Rezumat – Strategii de evaluare și notare

1. Modele și forme de realizare a evaluării

Diversitatea situațiilor didactice, precum și multitudinea de obiective ale evaluării
presupun conceperea și aplicarea unor strategii diferite, pe care vom încerca să le trecem în
revistă în cele ce urmează. Teoria și practica evaluativă a evidențiat mai multe modele. În
The International Encyclopedia of Curriculum, în 1991, găsim următoarea clasificare:
a) Modele tradiționale, standard, ”convenționale”.
b) Modele complementare, nonstandard, ”neconvenționale”.
Strategiile sau formele de evaluare îngăduie o anumită clasificare, plecând de la trei repere
principale: cantitatea de informație sau experiență încorporabile de către elevi, axa
temporală la care se raportează verificarea și sistemul de referință pentru emiterea
valorizărilor.
Prin colaborarea celor trei criterii, se ajunge la o altă clasificare, devenită clasică: evaluare
cumulativă (sumativă), și evaluarea continuă (formativă).
În evaluarea sumativă se apreciază rezultatele, prin compararea lor cu scopurile generale
ale disciplinei, iar în evaluarea continuă se pleacă de la obiectivele operaționale concrete.
Primul tip de evaluare generează atitudini de neliniște și stres în rândul elevilor, iar al doilea
tip determină relații de cooperare între profesori și elevi. Observăm că ambele strategii
presupun atât avantaje, cât dezavantaje, astfel încât cele două moduri nu trebuie să fie
utilizate în chip autarhic, ci prin îmbinare și complementare.
Gilbert de Landsheere vorbește despre evaluarea normativă, cea prin care se interpretează
scorul obținut în urma unui test clasic de inventariere a cunoștințelor, iar acest scor este
plasat într-o distribuție statistică: performanța unui individ este judecată printr-o raportare
la performanța altuia, distribuția performanțelor constituind norma.

2. Metode de evaluare
Metodele și instrumentele utilizate în evaluare performanțelor școlare sunt de mai mult
feluri: tradiționale și complementare.

 Probe orale
Tradiționale  Probe scrise
 Probe practice
 Observarea sistematică a elevilor
Metode și instrumente  Investigația
de evaluare  Proiectul
Complementare  Portofoliul
 Tema pentru acasă
 Tema de lucru în clasă
 Autoevaluarea
 Verificarea orală reprezintă metoda de evaluare cea mai utilizată în clasa de elevi. Din
pricina fidelității și validității scăzute, probele orale nu sunt recomandabile pentru evaluările
cu miză mare.
Verificarea scrisă apelează la anumite suporturi scrise, concretizate în lucrări de control sau
teze. Elevii au șansa să își prezinte achizițiile la care au parvenit fără intervenția profesorului.
Verificarea practică se realizează la o serie de discipline specifice și vizează identificarea
capacităților de aplicare în practică a cunoștințelor dobândite.

3. Metode complementare de evaluare

Înafară de metodele devenite clasice care vizează evaluarea, se pot identifica o serie de
metode noi, numite complementare sau alternative. Se pare că metodele complementare de
evaluare sunt mult mai suple și permit profesorului să structureze punctele de reper și să
adune informații asupra delurării activității sale.
Metodele complementare de evaluare invocate în ultimul timp sunt: observarea
sistematică a elevilor, investigația, proiectul, portofoliul, portofoliul digital și autoevaluarea.
Referatul este un instrument care permite o apreciere nuanțată a învățării și identificarea
unor elemente de performanță individuală a elevului care își au originea în motivația lui
pentru activitatea desfășurată. Acesta se poate utiliza în demersul didactic atât pentru
evaluarea continuă, cât și pentru evaluarea sumativă.
Investigația este un instrument ce facilitează aplicarea în mod creativ a cunoștințelor și
explorarea situaților noi sau foarte puțin asemănătoare cu experiența anterioară. Este o
metodă de evaluare în care elevul este pus în situația de a căuta o soluție la exigențe și
complexități diferite.
Proiectul este o metodă complexă de evaluare, individuală sau de grup, recomandată
profesorilor pentru evaluarea sumativă. Subiectul se stabilește de profesor, dar, după ce se
obișnuiesc cu acest tip de activitate, elevii înșiși își vor putea propune subiectele.
Portofoliul este o metodă de evaluare complexă longitudinală, proiectată într-o secvență
mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare, bazată pe un
ansamblu de rezultate. Portofoliul oferă o imagine completă a progresului înregistrat de elev
de-a lungul intervalului de timp pentru care a fost proiectat, prin raportarea la criterii
formulate în momentul proiectării.
Observarea sistematică a comportamentului elevilor este o probă complexă care se
bazează pe următoarele instrumente de evaluare:
1. Fișa de evaluare
2. Scara de clasificare
3. Lista de control/verificare
 O modalitate de evaluare cu largi valențe formative o constituie autoevaluarea elevilor.
Permite aprecierea propriilor performanțe în raport cu obiectivele operaționale în procesul
autoevaluării; cu acest prilej, elevul va înțelege mai bine obiectivele și conținutul sarcinii pe
care o are de rezolvat, modul în care efortul său de rezolvare a sarcinii este valorificat.
Autoevaluarea poate să meargă de la apreciere verbală și până la autonotarea mai mult sau
mai puțin supravegheată de către profesor. Implicarea elevilor în aprecierea propriilor
rezultate are efecte benefice pe mai multe planuri.

