterană. Procesul fotosintezei are loc în organite celulare specializate denumite
cloroplaste. Cloroplastele sunt specifice doar celulelor din straturile superficiale ale plantelor.
Când clorofila absoarbe lumina, ea eliberează un electron, acest electron înmagazinează
energia luminoasă convertind-o în energie chimică, folosită la sintetizarea substanţelor
organice.
Hrănirea heterotrofă este specifică animalelor, ciupercilor şi unor plante etc. Acest tip de
hrănire este de două tipuri: hrănire parazită şi saprofită.
Hrănirea parazită este specifică organismelor care se hrănesc cu substanţe organice obţinute
din organismele vii. Organismele care utilizează acest tip de hrănire sunt majoritatea animalelor
(nu vă gândiţi doar la paraziţi în sensul obişnuit al termenului, ci toate animalele care consumă
alte organisme sau părţi ale acestora), ciupercile parazite, precum şi unele plante parazite
(torţelul, lupoaia, de exemplu).
Hrănirea saprofită este specifică organismelor care se hrănesc cu substanţe organice obţinute
din cadavre. Organisme saprofite sunt râma (se hrăneşte cu humus format din resturi de plante
şi organisme), precum şi alţi viermi, ciupercile cu pălărie, mucegaiurile, precum şi unele insecte.
Ele au o mare importanţă deoarece descompun cadavrele şi asigură circuitul elementelor în
natură.
Hrănirea mixotrofă
Hrănirea mixotrofă este un tip de hrănire care combină hrănirea autotrofă cu cea heterotrofă.
Tipurile de hrănire mixotrofă sunt semiparazitismul, hrănirea specifică plantelor carnivore şi
simbiozele.
Organismele semiparazite se hrănesc prin fotosinteză, dar spre deosebire de alte plante care îşi
extrag apa şi sărurile minerale din sol, ele îşi extrag aceste substanţe din corpul altor plante prin
rădăcini specializate în acest scop, numite haustori. Un exemplu de organism semiparazit este
vâscul.
PORTOFOLIU

Lupu Raluca-Naomi
PIPP
Anul II