Metode și instrumente de evaluare la matematica

Etimologic, conceptul de metodă derivă din grecescul „methodos ”, care semnifică „drum
spre …”, „cale de urmat” pentru atingerea unui obiectiv bine precizat şi definit, un demers de
cercetare sau investigarea modalităţilor eficiente de cunoaştere a realităţii, de reflecţie, asupra ei
şi de transformare a acesteia pe baza experienţei anterioare a elevilor. Circumscrisă acţiunii
instructiv-educative, metoda devine acea cale eficientă de organizare şi de conducere a învăţării
sub semnul comunal aceluiaşi mod de acţiune obiectivat în interacţiunea dintre profesor şi elevii
săi. Şi din perspectivă evaluativă, metoda cumulează aceleaşi semnificaţii educaţionale,
reprezentând un mod eficient de realizare a demersului iniţiat în vederea atingerii obiectivelor de
evaluare propuse. Metoda de evaluare este o cale prin care învăţătorul oferă elevilor posibilitatea
de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin
utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit.
Relaţia dintre metoda de evaluare şi instrumentul de evaluare trebuie interpretată ca o
relaţie de dependenţă univocă a instrumentului de metodă, în sensul că cel dintâi îşi subsumează
valenţele formative şi operaţionale realizării perspectivei propuse. Astfel, metoda de evaluare, în
ansamblul său, vizează întregul demers de proiectare şi realizarea actului evaluativ, de la
stabilirea obiectivelor de evaluare şi până la construirea şi aplicarea instrumentului de evaluare
prin care intenţionăm să obţinem informaţiile necesare şi relevante pentru scopurile propuse. Din
această perspectivă, instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei, fiind cel care
concretizează la nivel de produs operaţiunea metodologică a profesorului pentru testarea
performanţelor elevului într-o situaţie educaţională bine definită.
În dinamica procesului evaluativ cele două etape importante, măsurarea şi aprecierea
capătă semnificaţie şi coerenţă în funcţie de metoda utilizată în susţinerea acestui demers. În
contextul metodologic descris pentru un anumit tip de evaluare, instrumentul în sine devine
partea operaţională relaţionată cu sarcina de lucru prin intermediul căreia elevul demonstrează
abilităţi şi capacităţi specifice situaţiei de învăţare şi, sau de evaluare. Instrumentul de evaluare
este cel care pune în valoare atât obiectivele de evaluare cât şi demersul iniţiat pentru a atinge
scopul propus, reuşind uneori chiar o schimbare a modului de abordare a practicii evaluative
curente sau a celei de examen. Utilizarea din ce în ce mai susţinută a unor instrumente de
evaluare care valorizează sarcinile de lucru centrate pe competenţe şi abilităţi de ordin practic ar
putea revigora întreaga viziune a învăţătorului asupra ceea ce trebuie evaluat, când, cum şi mai
ales cu ce.
Pentru asigurarea unui consens din punct de vedere conceptual voi adopta în continuare
următoarea definiţie de lucru:
Probă – orice instrument de evaluare proiectat, administrat şi corectat.
Tehnici şi instrumente de evaluare:
A. Tradiţionale:
1. probe orale;
2. probe scrise;
3. probe practice.

B. Alternative:
1. observarea sistematică a elevului în timpul rezolvării sarcinii;
2. investigaţia;
3. proiectul;
4. portofoliul;
5. autoevaluarea.