4. Notarea școalară
Aprecierea rezultatelor școlare se materializează de cele mai multe ori prin notare. Notarea
este un act de atașare a unei etichete, a unui semn, pentru un anumit rezultat al învățării.
Notarea este un indice care corespunde unei anumite realizări a randamentului școlar.
Aprecierea școlară, ca atribuire a unei judecăți de valoare, se face prin apelul la anumite
expresii verbale, fie prin folosirea unor simboluri.
Aprecierea se poate realiza în mai multe feluri:

 Apreciere verbală sau propozițională

 Apreciere prin simboluri:
- numerice
- Literale
- Prin culori
 Apreciere prin calificative
 Apreciere nonverbală
Aprecierea verbală se exprimă prin intermediul limbajului verbal și cuprinde o gamă variată
de exprimări valorice (laudă, mustrare, acord, dezacord).
Notarea numerică face apel la cifre, fiecare simbolizând un anumit grad de reușită sau
nereușită. Scara de notare poate fi diversă, de la un sistem educațional la altul (10 valori în
țara noastră, 5 în Rusia, 13 în Danemarca, 20 în Franța, etc).
Notarea literală este folosită mai ales în anglo-saxone și presupune o scală de 6/7 trepte,
identificate prin litere pe axă - A (foarte bine), B (bine), C (mediu), D (slab), E (nesatisfăcător),
F (foarte slab).
Notarea prin culori se realizează mai ales la copii mici, culoarea impresionând mai mult,
mai ales că aceasta poate fi asociată și cu diferite forme geometrice sau figurative (flori,
fluturi, etc).
Aprecierea prin calificative se realizează prin expresii verbale standard, fiecare desemnând
un anumit grad al realizării. În continuare se pot actualiza 4-6 calificative – foarte bine, bine,
satisfăcător, nesatisfăcător (precedate de excepțional și urmate de foarte slab). Fiecare
calificativ este delimitat prin intermediul unor descriptori de performanță. Notarea prin
calificative se utilizează la noi la nivelul învățământului primar. Calificativul anului va fi unul
dintre calificativele semestriale, stabilit de profesor pe baza unor criterii.
 Aprecierea norverbală (ectosemantică) se referă la o serie de secvențe distructive
exprimate prin gestualitate, mimică, pantomimă, mișcările unor părți ale corpului,
suspendări, tăcere, etc. Aceste elemente oferă elevilor întăriri imediate ce determină
replieri, reformulări, reflecții, interiorizări, etc., cu privire la nivelul unor achiziții sau
performanțe școlare.

5. Descriptorii de performanță
În învățământul primar, reforma evaluării curente se realizează mai ales în legătură cu
schimbarea sistemului de notare:
a) Înlocuirea sistemului de notare cifrică prin sistemul de notare cu calificative, bazat pe
descriptorii de performanță;
b) Renunțarea la mediile semestriale sau anuale.
Din dorința de a crește obiectivitatea și precizarea evaluării, s-a pus problema structurării
unor referențialuri clare și unice în evaluare și notare. Aceste este constituit dintr-un sistem
de referință ușor de circumscris în plan real la nivelul conduitelor expresive ale elevilor.
Referențialurile se pot constitui din mai multe elemente:
- referențialuri de activități
- referențialuri de competențe
- referențialuri de formare

Politica și practica educațională românească au pus în circulație mai multe ipostaze ale
acestor referențialuri:
a) Standardele de performanță
b) Indicatorii de performanță
c) Descriptorii de performanță
Stabilirea calificativelor se realizează în acord cu o serie de descriptori de performanță.

6. Proiectarea evaluării
Simultan cu proiectarea designului instrucțional (al lecției, al unităților de învățare, etc.), se
va proiecta și activitatea de evaluare corespunzătoare. În consens cu noul curriculum al școlii
noastre, se pot viza atât obiectivele valorii, cât și procedeele, instrumentele și circumstanțele
realizării evaluării performanțelor școlare.
În fiecare etapă de desfășurare a lecției sau unității de învățare apar specificate tipurile de
evaluare (inițială, formativă, sumativă). Iar la finalul fiecărei unități mai mare de învățare se
alocă un timp special pentru evaluarea de tip sumativ. În unele sisteme de învățământ, se
pot proiecta perioade speciale pentru realizarea evaluării.
Bibliografie:
Constantin Cucoș, ”Teoria și Metodologia evaluării” – capitolul Strategii de evaluare și notare