Modalităţi de evaluare a cunoştinţelor elevilor de gimnaziu, la disciplina limba şi

literatura română

Evaluarea - parte integrantă a curriculumului

Evaluarea reprezintă, cu certitudine, o variabilă foarte importantă a procesului de instruire, iar

poziţia ei a fost reconsiderată mai ales în ultimele patru, cinci decenii, când au fost elaborate foarte
multe lucrări pe această temă şi când au fost întreprinse numeroase cercetări care să investigheze o
serie de aspecte ale evaluării. În contextul analizării relaţiei dintre curriculum şi evaluare, evaluarea
reprezintă o parte integrantă a curriculumului, abordând procesul de predare-învăţare-evaluare în
mod unitar. Orice schimbare produsă la nivelul uneia dintre aceste activităţi influenţează modalităţile
de realizare a celorlalte, generând o adevărată reacţie în lanţ, care impune reveniri şi revizuiri
permanente.
Procesul evaluativ include trei operaţii complexe, aflate în relaţie de complementaritate:
măsurarea, aprecierea şi decizia. Măsurarea presupune verificarea rezultatelor şcolare şi
„dimensionarea” acestora, asigurând baza obiectivă a evaluării. Aprecierea impune emiterea unei
judecăţi de valoare asupra datelor obţinute în urma măsurării. Prin această operaţie „se stabileşte
valoarea rezultatelor şcolare precum şi a procesului de învăţare” (Potolea, Manolescu, 2005, p. 74).
Decizia se concretizează în adoptarea unor măsuri care vizează fie certificarea rezultatelor şcolare,
fie reglarea şi optimizarea procesului instructiv-educativ.
Strategii/ moduri şi tipuri de evaluare
În literatura psihopedagogică sunt identificate mai multe forme de evaluare, astfel încât există
un consens în rândul specialiştilor care consideră că cele mai importante dintre acestea sunt
evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea sumativă sau certificativă. În literatura
psihopedagogică există o serie de comparatii între formele evaluării în care se menţionează punctele
tari şi punctele slabe ale fiecărei modalităţi de evaluare.

Modalităţi de evaluare a cunoştinţelor elevilor de gimnaziu, la limba şi literatura română

Evaluarea cunoştinţelor de limbă şi literatură română, la nivel gimnazial, şi nu numai,

implică :
1. verificarea cunoştinţelor de limbă, a priceperilor şi a deprinderilor de
folosire a sistemului limbii în actul viu al comunicării( vorbirii şi scrierii) corecte;
2. aprecierea( operaţie strans legată de verificare)
3. cuantificarea( măsurarea) prin simboluri convenţionale( note).
Procesul verificării îndeplineşte funcţii constatative, selective şi educative, de aceea
trebuie desfăşurat cu mare atenţie şi precauţie. Etalonul la care se raportează îl constituie
programa şcolară, care precizează volumul de cunoştinţe, priceperi şi deprideri intelectuale şi
practice pe care elevii trebuie să le aibă ( în funcţie de clasa în care se află).
Formele evaluării sunt: cea orală şi cea scrisă.

1
 Sistemul tradiţional( încă operant) de evaluare la limba română( gramatică) are
destule imperfecţiuni:
• accentul( prioritar) pus pe cunoştinţe( informaţii) teoretice, în defavoarea
priceperilor şi deprinderilor practice, de aplicare a acestor cunoştinţe în vorbirea
elevilor( în dauna productivităţii informaţiilor ştiinţifice);
• nerespectarea strictă a particularităţilor de vârstă şi a dezvoltării intelectuale ale
elevilor de la an la an;
• subiectivismul, explicabil, într-o anumită măsură, dar dăunător atunci când
intervine în mod vizibil( adeseori intenţionat);
• utilizarea notării ca instrument coercitiv( care instituie din partea elevilor o
atitudine aversivă faţă de obiect- de procesul învăţării în general).
Modernizarea studierii limbii române în şcoală impune îmbunătăţirea sistemului de
evaluare . Se impune respectarea mai multor cerinţe:
• evaluarea se efectuează în funcţie de cerinţele noilor programe de învăţământ, de
sarcinile speciale ale obiectului limba română;
• urmărirea gândirii( a capacităţilor de a asocia, compara, generaliza şi de a sintetiza
fenomenele limbii), a spiritului de observaţie, a capacităţilor creative( prin probe, sistematic
date, de construire de texte de diferite dimensiuni, legate de diverse situaţii de comunicare);
• notarea( cuantificarea) nu trebuie transformată într-o operaţie de măruntă contabilitate,
ci trebuie pusă într-o perspectivă( de dezvoltare) şi de interpretare;
• evaluarea se impune a fi continuă, nu în „campanii”, şi făcută cu multă obiectivitate.
Notele şcolare utilizate pentru aprecierea rezultatelor evaluării sunt simboluri cărora li
se atribuie anumite semnificaţii privind nivelul rezultatelor învăţării, exprimând condensat
judecăţile evaluative emise de profesor (cf. Radu, 2000, p. 272). În opinia lui G. de
Landsheere (1975, p. 13, apud Cucoş, 2008, p. 160), nota reprezintă „aprecierea sintetică ce
traduce evaluarea unei performanţe în domeniul învăţământului”. În acest sens, notele şcolare
indică nivelul performanţelor obţinute de elevi în raport cu obiectivele educaţionale.
În opinia lui Sorin Cristea (2002, p. 256), nota şcolară îndeplineşte mai multe funcţii:
- funcţia de identificarea a tendinţelor de progres-regres ale elevului şi ale clasei
de elevi;
- funcţia de realizare a comparaţiei între elevi în cadrul clasei de elevi şi între
clasele de elevi de acelaşi nivel, în cadrul şcolii;
- funcţia de adaptare a proiectului pedagogic la „incidentele generate de
parcursul elevului şi al clasei de elevi în direcţia atingerii obiectivelor” asumate la nivelul
procesului de învăţământ/ activităţii didactice;
- funcţia de motivare a elevului şi a clasei de elevi în contextul realizării unor
conexiuni inverse pozitive, externe şi interne, cu scop de corecţie, ameliorare, ajustare,
restructurare a activităţii.
Din perspectiva acestor funcţii, se consideră că nota şcolară are mai multe semnificaţii:
evidenţiază progresul şcolar al elevului pe parcursul programului de instruire; indică poziţia