A. Metode tradiţionale

A.1. Proba orală deţine o frecvenţă mare în practica şcolară. Se consideră însă, că pe
măsură ce creşte interesul pentru fiabilitatea şi eficienţa evaluării performanţelor şcolare, mai
ales prin dezvoltarea evaluării externe, evaluarea orală a cunoştinţelor îşi pierde poziţia
dominantă pe care a avut-o. Ideea enunţată este întemeiată având în vedere numai validitatea şi
fiabilitatea evaluării. Sub raportul efectelor pe care probele orale le produc în planul reglării
sistematice şi operative a predării şi învăţării, virtuţiile acestor probe se conservă.
Verificările orale reprezintă un mijloc util şi eficace de verificare operativă şi punctuală
în acelaşi timp, a pregătirii elevilor, integrându-se într-un mod firesc în demersul de instruire,
elevii percep momentele de verificare ca, demersuri fireşti ale produselor de instruire, învăţare.
Verificările orale evaluează mai multe aspecte ale performanţelor şcolare decât alte
metode (valenţele lor în verificare a modului de exprimare, logica expunerii, spontaneitatea,
dicţia, fluiditatea exprimării, comunicarea orală directă frecventa în viaţă). În acelaşi timp,
verificarea orală îndeplineşte şi funcţii de învăţare, prin repetarea şi fixarea cunoştinţelor, prin
întărirea imediată a ceea ce subiecţii au învăţat.
Din punct de vedere metodologic, înseamnă, dirijarea elevilor către răspunsuri corecte şi
complete, prin întrebări suplimentare, ajutându-i să înţeleagă corect conţinutul la care se referă
solicitarea şi să iasă din impas. Totodată permite şi tratarea diferenţiată a elevilor, făcând posibilă
adecvarea gradului de dificultate al solicitărilor, ca şi al ritmului chestionării la posibilităţile
acestora. Însă, pe această cale, nu pot fi obţinute informaţii complete privind asimilarea unei arii
de conţinut de către o clasă de elevi. Datorită acestui fapt, procesul de învăţământ, dacă s-ar
limita numai la examinări orale, ar avansa în condiţiile unui feed-back, incomplet.
Sub raportul cotării răspunsurilor, ele au o fidelitate redusă, datorită mai multor
circumstanţe: durata scurtă a examinării, răspunsurile nu se conservă, nu pot fi revăzute de
evaluator, la care se adaugă variaţia comportamentului evaluatorului (oboseală, neatenţie,
supărare, …) precum şi influenţa exercitată asupra acestuia de opinia formată asupra elevului
verificat (efectele halo, Pygmalion).
Nu poate fi ignorat nici faptul că nu se acordă şanse egale tuturor elevilor, gradul de
dificultate al întrebărilor fiind, inevitabil, diferit şi, în legătură cu aceasta, nu permit compararea
pertinentă a performanţelor elevilor, întrucât aprecierile se raportează la elemente de conţinut
diferite. Trebuie de menţionat faptul că sunt cronofage, utilizând mult timp, şi neconvenabile
unor categorii de elevi, cum sunt cei timizi sau care elaborează mai lent răspunsul. Cu toate
aceste imperfecţiuni amintite, utilizarea lor este necesară pentru abordarea capacităţii de
exprimare verbală orală.
În realizarea ei este necesar să fie folosite forme combinate, pentru ca efectele pozitive să
se producă asupra întregii clase, adică atât prin verificări orale cât şi individuale. În orice situaţie
eficienţa acestui mod de evaluare este dependentă, între altele, de măsura în care clasa nu rămâne
în afara câmpului interacţional al verificării. În acest mod, componenţii clasei îşi verifică
propriile cunoştinţe, pe seama celor chestionaţi, realizează un autocontrol şi repetarea
conţinutului prin limbajul intern.
A.2. Proba scrisă de evaluare curentă este o lucrare scrisă, de mici dimensiuni, ce se
aplică la un interval de 3-4-5 lecţii între care există o legătură structurală şi care urmăreşte să
evalueze un singur tip de competenţă. Este un instrument de evaluare formativă care permite
învățătorului să depisteze pe parcursul derulării procesului de învăţare, dificultăţile pe care le
întâmpină elevul.
Mai există şi proba scrisă de verificare de recapitulare, care se anunţă din timp şi poate fi
extinsă la toată ora, fiind pregătită printr-o lecţie de recapitulare. Se mai pot da şi teste scurte,
după predarea lecţiei noi, în secvenţa de fixare şi de evaluare a realizării obiectivelor
operaţionale, într-un interval de 5 - 7 minute, verificându-se în special eficienţa procesului de
predare învăţare. Aceste teste se punctează cu plus sau minus, care va fi acumulat la un
calificativ obţinut ulterior.
Administrată sistematic, proba scrisă de evaluare curentă furnizează informaţii necesare
pentru organizarea programului diferenţiat de pregătire a elevilor şi totodată, oferă posibilitatea
implicării conştiente şi active a familiei în a-l încuraja pe elev să depăşească dificultăţile în
învăţare.
O probă scrisă este mai mult decât un enunţ sau sarcini de lucru. Este o activitate
complexă, deşi uneori, probele sunt concepute ad-hoc. Practica în domeniu arată că demersurile
multor învăţători în această direcţie sunt mai puternic influenţate de cerinţa aprecierii cât mai
exacte a achiziţiilor realizate de elevi şi de uşurinţa corectării lucrărilor decât de aceea a
cunoaşterii cât mai depline a performanţelor elevilor în raport cu obiectivele învăţării. Există
situaţii frecvente în care conceperea probelor nu se raportează la conţinuturile fundamentale
predate şi la obiectivele vizate în procesul didactic. Elaborarea probei de evaluare are un caracter
de proces, realizat în etape consacrate unor demersuri specifice. Ea presupune:
a) Precizarea scopului probei, a funcţiilor pe care este destinată să le îndeplinească în
desfăşurarea procesului didactic. În contextul unei evaluări iniţiale, funcţia este dominant
prognostică, determinând condiţiile de angajare a elevilor în programul care urmează. În
cazul probelor aplicate pe parcursul programului, acestea au un caracter diagnostic,
urmând să stabilească gradul de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a abilităţilor
vizate, după cum, în evaluările finale, probele îndeplinesc, de regulă, o funcţie
diagnostică şi prognostică. Scopul probei determină natura probei, structura şi conţinutul
ei.
b) Stabilirea conţinuturilor supuse verificării şi a obiectivelor pedagogice corespunzătoare,
cu menţiunea că oricare ar fi scopurile vizate de probă, aceasta este centrată pe
conţinuturile esenţiale, reprezentative. Redactarea probei se face în concordanţă cu
 conţinuturile de verificare şi cu obiectivele corespunzătoare. Cerinţele ce trebuie avute în
vedere privesc numărul întrebărilor care depinde de aria conţinutului astfel încât să fie
relevante pentru cunoaşterea acestui conţinut şi în acelaşi timp, să ofere posibilitatea de a
fi îndeplinite în timpul stabilit. Se consideră că o cerinţă este realizată atunci când sub
raportul ritmului de lucru, întrebările pot fi realizate de 75 - 80% din subiecţi.

A.3. Proba practică oferă posibilitatea evaluării capacităţii elevilor de a aplica cunoştinţele
în practică, precum şi a gradului de stăpânire a priceperilor şi a deprinderilor formate anterior.
Formele de realizare sunt: experienţe de laborator, lucrări experimentale, lucrări de atelier,
disecţii, desene, schiţe, grafice, etc.
Probele practice se pregătesc după următoarele criterii:
- vor fi selectate experienţe relevante în raport cu obiectivele de evaluat;
- se vor elabora cu precizie şi claritate cerinţele sarcinii;
- se vor pregăti echipamentele şi aparatura necesară;
- se vor stabili criterii / norme de evaluare.