2
elevului în ierarhia colectivului clasei; stabileşte nivelul de realizare a obiectivelor
educaţionale de către fiecare elev.
Valorificarea pozitivă a funcţiilor notei şcolare presupune utilizarea acesteia în scopul
potenţării motivaţiei pozitive a elevilor pentru activitatea de tip şcolar, în general, şi a celei de
învăţare, în special.
În practica evaluării competenţelor şi performanţelor lingvistice se folosesc
metode( conversaţia, analiza gramaticală, exerciţii în special aplicative, creatoare: compoziţia/
construirea de enunţuri, de la cele simple până la texte dezvoltate) şi procedee/ tehnici diverse.
Celor tradiţionale li s-au adăugat cele moderne, mai ales o dată cu extinderea ariei de
cuprindere a evaluării, dinspre rezultate spre procese. Multiplicării şi diversificării acestei
instrumentaţii îi corespunde, concomitent o îmbunătăţire calitativă. Proceduri tradiţionale şi
frecvent utilizate precum observarea curentă( a comportamentelor elevilor), analiza greşelilor,
verificarea sistematică a temelor scrise în clasă şi acasă, controlul caietelor, întrebări de
evaluare, exerciţii, probe scrise şi practice, extemporale, teze sau, mai nou, lucrări de control
recapitulative, teste, examene etc. Sunt întregite cu noi baterii de teste de diagnostic, fişe de
evaluare, texte impuse, studii de caz, interviuri individuale, teste standardizate, teste de
randament, teste de aptitudini, teste formative, fişe individuale de progres, probe pentru
evaluarea creativităţii şi a originalităţii( compuneri, compoziţii, eseuri etc.), elaborări şi
susţineri de proiecte ş.a. În mod deosebit se dezvoltă gama testelor ce măsoară inteligenţa
teoretică şi practică, alte forme ale inteligenţei şi tehnicile de autoevaluare.
Se fac eforturi în vederea integrării unor noi tehnologii în vederea măsurării şi aprecierii
precum: tehnici bazate pe utilizarea calculatorului, tehnicile video, tehnici de înregistrare audio
etc. Cadrele didactice sunt încurajate să pregătească propriile lor probe de diagnostic, care nu
neapărat duc la notare, dar sunt foarte utile pentru a depista greşeli ale elevilor şi pentru a
fiatent supuse analizei şi explicării acestora.
Este încurajată aşa- numita „evaluare alternativă”, utilizarea unei mari varietăţi de
metode şi de tehnici sau de „ strategii alternative” destinate evaluării calitative:
• metoda portofoliului;
• elaborarea şi susţinerea de proiecte;
• pregătirea de expoziţii;
• lucrări de grup( echipă);
• misiuni sau sarcini de executat etc.
Strategiile alternative( studiate de Koretz, 1994, Le Mahieu, 1995, Clarke, 1996 ş.a.)
constituie un pas important în evaluare, deoarece:
• introduc elemente noi de învăţare;
• contribuie la dezvoltarea creativităţii;
• pun accent pe evaluarea execuţiei directe şi a potenţialului de cunoaştere şi de
acţiune al elevului;
• permit urmărirea progresului elevului în cadrul procesului de învăţare;

3
 • contribuie la apropierea dintre profesor- elevi;
• au o valoare educativă ridicată;
• stimulează autoevaluarea.
Deşi mai costisitoare, consumatoare de timp, strategiile alternative sunt complexe şi
pretind o înaltă specializare a profesorilor; veridicitatea notelor este mai scăzută faţă de notarea
tradiţională; rezultatele vor fi diferite de la clasă la clasă, de la şcoală la şcoală.

Bibliografie-suport:

1. SNEE (2003), Standarde de evaluare pentru clasa a IV-a, a VIII-a şi a XII-a, Bucureşti. Download
de pe: www.edu.ro.
2. Cucoş C.,( 2008), Teoria şi metodologia evaluării, Editura Polirom , Iaşi
3. Manolescu, M., (2002), Evaluarea şcolară-„un contract pedagogic”, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale ,,D. Bolintineanu”
4. Cerghit, I.(2002), Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii,
Editura Aramis Print srl., Bucureşti.
5. Parfene, C.,( 1999) Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid teoretico-
aplicativ, Editura Polirom, Iaşi.